Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 327/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 327/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 15633/302/2012

DOSAR NR._

(2069/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR.327

Ședința publică de la 26.02.2014

Curtea constituită din:

P. - M.-G. R.

JUDECATOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - Ș. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant B. C. și de recurenta pârâtă B. A. E., împotriva deciziei civile nr.748 A din 03.07.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară de pe lângă PRIMĂRIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat substituent B. M. S. G., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte B. A. E., în baza delegației de substituire pe care o depune la dosar, eliberată de avocatul titular al contractului de asistență juridică, R. L. (împuternicire la fila 43 din dosar) și recurentul reclamant B. C., personal, lipsind reprezentantul Autorității Tutelare de pe lângă PRIMĂRIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Curtea ia act de faptul că prima strigare a pricinii se face la solicitarea recurentului-reclamant care arată că nu mai poate rămâne în sală până la ora 12⁰⁰, oră la care urmează să se constituie completul ce va judeca recursul.

Recurentul-reclamant B. C., personal dorește să depună la dosar răspunsul la întâmpinare, la care a anexat o . înscrisuri.

Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua act de documentele depuse.

Curtea va proceda la primirea la dosar înscrisurile pe care recurentul-reclamant dorește să le depună constituind răspuns la întâmpinare și anexele aferente privind chitanțe în raport de faptul că s-a afirmat faptul că nu plătit pensia alimentară.

Recurentul-reclamant B. C., personal solicită amânarea pronunțării în măsura în care pricina rămâne în pronunțare, pentru a lua act de notele prezentate de partea adversă, fiind de acord cu judecarea pricinii la această dată.

La reluarea pricinii, la ora 12³⁰, se prezintă avocat substituent B. M. S. G., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte B. A. E., în baza delegației de substituire pe care o depune la dosar, eliberată de avocatul titular al contractului de asistență juridică, R. L. (împuternicire la fila 43 din dosar), lipsind recurentul reclamant B. C. și reprezentantul Autorității Tutelare de pe lângă PRIMĂRIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI.

Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare și de înscrisurile anexate depuse la dosar astăzi, în ședință publică de către recurentul-reclamant.

Curtea procedează la înmânarea unui exemplar de pe răspunsul la întâmpinare și de pe înscrisurile anexate depuse la dosar de către recurentul-reclamant, avocatului recurentei-pârâte.

Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.

Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate, reanalizând temeiul și cererile privitoare la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizate, dar și asupra cheltuielilor de judecată respinse ca neîntemeiate, având în vedere argumentele expuse pe larg în concluziile scrise pe care le depune la dosar.

Arată că instanța de fond a admis capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești în comun de către ambii soți cu privire la cei doi minori, prin însăși încălcarea reglementării autorității părintești prevăzute de art.483 din Noul Cod de procedură civilă și prin consacrarea regulilor că această autoritate se exercită în comun de către ambii părinți și după divorț.

Instanța a mai reținut faptul că principiul codeciziei în toate activitățile cotidiene referitoare la minori rezultă din regula exercitării autorității părintești în comun, deși reclamantul nu a achitat nici pensia alimentară și mai mult, pârâta a solicitat executarea silită a reclamantului, prin intermediul B. „C. G. C. și N. G.”, fiind format dosarul de executare nr.601E/2012, însă acesta a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare, în loc să-și îndeplinească obligația de întreținere la care a fost obligat.

Totodată, recurentul-reclamant a formulat împotriva recurentei-pârâte atât acțiuni civile cât și penale, acestea din urmă finalizându-se cu neînceperea urmării penale, dar formulate, în special, cu scopul de a o prezenta într-o lumină nefavorabilă atât în fața copiilor, cât și a instanței; în raport și de faptul că nu este o „mamă bună”, apreciind că minorii ar fi trebuit să fie încredințați tatălui.

În ceea ce privește recursul promovat de către recurentul-reclamant, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, dovadă care urmează a fi depusă prin fax până la sfârșitul zilei.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 14.02.2012 sub nr._ reclamantul B. C. a chemat în judecată pe pârâta B. A. E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună instituirea autorității părintești comune cu privire la minorii B. I. născută la data de 26.02.2000 și B. L. F. născut la data de 14.02.2007, stabilirea locuința minorilor la adresa din L. Anastasievici, nr.9, ., București, stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident, conform art.14-16 din Legea nr.272/2004 coroborat cu art.30-33 din aceiași lege.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr.3268/10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a dispus desfacerea din culpă comună a căsătoriei încheiate între părți, încredințarea minorilor către mamă, încuviințarea unui program de legături personale între el și minori și obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în bani în favoarea copiilor. A mai arătat că în urma apelului, prin decizia civilă 432/27.04.2011 a Tribunalului București, sentința a fost modificată în parte, menținându-se însă măsura încredințării minorilor către mamă și că, la judecarea recursului, Curtea de Apel București a avut de asemenea în vedere dispozițiile Codului familiei. A mai arătat reclamantul că în urma intrării în vigoare a noului cod civil a fost introdusă instituția autorității părintești recunoscându-se explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuți și îngrijiți de către ambii părinți, indiferent de raporturile juridice dintre aceștia și prevăzându-se faptul că după divorț autoritatea părintească revine ambilor părinți. De asemenea Noul Cod civil a adus noutăți legate de preferința de plată a obligației de întreținere în natură și de obligația instanței de a stabili explicit locuința minorului. A mai arătat reclamantul că pe lângă schimbarea legislației privitoare la relațiile dintre părinți și copiii lor minori un motiv subsidiar pentru admisibilitatea cererii sale este legat de faptul că pârâta a înțeles să boicoteze constant legăturile personale dintre el și minori prin luarea unor decizii unilaterale privitoare la creșterea și educare a minorilor și prin refuzul de a-i transmite informațiile legate de activitatea școlară a minorilor sau problemele lor de sănătate, deși a fost obligată în acest sens prin sentința civilă 3268/10.04.2009.

A mai menționat reclamantul că în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, cererea este întemeiată de faptul că pârâta a luat decizii privitoare la minori fără a-1 consulta sau a-1 consulta doar „de fațadă", menționând cu titlu exemplu că pârâta a înscris minora la o altă școală fără consimțământului lui sau ca nu i-a comunicat anumite probleme de sănătate ale minorului. Referitor la cererea de stabilire a locuinței minorilor la adresa din .. 9, reclamantul a precizat că locuința de la această adresă este mai aproape de grădinița la care este înscris minorul și de fosta școală, respectiv actuala școală a minorei, spre deosebire de apartamentul unde locuiește pârâta, apartament care este utilizat și în scop comercial.

A mai precizat că el îi garantează pârâtei accesul în locuință, pentru ipoteza în care minorii vor locui cu el, în timp ce pârâta îi interzice inclusiv să urce pe casa scărilor în blocul tinde aceasta locuiește. A mai menționat că pârâta încalcă chiar dorințele fetiței prin faptul că nu acceptă nici cea mai mică modificare a programului de legături personale deși minora dorește să interacționeze cu el și în absența fratelui ei, cu care nu are multe interese comune, datorită diferenței mari de vârstă dintre ei. Consideră reclamantul și că istoricul de violență al pârâtei asupra minorilor, stabilit în dosarul nr._, continuă să reprezinte un criteriu de luat în considerare în privința stabilirii locuinței minorilor. Cu privire la stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură, a precizat reclamantul că art. 530 Cod civil consacră preferința legiuitorului de a acorda părinților posibilitatea de a se achita de obligația de întreținere în natură, preferință care existat și în Codul familiei dar pe care jurisprudența anterioară o ignora complet. Referitor la programul de legături personale, reclamantul a arătat că dorește ca acesta să fie stabilit de către părți de comun acord, prin mediere, urmând ca în cazul în care medierea nu va fi posibilă să depună planul parental pe care îl propune pentru fiecare dintre cei doi părinți.

La data de 02.04.2012 reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare și completatoare.

Prin sentința civilă nr._/20.12.2012 pronunțata în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea pârâtei de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantului; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. C.; a dispus ca autoritatea părintească asupra minorilor B. I., născută la 26.02.2000 și B. L. F., născut la 14.02.2007, se fie exercitată în comun de către ambii părinți; a respins, ca neîntemeiate capetele de cerere privind stabilirea locuinței minorilor la domiciliul reclamantului și stabilirea în natură a pensiei de întreținere; a dispus extinderea programului de vizită stabilit prin sentința civilă nr.3268 din 10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, astfel cum a fost acesta modificată prin Decizia civilă nr.432/27.04.2011 a Tribunalului București și prin Decizia civilă nr.165/01.02.2012 a Curții de Apel București, în sensul că a încuviințat reclamantului să se întâlnească cu minorii în zilele de luni și miercuri imediat după terminarea de către minori a programului școlar și până la ora 20,00 precum și în a doua duminică din luna mai, între orele 10,00-20,00 și a menținut celelalte modalități ie exercitare a legăturilor personale cu minorii stabilite prin sentința civilă menționata și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6504 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr.3268/10.04.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr._ s-a admis în parte cererea principală și cererea reconvențională privind pe reclamanta pârâtă B. A. E. și pârâtul reclamant B. C., a fost desfăcută căsătoria acestora din vina ambilor soți, s-a dispus revenirea reclamantei pârâte la numele avut anterior căsătoriei, acela de „B., au fost încredințați reclamantei pârâte spre creștere și educare minorii B. I., ns. la 26.02.2000, și B. L. F., ns. la 14.02.2007, a fost obligat pârâtul reclamant la plata în favoarea minorilor a unei pensii de întreținere lunare în cuantum total de 5.000 lei, câte 2.500 lei pentru fiecare minor, cu începere de la data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorilor. De asemenea, i-a fost încuviințat pârâtului reclamant să aibă legături personale cu minorii după cum urmează: prin vizitarea acestora atât la domiciliul lor, luni și miercuri, între orele 18,00-20,00, cât și la unitatea de învățământ, cel mult o dată pe săptămână, precum și în afara domiciliului minorilor, fără a fi necesară prezența reclamantei pârâte, după următorul program: prima și a treia săptămână din fiecare lună, de vineri de la ora 16.00, până duminică la ora 20.00; o săptămână în vacanța de iarnă, alternativ de C. sau de Revelion; o săptămână în vacanța de P., o dată la doi ani; de zilele de naștere sau onomastice ale copiilor, alternativ o dată la doi ani, iar în ceilalți ani vizitare la domiciliu între orele 16,00 - 20,00, pentru ambii minori; pentru minora I., prima jumătate din vacanța de vară, iar pentru minorul F., două săptămâni în prima jumătate a vacanței de vară până la vârsta de cinci ani, după care va avea program comun cu minora I.. Totodată s-a dispus ca pârâtul reclamant să poată lua parte la serbări și festivități școlare la care participă copiii, urmând a fi anunțat de către reclamanta pârâtă, telefonic, cu cel puțin o zi în avans și a fost obligată reclamanta pârâtă la transmiterea către pârâtul reclamant de informații referitoare la copii, respectiv acte medicale sau evaluări școlare, de îndată după emitere, precum și la înștiințarea și solicitarea acordului pârâtului reclamant cu privire la deplasările în afara granițelor României, în care va fi însoțită de unul sau de ambii minori. Sentința a fost schimbata în parte prin decizia civila nr.432/27.04.2011, pronunțata de Tribunalul București, în sensul că s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, a fost înlăturată obligația reclamantei de a-i solicita pârâtului acordul cu privire la deplasările efectuate în afara granițelor României, în care va fi însoțită de unul sau de ambii minori și a fost înlăturată obligația pârâtului de a plăti cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr.165/01.02.2012 a fost admis recursul declarat de recurentul pârât în sensul că sentința apelată a fost schimbată și cu privire la capetele de acțiune având ca obiect programul de vizitare și pensia de întreținere datorată de pârât minorilor. Astfel, s-a încuviințat ca pârâtul să aibă legături personale cu minorii, în plus față de programul de vizitare stabilit de instanța de fond și în ziua de naștere a tatălui și în ziua de naștere a bunicii paterne, cu posibilitatea luării copiilor de la domiciliul mamei, de la ora 10,00 la ora 21,00, cu obligația înapoierii lor la domiciliul mamei și cu respectarea programului școlar aferent celor 2 zile. A fost modificat programul de vizitare stabilit de instanța de fond pentru vacanța de vară, în sensul că pârâtul o va putea lua pe minora I., primele două săptămâni în luna iulie și primele două săptămâni în luna august, iar pe minorul F., primele două săptămâni în luna iulie până la vârsta de 5 ani, după care va avea program comun cu sora sa. A fost modificat cuantumul pensiei de întreținere la care a fost obligat pârâtul în favoarea celor 2 minori la câte 475 lei lunar, pentru fiecare minor, de la data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorilor.

În drept, instanța a reținut dispozițiile art. 403 Cod civil conform cărora în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutela poate modifica masurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Conform art.46 din Legea nr.71/2011 dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art.403 din Codul civil.

Instanța a avut în vedere împrejurările ce au suferit schimbări ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr.3268/10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, dat fiind faptul că în recurs, instanța de control judiciar a verificat legalitatea deciziei atacate prin raportate la situația de fapt stabilită deja definitiv și la dispozițiile legale aflate în vigoare la soluționarea cauzei de instanțele anterioare, fără ca instanța de recurs să se raporteze la împrejurări de fapt ulterioare rămânerii definitive a sentinței.

