Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 241/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 241/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 26593/3/2013
Dosar nr._
(231/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.241 A
Ședința publică din 04.06.2014
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Grefier - I. N. C.
- XX -
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul I. E..
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul reclamant M. Justiției în calitate de reprezentant al reclamantului De F. F., împotriva sentinței civile nr.2161 din 10.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. M. M. și cu Autoritatea Tutelară de pe lângă P. B., jud. Hunedoara.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic D. A., pentru apelantul M. Justiției, în calitate de reprezentant al reclamantului De F. F., lipsind celelalte părți.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului M. Justiției, în calitate de reprezentant al reclamantului De F. F., solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii și înapoierii minorei la domiciliul obișnuit din Italia. Consideră că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond existența acordului tatălui pentru deplasarea minorei în România.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a apelului, apreciind că hotărârea pronunțată este temeinică și legală. În mod corect s-a reținut că deplasarea minorei în România nu a fost una ilicită. Este adevărat că părțile nu cad de acord cu privire la acordul tatălui exprimat prin acel înscris, contestat de reclamant, dar există elemente în dosar care dovedesc că a existat un acord al tatălui, întrucât timpul scurs de la momentul deplasării și până la momentul formulării cererii în baza Convenției este de aproape un an de zile, a existat o deplasare a minorei din România în Italia, deplasare făcută numai de tată, care a înțeles în urma acestei călătorii să înapoieze minora la domiciliul mamei din România. Faptul că ulterior reclamantul a înțeles să formuleze o cerere în baza Convenției de la Haga în materia răpirii internaționale poate avea multiple motivații, însă consideră că cererea nu este susținută de probe.
În privința căii de atac declarată de reclamantul De F. F. consideră că aceasta reprezintă o completare a cererii de apel formulate de M. Justiției. Nu poate fi reținută critica potrivit căreia, în mod greșit tribunalul nu l-a citat pe reclamant, în condițiile în care acesta era reprezentat de M. Justiției – Autoritate Centrală competentă, iar reclamantul nu a formulat vreo cerere, anterioară, în care să susțină că dorește să participe personal la procedură, la fila 9 din dosarul de fond existând procura dată de reclamant Ministerului Justiției.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IlI-a Civilă, la data de 31.07.2013, sub nr._ /2013, M. Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea Ia îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în calitate de reprezentant legal, conform art. 7 din Legea nr. 369/2004 pentru reclamantul Ferninando de F., a chemat în judecată pe pârâta M. M. M., solicitând instanței să dispună înapoierea minorei F. de F., născută la data de 16.03.2006, la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.
În fapt, M. Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Republica Italiană cu o cerere formulată de F. de F. în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care solicită înapoierea minorei F. de F. la reședința obișnuită din Italia.
Minora s-a născut la Lavagna în Italia, la data de 16.03.2006, fiind fiica rezultată din căsătoria numiților F. de F. și M. M. M..
În motivarea cererii de înapoiere, tatăl a invocat deplasarea ilicită a minorei pe teritoriul României de către mamă, fără acordul său, în cursul lunii iulie 2012.
În urma sesizării Ministerului Justiției din România, în calitate de autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de las Haga din 1980, la data de 05.02.2013, Direcția D. Internațional și Tratate din cadrul Ministerului Justiției i-a adresat mamei o scrisoare de conciliere, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că, în cazul neînapoierii de bunăvoie a minorei în Italia, M. Justiției are obligația să promoveze, în temeiul Convenției de la Haga, o acțiune în interesul tatălui, la Tribunalul București, prin care va solicita să se dispună înapoierea copilului la reședința obișnuită din Italia.
Numita M. M. M. a răspuns la scrisoare, comunicând faptul că minora împreună cu aceasta s-au deplasat pe teritoriul României la data de 26.11.2011, în scopul stabilirii domiciliului, cu acordul tatălui.
Numitul F. de F. prin memoriul anexat a susținut că nu și-a dat acordul pentru deplasarea fetiței în România, a încercat în toate modurile posibile să reconstruiască relația cu soția și sa o convingă să revină cu minora în Italia. Acesta a venit în România în data de 09.04.2012, a luat fetița pentru câteva zile în Italia, iar în acest timp a discutat cu soția, care în cele din urmă l-a convins că se va întoarce cu fetița în Italia, după ce tatăl o va aduce înapoi în România. Întors în Italia, fără soție și fiică, a încercat să mențină contactul cu acestea la adresa bunicii materne, și, după mai multe încercări inutile, a aflat că soția și fiica nu mai locuiau la bunică, ci la concubinul mamei.
