Legea 10/2001. Decizia nr. 824/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 824/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-05-2014 în dosarul nr. 6455/3/2012
Dosar nr._
(675/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.824
Ședința publică de la 14.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR -I. B.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 1039 din 21.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante V. M.-C., . SA și cu intimații-pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor) și A. P. ADMINISTRAȚIA ACTIVELOR STATULUI.
P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 30.04.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 07.05.2014, și, apoi la 14.05.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 02.03.2012, sub nr._, reclamanta V. M.-C. și cesionara S.C. R. G. Invest S.A., au chemat în judecată: M. București prin P. G., P. G.; și Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu acestea si pe paza probelor ce vor fi administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care:
1. Să fie soluționată pe fond, Notificarea transmisă sub nr. 962/2002, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură și/sau echivalent la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, pentru cota de 3/4 din imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 354 și construcție, constatând că acesta a fost preluat abuziv, fără titlu, întrucât donația este nulă absolut;
2. Să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent Notificării 962/2002, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;
3.Să fie obligat Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București;
4. Să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu P. G., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 962/2002, respectiv 26.09.2010 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct.a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD;
5. să fie obligat M. București în solidar cu P. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Motivând cererea în fapt, reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 962/13.02.2002, formulată și depusă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta V. M.-C. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 354 și construcție, preluat în mod abuziv. Primăria Municipiului București a înregistrat notificarea, formând dosarul nr._, nesoluționat până în prezent.
Au susținut că, terenul din București, ., cu suprafața de 354 mp, a fost dobândit de autorul său D. M. R. (R. D.) prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/21.12.1934 și transcris sub nr._/1934 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat. Pe acest teren, în baza autorizației de construcție nr. 10 S /29.05.1936, acesta a edificat o construcție (casă de locuit compusă din două camere și dependințe).
În anul 1963, R. D. a decedat și, urmare dezbaterii succesiunii acestuia, s-a întocmit Certificatul de moștenitor nr. 315/16.10.1963, conform căruia moștenitoare a defunctului au rămas R. N., căreia i-a revenit cota de 1/4 din imobilul situat în București, ., sector 1, în calitate de soție supraviețuitoare și reclamanta V. M.-C., în calitate de fiică, revenindu-i o cotă de 3/4 din imobilul mai sus menționat.
Imobilul a fost înregistrat în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din adresa nr._/2004 emisă de D.I.T.L. Sector 1, având ca titular de rol pe numitul R. D. și, ca urmare a rectificării determinată de transmiterea dreptului de proprietate prin succesiune, V. M.-C. și R. N..
În continuare, reclamantele au arătat că în cursul anului 1976, moștenitoarele V. M.-C. și R. N. au fost constrânse să facă în favoarea statului ofertă de donație autentificată sub nr. 1180/11.03.1976 la Notariatul de Stat al Sectorului 8, București, având ca obiect terenul în suprafață de 354 mp, situat în București, ., sector 1. Oferta a fost acceptată prin Decizia nr. 961/28.06.1976 și, dată fiind modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, nu s-au acordat despăgubiri, donația fiind un contract esențialmente gratuit.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din L. 10/2001, a arătat că sunt imobile preluate în mod abuziv și fac obiectul acordării de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul Civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației.
Potrivit art. 813 din Codul Civil, toate donațiunile se fac prin act autentic iar contractul produce efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor părți este manifestat în formă autentică, nerespectarea acestei forme sancționându-se cu nulitatea absolută a contractului.
Potrivit art. 1171 din Codul Civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut.
Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiunile făcute statului, prevede la art. 1 că donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de acest decret.
În consecință, decretul mai sus precizat reglementează competența în acceptarea donațiilor făcute statului și nu cuprinde prevederi derogatorii de la regimul de drept comun aplicabil donațiilor deci nu modifică cerința ca acceptarea donației să îmbrace forma autentică.
Au susținut că decizia Comitetului Executiv al Consiliului popular nu este un act autentic. In acest sens menționează art. 9 din Decretul nr. 377/1960 potrivit căruia în afară de notariatele de stat, comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționează notariate de stat pot îndeplini următoarele acte notariale: autentificarea înscrisurilor cuprinzând convenții până la 3.000 lei cu excepția acelora care au ca obiect donațiile de orice fel, constituirile de ipoteci și transmisiunile de terenuri sau clădiri.
D. urmare, în atare situații, în care, astfel cum a arătat mai sus, acceptarea donației printr-o decizie a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nu a fost urmată de încheierea contractului de donație în formă autentică, sau de perfectarea acceptării donației în formă autentică la notariat, aceasta fiind o condiție ad validitatem impusă de art. 813 și art. 814 din Codul Civil, neexistând o donație efectuată pe calea dreptului comun, consideră că nu se impune condiția existenței, premergător emiterii dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii, a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației.