În aceste sens, sub aspectul primului capăt de cerere, instanța a constatat că au intervenit modificări esențiale prin însăși reglementarea instituției autorității părintești (definită la art.483 Cod civil ca reprezentând ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului) și consacrarea regulii că această autoritate se exercită în comun de către părinți și după divorț (art.387 Cod civil). Instanța a apreciat că schimbarea intervenită pe plan legislativ în legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești în urma divorțului ce a avut loc după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 3268/10.04.2009 constituie prin ea însăși o schimbare semnificativă a împrejurărilor ce trebuie avută în vedere. Instanța nu consideră că prezenta cerere, prin care reclamantul urmărește să beneficieze de noile prevederi legislative reprezintă o conduită abuzivă, așa cum a apreciat pârâta și prin urmare a respins cererea pârâtei de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantului în temeiul art.1081 alin.1 pct.1 lit. a) Cod procedură civilă.

În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța a reținut că de la regula exercitării în comun a autorității părintești după divorț, se poate deroga doar în condițiile art. 398 Cod civil, respectiv doar dacă exista motive întemeiate ce au în vedere în vedere interesul superior al copilului.

În tăcerea legii, care nu menționează care sunt acele motive întemeiate care pot justifica exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, instanța apreciază că astfel de motive constau în acele situații în care părintele pune în pericol viata, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuziva, prin neglijenta grava în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin alte asemenea acțiuni, sau omisiuni care aduc o atingere grava interesului superior al copilului.

Din probele administrate rezultă că ambele părți sunt în măsură, atât din punct de vedere material cât și moral, să exercite drepturile și să îndeplinească îndatoririle părintești și sunt deopotrivă interesate și dornice să se implice în creșterea și educarea copiilor. Este adevărat că părțile nu au reușit încă să depășească problemele și neînțelegerile personale, tensiunile dintre ele continuând să se manifeste și după rămânerea definitivă a sentinței nr. 3268/10.04.2009 și să se reflecte într-o lipsă de cooperare în privința deciziilor legate de creșterea, educarea și relațiile personale cu minorii, aspect ce rezultă din răspunsurile la interogatoriu. Instanța observă că aceste împrejurări afectează echilibrul emoțional al minorilor, reținând în acest sens cele relatate de minora I., în sensul că este afectată de neînțelegerile dintre părinți, că nu vrea să îi supere sau să îi facă să sufere pe niciunul dintre ei și că nu a îndrăznit să le vorbească despre ce simte ea în legătură cu aceste probleme. Instanța apreciază însă că aceste neînțelegeri nu constituie motive temeinice, în sensul art. 398 Cod civil, că ele pot fi depășite prin eforturi suplimentare din partea ambelor părți și că interesul minorilor este ca părinții să ia împreună deciziile importante referitoare la creșterea și educarea lor, cum ar fi cele privind locuința, felul învățăturii sau al pregătirii profesionale, religia, tratamentele medicale majore sau alte aspecte care depășesc cadrul activităților curente legate de creșterea copiilor. În consecință, instanța a dispus ca autoritatea părintească să se exercite în comun de ambii părinți.

În ceea ce privește cererea de stabilire a locuinței minorilor la domiciliul reclamantului, instanța a reținut că după rămânerea definitivă a sentinței de divorț și până în prezent minorii au locuit împreună cu pârâta, iar deciziile privind stabilirea în concret a locuinței au fost luate de pârâtă, în calitatea sa de părinte căruia i-au fost încredințați minorii. Începând cu luna martie 2012, minorii locuiesc împreună cu pârâta într-un apartament situat în București, sectorul 1, ce oferă condiții locative foarte bune, așa cum rezultă din ancheta efectuată de Autoritatea Tutelară. Instanța apreciază că distanța mai mare pe care minorii trebuie să o parcurgă până la școală, respectiv la grădiniță nu poate determina stabilirea locuinței copiilor la domiciliul reclamantului, deoarece nevoia copiilor de stabilitate emoțională și dorința exprimată de minoră de a continua să locuiască cu pârâta sunt de natură să contrabalanseze acest impediment. În ceea ce privește afirmațiile pârâtului în legătură cu „istoricul de violență" al pârâtei în raport cu minorii, instanța observă că acestea se referă la împrejurări anterioare rămânerii definitive sentinței civile nr. 3268/10.04.2009 și prin urmare nu vor fi avute în vedere. Urmare a faptului că s-a dispus exercitarea autorității părintești în comun, instanța a reținut că pe viitor orice schimbare a locuinței minorilor va trebui decisă de părți de comun acord, în cazul unor eventuale neînțelegeri acestea trebuind să se adreseze instanței de tutelă. La acest moment însă, instanța a apreciat că locuința pe care pârâta o asigură minorilor satisface toate cerințele copiilor, atât din punct de vedere material cât și emoțional. Prin urmare, în baza art. 486 și art. 496 alin. 3 Cod civil, instanța a respins cererea reclamantului privind stabilirea locuinței minorilor la domiciliul său, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere a minorilor de către reclamant, instanța a apreciat că nu au intervenit schimbări, nici de fapt și nici de drept, care să justifice modificarea acesteia în sensul solicitat de reclamant. Astfel, și sub imperiul legislație anterioare exista posibilitatea îndeplinirii în natură a obligației de întreținere, noua reglementare neaducând sub acest aspect elemente de noutate. Motivul pentru care instanța a stabilit anterior o pensie de întreținere în sarcina reclamantului a fost reprezentat de lipsa înțelegerii și a colaborării între părți, apreciindu-se că stabilirea în natură a obligației de întreținere ar fi iluzorie. Instanța a apreciat că nici în prezent nu este oportună stabilirea în natură a obligației de întreținere, întrucât aceasta ar presupune nu doar o consultare aproape cotidiană între părți cu privire la diverse aspecte cum ar fi cele privind procurarea de alimente, haine, obiecte de igienă personală, rechizite și cărți, alte obiecte necesare creșterii și educării copiilor, dar și un acord total cu privire la necesitatea și momentul procurării acestora, la cantitatea și calitatea lor și la alte asemenea detalii. Instanța a mai reținut că în viața de zi cu zi aplicarea strictă a principiului codeciziei în tot ceea ce privește copilul, ce rezultă din regula exercitării în comun a autorității părintești, ar îngreuna exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești. Mai a reținut instanța că reclamantul nu a învederat o folosire necorespunzătoare de către pârâtă a pensiei de întreținere ce a fost stabilită în sarcina lui. În consecință, având în vedere dezacordul părților în legătură cu modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere de către reclamant, instanța în baza art. 486 Cod civil, instanța a apreciat că nu este în interesul minorilor stabilirea în natură a pensiei de întreținere, respingând acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cu privire la modalitățile de exercitare de către reclamant a relațiilor personale cu minorii, instanța a reținut în primul rând că acestea au fost minuțios stabilite de instanțele anterioare, fiind avută în vederea inclusiv situația înaintării în vârstă a minorului F., respectiv programul de vizită pentru acesta după vârsta de 5 ani. Instanța a observat de asemenea că o parte dintre modalitățile propuse de către reclamant, prin cererea completatoare și precizatoare, nu reprezintă altceva decât forme ale exercitării autorității părintești, însuși reclamantul identificându-le sub titlul „informații și decizii cerute ca parte a autorității parentale comune". Prin urmare, având în vedere soluția dispusă asupra autorității părintești, care îi va permite reclamantului să ceară personal instituțiilor școlare sau altor instituții publice informații cu privire la minori și va face necesar acordul acestuia, alături de cel al pârâtei, pentru adoptarea deciziilor importante privitoare la minori, însă a apreciat că astfel de aspecte nu trebuie reglementate în cadrul unui program de vizită. Cât privește celelalte modificări ale programului de vizită propus de reclamant, instanța a apreciat că, chiar în contextul unei autorități părintești comune, menținerea legăturilor personale cu minorii nu impune o împărțire egală a timpului petrecut de către părinți cu minorii și nici o reglementare strictă, până la cele mai mici detalii a programului de vizită, pentru că nu s-ar mai ține seama în acest caz de scopul principal urmărit de legiuitor, acela al promovării interesului superior al copilului. Instanța a considerat ca întemeiate doar solicitarea reclamantului ca în cursul săptămânii să se întâlnească cu minorii imediat după terminarea de către minori a programului școlar și până la ora 20,00, rezultând din declarațiile martorilor că desfășurarea întâlnirilor în intervalul 18,00-20,00, nu este o soluție optimă nici pentru reclamant și nici pentru minori, aspect pe care 1-a confirmat și minora I. cu ocazia ascultării sale. De asemenea, instanța a apreciat ca întemeiată și cererea reclamantului de a petrece împreună cu minorii a doua duminică din luna mai, dată fiind semnificația acestei zile, ce este legată de poziția tatălui în familie și societate.

Față de cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă și de împrejurarea că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, instanța, în baza art. 276 Cod procedură civilă, a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6504 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel B. A. E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului și pe cale de consecința modificarea sentinței apelate cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizitare.

În motivarea cererii, apelanta a arătat ca reclamantul manifesta un abuz de drept, dat fiind faptul ca nu dorește în interesul copiilor sa dezvolte și sa mențină relații personale cu aceștia, ci dorește sa creeze și sa mențină o stare de tensiune și incertitudine, atât în relațiile dintre foștii soți, dar și în relațiile dintre mama și copii, periclitând astfel dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala și sociala a celor doi minori. În plus, tatăl nu tine cont de voința și sentimentele copiilor în aplicarea programului de vizitare, deoarece în repetate rânduri, aceștia spun tatălui ca nu doresc sa-l însoțească, însa acesta trece peste voința lor, impunându-se și dându-le sentimentul de frustrare și neputința. La formularea cererii de chemare în judecata la data de 14.02.2012 de către B. C., nu dovedește existenta unor împrejurări noi care sa necesite schimbarea stării de fapt și de drept stabilite prin decizia irevocabila pronunțata în dosarul nr._ de către Curtea de Apel București. Considera ca hotărârea instanței de fond este neîntemeiata, fiind încălcate dispozițiile art.403 NCC, nefăcându-se dovada schimbării împrejurărilor, împrejurări stabilite irevocabil prin decizia pronunțata în dosarul nr._ de către Curtea de Apel București și data introducerii noii cereri, respective 14.02.2012. Este de părere ca ne aflam în situația unei excepții de la regula (art.398 litera 1 Cod civil) în care autoritatea părinteasca revine în comun ambilor părinți, fiind motive întemeiate de natura a sugera ca nu este în interesul copiilor minori ca ambii părinți sa păstreze autoritatea părinteasca, opinând ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata numai de către unul dintre părinți, respectiv de către mama. Critica de asemenea și dispoziția instanței în ceea ce privește exercitarea în comun a autorității părintești, neexistând împrejurări noi care sa justifice schimbarea acestei stări. Considera ca instanța va trebui sa aibă în vedere drept criterii din care rezulta starea de nevoie a minorilor vârsta frageda a acestora care atesta faptul ca nu se pot întreține singuri, precum și dispozițiile invocate referitoare la interesul superior al copilului, dar și faptul ca fostul soț, formulează în mod șicanator și regulat cereri, atât civile cât și penale, de natura sa mențină o stare tensionata, cu efecte nefaste în ceea ce privește drepturile minorilor. De asemenea, tatăl se adresează în permanenta conducerii scolii Ioanei și conducerii grădiniței lui F. în legătura cu programul de vizitare a acestora, și modul de relaționare a acestuia cu copiii, criticând scoală și menținând stări conflictuale care re pot reflecta asupra copiilor. Aceste situații creează întotdeauna stres pentru copii dar și o rușine față de colegii lor. Mai ales după audierea Ioanei în cadrul acestui proces pe fond, fetița declarând clar ca dorește sa fie încredințata mamei împreuna cu fratele ei și nu tatălui, tatăl exercita un comportament abuziv față de copii, spunându-le ca au pierdut șansa de a primi o „garderoba noua" sau diverse beneficii materiale. Tatăl inoculează mereu fetiței ideea ca este vinovata pentru nestabilirea locuinței copiilor la tata și reîncredințarea copiilor către tata. De asemenea tatăl are pretenția sa fie sunat regulat de către copii, spunându-le ca este „datoria" lor sa îl sune și nu invers.

În ceea ce privește extinderea programului de vizitare, acesta soluție tinde sa nu fie unica pentru cei doi copii, ca o aplicare a principiului consacrat parțial de art.60 alin.3 lit.b din Legea nr.272/2004, acela al menținerii fraților împreuna, chiar daca aceste masuri au fost reglementate în cadrul normelor privind luarea măsurii plasamentului, opinează ca este un principiu general pentru ocrotirea copilului.

În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă Legea nr.272/2004, precum și dispozițiilor în aceasta materie, respectiv art.403 NCC raportat la art.503 și urm. NCC.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamantul C. B. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate.