După ce a realizat înșelăciunea la care a fost supus, tatăl a depus o plângere pentru răpire la autoritățile competente în data de 23.08.2012, după ce a încercat în zadar în acest timp să își aducă fiica în Italia, iar la data de 17.10.2012 a solicitat în temeiul Convenției de la Haga înapoierea minorei.
Potrivit art. 316 din Codul civil italian, referitor la autoritatea părintească, părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură cu privire la reședința minorei, astfel că reținerea acesteia pe teritoriul României, fără acordul tatălui, este ilicită, conform art. 3 din Convenția de la Haga.
În raport de situația de fapt prezentată, M. Justiției apreciază că prin fapta pârâtei se încalcă interesul copilului de a avea legături cu tatăl său, precum și drepturile părintești ale tatălui, recunoscute de dreptul italian, dreptul statului în care se afla în mod obișnuit reședința minorei înainte de deplasarea sa, iar reținerea acestuia pe teritoriul României de către pârâtă constituie reținere și neînapoiere ilicită.
Se mai arată că, în acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga, atunci când se constată că deplasarea și/sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie sa dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.
Și în speța de față, decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a copilului. De aceea, până la momentul la care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea, minora trebuie să se întoarcă la reședința obișnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești recunoscute de lege
Nici unul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copiilor, iar pârâta, nesocotind dispozițiile privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților fața de copilul lor minor, a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Se solicită instanței să se constate că minora este reținută ilegal pe teritoriul României, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga, să se admită acțiunea formulată de M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga și să se dispună înapoierea copilului la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.
Totodată, se solicită instanței ca, în temeiul art. 11 din Legea nr.369/2004, să fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt pentru executarea obligației de înapoiere sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 500 și 2500 lei în favoarea statului român.
În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 192-194 C.pr.civ., ale Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, pe dispozițiile Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și alte art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr.2201/2003.
Pârâta a formulat întâmpinare la data de 10.09.2013, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin sentința civilă nr.2161/10.12.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că cererea reclamantului având ca obiect înapoierea minorei nu se încadrează în dispozițiile Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, reclamantul susținând că neînapoierea copilului este ilicită în raport de dispozițiile art.3 din Convenție.
Astfel, potrivit art.3 din documentul arătat, deplasarea sau neînapoierea unui copil, se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) daca la vremea deplasării sau ne înapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate daca asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
În cauză, tribunalul a constatat că drepturile tatălui rezultă din legislația italiană, potrivit cărora părinții exercită în comun autoritatea părintească, neexistând nicio hotărâre judecătorească definitivă care să fi încredințat numai unuia dintre părinți, minorul, respectiv dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale, în interpretarea art.5 din Convenție.
Tribunalul, analizând caracterul deplasării realizate de către mamă împreună cu minora, a constatat că deplasarea în țara a copilului s-a făcut, cu acordul tatălui în luna noiembrie 2011 pentru o perioadă nestabilită în timp, din moment ce mama minorului a încheiat un contract de muncă în România a cărui durată este nedeterminată, iar prin întâmpinare și înscrisurile depuse în susținerea acesteia, pârâta invocă faptul că neînțelegerile dintre ea și tatăl minorei au dus la concluzia unei deplasări temporare și stabilirea sa cu minora în România.
Părțile au păstrat permanent legătura, în special cu privire la minoră, reclamantul acceptând, implicit, stabilirea reședinței obișnuite a minorei în România.
Instanța a constatat că, în sensul Raportului explicativ al Convenției V. - Perez, nu ne aflăm în prezența unui „sejur în străinătate", cu privire la minor fiind schimbată locuința în sensul art.496 cod civil român, sau reședința în sensul Regulamentului CE nr.2201/2003, prin înțelegerea părților inițial, în prezent intervenind într-adevăr disensiuni între părinți referitor la exercițiul autorității părintești.
Or, e unanim admis că în temeiul prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședința obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3 trebuie să-i dea eficiență.
Competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.
„Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare" (pct.66 din raportul V. Perez).
Așa cum rezultă din preambulul Convenției de la Haga, scopul acesteia este de a asigura înapoierea copilului în statul reședinței sale obișnuite.
De asemenea, pct.22 din Raportul explicativ Perez - V., „încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".
Cele de mai sus învederate trebuie analizate de asemenea, conform jurisprudenței Tribunalului Uniunii Europene (C.497/10/PPU, între Barbara Mercredi și Richard Chaffe), în sensul că rezidența minorului corespunde locului ce relevă o adevărată integrare a acestuia într-un mediu social și familial, fapt ce trebuie luat în considerare, în funcție de durata, regularitatea condițiile și motivele șederii pe teritoriului unui stat membru și ale revenirii din acel stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, în particular, în funcție de vârsta minorului, originile geografice și familiare, relațiile familiale și sociale ce mențin minorul într-un stat.