Referitor la imposibilitatea restituirii în natură, reclamantele au arătat că, ulterior preluării abuzive, construcția a fost demolată iar pe terenul trecut în administrarea I.C.R.A.L." Pajura" a fost construit un cămin de nefamiliști, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă.
În condițiile în care M. București prin P. G. refuză să soluționeze notificarea, reclamanta a înțeles să sesizeze instanța de judecată, în vederea soluționării pe fond a notificării, în conformitate cu dispozițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Consideră că M. București, prin reprezentantul său, îi încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
În susținerea cererii de înaintare a dosarului administrativ direct la C. Centrală, reclamanta consideră că, controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Art. 16, alin 21 din cap.V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori în speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către CCSD ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului acestora, întârziere care le-a determinat să se adreseze instanței de judecată și care în prezent, le-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționarea în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită găsirea unor soluții pentru o rezolvare rapidă.
Referitor la capătul 3 de cerere, reclamantele arată că au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității, care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauză o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță iar pârâta le-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.
Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamanta solicitantă este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acesteia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
Referitor la capătul 4 de cerere, reclamantele au arătat că în practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat.
Potrivit art. 1381 pct.1 C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct.1 C.civ.„Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385, alin.3 C.civ).
Referitor la: fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului, precum și la legătura de cauzalitate, reclamantele au arătat că, potrivit art. 10 și 11 din legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamantei V. este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către CCSD.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare.
Consideră că un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigură, neîndoielnică si totodată, poate fi evaluat . Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate in prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct.a) al capătului 4 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea și momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. Invest S.A., s-a arătat că prin Contractul de cesiune nr. 436/24.02.2012, V. M.-C. a cesionat cotă din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent privind imobilul din București, ., sector 1, obiect al Notificării nr. 962/2002., iar în calitate de cesionară, societatea are interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatoarei privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat.
In drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 capV, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. . și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
Prin cererea precizatoare, modificatoare și de completare a acțiunii principale din data de 10.04.2012 (filele 43-49 din dosar), reclamanta V. M.-C., în contradictoriu cu M. București prin P. G., cu P. G. și cu Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), având în vedere faptul că Notificarea nr.962/2002 a fost soluționată cu o zi înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată, fiind emise Dispozițiile nr._/01.03.2012 și_/01.03.2012, a precizat următoarele:
Soluționând pe fond Notificarea nr. 962/2002, pârâta a emis două dispoziții, respectiv: dispoziția nr._/01.03.2012, prin care a fost respinsă solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcția demolată ce a fost situată în București, ., sectorul 1 și dispoziția nr._/01.03.2012 prin care s-a dispus declinarea competenței de soluționare a notificării privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 354 mp situat în ., sector 1, către Ministerul Transporturilor.
În raport de Dispoziția nr._/01.03.2012 emisă de P. G. al Municipiului București, (comunicată prin mandatar la data de 29.03.2012), a înțeles să formuleze CONTESTAȚIE, solicitând modificarea acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii pentru construcția ce nu poate fi restituită în natură.
În motivarea cererii a susținut că dispoziția contestată, menționează respingerea notificării privind construcția, cu motivarea potrivit căreia aceasta ar fi fost autodemolată, iar materialele astfel rezultate ar fi fost folosite de foștii proprietari.Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă, însă, că oferta de donație a fost autentificată la data de 11.03.1976, în condițiile în care numita R. N. avea domiciliul în imobilul ce făcea obiectul donației, construcția fiind perfect locuibilă, neexistând cauze de "autodemolare" anterior ofertei de donație. Conform adresei nr._/27.05.1998 emisă de Administrația Financiară Sector 1 construcția a fost demolată în anul 1976, fără a se preciza dacă a existat o autorizație în acest sens sau o decizie/dispoziție a autorităților administrative.
Pe de altă parte, consideră că este de notorietate că preluarea imobilelor în baza donațiilor impuse de autorități, aveau în vedere, în fapt, nu doar terenurile, ci și construcțiile, acestea urmând a fi demolate de către proprietarii donatori ori de către unitatea ce prelua imobilul. Este evident că proprietarul constrâns a face oferta de donație, renunța și la construcția edificată pe terenul "donat", dar Statul nu mai proceda la transferul dreptului de proprietate asupra unui bun ce urma a fi demolat, deci nu mai avea o valoare economică.
Cu privire la capătul 2. al cererii, prin care solicita obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 962/2002, reclamanta a menținut solicitarea și pentru situația pronunțării hotărârii prin care se va soluționa contestația la Dispoziția nr._/01.03.2012.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, a solicitat obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
În ceea ce privește prejudiciul cert actual produs datorită refuzului de a soluționa notificarea, reclamanta arată că acesta se compune din:
a) diferența între valoarea de piață a terenului la data de 26.09.2010 (ca dată limită la care trebuia soluționată notificarea) și valoarea de piață la data de 01.03.2012 (data emiterii dispozițiilor);
b) câștigul nerealizat, reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la punctul a), calculată de la comunicarea dispoziției și până la momentul transmiterii dosarului către Ministerul Transporturilor și/Prefectură.