În motivarea cererii, apelantul a arătat ca spre deosebire de legislația anterioară care lăsa la latitudinea instanței decizia privitoare la modalitatea de executare a obligației de întreținere, noul cod civil are prevederi precise privind modalitatea de executare a obligației de întreținere în caz de divorț. Articolul 530 alin.(1) instituie regula executării în natură a obligației de întreținere regulă care nu exista în vechiul cod al familiei. Această regulă a fost intenționat introdusă de legiuitor, fiind imperios necesară pentru a da efectivitate instituției autorității părintești, mai ales în situațiile în care părinții nu se pot pune de acord. Acest articol are precedență asupra oricăror articole cu caracter general. Instanța a opinat că "stabilirea obligației de întreținere în natură ar presupune o consultare aproape cotidiană între părinți cu privire la diverse aspecte cum ar fi cele legate de procurarea de alimente, haine, obiecte de igienă personală, rechizite și cărți". Considera că aceasta este o concluzie parțial corectă deoarece pe de o parte, alegerea alimentelor sau a obiectelor de igienă personală poate fi luată în mod rezonabil doar de către părintele care le achiziționează, nefiind necesară consultarea celuilalt părinte. Astfel de decizii se încadrează în categoria deciziilor de zi cu zi care pot fi luate exclusiv de către părintele cu care minorii se găsesc în acel moment. Nu ar trebui să se plece de la premiza cum că un părinte este mai competent să ia astfel decizii referitoare la bunăstarea copiilor. Pe de altă parte, minorilor nu li se cumpără rechizite, cărți de valoare, încălțăminte sau haine zilnic. Cu privire a astfel de decizii de cumpărare, care se referă la lucruri importante, este exact în spiritul și litera autorității părintești comune ca ele sa se ia de comun acord. Așa cum părinții nedivorțați sau niciodată căsătoriți decid de comun acord cu privire la acest gen de cumpărături este cât se poate de normal ca și noi să luăm deciziile în comun. În condițiile în care instanța refuză însă unui părinte "dreptul de decizie" și acordă acest drept exact aceluia care este cel mai puțin colaborativ, se dinamitează eșafodajul autorității părintești. O decizie a instanței de a-l obliga împotriva voinței sale la plata pensiei în bani ar forța o diferențiere nenecesară între cei doi părinți, acordând unuia dintre părinți, puterea maximă de decizie privitoare la cumpărăturile pentru copil. Dar "puterea absolută corupe" și nu stimulează colaborarea. Din contră stimulează pe părintele nerezident, dovedit în cazul de față ca fiind cel necooperant, să persiste în atitudinea sa de boicot a relației copiilor cu mine.

Privitor la cererea pentru un program de legături personale lărgit nu poate decât să remarce că instanța este tributară vechilor concepții. Instanța a refuzat să se pronunțe asupra informațiilor pe care pârâta trebuie să le comunice, afirmând că poate cere spitalului informații privitoare la copil. Dar la dosar este bine documentat efortul prohibitiv din punctul de vedere al efortului necesar pentru a afla unde anume și când a dus mama copilul la un singur consult medical.

A mai criticat hotărârea de prima instanța în ceea ce privește programul de vizitare al minorilor, precum și soluția pronunțata asupra capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecata.

În drept, cererea de apel se întemeiază pe dispozițiile art.282 C.pr.civ., Art.14 -16 și 30-33 din Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului,Avizul CSM din 03.07.2012 privitor la modificările legii 272/2004 (existent la dosar),Proiectul de modificare a legii 272/2004 (existent la dosar, lege ferenda), Noul cod civil, articolele din titlul privitor la autoritatea părintească, Noul cod civil, articolul 530 privitor la modalitățile de executare a pensiei de întreținere, Art. 3.10, 3.11 din Principiile Europene ale Dreptului Familiei cu privire la Autoritatea Părintească, Art. 23(4) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, Art. 5 - Egalitatea între soți și Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale Strasbourg, 22. XI. 1984, Art. 8 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Art. 7 din Declarația Universală A Drepturilor Omului Din 10 Decembrie 1948, Art. 16 din Constituția României și Art. 4 lit. b) din Legea Nr. 202 din 19 Aprilie 2002

Apelantul reclamant B. C. a formulat întâmpinare la apelul declarat de către B. A. E. solicitând respingerea apelului ca fiind tardiv formulat, iar în subsidiar, în cazul în care se va considera ca nu este tardiv formulat apelul pârâtei, respingerea ca neîntemeiat a acestui apel.

La data de 26.06.2013 pârâta B. A. E. a formulat răspuns la întâmpinarea formulata de către apelantul-reclamant B. C..

Prin decizia civilă nr._ Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, apelul formulat de apelanta pârâtă B. A. E., a admis apelul promovat de apelantul-reclamant B. C., a schimbat în parte sentința civilă nr._/20.12.2012, în sensul că, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul este calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătoreasca, ceea ce înseamnă ca apelantul are obligația de a indica motivele de critica, tocmai pentru ca este o cale de atac al cărei obiect este hotărârea de prima instanța, în speța de față, hotărâre care este subsecventă cererii de chemare în judecată și celorlalte cereri incidentale. Iar, în temeiul art.287 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă, apelantul trebuie sa învedereze în cuprinsul cererii motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul. În cauza de față, expunerea de motive făcută de ambele părți este excedentara și tratează chestiuni deja tranșate cu putere de lucru judecat de instanțele de judecata, astfel încât nu mai pot face obiectul altor discuții. Mai atrage atenția Tribunalul asupra împrejurării ca aprecierile personale asupra activității de judecată sunt respinse de plano, neputând face obiectul unei cai de atac.

Examinând, în mod sintetic motivele de apel formulate de apelanta pârâta, Tribunalul a reținut că acesta vizează modalitatea în care s-a dispus asupra autorității părintești ce va fi exercitată asupra celor doi minori, precum și întinderea programului de legături personale stabilit în favoarea tatălui, critici pe care le găsește neîntemeiate.

Potrivit art.397 Cod Civil, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel. Pentru a fi luata în discuție teza finala a textului de lege, situație clamată și de apelanta în cauza, aceasta din urma trebuie sa justifice necesitatea măsurii excepționale. Conform art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu, ambii părinți răspunzând pentru creșterea copiilor lor minori.

Potrivit noului Cod civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și însușirilor copilului. De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați să coopereze cu copilul, să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea, să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia, să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului și să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formarii profesionale a copilului. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum și orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului. Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii. În acest scop, părinții vor ținea seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă singur credința religioasă. Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 Cod civil a acestor drepturi și obligații în sarcina părinților, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conștiente și responsabile a părinților în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce privește dezvoltarea sa intelectuală, cât și conduita sa în societate, în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane. Această obligație este apoi preluată în art. 494 din Codul civil, atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinților. Astfel, părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el. Potrivit art. 495 Cod civil, părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului. Instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este în toate cazurile obligatorie.

Potrivit art.496 din Codul Civil, copilul minor va locui la părinții săi. Daca părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului. În caz de neînțelegere între părinți, instanța va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și, ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani. Locuința copilului stabilită în condițiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinților, exceptând cazurile anume stabilite de lege.

În ceea ce privește părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, acesta își păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința sa. În cazul în care este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept.

Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinții nu se pot înțelege, ei se vor adresa din nou instanței de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei proceduri, instanța va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială, îi va asculta pe părinți și, în mod obligatoriu, pe copil.

Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui și cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui. Desigur că regulile privitoare la moștenire și la întreținere își găsesc pe mai departe aplicația, însă legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial față de părinții săi. Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își va exercita drepturile și își va executa obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței tutelare. Art. 498 din Codul civil stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinților săi să-și schimbe felul învățăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinței în vederea asigurării condițiilor propice pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale. În ipoteza în care părinții se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanței de tutelă. Instanța va hotărî în funcție de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie.

Cu încuviințarea instanței de tutela, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia.

Este în interesul minorului că ambii părinți să ia parte la procesul de decizie cu privire la toate deciziile importante pentru copii. Aceste decizii trebuie comunicate copilului doar daca părinții s-au înțeles și sub nici o forma copilul nu trebuie să asiste la neînțelegerile părinților în procesul decizional.

Copilul are dreptul de a avea doi părinți pe care trebuie sa fie lăsat să îi iubească fără frica sau fără a se simți vinovat față de celălalt părinte, de a dezvolta în mod independent o relație de calitate cu fiecare dintre cei doi părinți, de a nu fi expus la discuțiile în contradictoriu purtate de părinți, respectiv de a nu fi pus să aleagă care dintre cei doi părinți are dreptate, de a nu fi expus la comentarii sau comportamente negative din partea unui părinte cu privire la celalalt părinte, de a fi protejat de remarci alienatoare cu privire la celalalt părinte, precum și de atitudini care desconsidera pe celalalt părinte, de a nu fi obligat sa povestească despre activitățile pe care le desfășoară cu celalalt părinte, respectiv de a fi obligat sa spioneze pe celalalt părinte sau noua familiei a celuilalt părinte.

Au fost enunțate aceste considerente de principiu pentru ca apelanta sa își formeze o idee precisă despre ce presupune instituția de drept clamata prin cererea de apel. Regula privind exercitarea în comun a autorității părintești este subordonata principiului de drept enunțat în dispozițiile art.396 alin.1 Cod civil, potrivit cu care instanța va fi guvernata doar de interesul superior al minorului în pronunțarea unei hotărâri.

Recunoscând ca legăturile personale intre părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar daca relația dintre părinți s-a rupt și fără a nega ca masurile care ar împiedica o asemenea relație ar putea constitui o ingerință în dreptul la viața de familie, totuși trebuie admis ca legiuitorul nu a definit în mod abstract conținutul acestui drept, întinderea sa putând fi apreciata în funcție de împrejurările concrete ale spetei. Este în interesul minorului că ambii părinți să ia parte la procesul de decizie cu privire la toate deciziile importante pentru copil, iar tribunalul va dezavua alegația apelantei referitoare la faptul ca scindarea autorității părintești va conduce la o tulburare a dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale și sociale a celor doi minori. Apelanta nu poate pierde din vedere faptul ca reclamantul nu este un străin, ci este tatăl copiilor, iar acest raport de familie astfel creat este indestructibil și perpetuu. Tribunalul a apreciat că, deși relația de cuplu dintre părți s-a stins, totuși între ele subzista o legătură.

Cu prilejul audierii minorei B. I. de către instanța de fond s-a reținut că aceasta are o relație amiabila cu tatăl său, lipsită de tensiuni, copilul arătând ca își iubește părinții în egala măsura.

A participa la procesul de creștere și educare a unui minor . și bine determinat nu poate echivala cu o nerespectarea a interesului superior al minorului.

Principiul privind prevalenta intereselor minorului se traduce prin observarea și respectarea drepturilor, nevoilor, necesitaților acestuia din urma.

În ceea ce privește expunerea de motive vizând modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect stabilirea programului de legături personale în favoarea tatălui, Tribunalul a reamintit apelantei ca în calea de atac este necesar a se arata motivele de nemulțumire față de hotărârea de prima instanța. Simpla înșiruire a unor texte de lege ori considerentele avute în vedere de o alta instanța de judecata . nu răspund dezideratelor legii.

În ceea ce privește apelul promovat de reclamant, observa ca mare parte din susținerile făcute pe parcursul celor 15 pagini nu au legătura cu situația de fapt în cauza. Cu toate acestea, extrăgând elementele de esența, Tribunalul a reținut ca nemulțumire reclamantului sunt fundamentate pe modul în care au fost soluționate capetele de cerere privind stabilirea pensiei de întreținere, programului de vizitare și a cheltuielilor de judecata.

Obligația legală de întreținere dintre părinți și copii este instituită cu caracter general prin dispozițiile art.499 alin.1 din Codul Civil, iar copilul minor este întreținut de părinții săi, obiectul întreținerii constând în asigurarea mijloacelor necesare traiului copilului minor și suportarea cheltuielilor de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale acestuia.

Reținând dispozițiile art.529 alin.1 din Codul Civil, potrivit cărora întreținerea este datorată în raport cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti, precum și dispozițiile art.525 alin.1 din Codul Civil, potrivit cărora, minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, instanța de fond a apreciat în mod corect că sunt întrunite condițiile generale și speciale pentru acordarea pensiei de întreținere atât în persoana creditorului cât și în persoana debitorului acestei obligații legale.

Instanța judecătorească va putea mări sau micșora obligația de întreținere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținerea sau nevoia celui ce o primește. În cazul pensiei de întreținere datorată de către părinte, nevoile minorului trebuie a fi luate în considerare în funcție de vârsta acestuia, dar și de posibilitățile de plată ale celui obligat la întreținere.

Într-o asemenea pricina, instanța nu este investită să analizeze întinderea beneficiilor financiare de care dispun părțile, ci posibilitatea de a oferi minorului posibilitatea de creștere și dezvoltare armonioasa, în acord cu necesitățile specifice vârstei copilului.

Importanta în raționamentul instanței trebuie să fie asigurarea unui mediu stabil locativ și afectiv pentru minor.

Fără a se imputa unuia dintre părinți o implicare mai puțin profunda, ori posibilități mai ample sau mai puțin ample de a asigura o dezvoltare corespunzătoare copilului, principiul respectării interesului superior al minorului presupune ca exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești să se facă de așa natura încât să garanteze respectarea drepturilor copilului, în ceea ce privește dezvoltarea fizică, mentala, spirituala, morala și sociala. De aceea, faptul ca tatăl s-a achitat de obligațiile legale stabilite în sarcina sa până în acest moment nu prezintă nicio relevanta care sa afecteze acest drept al minorilor pe viitor. Tribunalul a statuat că în mod pertinent a stabilit prima instanța că în cauza nu este oportună plata pensiei de întreținere în natură pentru ca, din păcate părțile cauzei nu se găsesc în starea de bună învoială și acord, prezentul litigiu fiind dovada în acest sens. Stabilirea modalității de executare a pensiei de întreținere în bani în niciun caz, nu va reprezenta o excludere a reclamantului de la fenomenul decizional în ceea ce îi privește pe cei doi minori, intenția legiuitorului nefiind aceasta atunci când a reglementat textul art.530 alin.2 Cod civil. Oricum, apelantul interpretează textul de lege într-o manieră proprie întrucât pentru executarea pensiei de întreținere în natura, părintele la care nu locuiește în mod statornic minorul nu are nevoie sa fie obligat de o instanța de judecata, ci executarea se face de bunăvoie. Or, în speța apelantul nu a probat aceasta împrejurare. Mai mult, a reținut Tribunalul ca părțile cauzei nu se mai găsesc în situația părinților căsătoriți pentru a decide în comun asupra activităților ce implica educarea și creșterea minorilor.