Din probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada contrară situației benefice în care ar urma să conviețuiască minora în România, întrucât mama îi asigură acesteia condițiile pentru creștere și educare, respectiv existența unei locuințe, a unui loc de muncă sigur al pârâtei, prin venituri ale acesteia menite să susțină material creșterea copilului încă din momentul deplasării acestuia pe teritoriul României.
Principiul interesului superior al copilului recunoscut și de prevederile Convenției de la Haga guvernează întreaga legislație privind protecția minorului fiind recunoscute de prevederile art.263 din Codul civil în vigoare la momentul deplasării acestuia pe teritoriul României și de dispozițiile art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Având în vedere prevederile art.3 ale Convenției de la Haga, legislația specială în materie de minori și raportul explicativ din V.-Perez aplicabile situației concrete a minorei, instanța constată că nu se justifică înapoierea la reședința din Italia, nefiind incidente dispozițiile art.3 din Convenție, astfel cum s-a reținut mai sus.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală și de reprezentant legal al reclamantului Ferninando de F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, având în vedere următoarele motive:
Potrivit preambulului Convenției de la Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul reședinței sale obișnuite.
Pentru a pronunța hotărârea criticată, Tribunalul București a reținut că în cauza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 3 din Convenția de la Haga.
Apelantul solicită să se observe că instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță deplasarea minorei s-a făcut cu acordul tatălui, neținând cont de actul oficial al Ministerului de Justiție din Italia și anume Declarația de apărare a intereselor domnului F. de Francisicis prin care se statuează clar faptul că mama minorei a părăsit țara de reședință obișnuită a copilului fără acordul tatălui.
Presupusul acord depus de intimata-pârâtă este contestat de reclamant, pe care îl consideră un fals grosolan și a dat-o în judecată pentru acest aspect.
În data de 22.11.2011, mama s-a dus la școala frecventată de minora, a depus o cerere de învoire semnată doar de către aceasta, a luat minora și a plecat în România, fără ca tatăl să fie anunțat în prealabil de această plecare.
Faptul ca intimata-pârâtă a încheiat la data de 30.11.2011, imediat după ce a ajuns în România, un contract de muncă, angajându-se la firma concubinului acesteia B. G., demonstrează clar intenția acesteia de a rămâne pe teritoriul țării și de a nu se mai întoarce cu minora în Italia, contrar interpretării date de instanța de fond.
După nenumărate discuții și negocieri, reclamantul a venit în România la data de 09.04.2012, a luat-o pe fetiță cu el în Italia și a readus-o în România în luna mai 2011 la insistențele și promisiunile mamei că se va întoarce ulterior cu minora în Italia. In data de 28.04.2012, reclamantul și-a transferat reședința la alt domiciliu în Carasco împreună cu minora, așa cum rezultă din certificatul situației familiale eliberat de P. Carasco la 23.08.2013.
Contrar celor susținute de instanță, domiciliul minorei nu a fost schimbat cu acordul ambelor părți inițial, la plecarea mamei împreună cu minora în 2011, ci în Iuna aprilie 2012, când tatăl a reușit să o aducă pe minora în Italia.
De asemenea, instanța de fond nu a ținut cont de înscrisurile depuse la dosar, atât certificatele de stare civilă și cele referitoare la reședința minorei, cât și actele privind sănătatea minorei (certificatul de vaccinare) care au fost emise de autoritățile din Italia.
Mai mult, instanța de fond, prin soluția pronunțată nu a avut în vedere că intimate-pârâtă a nesocotit dispozițiile legale privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori, luând în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu copilul său minor și pe care acesta le exercita efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării și reținerii ilicite.
Referitor la încredințare, conform art. 2 pct. 11 lit. b din Regulamentul II bis de la Bruxelles (2201/2003), "va fi considerată a fi exercitată împreună, când, ca urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședința al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești".
Pct. 7 al art. 2 definește expresia „răspunderea părintească" ca fiind „toate drepturile și toate obligațiile conferite unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, de atribuire de plin drept a unui acord în vigoare, privind persoana sau bunurile copilului. Termenul va include dreptul de încredințare și dreptul de vizită", iar pct.9 definește „dreptul de încredințare" prin care se înțelege „drepturile și obligațiile privind îngrijirea unui copil și în particular, dreptul de a decide reședința copilului".