În drept, a invocat art. 132 C.pr.civilă și art. 26 (3) din Legea 10/2001 și a depus la dosar Dispozițiile nr._/01.03.2012 și_/01.03.2012 (filele 45-46 din dosar).
Prin întâmpinarea C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat: excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 4 și 5; excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
În fapt, a arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au chemat în judecată M. București prin P. G., personal P. G. și Statul Român prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1- soluționarea pe fond în conformitate cu Legea 10/2001 a notificării transmise prin executor judecătoresc nr. 962/2002, privind 3/i din imobilul format din teren în suprafață de 354 mp, și construcție situat în București, ., sector 1, în sensul de a constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii In echivalent, potrivit valorii de piață a imobilului, de la momentul soluționării, în funcție de standardele internaționale de evaluare, precum și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului;
2- obligarea Mun. București prin P. G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 962/2001;
3- obligarea Statului Român prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de către Mun. București prin P. G.;
4- obligarea Municipiului București prin P. G., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire ce se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) prejudiciu efectiv reprezentat din diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea și valoarea de piață actuală la momentul soluționării
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la punctul a), calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către C. Centrală, sumă ce va fi calculată In momentul punerii in executare a titlului executoriu.
5- obligarea Municipiului București în solidar cu P. la plata cheltuielilor de judecată.
I. Referitor la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamante, a precizat că solicitarea reclamantelor din capătul 3 de cerere nu are corespondent în dispozițiile legii speciale în condițiile în care, la acest moment, reclamantele nu au demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de această procedură ulterioară celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001 și pentru a putea pretinde „a priori”, sancționarea acesteia.
Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și art. 20).
Solicitarea reclamantelor de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie sa fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Consideră că înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Prin Titlul VII, intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.
Potrivit art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din actul normativ amintit "competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul."
In același context, menționează și prevederile art. 3 pct. 1 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Potrivit art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se constituie C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.
Potrivit art. 13 alin. 5 din H.G nr. 34/2009 C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.
Având în vedere cele menționate mai sus, apreciază că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la înregistrarea dosarelor de despăgubire sunt de competența Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
II. Referitor la lipsa calității procesuale pasive privind capetele de cerere 1, 2, 4 și 5 formulate de reclamanți face următoarele precizări:
1. în speța dedusă judecății, reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 962/2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul format din teren în suprafață de 354 mp și construcție, situat în București, ., sector 1.
Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamanților în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
C. arată că potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.
Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
2. Cu privire la constatarea calității reclamantelor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, susține că numai în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
3. Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001, arată că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, subliniază faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, iar în cazul de față, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată.
Astfel, că pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să fie finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată, în speță, Primăria Municipiului București.
III. Referitor la excepția prematurității cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamante, C. Centrală arată că în cuprinsul art. 13 alin.1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente se arată că "P. analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă, se constituie (...) C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și b) ia alte măsuri, necesare aplicării prezentei legi."
În acest context, arată că Legea nr. 247/2005, în cuprinsul Titlului I, modifică și completează Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Titlului VII, reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Totodată, menționează că în cuprinsul art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se arată că „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001...".
Prin urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile mai-sus amintite.
Această din urmă procedură administrativă (cea prevăzută la Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005), vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri), în două etape distincte, egal obligatorii:
1. cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară;
2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.
În acest context, arată că procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - Titlul VII a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ, motiv pentru care apreciază că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Nu în ultimul rând, arată că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel „legiuitor pozitiv", (cauza Broniowschi contra Poloniei).
IV. Referitor la excepția inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor arată că, având în vedere că reclamanta solicită stabilirea, în baza unei expertize de specialitate, întinderii despăgubirilor pentru acele părți din imobil ce nu pot fi restituite în natură, potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Consideră că după . acestui act normativ (Legea nr.247/2005), contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pretențiile de restituire în echivalent, respectiv stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005 (deci existența și întinderea drepturilor la restituire este cea recunoscută în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001).
Prin adoptarea Legii nr.247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Prin urmare, consideră că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit, astfel că solicită admiterea excepției inadmisibilității solicitării de stabilire a despăgubirilor printr-o expertiză evaluatorie.
P. considerentele arătate mai sus, solicită admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamante în contradictoriu cu C. Centrală, ca fiind neîntemeiată.
În drept a invocat: Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.
Prin cererea de la fila nr. 68 din dosar formulată la 13 noiembrie 2012, reclamanta V. M.-C., în conformitate cu dispozițiile art. 132 C.pr.civ, a precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat introducerea în cauză, alături de M. București prin P. G., și a Autorității P. Valorificarea Activelor Statului - A., menționând că în cauza dedusă judecății, vor avea calitate de pârâți: M. București prin P. G. și A. P. Valorificarea Activelor Statului - A..