Mai atrage atenția tribunalul celor doua părți asupra faptului că cei doi minori nu reprezintă o moneda de schimb pentru ei și nici un motiv pentru a provoca discuții particulare sau publice, prin promovarea de acțiuni în justiție. Cei doi părinți trebuie sa caute înțelepciunea necesară pentru a depăși momentele tensionate și furiile sau frustrările personale, iar toata energia lor să fie canalizată exclusiv în supravegherea intereselor copiilor.

Neîntemeiate sunt și criticile privind stabilirea programului de vizitare.

Cu precădere, va atrage atenția asupra alegațiilor având ca obiect deciziile și informațiile care, în opinia apelantului, trebuie luate în comun de cei doi părinți, respectiv asupra împrejurării ca aceste drepturi și obligații formează, împreuna cu altele, conținutul autorității părintești, așa cum a reținut Tribunalul mai sus.

Revenind la modul în care prima instanța a statuat asupra programului de vizitare, Tribunalul a subliniat, pentru lămurirea apelantului, faptul ca judecătorul, în pronunțarea unei hotărâri își formează intima convingere prin raportare la probatoriul administrat în dosar, și nu pe baza unor studii psihologice ori pedagogice (citate în cadrul motivelor de apel) fără legătura cu speța dedusă spre soluționare.

. părinte de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi suprimat, și atât timp cât nu s-a pronunțat decăderea din drepturile părintești, tatăl este îndreptățit să aibă legături personale cu minorii, însă conținutul acestui drept trebuie stabilit în mod concret în funcție de probatoriul administrat în cauza.

În conformitate cu dispozițiile art.14 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.

Instanța a reținut faptul că dreptului părintelui de a avea relații personale cu minorul îi revine obligația corelativă a celuilalt părinte (la locuința căruia a fost stabilit domiciliul copiilor) de a asigura fostului său soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O asemenea conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menționate reprezintă, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său și care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești. De asemenea, este de principiu că orice măsură luată în ceea ce privește copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia, astfel cum este prevăzut de art.2 din Legea nr.272/2004, inclusiv în legătură cu drepturile copilului. Instanța a considerat că interesul superior al copilului respectarea de către părinți a drepturilor lui, precum și evitarea exercitării abuzurilor asupra minorului, stabilitatea în creșterea și educarea acestuia, precum și evitarea primejduirii dezvoltării fizice și psihice a minorului.

Față de dispozițiile art.15 din Legea nr.272/2004, instanța a observat că relațiile personale cu minorii pot îmbrăca mai multe forme, cum ar fi întâlniri ale copiilor cu părintele, vizitarea copiilor la domiciliul acestora, corespondență ori găzduirea copiilor pe o perioadă determinată de către părintele cu care copiii nu locuiesc în mod obișnuit. Dar, cum s-a reținut deja mai sus, stabilirea în concret a modului în care se desfășoară aceste legături este atributul exclusiv al judecătorului, câtă vreme părțile cauzei-părinții minorilor nu au fost în măsura sa decidă amiabil. În atare context, judecătorul fondului a apreciat, după analiza probatoriului administrat, procedând la o extindere a programului stabilit de instanța de divorț. A mai observat Tribunalul că cererile apelantului vin, mai degrabă, în dezacord cu interesul minorilor, tinzând la o tulburare a rutinei zilnice, atât de necesare la vârsta lor.

Cu referire însă, la ultimul motiv de apel, Tribunalul a reținut ca . a dat o interpretare greșita prevederilor art.274 Cod procedură civilă.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Acestea cuprind taxele de timbru și timbrul judiciar, plata expertizelor, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul va dovedi că le-a făcut, cum sunt onorariile de avocat, dar numai cele strict necesare pentru desfășurarea judecății. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, de unde rezultă că un contract de asistență juridică, încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.

Contrar opiniei apelantului, în cauza nu se poate face o compensare a cheltuielilor de judecata, întrucât reclamantul nu a solicitat obligarea părții adverse la aceasta plata, astfel cum se observa în încheierea de dezbateri, pentru a deveni incidente prevederile art.276 Cod procedură civilă. Însa, nici soluția aleasă de către prima instanța nu este cea corecta, deoarece a fost investita doar cu pretențiile reclamantului, care au fost admise în parte, neputându-se retine culpa acestuia. În atare situație, cererea formulata de pârâta pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata apare ca nejustificata, sens în care va fi respinsa.

Împotriva acestei decizii, la data de 23.09.2013 au declarat recurs atât reclamantul B. C. cât și pârâta B. A. E., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.11.2013.

În motivarea recursului său, recurentul reclamant a arătat că decizia recurată este adoptată cu încălcarea legii.

Pentru a respinge apelul său în ce privește executarea obligației de întreținere, instanța de apel a reținut că "în mod pertinent a reținut prima instanță că în cauză nu este

oportună plata pensiei de întreținere în natură, pentru că, din păcate, părțile cauzei nu se găsesc în starea de bună-învoială, prezentul litigiu fiind dovada în acest sens" (pagina 16 din decizia recurată). Instanța de apel a reținut totodată și faptul că "părțile nu se mai găsesc în situația părinților căsătoriți pentru a decide în comun asupra activităților ce implică educarea și creșterea minorilor".

În prealabil, învederează instanței de recurs faptul că instanța de apel, în ciuda motivării extrem de lungi a deciziei recurate (și a reluării multiplelor dispoziții legale relevante), nu pare a înțelege pe deplin mecanismele autorității părintești în comun. Altfel, nu ne putem explica afirmația de mai sus, aflată în deplină contradicție cu autoritatea părintească în comun, potrivit căreia părinții divorțați nu au aceeași poziție cu a celor căsătoriți pentru a decide în comun asupra educației copiilor minori.

Lăsând la o parte această precizare preliminară, dorim să învederăm instanței de recurs că atât instanța de fond cât și instanța de apel au procedat la soluționarea capătului de cerere privind executarea obligației de întreținere cu încălcarea dispozițiilor legale.

2.2 C. juridic aplicabil

Astfel, suntem de părere că art.530 NCC a introdus o schimbare majoră în ce privește executarea obligației de întreținere. Astfel, potrivit alineatului (1) al acestui articol, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a celor de educație. Astfel, executarea n natură devine regula în ce privește executarea obligației de întreținere.

În același timp, executarea în bani, prin plata unei pensii de întreținere, devine excepția, intervenind, conform art.530 alin. 2 NCC, numai dacă obligația de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie. O asemenea concluzie este sprijinită și într-o interpretare sistematică, întrucât regula este plasată prima (în primul alineat) iar excepția este în plan secundar (în al doilea alineat), intervenind numai în cazuri limitate (neexecutare de buna-voie a obligației în natură). De asemenea, concluzia se susține și prin raportare la art.93 din fostul Cod al familiei, potrivit căruia executarea în natură sau în bani a obligației de întreținere se aflau pe același plan iar instanța urma să decidă căreia să îi dea preferință.

Prin urmare, dat fiind faptul că executarea în natură a obligației de întreținere este regula, această regulă trebuie urmată ori de câte ori se pune problema obligației de întreținere între părinți și copii lor minori. Numai după ce se dovedește că părintele nu-și execută de bună-voie obligația în natură, instanța urmează a proceda la stabilirea unei pensii de întreținere în bani.

Însă, dincolo de asemenea circumstanțe, instanțele nu sunt îndreptățite să refuze executarea în natură a obligației de întreținere de către părinți fată de copiii lor minori.

Orice alt motiv pentru care s-ar refuza acordarea executării în natură a obligației de întreținere s-ar situa în afara legii.

Încălcarea cadrului juridic aplicabil de către decizia recurată de altfel, și cazul deciziei recurate (și a sentinței instanței de fond, pe care de altfel a și atacat-o cu apel). Instanța de apel a respins solicitarea subsemnatului de obligare a ambilor părinți la executarea în natură a obligației de întreținere, în baza unui motiv neprevăzut de lege, respectiv existența unor neînțelegeri între părinți.

În ce ne privește, nu există un temei juridic care să poată sprijini decizia instanței de apel (și, de altfel, nici pe cea a instanței de fond).

a. Inexistența altei excepții de la cadrul juridic aplicabil

Astfel, așa cum a arătat, NCC permite într-un singur caz înlăturarea executării în natură a obligației de Întreținere, și anume în cazul în care aceasta nu este executată de bunăvoie. Cel mult, în măsura în care părinții convin de comun acord să înlocuiască executarea în natură cu plata unei pensii, instanța ar putea totuși să ia act de învoiala lor. Se reține însă că în speță nu este prezentă nici una dintre aceste situații.

Faptul că părinții nu se înțeleg nu reprezintă un motiv nici legal (și nici de altă natură) pentru a putea susține suprimarea executării în natură a obligației de întreținere. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au avut în această privință o atitudine incoerentă.

Astfel, au admis că între cei doi părinți există neînțelegeri, dar - pe bună dreptate - aceasta nu le-a împiedicat să admită instituirea autorității părintești în comun, așa cum aceasta este prevăzută de NCC. Pe de altă parte însă, existența acelorași neînțelegeri a fost considerată un motiv suficient pentru a nega executarea în natură a obligației de întreținere, fără însă a exista un text legal care să sprijine un asemenea raționament.

b. Inaplicabilitatea art. 486 NCC

Art.486 NCC, invocat de instanța de fond (și admis implicit și de instanța de apel) pentru a respinge capătul de cerere privind executarea în natură a obligației de întreținere nu este de natură a elimina de la aplicare art.530 NCC. Ne îngăduim să credem că art.486 nu este aplicabil în materia obligației de întreținere, fiind plasat în Titlul IV (Autoritatea Părintească) al Cărții a 2-a a NCC, și nu în Titlul V, dedicat special obligației de întreținere.

Art. 530 NCC devine astfel o normă specială față de art.486 NCC.

Fără îndoială, ideea de interes superior al copilului trebuie să fie prezentă și în ce privește obligația de întreținere. Credem însă că legiuitorul a considerat că este primordial în interesul copilului ca obligația de întreținere să se execute în natură, motiv pentru care a

edictat art.530 (1) NCC. Ne îngăduim să credem că această modalitate de a proceda a legiuitorului este în strânsă legătură cu noua reglementare a autorității părintești, fiind menită să asigure o mai mare implicare a părintelui în viața copilului. În măsura în care obligația de întreținere nu este executată de bună-voie în natură, legiuitorul a intervenit din nou pentru a proteja interesul copilului și a stabilit trecerea la executarea prin plata unei pensii de întreținere (acesta fiind scopul art.530 (2) NCC).

Interesul copilului este astfel suficient protejat prin normele legale, astfel încât nu este necesară invocarea unui text neaplicabil în speță (art.486 NCC) pentru a justifica o decizie neconformă cu legea. După părerea noastră, instanțele inferioare ar fi trebuit să considere că, dimpotrivă, este în interesul minorilor ca obligația de întreținere să se execute în natură.

Ulterior, în măsura în care reclamantul nu o executa de bună-voie, ar fi urmat să se procedeze la impunerea unei pensii de întreținere în bani.

3. Decizia recurată se bazează pe motive contradictorii

Nu în ultimul rând, reținem că aceleași motive care au justificat instituirea autorității

părintești în comun (schimbarea împrejurări lor) trebuie să fie aplicabile, în aceeași manieră, și pentru a justifica schimbarea modalității de executare a obligației de întreținere.

Instanțele de fond și de apel au reținut astfel incidența art. 403 NCC pentru a institui autoritatea părintească în comun, dar schimbările la care se referă textul respectiv nu au fost altele decât . NCC, cu noul regim al autorității părintești (a se vedea, în acest sens, pagina 6 din decizia recurată, precum și pagina 12, în care instanța de apel își însușește opinia instanței de fond).

În același timp, însă, instanțele de fond și de apel nu au mai aplicat același raționament și pentru a schimba modalitatea de executare a obligației de întreținere deși, așa cum am arătat, și în acest caz a intervenit o schimbare de optică esențială a legiuitorului (a se vedea, în acest sens, paginile 8 și 16 din decizia recurată, de unde rezultă că instanța de apel și-a însușit părerea instanței de fond în sensul că nu au intervenit argumente legale noi care să justifice schimbarea modalității de executare a obligației de întreținere).

Prin urmare, instanța de apel (precum și instanța de fond) au considerat noua reglementare a autorității părintești ca un motiv suficient pentru a admite incidența art.403 NCC, în timp ce circumstanțe similare (o reglementare nouă constând în schimbarea regulilor în privința obligației de întreținere) nu a mai fost suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 403 NCC.

În drept au fost invocate dispozițiile art.6 (6), art. 403, art. 530 din Noul Cod Civil, art. 5 (2) și art. 46 din Legea nr.71/2011, dispozițiile referitoare la calea de atac a recursului din Vechiul Cod de Procedură Civilă.