Analizând toate aceste prevederi, reiese faptul că în cauza de față titularii răspunderii părintești sunt atât intimata-pârâtă, cât și tatăl minorei, neexistănd un drept de încredințare în favoarea unuia dintre părinți și prin urmare, mama nu poate decide unilateral schimbarea domiciliului minorei.
Așadar, apelantul solicită să se observe că în condițiile în care intimata-pârâtă a luat hotărârea de a lăsa minora pe teritoriul României fără acordul tatălui, ca titular al răspunderii părintești, s-au încălcat și drepturile acestuia, drepturi recunoscute de legea italiană și pe care le exercita efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării și reținerii ilicite a minorei pe teritoriul României.
De asemenea, solicită să se aibă în vedere pct. 19 din Raportul explicativ Perez-V., care precizează că "încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".
E unanim admis că în temeiul prevederilor Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 3, anterior reprodus, trebuie să-i dea eficiență. Competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului,
„Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale: pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare."(pct. 66 din raportul V. Perez).
Prin urmare, apelantul solicită instanței de apel să observe că din toate probele administrate în fața instanței de fond rezultă că reședința minorei este în Italia, iar prin reținerea minorei pe teritoriul României, împotriva voinței celuilalt părinte, intimata-pârâtă încalcă dispozițiile Convenției de la Haga și totodată drepturile tatălui.
În concluzie, în temeiul dispozițiilor att.466 Cod de procedură civilă, apelantul solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți.
Intimata – pârâtă M. M. M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Cu privire la faptul că pârâta s-a angajat la firma concubinului său din România, se precizează că este adevărat acest lucru, dar s-a angajat pentru a avea un venit, pentru a-și creste copilul.
Cu privire la acuzația ca ar fi modificat domiciliul minorei, intimata – pârâtă face precizarea că de când a venit din ltalia, a locuit cu fetița în D., la părinții săi, după care s-a mutat cu fetița la adresa actuală. Despre toate aceste schimbări "soțul" intimatei era informat telefonic si pe Skipe, arătându-i totodată condițiile în care trăiește si locuiește împreună cu fetița.
Cu privire la acuzația că ar fi luat singură hotărârea de a pleca împreună cu copilul in România, intimata precizează că acesta știa că va pleca cu fiica sa in România.
In ziua plecării intimatei din Italia, "soțul" acesteia a plecat de la serviciu și a venit la ora 1200 acasă pentru a-și lua rămas bun de la fiica părților, discutând cu aceasta singur în cameră, iar la ora 1700, au plecat la gară. Dacă acesta nu-și dorea să le lase să plece, putea să oprească acest lucru folosindu-se atât de influența lui asupra intimatei și a fiicei părților, sau putea cere ajutorul autorităților Italiene. Prin urmare, intimata arată că nu a decis singură schimbarea domiciliului minorei, acestea fiind rezultatul înțelegerii dintre soți, cât si a problemelor care au intervenit în căsnicia acestora.
Având in vedere că interesul copilului este de o importanță primordială trebuie reținut că, în mod cert condițiile de creștere și educare a copilului sunt mult mai favorabile in România la adresa la care locuiește, iar concubinul intimatei B. G. E. a făcut tot posibilul ca fetița să crească într-un mediu civilizat, să aibă parte de educație și liniște în locuința în care trăiesc, fetița fiind înscrisă la școala M. S., în clasa a 2-a, din B..
Pentru a fi de bună credință si a demonstra soțului său că fetița are toate condițiile necesare creșterii si educării, intimata l-a invitat pe soțul său să vina în România. Acesta în vara anului 2013, mai precis pe 13 august 2013 le-a vizitat împreună cu concubina lui pe nume Allaria Patrizzia. Intimata a făcut tot posibilul ca acesta să se simtă bine în România, l-a lăsat să stea si să povestească cu fetita, atât cât și-a dorit. A discutat despre viitorul fetiței, acesta fiind de acord ca fetița să rămână în continuare în România și au stabilit să divorțeze având în vedere că sunt despărțiți în fapt de mai bine de doi ani. Tot atunci s-au înțeles ca acesta să revină în România în luna decembrie 2013 pentru a face sărbătorile împreuna cu fetița și pentru pregătirea documentelor de divorț. Dar acesta nu a mai venit in România si nu a precizat motivul, aceste lucruri intimata dovedindu-le cu pozele făcute in perioada vizitei pe care le-a anexat la prezentul înscris.
Ca o concluzie, intimata apreciază că a avut și are în continuare buna credința de a-și informa soțul cu privire la starea de sănătate, a condițiilor in care crește și trăiește copilul lor. Ține permanent, atunci când dorește, legătura telefonică și pe skipe cu fiica sa vorbind cât dorește.