În fapt, a arătat că prin Dispoziția_/01.03.2012 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a notificării privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 354 mp situat în ., sector 1, către Ministerul Transporturilor.
Ulterior emiterii dispoziției și depunerii cererii modificatoare cu privire la acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, Ministerul Transporturilor - indicat de pârâtul M. București ca instituție competentă pentru soluționarea Notificării nr. 962/2002 ( cu privire la suprafața de 354 mp teren) - le-a comunicat prin adresa nr._/19.04.2012, faptul că le recomandă să se adreseze Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție care avea atribuții în domeniul privatizării societății comerciale care deținea terenul.
Prin întâmpinare, A. pentru Valorificarea Activelor Statului - A.VA.S. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, fata de obiectul acțiunii, respectiv acordarea de despăgubiri pentru imobilului teren si construcție demolată ce au fost situate in București, ., sector 1și față de împrejurarea că nu A. nu a fost notificat de reclamantă.
A invocat, totodată, excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile Legii nr.10/2001/R, deoarece nu s-a parcurs și finalizat procedura administrativă în fața acestei instituții.
Cu privire la capătul de cerere din acțiune privind terenul in suprafața de 354 mp, din București, ., sector 1, A. susține că nu are obligația legala de a restitui in natura imobilele revendicate de foștii proprietari, aceasta revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr.10/2001, republicata, care prevede că "imobilele, terenuri si construcții, preluate in mod abuziv, indiferent de destinație, vor fi restituite persoanei îndreptățite in natura, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivata a organelor de conducere ale unității deținătoare".
Conform art. 20, alin. 2 din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile si obligațiile ce se nasc in legătura cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.
In acest sens, este fără echivoc ca art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicata, instituie obligația pentru persoana îndreptățita la restituire ca notificarea sa fie adresata unității deținătoare a imobilelor supuse regimului juridic reglementat de aceasta lege.
Astfel, in cadrul activității sale si in exercitarea atribuțiilor ce-i revin in procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, A. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar in numele statului.
Așa cum rezulta din actele cauzei, unitatea deținătoare a imobilului din cauza, in sensul dispozițiilor art. 21 din lege este Primăria Municipiului București/Ministerul Transporturilor, astfel că A. nu este deținătoarea si nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat in cauza.
Față de dispozițiile legale menționate solicită să se constate ca A. nu are nici o obligație legala de a soluționa o notificare privind restituirea in natura si nici să dispună restituirea in natura a imobilului revendicat in condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicata.
In aceeași ordine de idei, A. apreciază ca P. G. al Municipiului București legal in ceea ce privește competența, a soluționat notificarea reclamantei privind imobilul - construcție demolata, având in vedere dispozițiile art.10 (1) din Legea nr. 10/2001 republicata si art. 32 (1) din Legea nr. 10/2001, republicata, care se refera la imobilele demolate.
Față de cele arătate, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a A. față de capătul de cerere din acțiune privind restituirea in natura a imobilului revendicat.
Pe fondul cauzei, pentru ipoteza în care instanța ar trece peste excepția invocată a solicitat instanței sa constate ca acțiunea este neîntemeiată.
In drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 C.Pr.Civ. Legea nr.10/2001, republicata, Legea nr. 247/22.07.2005, si celelalte dispoziții legale menționate in întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.1039/21.05.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de în contradictoriu cu M. București, reprezentat prin P. G. al Municipiului București; a anulat Dispoziția nr._ din 1 martie 2012 emisă de P. G. al Municipiului București; a stabilit dreptul reclamantelor de a primi despăgubiri echivalente privind cota de 3/4 din construcția cu 2 camere și dependințe demolată, care a fost situată în M. București, pe ., Sectorul 1, imobil imposibil de restituit în natură; a obligat pe P. G. al Municipiului București, să emită o nouă Dispoziție prin care să le propună pe reclamante pentru acordarea de despăgubiri echivalente privind cota de 3/4 din construcția menționată mai sus și să înainteze dispoziția, prezenta sentință, notificarea, precum și întreaga documentație aferentă, către C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor; a respins ca neîntemeiată contestația reclamantelor împotriva dispoziției nr._ din 1 martie 2012 emisă de P. G. al Municipiului București; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor îndreptată împotriva Primarului G. al Municipiului București și a Municipiului București, privind obligarea la plata unor despăgubiri; a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității cererii reclamantelor, invocate de A. de Administrare a Activelor Statului, a respins pe cale de excepție cererea reclamantelor îndreptată împotriva Autorității de Administrare a Activelor Statului; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor; a respins pe cale de excepție cererea reclamantelor împotriva Statului Român reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor și a obligat M. București reprezentat prin P. G. al Municipiului București să le plătească reclamantelor suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
P. a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, referitor la situația dreptului de proprietate anterior asupra imobilului și la calitatea de persoană îndreptățită a solicitanților potrivit Legii nr. 10/2001, că terenul din București, ., cu suprafața de 354 mp, a fost dobândit de autorul reclamantei persoană fizică - D. M. R., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/21.12.1934 și transcris sub nr._/1934 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Pe acest teren, în baza Autorizației de construcție nr.10 S /29.05.1936, acesta a edificat o construcție (casă de locuit compusă din două camere și dependințe).