În motivarea recursului său, recurenta – pârâtă B. A. E. a arătat că hotărârea instanței de apel este neîntemeiata, fiind încălcate dispozițiile art.403 NCC, nefăcându-se dovada schimbării împrejurărilor, împrejurări stabilite irevocabil prin decizia pronunțată în dosarul nr._ de către Curtea de Apel București și data introducerii noii cereri, respectiv 14.02.2012.

Recurenta este de părere că suntem în situația unei excepții de la regula (art.398 litera 1 Cod civil) în care autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, fiind motive întemeiate de natură a sugera ca nu este în interesul copiilor minori ca ambii părinți să păstreze autoritatea părintească, opinând că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, respectiv de către mamă.

Masurile privind drepturile și îndatoririle părinților divorțați data de copiii lor minori, dispuse de instanța de tutela, au totuși un caracter temporar, ele putând fi modificate în condițiile art.403 NCC numai în cazul schimbării împrejurărilor.

Critică de asemeni și dispoziția instanței în ceea ce privește exercitarea în comun a autorității părintești, neexistând împrejurări noi care să justifice schimbarea acestei stării.

Având în vedere divergentele majore dintre foștii soți, instanța de tutela "va decide" cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului părintelui separate de copii, de a avea legături personale cu aceștia, însă întotdeauna trebuie să se țină cont de interesul superior al copilului de drepturile sale.

Principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile și

deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Având în vedere dispozițiile legale, potrivit cărora persoanele prevăzute la alin.(3) din Legea nr.272/2004 sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și masurile privitoare la copii și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestora în cadrul familiei, și în prezenta cauza, principiul director al deciziei instanței va fi raportat la interesul superior al minorilor.

Recurenta consideră că instanța va trebui să aibă în vedere drept criterii din care rezulta starea de nevoie a minorilor vârsta fragedă a acestora care atestă faptul că nu se pot întreține singuri, precum și dispozițiile invocate referitoare la interesul superior al copilului, dar și faptul că fostul soț, formulează în mod șicanator și regulat cereri, atât civile cât și penale, împotriva recurentei de natură să mențină o stare tensionată, cu efecte nefaste în ceea ce privește drepturile minorilor.

Când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copiilor și la ceea ce este important pentru ei, care implicit se reflecta și asupra deciziilor care privesc viață de zi cu zi a acestora, decizii ce privesc interesul superior al minorilor. Ori în speță dată, exercitarea autorității părintești în comun a părinților minorilor, raportându-ne la faptul că noțiunea de "interes al copilului" în accepțiune foștilor soți este una total contrara, în timp va conduce spre o tulburare a dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale și sociale a celor doi minori.

Consideră de asemeni că, ne aflam în față unei situații excepționale, fiind necesara scindarea autorității părintești, existând motive temeinice și fiind în interesul superior al copiilor exercitarea autorității părintești de către recurentă.

În ceea ce privește extinderea programului de vizitare, acesta soluție tinde să nu fie unică pentru cei doi copii, că o aplicare a principiului consacrat parțial de art.60 alin.3 Iit.b din Legea nr.272/2004, acela al menținerii fraților împreună, chiar dacă aceste masuri au fost reglementate în cadrul normelor privind luarea măsurii plasamentului, opinam ca este un principiu general pentru ocrotirea copilului.

Totodată, Curtea de Apel București în decizia irevocabila pronunțata în dosarul nr._ apreciază în considerentele sale că în ceea ce privește celelalte cereri privind lărgirea cadrului programului de vizitare în toate zilele solicitate suplimentar de recurent (ziua tatălui, Rusalii, ziua tuturor rudelor paterne etc.) Curtea constată că nu pot fi primite pe de o parte având în vedere vârsta minorilor (12 și respective 4 ani), faptul că aceștia sunt înscriși la școala și la grădiniță, iar deplasarea lor frecventă din mediul în care trăiesc în mod obișnuit ar împiedica procesul de creștere și educare al acestora, fiind necesar să nu li se perturbe pregătirea și activitățile extrașcolare. Pe de altă parte, nu poate fi primită această cerere întrucât în realitate extinderea programului de vizitare în sensul celor propuse echivalează cu o custodie comună, aspect asupra căruia Curtea s-a pronunțat anterior."

Consideră, de asemenea, important de avut în vedere faptul că, incapacitatea fostului său soț de a trece peste tensiunile, conflictele și neînțelegerile pe care le-au avut în perioada celor unsprezece ani de mariaj încheiați în anul 2009, afectează echilibrul emoțional al copiilor lor, fapt de altfel evidențiat în evaluările psihologice efectuate cu ocazia divorțului și în cele relatate de fiica sa cu ocazia ascultării sale.

"Se cunoaște că divorțul părinților pune o amprentă negativă în viața copiilor și adolescenților. De obicei, în cazul divorțurilor copiii mai mici sunt mai puternic afectați, însă și cei cu vârste peste 15 ani au de suferit. Divorțul este greu pentru copii indiferent de vârsta acestora. Cu toate că majoritatea copiilor reușesc să înțeleagă motivele părinților și nu se consideră vinovați pentru separarea acestora (de obicei copiii mai mici tind să se considere vinovați pentru neînțelegerile părinților), îi afectează foarte mult această decizie." –Dr. psiholog C. D.

Opoziția recurentei cu privire la exercitarea autorității părintești în comun este întreținută cu precădere de firescul afirmațiilor copiilor părților care și-au exprimat în mod clar dorința de a locui cu recurenta, prin prisma nevoii acestora de echilibru emoțional, de a rămâne într-un spațiu ce îi permite să le ofere permanent susținere în dezvoltarea lor fizică, mental, spiritual, morală și socială.

"Divorțul părinților poate fi o experiența traumatizantă pentru un adolescent; poate fi considerat începutul unei vieți pe care nu și-a închipuit-o niciodată și cu ușurință poate considera că universul lui s-a prăbușit."- Dr. psiholog C. D.

Învederează instanței că nu s-a opus în niciun fel în decursul ultimilor ani a existenței unei relații apropiate și firești a copiilor cu tatăl acestora, în măsura în care, dorințele acestuia nu au perturbat programul cotidian al copiilor, pe care îl consideră extrem de important în crearea unui echilibru psihic și fizic, menit a le construi o baza solida de educație și, în același timp, impetuos necesar pentru crearea stării de normalitate familială, atât de necesară acestora ca urmare a evenimentelor petrecute între recurentă și tatăl lor.

Totodată, menționează că acest program al copiilor a fost la fel de încărcat de activități intra și extrașcolare (curs de pictura și tenis pentru I.) și înainte de divorțul părților, tatăl lor considerându-I extenuant și inadecvat vârstei acestora abia după separarea soților și introducerea cererii de extindere a programului de vizitare, situație pe care o consideră în total dezacord cu interesele copiilor. În plus, de nenumărate ori, copiii refuză să-I însoțească pe tatăl lor când acest se întâmplă să îi viziteze, fie din pricină temelor pentru acasă, pe care le are de efectuat I. sau a lipsei de dispoziție.

De asemenea, la domiciliul tatălui, s-a creat un conflict major cu unul din vecini, care "I-a bătut" pe fostul soț de față cu băiețelul F.. În urma acestui conflict, ambii copii se tem și sunt îngroziți să între și să iasă din domiciliul tatălui și să asiste la certurile permanente între tată și vecini.

"În zilele noastre cercetătorii au început să exploreze calitatea (și mai puțin cantitatea contactului tată-copii și implicarea paternă, copiii au o mai bună adaptare psihologică și socială, dar și performante academice mai bune (Pruett, 2000)."

"Studiile arată ca nu divorțul în sine afectează în mod negativ copilul, ci conflictul la care copilul este expus în timpul mariajului conflictual al părinților și după divorț. Modul în care părinții rezolvă conflictul determină adaptarea copilului la noua situație a familiei. Frica, suferința și alte simptome ce apar la copil sunt diminuate atunci când părinții își rezolvă conflictul folosind compromisul și negocierea în locul atacurilor verbale, în timp ce conflictul nerezolvat, cronic, este asociat cu trăirea unui sentiment puternic de insecuritate emoțională de către copil." Psiholog A. B., Organizația Salvați Copiii - Centrul de Consiliere pentru părinți.

Ținând cont de:

•incapacitatea intimatului-reclamant de a trece peste tensiunile și neînțelegerile petrecute între noi,

•formularea în mod șicanator și regulat, de către intimatul-reclamant împotriva recurentei, de acțiuni atât civile cât și penale, acestea din urma finalizându-se cu neînceperea urmăririi penale, dar formulate, în special, cu scopul de se prezenta într-o lumină nefavorabilă atât în față copiilor lor cât și a instanței,

•neacceptarea intimatului-reclamant a activităților intra și extrașcolare ale copiilor părților pe care le consider impetuos necesare în dezvoltarea lor educaționala,

•împotrivirea intimatului-reclamant permanenta, încă de la pronunțarea divorțului, de a achita pensie de întreținere minori

•dorința copiilor de a locui cu recurenta, și frica de a intra în domiciliul tatălui

•imposibilitatea intimatului-reclamant, din punct de vedere financiar, de a oferi copiilor un spațiu ce le permite permanent sprijin în dezvoltarea lor fizică, mental, spiritual, morală și socială, susțin argumentarea deciziei sale de a se opune cu privire la exercitarea autorității părintești comune, precum și a extinderii programului de vizitare.

Totodată critică hotărârea rerurată și datorită faptului că în mod nelegal, i-a fost respinsă cererea de a-I obliga pe reclamant la plata cheltuielilor de judecate, fiind aplicate în mod greșit dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că acest text permite judecătorului micșorarea onorariului sau a oricărei cheltuieli.

Concluzionând, solicită admiterea recursul astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a hotărârii atacată reanalizând temeiul și cererile privitoare la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizitare, dar și

asupra cheltuielilor de judecată respinae ca neîntemeiate.

În drept, au fost invocate prevederile art.299 si următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Legea nr.272/2004, precum și dispozițiilor în aceasta materie, respectiv art.403 NCC raportat la art.503 și următoarele NCC.

La data de 23.01.2014 recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul – reclamant, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, recurenta – pârâtă a arătat că, în data de 14.02.2012 recurentul-reclamant B. C. a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu ea, prin care solicita instanței de judecată să dispună instituirea autorității părintești comune cu privire la minorii B. I., născută la data de 26.02.2000 și B. L. F., născut la data de 14.02.2007, conform art.397 NCC coroborat cu art.512 NCC, stabilirea locuinței minorilor la adresa din București, ..9, ., conform art.496 lit.s și art.400 din NCC, stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți conform art.550 lit.1 NCC, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident, conform art.14-16 din legea nr.272/2004 coroborat cu art.30-33 din aceeași lege.

În dosarul nr._, conform deciziei civile nr.165/01.02.2012, Curtea de Apel București a admis recursul formulat de către B. C., schimbând în parte capetele din acțiune având ca obiect programul de vizitare și pensia de întreținere datorată de pârât, minorilor.

În data de 14.02.2012, la scurt timp de la emiterea deciziei civile nr.165/01.02.2012, B. C. depune în atenția justiției o nouă acțiune civilă prin care arată că s-a răzgândit cu privire la cele solicitate și admise prin recursul formulat în dosarul nr._, solicitând exercitarea autorității părintești comune pentru minorii B. I. și B. F. L., stabilirea locuinței minorilor la adresa din București, ..9, ., sector 5, stabilirea modalității de plata a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident.

Astfel, instanța de fond a admis capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești în comun cu privire la cei doi minori, constatând, în mod eronat, așa cum am arătat și în motivele noastre de recurs, că au intervenit modificări esențiale prin însăși reglementarea instituției autorității părintești prevăzută de art.483 NCC și consacrarea regulii că această autoritate se exercită în comun de către părinți și după divorț.

Instanța de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere a minorilor de către recurentul reclamant l-a respins motivând că nu au intervenit schimbări nici de fapt nici de drept care, să justifice modificarea obligației în sensul solicitat de către recurentul-reclamant. Astfel instanța fondului a reținut că și sub imperiul legislației anterioare există posibilitatea executării în natură a obligației de întreținere, noua legislație neaducând elemente de noutate.

Pentru a susține această motivare instanța a mai reținut și faptul că motivul pentru care instanța care a stabilit anterior o pensie de întreținere în sarcina reclamantului a fost reprezentat de lipsa înțelegerii și a colaborării între părți, apreciindu-se că stabilirea în natură a obligației de întreținere ar fi iluzorie.

Astfel instanța a apreciat că nici la momentul respectiv nu ar fi oportună stabilirea în natură a obligației de întreținere, întrucât aceasta ar presupune nu doar o consultare aproape cotidiana între părți cu privire la diverse aspecte, dar și un acord total cu privire la necesitatea și momentul procurării celor necesare creșterii educării și întreținerii minorilor precum și cu privire la astfel de detalii.

Instanța a mai reținut că aplicarea strictă a principiului codeciziei în toate activitățile cotidiene în ceea ce privește minorii, ce rezultă din regula exercitării autorității părintești în comun, ar îngreuna exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești. Toate aceste aspecte coroborate cu faptul că nu a fost reclamata o folosire necorespunzătoare de către subsemnata a pensiei de întreținere care a fost stabilita în sarcina recurentului reclamant.