Intimata mai arată faptul că de un an de zile soțul său nu a ajutat sub nici o forma pe fiica sa financiar, iar când a venit în România nu i-a adus nici un cadou și nu i-a cumpărat nimic, invocând că nu are bani suficienți.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
În esență, apelantul critică aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga la situația de fapt rezultată din cererea de chemare în judecată și din probatoriul administrat, considerând acesta că prevederile legale au fost aplicat greșit, în cauză existând situația premisă, în sensul deplasării și reținerii a minorei pe teritoriul României fără acordul tatălui.
Curtea constată că, în raport de înscrisurile ce i-au fost puse la dispoziție, deci a situației de fapt ce a rezultat, inclusiv din susținerile ambelor părți, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga, apreciind judicios că nu se poate reține o deplasare ori o reținere ilicită a minorei de la domiciliul obișnuit.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie observat cât privește deplasarea pârâtei împreună cu minora în România în luna noiembrie 2011, că nu se poate considera ilicită, în condițiile în care susținerile pârâtei în sensul existenței acordului tatălui cât privește stabilirea pentru o perioadă de timp în România se coroborează cu omisiunea acestuia, pentru o perioadă de aproape un an, de a acționa pentru returnarea copilului.
De altfel, din cuprinsul cererii pe care tatăl a adresat-o abia la 17.10.2012, Ministerului Justiției Italian, în calitate de autoritate centrală, rezultă că acesta reclamă deplasarea/reținerea minorei pe teritoriul României fără acordul său, indicând luna iulie 2012, fără a face nicio referire la deplasarea din 2011.
Mai mult, potrivit susținerilor ambilor părinți, dovedite prin înscriurile depuse de intimată în calea de atac (bilete de avion- filele 50, 51), copilul s-a deplasat în Italia în luna aprilie împreună cu tatăl, chiar acesta din urmă aducând copilul după un interval de trei săptămâni înapoi la domiciliul mamei, în România, la data de 29.04.2013.
Or, câtă vreme chiar tatăl a fost cel care a înapoiat copilul din Italia în România, cu câteva luni înainte de a se plânge pentru reținerea ilicită a minorei pe teritoriul României, Curtea apreciază că este rezonabil a se considera că o astfel de împrejurare nu poate fi reținută.
În acest condiții, constatarea tribunalului potrivit cu care cerințele prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga pentru a dispune returnarea minorei nu sunt îndeplinite este temeinică.
Așa cum s-a arătat, nu se poate reține că intimata-pârâtă a nesocotit dispozițiile legale privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori, decizia deplsării copilului în România nefiind unilaterală, în plus aceasta nu a determinat, astfel cum susține reclamantul privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu copilul său minor. Potrivit susținerilor intimatei, din cuprinsul întâmpinării, și planșelor foto atașate, tatăl menține legătura cu minora, telefonic și prin webcam, în vara anului 2013 vizitând fetița la domiciliul mamei, în România împreună cu actuala sa parteneră.
Cât privește memoriul formulat de reclamant în calea de atac, prin care acesta contestă în primul rând procedura în fața primei instanțe, sub aspectul omisiunii citării acestuia, Curtea constată că nu poate determina, în ce privește fondul cauzei, o altă concluzie decât cea expusă anterior.
Împrejurarea că reclamantul nu a fost citat la judecata în primă instanță nu atrage nelegalitatea hotărârii tribunalului, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, acesta a fost reprezentant legal în judecată de M. Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducererea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga.
De asemenea, pe fondul cauzei reclamantul nu prezintă argumente noi față de cele deja invocate de reprezentantul său. Mai mult, în mod contradictoriu se susținine pe de o parte că acordul său a fost dat numai pentru o deplasare temporară în România și nu pentru o mutare definitivă, iar pe de altă parte că niciun părinte nu ar fi permis vreodată ca celălalt să ducă cu el, chiar și pentru cîteva zile, fiica în străinătate.
În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că apelulu nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul – reclamant M. JUSTIȚIEI în calitate de Autoritate Centrală și de reprezentant legal al reclamantului FERNINANDO DE F., cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.2161/10.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă M. M. M., domiciliată în localitatea B., ..9, județ Hunedoara și Autoritatea Tutelară – P. B., cu sediul în B., nr.9, județ Hunedoara.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R.
GREFIER
N. C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
7 ex./ 16.06.2014
TB-S.3 – C.P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 20/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 319/2014. Curtea de... → |
|---|
