Legea 10/2001. Decizia nr. 1637/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1637/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 37920/3/2012
Dosar nr._
(1445/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1637
Ședința publică de la 6.11.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentele reclamante M. S. M. și M. M. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 534 din 10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă S.C. R. G. INVEST S.A..
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 30.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 06.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.09.2012, sub nr. de dosar_/2012, reclamantele M. S. M. și M. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța de către instanță să se soluționeze pe fond notificarea nr. 4260/17.09.2001 transmisă prin B. S. ȘI N., privind imobilul situat în București, ..14, (fostă .) sector 1, format din două prăvălii în suprafață totală de 40 mp., fiecare având o suprafață de 20 mp., în conformitate cu Legea nr.10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, să fie obligat pârâtul să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr. 4260/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp.art. 16 alin. 2, ind. 1 din Legea nr. 247/2005, reclamanții au solicitat obligarea MUNICIPIULUI BUCUREȘTI să transmită dosarul către PREFECTURA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, să fie obligat pârâtul M. BUCUREȘTI în solidar cu PRIMARUL, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert, actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 4260/2001, respectiv 16.09.2011 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantele au susținut că autorul lor, A. I. a cumpărat imobilul prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.07.1916, înscriindu-și dreptul în Cartea Funciară conform procesului verbal de Carte Funciară nr. 4362/1940.
Au mai arătat că, pe calea moștenirii testamentare, autoarea A. A. a primit imobilul din . nr. 14 format din două încăperi cu intrare din ., respectiv două prăvălii, reclamantele neputând intra în posesia vreunor documente referitoare la aceste prăvălii, în ciuda demersurilor efectuate.
Referitor la preluarea de către stat, s-a arătat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele altor persoane decât al adevăraților proprietari, M. N. A., aceasta decedând la rândul său, după depunerea notificării conform Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat că întreaga construcție a fost demolată, restituirea în natură, nemaifiind posibilă.
În ceea ce privește pe pârâtul chemat în judecată, s-a arătat că nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa notificarea.
la termenul din data de 18.04.2013, reclamantele prin apărător au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare a acțiunii introductive în sensul că renunță la capătul 3 din cerere, instanța luând act de această precizare a reclamantelor.
La același termen de judecată instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantelor la judecata capătului 3 de cerere, astfel cum s-a solicitat.
Reclamantele și-au precizat ulterior acțiunea arătând că cererea solicită măsuri compensatorii prin puncte în temeiul Legii nr.165/2013.
La cerere, reclamantele au atașat înscrisuri probatorii și s-a solicitat, de asemenea, efectuarea în cauză a unei expertize prin care, pe baza probelor administrate să se stabilească existența celor două încăperi în litigiu, la adresa indicată.
S-a atașat dosarul administrativ format la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Lucrarea întocmită de expert S. R. a fost depusă la dosar însoțită de documentele ce au stat la baza întocmirii sale și dovezile de convocare ale părților.
Prin sentința civilă nr.534/10.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea precizată și ținând cont de principiul disponibilității reclamantului, ce caracterizează procesul civil, a dispus acordarea de măsuri reparatorii sub forma de compensare prin puncte conform Legii nr.165/2013 modificată, corespunzător spațiilor ce au avut destinația de prăvălii (spații destinate activităților de comerț) ambele cu intrarea din ., ce s-au aflat situate la adresa din . nr.14 (fostă .) București, sector 1, actual; a respins capetele de cerere 2 și 3 din acțiunea formulată de reclamantele M. S. M. și M. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General; a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei către reclamante, parțiale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că în baza Legii nr.10/2001, sub nr. 4260/2001 s-a înregistrat notificarea formulată de numita A. M. N., autoarea reclamantelor, potrivit actelor de stare civilă și de succesiune depuse la dosar.
Aceasta a solicitat măsuri reparatorii pentru cele două încăperi ce au avut destinația de prăvălie, moștenite de la autorul său, A. I., în baza unui legat întocmit în anul 1943, încăperi ce făceau parte dintr-un imobil mai mare ce s-a aflat la adresa din litigiu, fosta . .> Expertul desemnat în cauză, în urma analizei comparative a documentelor puse la dispoziția sa, privind regimul juridic al imobilului ce a aparținut lui A. I., istoricul de număr poștal, respectiv adresă, a concluzionat că acele două prăvălii pentru care s-a formulat notificarea în cauză, s-au aflat la adresa din fosta . ( fost nr. 12) colț cu ., adresă devenită ca urmare a renumerotării la nivelul anilor 1940, Aviator R. Beller nr.14, imobilul ce a figurat cu această adresă identificat în procesul verbal nr.4362/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărții Funciare București înglobând cele două imobile dobândite de I. A. prin vânzare cumpărare în anul 1916, respectiv 1919 și care au făcut obiect al testamentului din 1943.