Instanța fondului a conchis cu privire la acest capăt de cerere reținând că, luând în considerare dezacordul părților în legătura cu modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere de către recurentul reclamant, astfel că instanța în temeiul art.486 NCC a apreciat că nu este în interesul minorilor stabilirea în natură a obligației de întreținere.

Sentința fondului a fost apelată de către recurentul reclamant, criticând soluționarea de către instanța fondului a capetelor de cerere privind stabilirea pensiei de întreținere și a cheltuielilor de judecata.

Instanța de apel, a reținut cu privire la motivul de apel referitor la stabilirea obligației de întreținere ca într-o asemenea speță, instanța investită cu soluționarea pricinii nu va analiza întinderea posibilităților financiare ale părților, ci posibilitatea de a oferii minorilor o creștere și o dezvoltare armonioasă și un mediu stabil, în acord cu necesitățile specifice vârstei minorilor.

Astfel Tribunalul București a apreciat ca instanța fondului a reținut în mod corect faptul că sunt întrunite condițiile generale cât și cele speciale pentru acordarea pensiei de întreținere atât în persoana recurentului reclamant cât și în persoana debitorului acestei obligații legale, respingând acest motiv de apel ca neîntemeiat.

În mod temeinic și în deplin acord cu realitatea faptica, Tribunalul a reținut că prima instanța în mod pertinent a stabilit că nu este oportună plata pensiei de întreținere în natură pentru că, din păcate părțile cauzei nu se găsesc într-o stare de acord, dovada fiind chiar și prezentul litigiu.

Astfel s-a reținut că stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în bani în niciun caz nu va reprezenta o excludere a reclamantului de la fenomenul decizional în ceea ce privește pe cei doi minori, aceasta fiind și voința legiuitorului la momentul edictării art.530 alin NCC.

Tribunalul a mai arătat și faptul că pentru executarea pensiei de întreținere în natură, părintele la care nu locuiește minorul nu are nevoie sa fie obligat de o instanța de judecata urmând ca executarea să se facă de bunăvoie, fapt neprobat până în prezent de recurentul reclamant.

Decizia instanței de apel a fost recurată de recurentul reclamant criticând-o prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.

Astfel recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor legale și anume dispozițiile art.530 NCC.

Se arată în motivarea recursului faptul că prevederile art.530 NCC instituie că obligația de întreținere se execută numai în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a celor de educație, precizând că executarea în bani prin plata unei pensii de întreținere, devine excepția, care se aplica doar în situația în care obligația de plată în natură nu se execută de bunăvoie.

Apreciază recurentul reclamant faptul că atât instanța fondului cât și instanța de apel în motivarea hotărârilor pronunțate nu au avut în vedere faptul că art.530 NCC nu a prevăzut o atare situație, fiind practic obligatorie stabilirea obligație de întreținere în natură.

Mai arată recurentul reclamant în motivarea recursului promovat că atât instanța fondului cât și instanța de apel în motivarea hotărârilor pronunțate au reținut schimbările la nivel legislativ privitoare la exercitarea autorității părintești în comun, neluând în seama și schimbările legislative în ceea ce privește stabilirea ca modalitate de executare a obligației de întreținere în natura ca fiind primordiala celei prin bani.

Concluzii

Instanța fondului în considerentele hotărârii pronunțate a reținut cu privire la acest capăt că nu au intervenit schimbări nici de fapt nici de drept care să justifice modificarea obligației în sensul solicitat de către recurentul-reclamant.

Astfel instanța fondului a reținut ca și sub imperiul legislației anterioare exista posibilitatea executării în natură a obligației de întreținere, noua legislație neaducând elemente de noutate.

Instanța a făcut aplicarea art.486 NCC, care are următorul conținut:

"Neînțelegerile dintre părinți

Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești; instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art.264 fiind aplicabile.

Instanța a apreciat situația de drept în mod corect și a făcut aplicarea corecta a dispozițiilor legale, reținând ca motivarea instanței, care a stabilit anterior executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii lunare în sarcina recurentului, în considerarea faptului că lipsa înțelegerii dintre părinți și a oricărei colaborări face ca stabilirea obligației de întreținere în natură apare ca fiind "iluzorie", este una întemeiata și justificată în raport cu situația actuala.

Motivarea instanței este una corectă și întemeiata, astfel ca posibilitatea stabilirii obligației de întreținere în natura apărea și în legislația anterioara, modificările legislative neaducând elemente de noutate cu privire la aceste aspecte.

Instanța fondului în mod corect și întemeiat a respins capătul de cerere privind executarea în natura a obligației de întreținere formulat de recurent prin cererea introductive, ținând cont și de principiul care guvernează practic soluționarea oricărui demers în legătura cu un minor și anume principiul interesului superior al copilului.

Astfel, instanța fondului în mod temeinic și legal a ținut cont de motivarea instanței care a stabilit anterior ca obligația de întreținere va fi executată sub forma unei pensii de întreținere lunara în sarcina reclamantului, stabilind ca situația de fapt și anume neînțelegerile dintre părinți face ca schimbarea obligației de întreținere anterior stabilita în obligarea executării acestei obligații în natura practic imposibila.

Mai mult decât atât se arata în ce consta executarea în natura a acestei obligații de întreținere și care presupune o codecizie intre cei doi părinți care așa cum o arata atât prezentul litigiu cât și celelalte litigii, imposibil de stabilit, lucru care evident releva un evident dezavantaj pentru cei doi minori îndreptățiți la întreținere.

Va supun atenției faptul ca, din probele anterior administrate, am arătat în mod cert faptul ca subsemnata sunt în măsura, atât din punct de vedere material cât și moral, sa-mi

îndeplinesc îndatoririle părintești, sunt permanent implicata în creșterea și educarea copiilor, în contradictoriu cu afirmațiile neîntemeiate și de foarte multe ori tendențioase făcute la adresa mea de către fostul soț, având ca scop, pe de o parte, inducerea în eroare a instanțe cu privire la capacitatea mea de a mă ocupa corespunzător de copiii noștri minori aflați până în prezent în grija mea, cât și deteriorarea relației pe care aceștia o au cu subsemnata.

"Conflictul parental este recunoscut ca fiind un factor de risc pentru slaba dezvoltare a copiilor după divorțul părinților (Laumann-Billings & Emery, 2000). În timp ce majoritatea părinților își reduc nivelul de dispute în aproximativ 2-3 ani după divorț, un procent de 8 până la 20% dintre părinți continuă disputele care se transformă în conflicte majore pentru o lungă perioadă de timp (Hetherington, 1999; Kelly, 2006) expunându-și copiii la atitudini și comportamente care îngreunează dezvoltarea în copilărie. Conflictele frecvente, în special cele care-l plasează pe copil ca element central, și care se manifestă în prezenta copilului sau care îl forțează pe copil să-și declare loialitatea doar față de un părinte sunt asociate cu probleme academice, comportamentale, relaționale și emoționale în tranziția de la copilărie spre vârsta adultă (Amato & Afifi, 2006; Grych, 2005; Johnson, 1997). Este important de subliniat faptul că dacă părinții sunt capabili să tină copilul (copiii) departe de conflictul parental, copiii sunt mult mai predispuși la a avea nivele de funcționare similare cu cele ale copiilor care nu au părinții divorțați."

Principiul interesului superior al copilului trebuie sa prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Având în vedere dispozițiile legale, potrivit cărora persoanele prevăzute la alin.(3) din Legea nr.272/2004 sunt obligate sa implice familia în toate deciziile, acțiunile și masurile privitoare la copii și sa sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestora în cadrul familiei, și în prezenta cauza, principiul director al deciziei instanței va fi raportat la interesul superior al minorilor.

Toate considerentele sentinței de fond au fost reținute și de instanța de apel, care a conchis relevând aspectul necesar și cel mai important care reclama menținerea acestei modalități de executare a obligației de întreținere și anume faptul ca recurentul-reclamant până în prezent nu a făcut dovada executării obligației de întreținere așa cum a fost inițial stabilită și anume plata lunara a pensiei de întreținere la care a fost obligat.

Totodată instanța de apel a făcut chiar o eroare întreținerile sale arătând ca recurentul reclamant s-a achitat de obligațiile legale stabilite în sarcina sa până la momentul pronunțării deciziei instanței de apel.

Aceasta susținere este evident eronata, deoarece, recurentul reclamant nu a înțeles nici până la acest moment să își îndeplinească obligația legală de întreținere instituita în sarcina să și anume plata lunara a pensiei de întreținere.

Datorita faptului ca recurentul nu și-a îndeplinit decât sporadic aceasta obligație de întreținere, subsemnata am solicitat executarea silita a acestuia, prin intermediul B. "C. G. C. și N. G.", fiind format dosarul de executare 601 E/2012.

Împotriva actelor de executare, recurentul-reclamant, în loc să își îndeplinească de bunăvoie obligația de întreținere la care a fost obligat a înțeles sa formuleze contestație la executare.

Astfel pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 a fost înregistrat dosarul nr._/299/2012 care are ca obiect contestația la executare formulata de către B. C. în contradictoriu cu subsemnata pentru a anula toate actele de procedura efectuate în dosarul de executare nr.601E/2012, titlu executoriu fiind reprezenta de sentința civila nr.3268/2009 pronunțata de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul_/302/2008, a cărei executare a fost încuviințată în dosarul nr._/299/2012.

Judecătoria Sectorului 1, a respins contestația la executare formulata de recurentul-reclamant, în prezent dosarul aflându-se pe rolul Tribunalului București în faza de recurs.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea provizorie a executării, cerere pentru care a achitat cauțiunea care este reprezentata de o suma considerabilă și care face obiectul dosarului nr._/299/2012.

În continuare, recurentul-reclamant, după ce a promovat calea de atac a recursului împotriva sentinței pronunțate în dosarul nr._/299/2012, a solicitat suspendarea executării acestei sentințe, cerere promovata în față Tribunalului București și care face obiectul dosarului nr._ și 2013, cerere care de asemenea a fost surprinsa.

Totodată, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 a fost înregistrat dosarul nr._/300/2012 care are ca obiect contestația la executare formulata de către B. C. în contradictoriu cu subsemnata pentru a anula toate actele de procedura efectuate în dosarul de executare nr.601E/2012, titlu executoriu fiind reprezenta de sentința civila nr.3268/2009 pronunțata de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul_, a cărei executare a fost încuviințată în dosarul nr._/299/2012.

Acest dosar este suspendat în temeiul dispozițiilor art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea definitivă a dosarului nr._/299/2012, aflat pe rolul Tribunalului București.

Mai mult, recurentul reclamant, a formulat chiar cerere de lămurire a dispozitivului, adresata Curții de Apel București, în dosarul_, cerere care de asemenea a fost respinsa.

Învederează instanței de recurs și dosarul_/3/2013, înregistrat la Tribunalul București, Secția a II-a Penala, ce are ca obiect plângerea formulată de recurentul reclamant împotriva soluției de netrimitere în judecată a subsemnatei sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni.

La data de 30.09.2013 aceasta plângere a fost respinsă ca neîntemeiata.

S-a prezentat foarte succint o parte din litigiile generate de recurentul-reclamant, o mare parte din acestea având o strânsa legătura cu reaua-voința de care acesta a dat dovada în perioada ulterioara divorțului sub aspectul îndeplinirii obligației de întreținere.

Astfel, așa cum s-a arătat acesta nu numai ca nu și-a îndeplinit obligația de întreținere la care a fost obligat, nu a înțeles sa contribuie în nicio măsura nici la creșterea educarea și întreținerea celor doi minori.

Educația și întreținerea acestora în prezent este susținuta în integralitate de subsemnata prin mijloace proprii, mai mult de la data pronunțării instanței de apel, recurentul a făcut demersuri nejustificate la școala la care învață minora, care nu fac altceva decât să altereze starea de confort în care se afla fiica părților.

Recurentul-reclamant, nu numai ca nu înțelege sa își îndeplinească obligația de întreținere deja instituită în sarcina sa dar prin promovarea acestei acțiuni consideră ca poate eluda aceste dispoziții care instituie obligația sa de acordare a întreținerii minorilor.

Este evident susținuta și din succinta prezentare a litigiilor faptul ca este imposibil de realizat un acord de voința în ceea ce privește exercitarea obligației de întreținere în natura de către recurentul-reclamant, pronunțarea unei decizii în sensul admiterii recursului recurentului-reclamant, fiind în total un dezinteres al minerilor.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurentul reclamant și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamantul a criticat decizia instanței de apel, sub aspectul stabilirii contribuției ambilor părinți la cheltuielile de creștere și educare a fetiței, susținând în esență faptul că prin adoptarea noului cod civil, s-a produs o schimbare de optică a legiuitorului, în sensul că prin trimiterea la dispozițiile art 530 cod civil, s-a dat în concret posibilitatea organului judiciar să stabilească în natură pensia de întreținere datorată minorului, a cărui locuință este stabilită la celălalt părinte.

Pornind de la dispozițiile art 402 cod civil, coroborate cu cele ale art 529 și art 530 cod civil, ambii părinți sunt obligați să contribuie la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor cuantumul pensiei neputând depăși o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii, cu precizarea că valoarea întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat. În ceea ce privește modul de executare a pensiei de întreținere, noul cod civil, spre deosebire de reglementarea anterioară, instituie regula executării în natură, ca principală modalitate de executare. Dispozițiile art 530 cod civil statuează în sensul că obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. În alineatul al doilea se prevede că în ipoteza în care obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. În alineatul final, legiuitorul stabilește că pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere, cu precizarea că prevederile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

Concluzia care se desprinde din această reglementare este aceea că instanța nu poate stabili de la început plata unei pensii de întreținere în bani, aceasta având doar caracter subsidiar, fiind prevăzută pentru situația în care obligația de întreținere în natură nu se execută de bună voie.