După decesul autorului R. D., în anul 1963, conform certificatului de moștenitor nr. 315/16.10.1963, soției supraviețuitoare R. N., i-a revenit cota de 1/4 din imobilul situat în București, ., sector 1 iar fiicei reclamante V. M.-C., i-a revenit o cota de 3/4 din același imobil.
Conform adresei nr._/2004 emisă de D.I.T.L. Sector 1, imobilul a fost înregistrat în evidențele fiscale, pe numele celor două succesoare, V. M.- C. și R. N..
Referitor la preluarea imobilului, tribunalul a reținut că în anul 1976, moștenitoarele V. M.- C. și R. N. au fost constrânse să facă oferta de donație autentificată sub nr. 1180/11.03.1976 la Notariatul de Stat al Sectorului 8, București, având ca obiect terenul în suprafață de 354 mp, situat în București, ., sector 1.
Oferta a fost acceptată prin Decizia nr. 961/28.06.1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, decizie de acceptare care nu a îmbrăcat aceeași formă autentică notarială, așa cum s-a întâmplat cu oferta de donație.
Art. 813 C. civil de la 1864, în vigoare la 28 iunie 1976, prevedea în mod imperativ, că „toate donațiile se fac prin act autentic”, lipsa formei autentice atrăgând nulitatea absolută a actului juridic de donație.
Forma autentică trebuia îmbrăcată nu numai de oferta de donație, ci și de actul de acceptare a donației, astfel că donația de care se prevalează unitatea deținătoare în numele Statului român nu este valabilă referitor la teren.
În ceea ce privește construcțiile, instanța de fond a reținut că acestea au fost preluate de către autorități fără întocmirea vreunui act, ulterior fiind demolate.
Dată fiind modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, nu s-au acordat despăgubiri, pretinsa donație fiind un contract esențialmente gratuit.
Instanța a reținut că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, „sunt imobile preluate în mod abuziv și fac obiectul acordării de măsuri reparatorii, imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul Civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației.
Tribunalul a constatat că în cazul de față este vorba despre o donație neîncheiată în formă autentică privind terenul și de o preluare fără nici un titlu privind construcțiile, astfel că nu este necesară promovarea prealabilă a unei acțiuni în anulare sau în constatarea nulității donației.
În consecință, este vorba despre o preluare abuzivă în sensul Legii nr.10/2001, iar reclamanta V. M.-C. coproprietar asupra imobilului cu o cotă de ¾ la data preluării acestuia, intră în categoria persoanelor îndreptățite să obțină măsuri reparatorii conform art. 3 alin. 1 lit.a din Legea nr. 10/2001.
Referitor la sesizarea Primarului și la obiectul notificării, tribunalul a constatat că prin Notificarea nr. 962/13.02.2002, formulată și depusă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și în termenul prevăzut de lege, reclamanta V. M.-C. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 354 și construcție, preluat în mod abuziv, afectat în totalitate de edificiul unui cămin de nefamiliști și care nu poate fi restituit în natură.
Notificarea nr.962/13.02.2002 a fost înregistrată la Primăria Municipiului București formând obiectul dosarului administrativ nr._, nesoluționat timp de 10 ani, până la 1 martie 2012 fără vreo justificare rezonabilă și legitimă, în condițiile în care, din înscrisurile aflate la dosarul administrativ (filele 96-241), tribunalul a reținut că era posibilă soluționarea cererii.
Conform statuărilor obligatorii aduse prin Decizia Nr. XX din 19 martie 2007 a Î.C.C.J. în cadrul recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din_, s-a stabilit că la soluționarea contestației prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În cazul în speță, instanța a apreciat că este vorba, pe de o parte, de unui refuz nejustificat de soluționare a notificărilor până la sesizarea instanței de judecată competentă potrivit Legii nr.10/2001, iar pe de altă parte, de o soluție de respingere a cererilor reclamantei V. M.-C. fără motivare, deși, potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe printr-o „decizie motivată” a Primarului G. al Mun. București.
S-a constatat că Notificarea nr.962/2002 a fost soluționată cu o zi înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată, fiind emise Dispozițiile nr._/01.03.2012 și_/01.03.2012 comunicate reclamantelor după înregistrarea cererii de chemare în judecată, motiv pentru care s-a și încuviințat modificarea cererii cu care a fost sesizată instanța.
Astfel, prin Dispoziția nr._/01.03.2012 emisă de P. G. al Mun. București, a fost respinsă solicitarea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcția demolată ce a fost situată în București, ., sector 1, reținându-se că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri, întrucât și-a demolat construcțiile și a valorificat materialele de construcție.
Cercetând înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a constatat că, dacă pentru edificarea construcției a fost eliberată Autorizația de construcție nr. 10 S/29.05.1936 emisă de Primăria Sectorului IV V., Serviciul Arhitecturii (fila nr. 11 din dosar), pentru demolarea construcțiilor, autoritățile nu au eliberat nici-o autorizație și nici nu s-a încheiat vreun act constatator la demolării imobilului din proprie inițiativă de către reclamanta V. M. sau de către coproprietara sa R. N..
Oferta de Donație făcută de coproprietarele V. M.- C. și R. N., prin care își donau imobilul pe care-l aveau în proprietate către Statul Român prin Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. București, a fost autentificată sub nr. 1180/11.03.1976 la Notariatul de Stat al Sectorului 8, București, având ca obiect terenul în suprafață de 354 mp, situat în București, ., sector 1.
Donatoarele nu au explicat gestul lor de a dona terenul, mai mult, au renunțat expres și la dreptul de a li se comunica acceptarea donației de către donatar, pentru a se putea vorbi despre un acord de voințe privind realizarea donației, ceea ce denotă în mod evident, faptul că acestea au fost constrânse de către autorități să facă această ofertă de donație prin care renunțau la proprietatea lor și că nu a fost vorba despre voința lor liberă și neviciată.
Din Certificatul de sarcini nr._ eliberat ulterior ofertei, la 26 aprilie 1976, de către instituția specializată a Primăriei Mun. București (fila 222 din dosar), în vederea încheierii actului de donație, rezultă că „terenul construit și neconstruit este în suprafață de 354mp”, iar „valoarea de asigurare a imobilului este de 34.147 lei”, mențiunea referindu-se în mod evident, la construcții, întrucât nu exista nici-un risc pentru care să se stabilească o eventuală valoare de asigurare a terenului, rezultând astfel că la data efectuării acestor demersuri și cu atât mai mult, la data autentificării pretinsei oferte de donație către stat, construcțiile existau pe teren, însă în această ofertă nu s-a menționat nimic despre construcții.
Aceeași autoritate a menționat că donatoarele V. M. și R. N. nu figurează cu restanțe la impozitele pe clădiri, iar prima de asigurare de 51 lei pentru construcție, s-a achitat până la 31 decembrie 1975.
Oferta de donare a terenului, a fost acceptată prin Decizia nr. 961/28.06.1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, decizie de acceptare care nu spune nimic referitor la construcții și care nu s-a încheiat în formă autentică.
Singurul act în care se vorbește despre demolarea construcțiilor de către donatoarele terenului, este adresa nr. 3545/G2/1976 din 12 iulie 1976, înaintată de Centrala Industrială de Reparații Auto din cadrul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor (fila 170 din dosar), care îi solicita Consiliului Popular al Municipiului București, predarea terenului în vederea construirii Căminului de nefamiliști, Centrală care nu avea nici-o atribuție legată de demolarea construcțiilor, de preluarea imobilului donat sau de perfectarea pretinsei donații.
Nici acest înscris nu aduce dovezi certe privind demolarea construcțiilor și valorificarea acestora de către donatoare, astfel că tribunalul constată că nu s-a dovedit faptul că solicitanta V. M.-C. și-a demolat construcția și a valorificat materialele de construcție, așa cum a reținut P. G. al Municipiului București prin Dispoziția nr._/01.03.2012.
În consecință, tribunalul a apreciat că reclamanta V. M.-C. are dreptul la despăgubiri echivalente pentru dreptul său de ¾ din construcția demolată după încheierea ofertei de donație din 1976
A fost anulată ca nelegală și netemeinică Dispoziția nr._ din 1 martie 2012 emisă de P. G. al Municipiului București, s-a a stabilit dreptul reclamantelor de a primi despăgubiri echivalente privind cota de 3/4 din construcția cu 2 camere și dependințe demolată, care a fost situată în M. București, pe ., Sectorul 1, imobil imposibil de restituit în natură.
Totodată, pentru a asigura realizarea efectivă a dreptului prevăzut de lege și pentru a evita generarea altui litigiu având același scop, având în vedere și întârzierea nejustificată de soluționare a Notificării, de 10 ani, tribunalul l-a obligat pe P. G. al Municipiului București, să emită o nouă Dispoziție prin care să le propună pe reclamante pentru acordarea de despăgubiri echivalente privind cota de 3/4 din construcția menționată mai sus și să înainteze: dispoziția, sentința, notificarea, precum și întreaga documentație aferentă, către C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Tribunalul a constatat că prin Dispoziția_/01.03.2012, P. G. al Municipiului București a dispus declinarea competenței de soluționare a Notificării nr. 962/2002 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 354 mp situat în ., sector 1, către Ministerul Transporturilor.
Soluția adoptată de P. G. al Municipiului București referitoare la teren este legală și temeinică, în condițiile în care, Mun. București nu este unitatea deținătoare a terenului în sensul Legii nr. 10/2001, iar la filele 243-246 din dosar, a fost depus Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, . nr. 0308 din 22 iulie 1994, eliberat de Ministerul Transporturilor în favoarea Societății de Construcții Căi de Comunicație CCCF București SA, însoțit de schițe, Planul cadastral de încadrare în zonă și Planul privind construcțiile deținute de această societate pe terenul preluat de la reclamanta V. M.-C. și de la autoarea R. N., situat în prezent, în ..
Prin urmare, s-a respins ca neîntemeiată contestația reclamantelor îndreptată împotriva Dispoziției nr._ din 1 martie 2012 emisă de P. G. al Municipiului București, această dispoziție de declinare a competenței și de înaintare a Notificării și a documentației către Ministerul Transporturilor, fiind legală și temeinică.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor împotriva Primarului G. al Municipiului București și a Municipiului București, privind obligarea acestora la plata unor despăgubiri, sub acest aspect constatându-se că reclamantele nu au îndeplinit sarcina probei prevăzută de art. 1169 C. civil, de la 1864, în sensul că nu au dovedit în concret, prejudiciul cauzat prin soluționarea Notificării cu întârziere.
Reținând culpa procesuală a Municipiului București reprezentat prin P. G. al Municipiului București, conform art. 274 C.pr.Civilă, tribunalul a obligat această pârâtă să le plătească reclamantelor suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Referitor la terenul de 354 mp, tribunalul a reținut că prin adresa nr._/19.04.2012 emisă de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (fila 69), această instituție le-a comunicat reclamantelor faptul că le recomandă să se adreseze Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție care avea atribuții în domeniul privatizării societății comerciale care deținea terenul.
Adresa nr._/19.04.2012 nu constituie însă o rezolvare a Notificării prin „decizie sau dispoziție motivată” conform art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, astfel că Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are obligația să se pronunțe cu privire la Notificare, sau în caz contrar, reclamantele au deschisă calea acțiunii în justiție conform art.26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Rezultă astfel, că A. de Administrare a Activelor Statului nu a fost sesizată cu rezolvarea Notificării nr. 962/2002 și nu are atribuții legale privind rezolvarea acestei notificări, respectiv, de acordare a unor despăgubiri către reclamanta V. M.-C..
Nefiind identitate între persoana chemată în judecată și pretinsa titulară a obligației de soluționare a acestei notificări referitoare la teren, având în vedere și dispozițiile art. 137 alin. 1 C. pr. Civilă, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către A. de Administrare a Activelor Statului.
Legat de aceeași instituție pârâtă, A. de Administrare a Activelor Statului, tribunalul a constatat că această instituție nu a fost sesizată legal cu rezolvarea Notificării nr. 962/2002, astfel că nu a fost parcursă faza administrativă prevăzută de Legea specială nr. 10/2001.
Prin urmare, cererea reclamantei V. M. și . SA de la fila nr. 68 din dosar, îndreptată împotriva Autorității de Administrare a Activelor Statului și adresată instanței de judecată este inadmisibilă, a fost admisă și această excepție invocată de către instituția pârâtă.
În consecință, s-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității cererii reclamantelor, invocate de A. de Administrare a Activelor Statului și s-a respins pe cale de excepție cererea reclamantelor îndreptată împotriva acestei instituții.
În continuare instanța a reținut că nici Statul Român reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor nu are atribuții legale de soluționare a Notificării nr. 962/2002, astfel că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată la rândul său de către această instituție pârâtă și s-a respins pe cale de excepție cererea reclamantelor V. M.-C. și . SA îndreptată împotriva Statului Român reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin P. G., susținând că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a admis contestația reclamantelor împotriva dispoziției nr._/01.03.2012 și a constatat dreptul acestora la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de ¾ din construcția ce a existat pe terenul în litigiu, în condițiile în care, din adresa nr._/1998 emisă de Administrația Financiară a Sectorului 1 București, rezulta că această construcție a fost demolată de către proprietarul donator, în speță R. N..
În continuare a susținut că obligând recurentul să înainteze dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, instanța de fond a încălcat dispozițiile Legii nr. 165/2013, prin care s-a constituit C. Națională ce a preluat toate atribuțiile Comisiei Centrale și care este alcătuită din 11 membrii.
Prin dispoziția de înaintare a dosarului direct către C. Centrală s-au încălcat și dispozițiile art. 16 alin. 2 din OUG nr. 81/2007, care obligă entitatea învestită cu soluționarea notificării să înainteze dosarul administrativ către Instituția Prefectului în vederea efectuării controlului de legalitate.
Analizând, sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile legale speciale aplicabile cauzei și de criticile de nelegalitate formulate de recurent, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fără a contesta dreptul de proprietate al autoarei reclamantei V. M. C. asupra cotei de ¾ din construcția (casă de locuit) ce a existat pe terenul situat în București, ., sector 1, recurentul pârât M. București prin P. G. a susținut, atât în fond, cât și în recurs, că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota mai sus menționată din construcția ce a fost demolată, deoarece, potrivit adresei nr._/1998, emisă de Administrația Financiară a Sectorului 1 București, demolarea s-ar fi făcut chiar de fosta proprietară (autoarea reclamantei) și nu de către stat.
Conform dispozițiilor art. 1169 cod civil, cel ce face o susținere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească, în caz contrar aceasta fiind apreciată de instanță ca nefondată.
Adresa invocată de recurentă, reținută, de altfel, și de prima instanță, nu este suficientă pentru a proba în instanță teza juridică susținută de acesta, deoarece, instituția emitentă nu avea, potrivit legii, nici o competență cu privire la dispunerea sau înregistrarea demolării clădirilor.
Conform legii, demolarea unei construcții nu se putea face de fosta proprietară, decât în baza unei autorizații de demolare, autorizație care, în speță, nu s-a dovedit că ar fi existat. În caz contrar, persoana în cauză ar fi fost suspusă sancționării pentru săvârșirea contravenției de demolare a unei construcții fără autorizație legală de demolare, iar în cauză nu s-au administrat probe nici cu privire la o astfel de sancționare a autoarei apelantei reclamante.
În lipsa administrării unor dovezi certe privind demolarea construcției în litigiu de către autoarea reclamantei V. și în raport de textul de lege mai sus invocat, în mod corect instanța de fond a înlăturat apărarea recurentului pârât, a anulat dispoziția nr._/01.03.2012 și a obligat recurentul pârât să emită o nouă dispoziție prin care să propună în favoarea reclamantelor acordarea de despăgubiri pentru cota de ¾ din construcția ce a existat în București, ., sector 1, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Nefondată este și critica prin care se susține că instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 16 alin. 2 din OUG nr. 81/2007 atunci când a obligat recurentul pârât să înainteze dosarului administrativ hotărârile judecătorești ce se vor pronunța în această cauză direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deși textul de lege anterior citat impune, mai înainte de toate, trimiterea dosarului instituției prefectului, în vederea exercitării controlului de legalitate.
Conform 16 alin. 2^1 dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În baza acestui text de lege, recurentul M. București prin P. G. apreciază că nu putea fi obligat să înainteze dosarul administrativ direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de înaintare poate fi făcută legal doar după efectuarea controlului de legalitate de către prefect .
Textul are însă în vedere ipoteza soluționării notificării în cadrul procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 nu și cazul în care cererea de restituire se soluționează de către instanța de judecată, în cadrul acțiunii prin care partea interesată invocă refuzul nejustificat al entității învestită cu soluționarea notificării de a-i soluționa cererea de restituire . În această ultimă ipoteză, calitatea titularului notificării de persoană îndreptățită la restituire, iar în caz afirmativ modalitatea efectivă de restituire către acesta se stabilesc de instanța de judecată, pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin hotărâre judecătorească.
Hotărârea pronunțată de instanță, poate fi atacată de părți doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și în nici un caz nu poate fi supusă controlului de legalitate al prefectului.
Curtea apreciază însă că sunt întemeiate criticile prin care recurentul pârât invocă aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.
Prin această lege care privește măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist s-a reglementat o nouă procedură administrativă de restituire a imobilelor ce intrau sub incidența Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia atribuțiile prevăzute anterior în lege în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt trecute asupra Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, iar măsurile compensatorii ce puteau fi acordate sunt înlocuite cu acordarea de puncte.
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 dispozițiile acesteia sunt de imediată aplicare, inclusiv proceselor aflate în curs de soluționare, indiferent de faza procesuală în care se află, situație în care instanța de fond ar fi trebuit să constate, pe de o parte dreptul reclamantelor la despăgubiri în condițiile acestei legi, iar pe de altă parte să dispună înaintarea dosarului administrativ și a hotărârilor judecătorești pronunțate în prezenta cauză, către C. Națională prevăzută în noua lege.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința instanței de fond, în sensul că propunerea de despăgubiri se va face de P. G. al Municipiului București în condițiile Legii nr.165/2013, iar dosarul administrativ împreună cu hotărârile pronunțate în prezenta cauză vor fi înaintate direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Celelalte dispoziții ale sentinței vor fi menținute ca fiind legale.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.1039 din 21.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante V. M.-C., . SA și cu intimații-pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor) și A. P. ADMINISTRAȚIA ACTIVELOR STATULUI.
Modifică în parte sentința, în sensul că propunerea de despăgubiri se va face de P. G. al Municipiului București în condițiile Legii nr.165/2013, iar dosarul administrativ împreună cu hotărârile pronunțate în prezenta cauză vor fi înaintate direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I. B. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/18.06.2014
------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.V.
| ← Cereri. Decizia nr. 728/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1310/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