Ca atare, cum reclamantele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, precum și imposibilitatea restituirii în natură, s-a admis în baza art.26 din Legea nr.10/2001, în parte, acțiunea precizată și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii conform Legii nr.165/2013.
Tribunalul a respins capătul doi al cererii precizate, având în vedere că obligația de înaintare a dosarului către Comisia de compensare va fi adusă la îndeplinire în măsura parcurgerii procedurii impusă de lege ca urmare a soluționării notificării prin sentința de față, neputându-se vorbi în acest moment de o rea credință a pârâtului în îndeplinirea acesteia sau de un refuz.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele M. S. M., M. M. și pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Recurentele reclamante au solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii și a celui de-al doilea capăt de cerere, obligarea intimatei la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecării fondului, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În motivare, recurentele reclamante au susținut că sentința atacată este parțial nelegală și trebuie parțial modificată din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ.
1. La termenul de judecată din data de 18.04.2013, reclamantele au
formulat o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, în care au
arătat că renunță la capătul 3 de cerere, astfel că respingerea acestui capăt
de cerere care nu are la bază un motiv pe care să se sprijine, nu este legală,
deoarece cuprinde o dispoziție fără obiect.
2. Referitor la capătul doi de cerere, accesoriu cererii principale, prin
care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului să transmită dosarul către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, dosarul împreună cu hotărârea din prezenta cauză, fără control de legalitate, recurentele au arătat că soluționarea acestuia este nelegală.
În motivarea respingerii acestui capăt de cerere, instanța a avut în vedere că, fiind o obligație legală, se va aduce la îndeplinire în măsura parcurgerii procedurii impusă de lege ca urmare a soluționării notificării prin sentința de față, neputându-se vorbi la acest moment de rea credință a pârâtului în îndeplinirea acesteia sau de un refuz.
Obligația legală la care se refera instanța de fond, nu este o obligație impusă de lege ca urmare a soluționării notificării în procedura judiciară, fiind o obligație instituită în procedura administrativă.
De vreme ce reclamantele au declanșat procedura judiciară, o anumită etapă necesară în procedura administrativă nu se mai justifică, astfel că instanțele în plenitudinea lor de competență, nu numai că pot să stabilească procedura de urmat, dar pot înlătura de la aplicare acele norme care devin lipsite de efectivitate și conduc la întârzierea realizării drepturilor ( Decizia 33/2008 și XX/2007 a ICCJ).
Prin urmare, o etapă administrativă în circuitul dosarului de Lege nr.10/2001, este aplicabilă în condițiile în care este necesară și efectivă. Altfel, dacă acea etapă nu mai este necesară și eficientă, este evident că nu trebuie urmată doar pentru că o prevede legea.
Aceste rațiuni se regăsesc și în conținutul dispozițiilor noii Legi nr.165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii 247/2005 privind procedura desfășurata de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat de unitatea deținătoare a imobilului, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului solicitat prin notificare, pe baza grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a noii legi speciale privind stabilirea de masuri pentru finalizarea procedurii de restituire în natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist și emiterii deciziei de compensare.
În speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate stabilindu-se că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Conform Legii speciale nr.165/2013, dosarul administrativ aferent notificării formulate de reclamante, urmare a faptului că notificarea a fost soluționată pe fondul ei, urmează sa fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale pentru care au solicitat, prin acțiunea introductivă, ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor vechii reglementarii Titlul VII al Legii nr. 247/2005), argumente care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
Prin urmare, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului declarat de acestea împotriva sentinței civile recurate, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii capătului de cerere privind transmiterea dosarului administrativ aferent notificării nr. 4260/2011 direct la Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor.
3. Prin sentința civilă recurată, instanța de fond a admis doar în parte cheltuielile de judecată, fără a motiva respingerea celorlalte cheltuieli de judecată efectuate în cauză.
Astfel, în etapa fondului judecării acestui proces, s-au efectuat cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat.
Efectuarea raportului de expertiza construcții încuviințată și administrată în cauză, vine să suplinească de fapt, nota de reconstituire pe care trebuia să o efectueze pârâtul-intimat M. București, fiind extrem de utilă cauzei, pentru ca instanța să aibă toate informațiile privind întinderea dreptului de proprietate, a componenței și identificării posibilității de restituire în natură.
Pentru efectuarea acestui raport de expertiză, reclamantele au efectuat o cheltuială de 1000 lei, pe care nu ar fi trebuit să o suporte, dacă intimatul pârât și-ar fi îndeplinit obligația de soluționare a notificării.
Cum pârâtul a căzut în pretenții, instanța de judecată trebuia să îl oblige pe pârât să plătească reclamantelor cheltuiala făcută cu raportul de expertiză, în condițiile art. 274 Cod proc.civ.
Situația este similară și în privința plății cheltuielilor privind onorariu de avocat, fiind de neînțeles care a fost rațiunea instanței de a diminua cheltuielile ce urmau a fi acordate și care au fost criteriile pe baza cărora a calculat cuantumul cheltuielilor ce s-au acordat.
Prin recursul declarat, recurentul pârât M. București prin Primarul General a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul pârât a susținut că, potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 și art.50 lit.b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr.165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art.50 lit.b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare se abrogă”.
Prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în anumite termene edictate de acest articol.
Astfel, recurentul pârât a susținut că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001.
Mai mult, prin dispoziția art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul pârât a susținut că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Față de textul de lege invocat, recurentul pârât consideră că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantului, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, să se facă în ordinea depunerii acestora.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită, recurentul pârât a susținut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, din situația juridică și din decretul de preluare nerezultând că imobilul a fost preluat de către stat de la autorii reclamantelor.
Legea nr.10/2001 stabilește chiar prin art.1 și 2 imobile ce fac obiectul acestei legi speciale și anume, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum condițiile în care imobilele la care se referă art.2 pot fi restituite în natură, respectiv condițiile în care vor fi acordate măsuri reparatorii.
Potrivit art.3 din Legea nr.10/2001, republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deține imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv și persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945.
Din situația juridică rezultă că imobilul este inclus în anexa la Decretul nr.92/1950, însă autorii reclamantelor nu apar ca și persoane proprietare la momentul preluării, astfel cum cere art.3 din Legea nr.10/2001.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 300 lei, recurentul pârât a susținut că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției pârâte.
Recurentul pârât a invocat jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art.274 alin.3 C.proc.civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuala a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, s-a susținut că nu este nici etic, nici moral și nici legal ca recurentul pârât să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Prioritar, Curtea va analiza excepția de prematuritate invocată de către recurentul pârât, dat fiind faptul că aceasta primează în soluționarea cauzei, în raport de celelalte critici invocate de către acest recurent, dar și de recurentele reclamante, și care se referă la fondul pricinii, respectiv la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr.10/2001, la înaintarea dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru compensarea imobilelor, precum și la cheltuielile la care a fost supus acest pârât a le plăti către reclamant de către instanța de fond.
De asemenea, Curtea va analiza critica recurentului pârât ce vizează calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în condițiile Legii speciale de reparație și ulterior critica acestora din urmă privitoare la înaintarea dosarului administrativ direct la Comisia Națională pentru compensarea imobilelor, urmând ca susținerile comune vizând cheltuielile de judecată la fond să fie analizate concomitent dat fiind interdependența acestor critici.
Astfel, raportat la criticile de recurs formulate de recurentul pârât, Curtea, constată următoarele:
Astfel, Curtea reține că reclamantele au învestit instanța de fond la data de 27.09.2012 cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, teza juridică susținută de către acestea fiind îndreptățirea lor la soluționarea pe fond a notificării nr.4260/17.09.2001 privind imobilul situat în București, ..14 (fostă .), sector 1, format din două prăvălii în suprafață de 40 mp., fiecare având o suprafață de câte 20 mp., față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea notificării în cadrul procedurii administrative.
Față de data introducerii acțiunii, Curtea constată că acesteia îi erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în forma anterioară modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Totodată, Curtea are în vedere dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate invocate de către recurentul pârât și care prevede că: „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
De asemenea, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, actul normativ sus-citat stabilind un termen de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
Ca urmare, raportat la decizia în interesul legii, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificarea cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitarea expresă din notificarea expediată în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
În speța de față, Curtea reține din analiza actelor și lucrărilor dosarului că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nr.4260/17.09.2001 prin care s-a solicitat de către autoarea reclamantelor despăgubiri bănești pentru cele două încăperi cu destinație de prăvălii și care au făcut corp comun cu imobilul situat în ..14 (fostă ., în condițiile legii speciale de reparație, nu a fost soluționată de către pârât, deși trecuseră cca. 11 ani de la momentul înregistrării ei la pârât.
Or, pentru o asemenea situație juridică, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Așa fiind, față de considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, Curtea constată că dreptul reclamantelor de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a notificării adresate pârâtului de către autoarea lor, în temeiul Legii nr.10/2001 era născut, urmare a refuzului nejustificat al acestuia de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond.
În același timp, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu instituie norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Curtea are în vedere că instanța de contencios european a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă, preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil excluzând însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curtea Europeană, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
În aceste cazuri, Curtea Europeană a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 Noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul legal reținut mai sus instituie regula potrivit căreia actele și faptele juridice nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, aceste efecte putându-se produce înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi – sau după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Așa fiind, potrivit regulilor de drept stabilite prin Noul Cod civil, există retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, aceasta putându-se realiza prin adăugarea unui efect juridic nou (o sancțiune nouă, neprevăzută de legea în vigoare la data ivirii situației juridice), modificarea un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche, sau suprimarea, în tot sau în parte, a efectelor juridice ale actului (faptului).
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 Noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale.
Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Or, în cauza de față, Curtea constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 s-a născut dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond.
Acest drept al persoanei care a formulat notificarea nu a fost înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
De altfel, și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial din data de 16.04.2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a admis excepția de neconstituționalitate a acestei norme și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale numai în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Curtea are în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față în parte - ea nu mai poate fi aplicată, în măsura în care s-a constatat neconstituțională, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
În ceea ce privește critica referitoare la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, Curtea are în vedere următoarele:
Potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.07.1916, la Tribunalul Ilfov secția notariat, s-a transmis în proprietatea cumpărătorului I. A. imobilul situat în București, ., colț cu . suprafață de 414 mp și construcțiile aflate pe acest teren.
Ulterior, învecinat acestui imobil, același cumpărător, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/20.09.1919 de către același notariat a cumpărat un alt lot de teren situat în ., cu o lungime de 24 m și cu lățime la față de 10 m.
Ulterior, I. A., și-a înscris dreptul de proprietate asupra acestor două imobile învecinate în cartea funciară. Astfel, potrivit însemnărilor în procesul verbal de carte funciară nr.4362/09.04.1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare, I. A. figurează înscris cu teren și construcție, compusă din cinci prăvălii, trei camere, un antreu, baie, bucătărie și cameră la adresa din ..14 colț cu . și de fișele tehnico statistice avute în evidență de administrația financiară de sector.
Potrivit adresei nr._/4328/11.09.2007, emisă de Primăria Municipiului București serviciul nomenclatură urbană, artera de circulație care poartă denumirea de Lt. R. Beller, sector 1, București, a purtat denumirea de . nivelul anului 1931, ceea ce explică schimbarea denumirii străzii sub care s-a făcut înscrierea în cartea funciară provizorie a imobilului autorului reclamantelor.
De asemenea, potrivit adresei nr._/_/24.11.2009, emisă de aceeași instituție, potrivit registrului de numerotare a proprietăților, la nivelul anului 1931 figura înscris cu număr poștal nou 14 pe . fiind 12.
Prin testamentul autentificat sub nr. 5298/03.03.1943, autorul reclamantelor, I. A. a dispus asupra averii sale în sensul că, pentru autoarea lor A. A., căsătorită M., a lăsat, după încetarea sa din viață, în deplină proprietate și folosință imobilul din București, . nr.14, format din două prăvălii – una pentru croitorie și alta magazin de coloniale – cu intrare prin ., făcând corp comun cu imobilul situat la aceeași adresă.
Ulterior, în anul 1950, imobilul de la adresa .. 14 sector 1 București a fost naționalizat, în anexa la decret figurând A. Chiriachița, soția lui I. A. și mama notificatoarei, deși la acea dată proprietatea supra celor două prăvălii se transmisese în virtutea testamentului în proprietatea notificatoarei, M. A..
Această înscriere a întregului imobil în listele anexe la Decretul nr.92/1950 pe numele autoarei notificatoarei își găsește justificarea, pe de o parte în faptul că exista un singur corp de clădire ce a aparținut autorului comun I. A., iar pe de altă parte, acesta a decedat la data de 17.09.1949, iar preluarea s-a făcut la un interval relativ scurt, prin decretul de naționalizare 14.054.1950 – nefiind timpul necesar pentru dezbaterea moștenirii și efectuarea modificărilor cuvenite în evidențele statului.
Potrivit certificatului emis de camera Notarilor Publici București, nr.2907/20.04.2007, în urma verificărilor efectuate în evidențele pe care le dețin a rezultat că procedura succesorală privind pe defunctul A. I., decedat la 17.09.1949, cu ultim domiciu în .. 14, sector 1 nu a fost înregistrată pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui Birou Notarial Public, ceea ce confirmă reținerile de mai sus în legătură cu succesiunea acestui defunct. În acest sens sunt și relațiile comunicate de Arhivele Naționale – Direcția Arhivelor naționale Istorice Centrale - cu adresa nr._/31.08.2007.
La momentul decesului și după preluarea averii de către stat dezbaterea succesiunii defunctului I. A. nici nu-și mai găsea justificarea, dovadă că nici nu s-a procedat în acest sens.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că intimatul pârât nu a adus nicio probă contrară celor reținute mai sus, care ar putea combate teza juridică susținută de reclamante.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 78/27.07.2007 emis de N. Public Beagă Steluța L., de pe urma defunctei M. N. A., decedată la data de 02.02.2006, au rămas ca moștenitori M. M. și M. P. D., în calitate de fii.
Întrucât și M. P. D. a decedat, a fost emis certificat de legatar nr.97/03.09.2012, de BNPA D. M. și O. I. A., potrivit căruia de pe urma acestuia a rămas moștenitor legal și testamentar M. S. M..
În cauză, în fața instanței de fond a fost efectuată o expertiză în specialitatea topografie, care a permis identificarea imobilului, în raport cu planurile cadastrale, expertul concluzionând că cele două prăvălii pentru care s-a formulat notificarea s-au aflat la adresa din ., ulterior ., sector 1, întreg imobilul trecând în proprietatea statului prin naționalizare, în prezent zona fiind sistematizată, pe teren aflându-se, în locul construcțiilor naționalizate, un . magazine la parter.
Așa fiind, în raport de cele anterior arătate, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001, critica recurentului pârât cu acest obiect nefiind fondată.
În ce privește recursul declarat de recurentele reclamante, constată următoarele:
În referire la prima critică în sensul că în mod greșit s-a respins capătul 3. de cerere vizând obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual.
Critica este fondată.
Astfel, Curtea reține că la termenul din data de 18.04.2013, reclamantele prin apărător au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare a acțiunii introductive în sensul că renunță la capătul 3 din cerere, instanța luând act de această precizare a reclamantelor.
La același termen de judecată instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantelor la judecata capătului 3 de cerere, astfel cum s-a solicitat.
Reține Curtea că apărătorul reclamantelor a fost angajat de către . SA în baza contractului de asistență juridică nr._/2012, în conținutul acestui contract prevăzându-se expres posibilitatea avocatului de a renunța la judecată în numele clientului său.
De asemenea, Curtea are în vedere contractul de mandat încheiat între reclamante și . SA aflat la filele 99-100 dosar fond, în cuprinsul căruia stă scris împuternicirea acestui mandatar de către reclamante de a renunța la judecata oricărei cereri, integral sau parțial, fără a i se solicita altă procură expresă.
Așa fiind, raportat la aceste considerații, Curtea apreciază că în mod greși instanța de fond, a dispus prin sentința atacată respingerea acestui capăt de cerere, de vreme ce însăși partea a renunțat la judecarea acestuia și, mai mult, chiar instanța de fond a luat act de această poziție a reclamantelor la un termen anterior, încheierea pronunțată în acest sens având caracter interlocutoriu, în condițiile art.268 alin. 3 Cod procedură civilă.
Prin urmare, Curtea, constatând fondată această critică va admite recursul reclamantelor, iar în baza art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304 pct. 9 raportat la art. 246 Cod procedură civilă, va modifica sentința recurată în sensul că va înlătura mențiunea privind respingerea capătului 3 de cerere al acțiunii.
În referire la critica vizând transmiterea directă a dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Compensarea Imobilelor.
Critica este nefondată.
Astfel,Curtea are în vedere dispozițiile art. 17 din Legii nr.165/2009 potrivit cu care: „(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru…”.
Curtea reține, totodată, în soluționarea criticii de față, dispozițiile art. 21, potrivit cu care: „(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (3)Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.
Prin urmare, legiuitorul a menținut, în esență, conținutul art. 16 alin. 21 din titlul VII din Legea nr.247/2005, care dispunea în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Raportat la pricina de față, Curtea are în vedere textul de lege în vigoare sus-citat edictat de Legea nr.165/2013, care dispune în mod clar și neechivoc, în sensul că Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Secretariatul Comisiei Naționale, ci trebuie să înainteze dispoziția către prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către acest Secretariat.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că unitatea deținătoare va proceda la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind, nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă, potrivit principiului de drept: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Curtea reține că atât Convenția, cât și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, o dată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Așa cum cu ușurință se degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Națională stabilește valoarea finală a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, stabilind alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Înregistrarea și centralizarea acestor dispoziții are drept scop asigurarea eficienței dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Comisia Națională, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și au așteptat soluționarea notificărilor de către unitatea administrativ teritorială și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi o soluționare mai rapidă, cu respectarea termenelor de rezonabilitate impuse de dispozițiile procedurale instanțelor.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamanților, iar împrejurarea că aceștia invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii, excede cadrului procesual de față.
Cum existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, aceasta se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Mai mult, transmiterea dosarului prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul fiind conștient de acest aspect. Ca urmare, Curtea are în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Față de considerentele de drept și de fapt expuse, Curtea urmează să constate că în mod corect instanța de fond a dispus respingerea capătului 2 din cererea de chemare în judecată privind obligarea intimatului Municipiului București la transmiterea directă către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dosarului administrativ, astfel că prin raportare la art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă urmează a respinge această critică ca nefondată.
În ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată ocazionate în fond de către reclamante, critică ce se regăsește în ambele cereri de recurs, însă din perspectiva de avantaj a fiecărui recurent, Curtea constată următoarele:
Reține Curtea că atât recurentele reclamante, cât și recurentul pârât au dedus instanței de recurs nemulțumirea lor față de cuantumul obligării pârâtului de către prima instanță la cheltuieli de judecată.
Astfel, din considerentele sentinței atacate, Curtea reține că instanța de fond a dispus obligarea recurentului pârât la plata parțială a cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei, fără a prezenta din ce se compune acesta, fiind indicat doar temeiul de drept, respectiv art. 274 Cod procedură civilă.
Curtea apreciază că este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, text de lege care permite complinirea argumentelor primei instanțe, dar și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă care obligă la analiza legalității dispoziției instanței cu referire la acest aspect.
Astfel, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că reclamantele au avut angajat la fond apărător care le-a reprezentat interesele, fiindu-i achitat acestuia un onorariu de avocat în sumă de 300 lei potrivit facturilor de la filele 232 și 233 dosar fond.
De asemenea, reclamantele au achitat un onorariu de expert în sumă de 1000 lei, dovada aflându-se la fila 197 dosar fond.
Curtea constată incidența art. 274 Cod procedură civilă, însă și practica judiciară a instanței de contencios european care în numeroase cazuri a fost pusă în situația de a se pronunța asupra unor aspecte relevante pentru cauza de față.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, acest articol reprezentând fundamentul juridic al obligării unei părți la cheltuielile de judecată, aspect dedus în mod corect și de către instanța de fond.
Din interpretarea conținutului acestor dispoziții legale interne rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată să fie reprezentat de culpa procesuală a părții, de remarcat fiind în acest sens expresia: „care cade în pretenții”.
Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unei apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.274 din codul de procedură civilă poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului, fiind necesar și suficient pentru a acorda cheltuielile de judecată a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Or, prin admiterea în parte a acțiunii reclamantelor, pârâtul M. București a căzut în pretenții față de acesta, ceea ce înseamnă că susținerile reclamantelor, găsindu-se fondate, în parte, au învestit o instanță cu o cerere întemeiată care a antrenat cheltuieli din partea reclamantelor pentru a-și susține cauza și a contracara susținerile părții adverse.
Mai mult, Curtea reține intenția legiuitorului de a oferi unele criterii judecătorului în stabilirea cheltuielilor de judecată la care să fie obligată partea căzută în pretenții, prin dispoziția legală citată dând posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată solicitate de partea care a obținut câștig de cauză.
Astfel, potrivit art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că instanța trebuie să urmărească stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată în funcție de onorariile de avocați stabilite în tablourile onorariilor minimale, de valoarea pricinii, respectiv munca îndeplinită de avocat.
Or, în referire la primul criteriu, Curtea reține că în prezent nu mai există un asemenea tablou al onorariilor minimale ale avocaților.
În referire la cel de-al doilea criteriu, Curtea are în vedere că pricina are un obiect evaluabil în bani, litigiul de față având un obiect patrimonial însemnat vizând un imobil situat în București, .. 14, sector 1, alcătuit din construcție, pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În ce privește cel de-al treilea criteriu, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată ca și cheltuială de judecată dacă este necesar - activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată - este real și este rezonabil.
În cauză, caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii contractului de asistență juridică, aspect care se reflectă în împuternicirea avocațială aflată la fila 13 dosar fond, dovada privind plata onorariul achitat fiind atașată la dosar așa cum s-a arătat deja.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la următoarele criterii: natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului.
În acest sens, Curtea reține că pricina de față are caracter evaluabil în bani însemnat, că interesele părților în fond nu s-au putut concilia, pârâtul neemițând decizia de răspuns la notificare nici până la data soluționării în fond a cauzei de către prima instanță.
Curtea constată, totodată, că apărătorul reclamantelor a fost prezent la șase termene de judecată în fața instanței de fond. Reprezentarea acestei părți în proces a presupus, așa cum rezultă din actele dosarului – redactarea cererii de sesizare a instanței, formularea de cereri precizatoare, formularea de probatorii, pertinente și concludente pentru cauză, combaterea pertinentă a susținerilor părții adverse, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare desfășurării procesului de față.
Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă desfășurată de avocat care trebuie să contribuie, în esență, la clarificări ale tuturor aspectelor de ordin procedural și ale tuturor aspectelor de fond, la cercetarea jurisprudenței și a doctrinei incidentă în cauza pendinte, la construcția juridică pe care a configurat-o și a propus-o instanței, la valorificarea probatoriului administrat în fața instanței de judecată etc. Or, din actele și lucrările dosarului, față de poziția neconciliantă a părților, Curtea constată îndeplinirea acestei condiții impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la caracterul necesar al cheltuielilor de judecată.
Față de temeiul de drept intern invocat, precum și față de criteriile stabilite în jurisprudența instanței europene, ce se cer a fi obligatoriu respectate, pentru cuantificarea sumei reprezentând cheltuielile de judecată, Curtea apreciază că în mod greșit pârâtul a fost obligat doar la 300 lei, instanța de fond în mod greșit neincluzând în cuantumul obligației de plată a cheltuielilor de judecată onorariul de expert în sumă de 1000 lei de vreme ce acest raport de expertiză a fost valorificat în prezenta cauză, iar cuantumului acestui onorariu nu poate fi redus decât cu încălcarea art. 274 alin. 2 Cod procedură civilă.
Tot astfel, onorariul de avocat în cuantum de 200 lei din cei 300 lei cât a fost plătit este apreciat de prezenta instanță ca fiind rezonabil, în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii și care se impune a fi menținută, în sensul celor arătate, sub acest aspect fiind valorificate pe deplin și susținerile rec pârât.
Ca urmare, în raport de art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, cu referire la dispozițiile legale și convenționale invocate, Curtea constată nefondată critica recurentului pârât, și fondată în parte critica recurentelor reclamante, cu referire la cheltuielile de judecată ocazionate de acestea din urmă, aceste considerente urmând să complinească pe cele ale hotărârii primei instanțe.
În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul formulat de recurenții-reclamanți, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va înlătura mențiunea privind respingerea capătului 3 de cerere al acțiunii, va obliga pe pârât la plata sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamante, va menține celelalte dispoziții ale sentinței și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
Curtea, în raport de art. 274 Cod procedură civilă, aplicabil și în faza procesuală a recursului, va obliga recurentul pârât la plata către recurentele reclamante a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, având în vedere că recurentul pârât a căzut în pretenții prin respingerea recursului său, față de dovezile aflate la dosarul de recurs la fila 27.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentele reclamante M. S. M. și M. M. împotriva sentinței civile nr.534/10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă S.C. R. G. INVEST S.A.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că înlătură mențiunea privind respingerea capătului 3 de cerere al acțiunii.
Obligă pe pârât la plata sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamante.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.534/10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Obligă recurentul-pârât la plata către recurentele reclamante a cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 06.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/24.11.2014
-------------------------------------------
T.B.-Secția a III--a – Ș.Ț.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 176/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1360/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