În ceea ce privește maniera de corelare a textelor de lege anterior menționate, Curtea observă faptul că dispozițiile art 402 cod civil, care reglementează în alineatul 1 obligația instanței de tutelă de a stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, menționează expres în alineatul 2 faptul că prevederile art 530 cod civil se aplică în mod corespunzător. Așa cum evidențiat deja, prevederile acestui articol stabilesc modalitățile de executare a obligației de întreținere, acordând statut privilegiat executării în natură, care constituie regulă în această materie și de la care nu există nicio dispoziție derogatorie în materia divorțului. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să consacre o astfel de excepție, în sensul de a generaliza în materia divorțului stabilirea pensiei de întreținere în bani ar fi stipulat-o în mod expres.

Curtea apreciază că o astfel de interpretare este contrară voinței legiuitorului, care prin alineatul al 2-lea al art 402 cod civil, face trimitere la normele titlului V, ce au ca obiect stabilirea și executarea obligației de întreținere. Curtea apreciază că prin mențiunea aplicării corespunzătoare a acestor dispoziții legale legiuitorul a intenționat să dea posibilitatea organului judiciar să individualizeze modalitățile de stabilire și executare a obligației de întreținere cu luarea în considerare a specificului raporturilor de familie și nu să deroge de la regula stabilirii și executării în natură a pensiei de întreținere.

Evident, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, instanța de judecată este liberă să stabilească modalitatea de executare a obligației de întreținere potrivită, cu respectarea principiilor care se degajă din economia dispozițiilor legale ale titlului V din codul civil și cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Din această perspectivă, Curtea reține că lipsa de înțelegere a părinților, respectiv relațiile tensionate ale acestora nu poate constitui prin ea însăși un impediment pentru a stabili executarea obligației de întreținere în natură. Curtea consideră că nu poate reține, de plano, un astfel de impediment, în măsura în care nu se dovedește sau cel puțin nu există indicii că debitorul obligației nu va presta întreținere în maniera fixată de instanță sau că această modalitate de executare a întreținere nu corespunde interesului copilului.

Curtea apreciază că nu se poate reține vreo imposibilitate obiectivă de executare a pensiei de întreținere în natură, din perspectiva celor expuse anterior, în condițiile în care părintele la care nu s-a stabilit locuința minorului, în speță tatăl, își manifestă disponibilitatea de a contribui în natură la întreținerea copiilor, conform necesităților acestora și posibilităților sale financiare și materiale concrete. Curtea apreciază că o astfel de interpretare coroborată a dispozițiilor art 402 și art 530 cod civil este de natură să ofere concretețe concepției legiuitorului de a găsi o modalitate de a-i implica mai mult pe ambii părinții în creșterea copiilor lor minori și implicit de a-i responsabiliza în ceea ce privește obligația lor de a-și educa și forma copiii. Aceste aspecte se circumscriu realității potrivit căreia calitatea de părinți a soților nu încetează prin desfacerea căsătoriei, divorțul fiind doar de natură să aducă schimbări în modul în care se vor exercita drepturile și îndatoririle părintești față de copil dar nu echivalează cu decăderea soților( mai ales a soțului la care nu se stabilește locuința copilului) din statul de părinte sau cu destrămarea relațiilor familiale dintre copii și părinți.

În egală măsură, Curtea consideră necesar să sublinieze faptul că, în ipoteza în care părintele debitor al obligației de întreținere nu o execută în natură potrivit celor stabilite de organul judiciar sau din orice alt motiv apare o imposibilitate reală și insurmontabilă de executare a întreținerii în această modalitate, celălalt părinte poate solicita oricând reevaluarea pe cale judiciară, a modului de prestare a întreținerii.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art 486 cod civil, Curtea apreciază că, față de obiectul litigiului divorț și stabilirea modului de exercitare a autorității părintești și a obligației de întreținere cu privire la cei doi copii minori, acest text de lege este aplicabil în această materie(care, la rândul său este guvernată de norme speciale), dar acest lucru nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în privința modului de stabilire a pensiei de întreținere între părinții divorțați. Articolul indicat de recurent se află în titlul IV intitulat Autoritatea părintească și trasează regulile aplicabile exercitării autorității părintești asupra minorilor din căsătoriei, respectiv din afara căsătoriei. Această interpretare este susținută de dispozițiile art 504 cod civil, care arată că, în ipoteza divorțului, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.

Constatând că în cauză nu se pune problema unei neexecutări a obligației de plata a pensiei de întreținere și luând în considerare și circumstanțele particulare ale cauzei și anume de tensiunile existente între părinți minorilor, determinate de situația conflictuală care trenează între aceștia, precum și dificultățile de comunicare între părți, având aceeași cauză, Curtea apreciază că, prin raportare la dispozițiile alineatului final al art 530 cod civil, coroborat cu prevederile art 402 cod civil și ținând cont și de specificul relațiilor patrimoniale și nepatrimoniale dintre părinți și copii, de complexitatea acestor relații, se impune ca executarea contribuției de întreținere ce revine tatălui să se realizeze prin ambele modalități recunoscute de lege. Pentru fundamentarea acestei concepții, Curtea are în vedere atât un argument de text ce decurge din interpretarea coroborativă a dispozițiilor art 402 alin 1 și art 530 alin 1 cod civil, cât și au argument de fapt, ce reiese din circumstanțele concrete pe care le presupune creșterea unui copil, relative la necesitatea asigurării cu caracter de continuitate a unor cerințe în permanentă schimbare și expansiune a acestuia, privind atât lucruri obișnuite, ce țin de consumul zilnic cât și de necesitatea de face față unor situații de urgență, excepționale, cum ar fi problemele medicale intempestive sau oportunități deosebite care pot apărea în viața copilului și care necesită resurse financiare pentru a fi realizate. Potrivit primului text de lege, legiuitorul stabilește obligația părinților de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, iar potrivit prevederilor celui de-a doilea text de lege invocat, modalitatea executării în natură este instituită în privința mijloacelor necesare traiului și după caz, a cheltuielilor aferente educației, învățăturii și pregătirii profesionale. În privința aspectelor de fapt, cu care părintele la care este stabilit domiciliul minorului se poate confrunta, enunțate, cu caracter exemplificativ, în cele ce preced, Curtea apreciază că tocmai interesul superior al copilului este ca aceste cerințe, cu toate consecințele lor pozitive sau negative, să fie satisfăcute sau rezolvate, depășite în mod corespunzător, pledează pentru stabilirea unei maniere mixte de executare a contribuției de întreținere din partea părintelui, la care nu s-a stabilit domiciliul minorului, adică parțial în natură și parțial în bani, luând în considerare și faptul că în privința părintelui la care minorul își are stabilit domiciliul, prestarea contribuției de creștere și educare se realizează în natură.

Pentru toate aceste rațiuni, Curtea, față de veniturile reclamantului și nevoile minorilor apreciate prin raportare la vârsta acestora și la preocupările lor școlare, consideră că se impune ca pensia de întreținere să fie stabilită la limita plafonului maxim prevăzut de dispozițiile art 529 cod civil, urmând a fi executată în natură, în limita sumei de 150 lei lunar, constând în procurarea celor necesare traiului, constând în alimente de bază îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate de sezon și conform cerințelor sistemului educațional și în bani, în limita sumei de 325 lei lunar, pentru fiecare minor.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că, la nivel teoretic, se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.

Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamantul a criticat decizia recurată, invocând existența unei motivări contradictorii pornind de la faptul că s-a reținut incidența dispozițiilor art 403 cod civil pentru a institui autoritatea părintească comună, dar nu au aplicat același raționament și în privința obligației de întreținere. Curtea reține că această critică nu vizează modalitatea în care au fost redactate considerentele deciziei atacate, neconstituind, din această perspectivă o veritabilă critică referitoare la motivarea hotărârii instanței de apel, ci vizează raționamentul tribunalului, modalitatea în care a interpretat și aplicat prevederile legale incidente în cauză. Apreciind că instanța a examinat, din această perspectivă, maniera în care instanța de apel a dat eficiență prevederilor noului cod civil în referire la pensia de întreținere, Curtea reține justețea celor susținute de recurent, în sensul că instanțele de fond trebuiau să valorifice noile dispoziții relative la pensia de întreținere în litera și spiritul acestora și să recunoască acestuia posibilitatea de a contribui în natură la creșterea minorilor, potrivit celor evidențiate în cele ce preced.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă( a căror analiza a fost realizată de Curte în cele ce preced și nu se impune a fi reluată, aspectele reținute fiind deopotrivă aplicabile și acestui recurs), Curtea constată că aceasta a criticat decizia din apel sub aspectul modalității de exercitare a autorității părintești, cât și a extinderii programului de vizitare. Recurenta a pornit în argumentarea acestor critici de la dispozițiile art 403 cod civil, susținând, în esență, faptul că nu este îndeplinită una dintre cerințele acestui text de lege și anume nemodificarea împrejurărilor în relația părinți-copii care să justifice schimbarea modalității de exercitare a autorității părintești și a programului de legături personale cu minorul.

În privința modalității de exercitare a custodiei, Curtea reține lipsa de justețe a susținerilor recurentei în sensul că dispozițiile art 46 din Legea 71/2011își găsesc aplicabilitatea și în cazul copiilor în privința cărora s-a luat măsura încredințării către unul dintre părinți anterior datei de 01 10 2011, când a intrat în vigoare noul cod civil, cu precizarea că cerința schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul luării măsurii, a cărei reevaluare se cere, este îndeplinită, ope legis, prin modificarea legislativă adusă de noul cod. Potrivit dispozițiilor art 46 din legea de punere în aplicare a noului cod civil, legiuitorul a statuat în sensul că dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil. Aceste dispoziții legale stabilesc că în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Făcând un examen al noii reglementări comparativ cu cea veche, Curtea reține că principiul modificării măsurilor relative la persoana copilului ca o consecință a schimbării împrejurărilor este menținut.

În privința aplicării prevederilor art 46 din legea 71/2011, Curtea apreciază că trebuie făcută următoarea distincție, în sensul că în privința custodiei comune, aceste dispoziții legale se impune a fi interpretate ca oferind beneficiul exercitării în comun a autorității părintești, independent de modificarea sau nu a circumstanțelor de fapt existente la momentul încredințării minorului către unul dintre părinți în temeiul vechii reglementări, în măsura în care nu este dovedita intervenția unor împrejurări care să facă imposibilă, din punct de vedere al interesului superior al copilului, acordarea custodiei comune. În privința stabilirii domiciliului copilului la celălalt părinte, Curtea consideră că aplicabilitatea prevederilor art 46 din legea 71/2001, trebuie să se realizeze cu stricta observare și respectarea a cerințelor impuse de dispozițiilor art 403 cod civil, în sensul că o astfel de măsură se impune a se lua numai dacă se dovedește de către părintele care solicită acest lucru, a modificării împrejurărilor care au fost avute în vedere, astfel încât respectarea interesului superior al copilului să pledeze pentru modificarea stabilirii de domiciliu în favoarea celuilalt părinte.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în cauza de față, Curtea constată că nu există nici un motiv pentru care reclamantul să nu obțină exercitarea în comun a autorități părintești, concluzie la care ajunge instanța prin interpretarea coroborată a prevederilor art 397 și art 398 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia, după divorț, exercitarea autorității părintești se realizează de către ambii părinți, textul de lege specificând că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Cu titlu de excepție, este reglementată ipoteza în care exercitarea autorității părintești se realizează de către un singur părinte și anume în situația în care există motive întemeiate, din perspectiva interesului superior al copilului, ca exercitarea autorității părintești să nu realizeze în comun de ambii părinți. În acest caz, dispozițiile art 398 alin 2 cod civil statuează că celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Pentru elucidarea semnificației juridice a noțiunii de motive temeinice, care să justifice, din punctul de vedere al interesului superior al copilului, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către un singur părinte, Curtea se raportează în analiza și la prevederile art 483 coroborat cu art 487 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a definit autoritatea părintească ca fiind un concept juridic complex, constând în ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți, cu precizarea în alineatul al doilea și respectiv al treilea al acestui text de lege în sensul că părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate și că ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. În ceea ce privește conținutul autorității părintești, dispozițiile art 487 cod civil stabilesc că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, părinții fiind totodată datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

Constituind principală formă de ocrotire a minorului, autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinți presupune luarea împreună a deciziilor care privesc sănătatea, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, învățătura și pregătirea profesională a copilului.

Dând eficiență interpretării coroborate a tuturor acestor texte de lege, Curtea constată că suntem în prezența unor motive temeinice, de natură să conducă la concluzia că este benefică pentru copil exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte, atunci când se face dovada unor situații sau împrejurări în care se află părintele solicitant, care sunt de natură să dăuneze evoluției fizice, psihice, morale și spirituale a copilului sau acesta se află într-un caz de imposibilitate obiectivă( fizică sau juridică) de exprimare a voinței sale. Având în vedere că regula exercitării în comun a autorității părintești este consacrată de legiuitor, la nivel de principiu, Curtea reține, în concluzie că noțiunea de motive temeinice se circumscrie unor situații excepționale, în care se află celălalt părinte și care în mod vădit arată că implicarea sa în luarea deciziilor privitoare la minor, dăunează acestuia, fiind în mod evident în contradicție cu interesul superior al copilului.

Din această perspectivă relevante sunt dispozițiile art 31 alin 2 indice 5 din legea 272/2004, astfel cum a fost modificată prin legea 257/2013, prin care legiuitorul conturează noțiunea de motive temeinice pentru stabilirea custodiei exclusive în favoarea unui dintre părinți, enumerând exemplificativ situațiile care justifică o astfel de măsură: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești. La acestea se adaugă situațiile expres prevăzute de art. 507 noul Cod civil, care se referă la ipotezele în care unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv (de exemplu este în comă, dispărut sau aflat într-un loc izolat, fără mijloace de comunicare, respectiv poștă, telefon, fax, internet) se află în neputință de a-și exprima voința.

Pornind de la aceste premise, rezultă în mod indubitabil că situația în care relația părinților divorțați cu privire la copii se caracterizează prin unele neînțelegeri legate de modul de exercitare a autorității părintești, dar fără consecințe atât de serioase, în condițiile în care oricare dintre ei se poate adresa instanței de tutelă pentru tranșarea acestora (art. 486 noul Cod Civil), este substanțial diferită de aceea în care, în cadrul divergențelor de opinie exprimate de părinți, unul dintre aceștia în mod constant își exercită dreptul de opțiune sau chiar acționează în dezinteresul minorului. Dificultățile subiective de comunicare, determinate de tensiunile dintre foștii soți, nu pot fi deci reținute ca „motive temeinice” pentru a deroga de la regula exercitării în comun a autorității părintești, instituită de noul cod civil, interesul superior al copiilor fiind acela de a fi crescuți de ambii părinți și după divorțul acestora.

Dând eficiență tuturor acestor aspecte ce decurg din interpretarea normelor legale incidente în cauză și pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că nu s-a făcut dovada unor astfel de împrejurări, care să constituie motive temeinice pentru a-i refuza reclamantului participarea la luarea deciziilor precum și la exercitarea drepturilor și obligațiilor relative la creștere și educarea minorei.

Motivele apreciate de recurentă ca justificând stabilirea exercitării autorității părintești exclusiv de către mamă și anume neînțelegerile existente între părinți nu pot fi reținut drept motive temeinice, în sensul prevederilor art 398 cod civil sau a dispozițiilor art 31 alin 2 indice 5 din legea 272/2004, în condițiile în care nu se pot asocia cu una din ipotezele încadrabile în situația de excepție avută în vedere de legiuitor și anume violența exercitată asupra minorului, conduita imorală unită cu neglijarea și neîndeplinirea îndatoririlor părintești, abandonul domiciliului conjugal și al minorului, fără a menține legături cu acesta, etc. Enumerarea nu poate avea decât un caracter exemplificativ, în condițiile în care intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea organului judiciar de a aprecia, în concret, de la caz la caz, care este situația particulară a fiecărui părinte și în ce măsură interesul superior al copilului reclamă stabilirea custodiei comune sau exclusive în favoarea unuia dintre părinți.

Raportându-ne la situația concretă din speța de față, este evident, că minorii au atins o vârstă( 6 ani și respectiv 14 ani) la care dependența față de mamă nu mai este atât de accentuată și se pot bucura de relația cu tatăl, relație care trebuie să se desfășoare în mod normal, fiind avantajul exclusiv al minorilor să beneficieze de atenție, consiliere și îngrijire efectivă din partea ambilor părinți, care își manifestă disponibilitatea în acest sens.

Pornind de la principiile care se degajă din reglementarea instituției autorității de lucru judecat, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, spre deosebire de raporturile juridice care izvorăsc dintr-o situație de fapt fixă, statică (încheierea un contract de vânzare cumpărare, deschiderea unei succesiuni), în cazul raporturilor juridice care izvorăsc dintr-o situație de fapt care se desfășoară în timp, dinamică, instanțele nu numai că pot, dar chiar sunt obligate să dispună modificarea măsurilor nu numai dacă s-a schimbat situația de fapt, ci și atunci când s-a schimbat doar cea în drept, ipotezele fiind alternative, iar nu cumulative.

Or, în raport de interesul superior al copilului, care nu se poate să nu fi fost avut în vedere de legiuitor la adoptarea art. 46 din Legea nr. 71/2011, nu se poate considera că s-ar fi urmărit derogarea de la aceste principii generale.

În concluzie, în cazul raporturilor juridice care izvorăsc dintr-o situație ce se desfășoară în timp, reglementarea legislativă diferită a aceleiași relații sociale (inițial - încredințarea copilului unui părinte, în prezent - exercitarea autorității părintești în comun, cu stabilirea locuinței la același părinte) constituie un temei juridic suficient pentru modificarea unei hotărâri judecătorești anterioare, chiar fără schimbarea stării de fapt.

Acest principiu însă nu-și poate găsi aplicabilitatea în ceea ce privește programul de legături personale cu minorii, în condițiile în care nu se poate reține existența unei reglementări diferite ca substanță, în condițiile în care criteriile pe baza cărora se stabilește programul de legături personale cu minorul sunt aceleași.

Din această perspectivă, extinderea programului de vizită solicită de reclamant și acordată de instanțele de fond încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii de divorț, atâta timp cât nici prima instanță și nici instanța de apel nu au reținut că s-a produs o schimbare a împrejurărilor de fapt, care să reclame și să justifice modificarea programului de legături personale ale tatălui cu minorii.

În privința ultimei critici relative la neacordarea cheltuielilor de judecată în faza judecății în primă instanță, Curtea o apreciază ca întemeiată, din perspectiva faptului că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, astfel că devin aplicabile prevederile art 276 cod procedură civilă. Dând eficiență acestui text de lege, Curtea reține că se impune obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 3250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, aferente judecății în primă instanță.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite și apelul pârâtei, va schimba sentința apelată în sensul că va respinge cererea de extindere a programului de vizită ca nefondată, va stabili ca pensia de întreținere datorată minorilor să fie executată parțial în natură și parțial în bani, în limitele și potrivit distincțiilor arătate în cele ce preced și va obliga reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art 276 cod procedură civilă. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

ÎN MAJORITATE:

Admite recursurile formulate de recurentul - reclamant B. C. și de recurenta – pârâtă B. A. E. împotriva deciziei civile nr.754A/03.07.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară – Primăria Sectorului 5 București, în sensul că:

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că:

Admite și apelul pârâtei B. A. E. formulat împotriva sentinței civile nr._/20.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

Schimbă sentința apelată, în sensul că:

Respinge cererea de extindere a programului de vizită, ca nefondată.

Stabilește ca pensia de întreținere datorată minorilor să fie exercitată astfel: 150 lei pentru fiecare minor în natură, reprezentând asigurarea celor necesare traiului: alimente de bază, îmbrăcăminte, încălțăminte adecvate de sezon, conform cerințelor școlare, iar 315 lei în bani.

Obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3290 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond cu aplicarea art.276 Cod procedură civilă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei atacate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2014.

JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G.

GREFIER

Ș. P.

Red. I.S.

Tehnored.C.S/IS.

Ex.2/27.03.2014

T.B.Secția a V-a Civilă – C.L.B.

- C.D.C.

Jud. sector 1 București - A.C.

OPINIA SEPARATĂ

a doamnei judecător M. R., în sensul respingerii recursului reclamantului, ca nefondat.

Sub un aspect preliminar, trebuie arătat că, întrucât opinia separată vizează numai în parte criticile aduse de recurentul reclamant hotărârii pronunțate de tribunal, anume aceea vizând încălcarea prevederilor art. 530 C.civil, prezentele considerente nu se vor referi decât la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., urmând a fi analizate numai susținerile recurentului potrivit cu care în cauză executarea obligației de întreținere în favoarea celor doi minori se impunea a fi dispusă nu sub forma unei sume de bani, ci în natură.

Consider critica recurentului sub acest aspect nefondată, asemenea celei vizând motivarea contradictorie a decizie recurate, decurgând din aprecierea asupra incidenței art. 403 C.civil numai în ce privește exercitarea autorității părintești, astfel că soluția asupra recursului declarat de reclamant apreciez că trebuia să fie aceea a respingerii ca nefondat.

Astfel, fără îndoială că art. 530 alin. (1) Cod civil, potrivit cu care obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională stabilește regula în această materie, a obligației de întreținere, constituind de altfel o aplicare a principiului executării în natură a obligațiilor.

În aceeași măsură, însă trebuie observat că acceptarea posibilității ca executarea acestei obligații să se facă în principal prin plata unei sume de bani poate fi justificată de împrejurarea că reglementarea este plasată într-un titlu general aplicabil, astfel că trebuie avute în vedere, la aplicarea acestei reguli, particularitățile ce există în materia obligației de întreținere ce există în sarcina părinților, în special în situația în care, urmare a divorțului copiii, au stabilită locuința la unul dintre părinți, principiul respectării interesului superior al copilului în dispunerea unei măsuri care îl privește pe acesta din urmă fiind unul imperativ și care, astfel, poate să determine o aplicare specifică a unei reguli generale, în această materie.

Așa fiind, trebuie pornit, în analizarea solicitării reclamantului, de la aspecte ce sunt specifice numai acestui domeniu, al obligației de întreținere dintre părinți și copii, în special, așa cum s-a arătat al situației în care copiii au stabilită locuința numai la unul dintre părinți, cum sunt cele legate de faptul că nevoile copiilor, de asemenea, speciale datorită vârstei, diferite de ale unui adult, se modifică rapid în decursul timpului ori chiar de împrejurarea în sine a locuinței diferite pe care o au debitorul, respectiv creditorul obligației de întreținere.

Mai mult, pornind de la acest din urmă aspect, al locuinței diferite, trebuie observat că stabilirea în concret a celor necesare întreținerii (alimente, obiecte de îmbrăcăminte, rechizite, obiecte de uz comun, medicamente obligatorii în unele cazuri etc) presupune obligatoriu o comunicare continuă, în unele cazuri cotidiană, între cei doi părinți, câtă vreme întreținerea în natură presupune asigurarea celor necesare traiului zilnic.

Or, nu trebuie ignorat că în cvasimajoritatea situațiilor în care se pune problema stabilirii de către organul judiciar a cuantumului și a modalității în care urmează a se face executarea obligației de întreținere, relația dintre cei doi părinți nu este de natură a permite o comunicare între aceștia în coordonate normale și care să nu se reflecte negativ asupra modului în care se prestează efectiv întreținerea ori asupra desfășurării relațiilor dintre părinți și copii.

Acestor aspecte de natură practică trebuie să li se acorde o importanță deosebită, cel puțin în aceeași proporție cu cea care privește aspectul teoretic, respectiv regula consacrată de textul legal menționat, dat fiind că, așa cum s-a arătat, interesul copilului este cel ce trebuie avut în vedere în adoptarea oricărei măsuri ce se dispune în legătură cu acesta. Totodată, este evident că existența unor astfel de împrejurări de fapt a constituit premisa atribuirii în competența instanței de tutelă a deciziei asupra obligației de întreținere a copiilor minori inclusiv sub aspectul modalității de executare a acesteia.

În aceste condiții, trebuie observat că în cauză, aprecierea instanțelor de fond asupra modului în care executarea obligației de întreținere urmează a se realiza de către reclamant s-a făcut pornind de la o interpretare corectă a dispozițiilor legale și avându-se, totodată, în vedere aspectele de ordin practic legate de tensiunile accentuate dintre părinți, concluzia la care s-a ajuns în sensul că, din cauza acestei stări de fapt, nu este oportun a se dispune în sensul solicitat de reclamant, fiind corectă.

Astfel, în sensul arătat, nu pot fi ignorate împrejurări cum sunt cele legate de formularea unei plângeri penale de către reclamant pentru săvârșirea de către pârâtă a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, delapidare, abuz în serviciu în formă calificată, fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals, soluționate în sensul scoaterii de sub urmărire penală, respectiv neînceperea urmăririi penale ori de sesizări adresate de recurent instituției de învățământ pe care o frecventează minora.

De asemenea, trebuie observat că deși căsătoria celor doi soți a fost desfăcută în anul 2009, între aceștia însă se desfășoară litigii prin care sunt disputate în fața instanțelor de judecată aspecte legate de autoritatea părintească (solicitată exclusiv de către mamă) ori de programul în care urmează a se desfășura relațiile personale dintre recurent și minori, dar și executarea pensiei de întreținere ce a fost stabilită în sarcina reclamantului ( ca urmare a punerii în executare silită, la cererea pârâtei, a hotărârii prin care reclamantul a fost obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea celor doi minori).

Or, toate aceste aspecte de fapt constituie suficiente și puternice indicii pentru a permite să se prezume, de către instanță, că executarea în natură a obligației de întreținere de către reclamant s-ar putea desfășura în acele coordonate care să corespundă pe deplin necesității respectării interesului copiilor. Presupunerea rezonabilă că o astfel de măsură ar conduce la accentuarea divergențelor și neînțelegerilor dintre părinți, reflectate în mod automat cu consecințe negative asupra copiilor este suficientă pentru a justifica aprecierea necesității de a se dispune ca executarea obligației de întreținere să se facă în totalitate prin plata unei sume de bani.

Ca atare, pentru motivele arătate, apreciez că recursul declarat de recurentul reclamant trebuia respins, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., ca nefondat.

PREȘEDINTE

M. G. R.

← Pretentii. Decizia nr. 772/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1694/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1122/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Stabilire domiciliu minor. Decizia nr. 947/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 70/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI