Revendicare imobiliară. Decizia nr. 374/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 374/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 13864/4/2006

Dosar nr._

(1756/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.374

Ședința publică de la 6.03.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul reclamant S. S. A. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1152 A din 03.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. G., M. V., N. D. și S. V. A..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 27.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 6.03.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ la data de 02.11.2006, astfel cum a fost precizată la data de 11.09.2008 reclamantul P. D. M. a chemat în judecată pârâții M. București – prin Primarul General, N. C. (decedat la 06.10.1999), M. C., M. G. și M. V., solicitând să se constate faptul că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului situat în București, ., sector 4, la momentul naționalizării și să se dispună lăsarea în deplina posesie și proprietate a reclamantului, a imobilului ca efect al comparării titlurilor părților.

Au fost introduși în cauză, N. D. - în calitate de intervenient moștenitor al defunctului N. C. și S. V. A., moștenitoare de pe urma defunctului M. C. (decedat la 01.03.2005).

Prin sentința civilă nr.6435/27.09.2011, pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Sectorului 4 București – Secția Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul P. D. M., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, M. G. și M. V. și intervenienții N. D. și S. V. A.; a constatat nelegala preluare de către stat a imobilului situat în București, ., sector 4, apartamentele 1 parter, 1 corp B și 2 etaj 1; a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, ., sector 4, apartamentele 1 parter, 1 corp B și 2 etaj 1 și a respins cererea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut incidenta art. 21 alin.1 și art. 22 alin.1 din Legea nr. 10/ 2001, apreciind că prin aceste dispoziții legale s- a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea în natură a imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.

Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.

În prezenta cauză, imobilul situat în București, ., apartamentele nr.1 parter, nr. 1 corp B și nr.2, etaj 1, sector 4, nu mai este deținut de stat și nu mai poate face obiectul procedurii administrative de restituire în natură, fiind vândute pârâților persoane fizice. Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș, întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. În consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, numai justiția fiind competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, acțiunile în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.civil, de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale raporturilor juridice ce intră sub incidența ei reprezentând o chestiune de fond.

O soluționarea semănătoare se propune și prin Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin actul dotal nr._/913 autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția notariat la data de 31 octombrie 1913, transcris în registrul de foi dotale la nr. 646/913 și în cel de mutațiuni imobiliare la nr. 9454/913, numiții D. I. P. și M. Pr. N. au dobândit de la numiții Jon N. și A. Pr. N. proprietatea imobilului situat în București, ., fostă Păstorului, nr. 14, compus din case, dependințe și teren, pe care au edificat un etaj peste corpul parter existent, conform autorizației de construire nr. 51P/ aprilie 1930.

Imobilul dobândit în urma încheierii contractului de donație menționat anterior a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, la poziția nr. 5688 din anexă, pe numele P. M. .

Ulterior, trei apartamente din imobil au fost vândute de Primăria Municipiului București, prin mandatar ., către chiriașii care le ocupau la acea dată. Astfel prin Contractul de vânzare – cumpărare nr. 1318 din data de 14.01.1997 apartamentul nr.1 de la parter a fost vândut pârâtului N. C., prin Contractul de vânzare – cumpărare nr. 1621 din data de 20.03.1997 apartamentul nr.1 corp B a fost vândut câtre pârâtul M. C., iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2406 din data de 23.12.1998 apartamentul nr. 2 de la etajul 1 a fost vândut pârâților M. Gheoghe și M. V..

Reclamantul s-a adresat Primăriei Municipiului București cu cerere de restituire în natură/despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sector 4, dosar nr. 6971, constituit în baza notificării nr. 533/2001, înaintat Direcției Evidența Imobiliară și Cadastrală în vederea notei de reconstituire la data de 28.05.2007.

Reclamantul P. D. M. este moștenitorul defuncților P. D. și P. M., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și certificatul de moștenitor anexate cauzei iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 55/28 septembrie 2006 emis de Biroul Notarului Public D. P., de pe urma defunctului P. D. decedat la data de 26.09.1973 1984 au rămas moștenitori P. M., decedată la data de 24.01.1982, căreia în calitate de soție îi revine cota de ¼ părți din masa succesorală și P. M., cărui în calitate de fiu îi revine ¾ din masa succesorală, fiind astfel dovedită calitatea procesuală a reclamantului în acțiunea în revendicare.

Sub aspect pasiv, instanța a reținut că N. C. D. este moștenitorul cumpărătorului N. C. astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 89/22.08.2002 emis de BNP „I. C.”, acesta având calitatea procesuală pasivă.

În ceea ce o privește pe S. V. A. s-a reținut că și aceasta are calitate procesuală pasivă deoarece este moștenitoarea cumpărătorului M. C. astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 91/25.05.2005.

Din adresa referitoare la istoricul adresei poștale rezultă că imobilul situat în prezent în București, sector 4, pe ., a purtat în trecut nr. 14, iar artera de circulație a purtat denumirea de . . 1935), reținându-se astfel identitatea între imobilul dobândit de autorii reclamanților și cel revendicat în prezent.

Referitor la cererea reclamantului de constatare a nevalabilității titlului statului instanța a constatat că o asemenea cerere este admisibila și recunoscută în mod expres de art.6 alin.3 din Legea nr.213/199, potrivit căruia "instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".

S-a apreciat că prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 rămân aplicabile și după . modificarea Legii nr.10/2001, astfel că instanțele își păstrează competența de a verifica legalitatea titlului statului, cu consecința că din acest punct de vedere nu se poate reține inadmisibilitatea unei cereri în justiție având un asemenea obiect.

Instanța de fond a analizat în lumina art. art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, valabilitatea actului de preluare a bunului, reținând în esență

nelegalitatea Decretului nr.92/1950 prin raportare la dispozițiile Constituționale, dar și nerespectarea art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 92/1950, la data naționalizării imobilului în litigiu.

S-a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, ., nu a ieșit din patrimoniul autorilor reclamantului, prin efectul legislației adoptate de statul comunist și al actelor de aplicare a acestei legislații și, având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, s-a apreciat că prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1318/1997, nr. 1621/1997 și nr.2406/1997 Primăria Municipiului București a vândut pârâților M. și autorilor pârâților N. D. și S. V. A. bunuri care nu îi aparțineau (vânzarea bunului altuia).

Procedând la compararea titlurilor de proprietate, s-a concluzionat în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, și, constatându-se că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 fără a obține încă o dispoziție de restituirea în natură a imobilului, că s-a apreciat față de situația de fapt reținută, reclamantul nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.

S-a reținut că pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamant este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul lui), calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speță, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci pârâții sunt cei care, la data introducerii acțiunii în revendicare au un bun în sensul Convenției, deoarece titlul lor de proprietate nu a făcut obiectul unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nevalabilitatea contractelor de vânzare – cumpărarea, atâta timp cât reclamantul nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nici pe calea prezentei acțiuni, nici într-un litigiu anterior. Dimpotrivă.

S-a avut în vedere jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza R. C. României) în care s-a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună - credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Pentru considerentele de fapt și de drept arătate anterior instanța a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București ., apartamentele nr.1 parter, nr. 1 corp B, nr. 2, etaj 1, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P. M. și pârâtul M. București, prin Primarul General.

În susținerea apelului declarat, reclamantul a apreciat în esență că soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului referitoare la toți parații din cauza este nelegală, acesta susținând că instanța de fond a apreciat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/200, fiind încălcat principiul disponibilității, în condițiile în care reclamantul a ales calea dreptului comun întemeiată pe art. 480 Cod civil, care nu este exclusă de Legea nr. 10/2001, neexistând în cuprinsul acesteia nici o interdicție în acest sens .

A arătat că problema aplicării art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este greșit soluționată, instanța de fond fiind ținută să analizeze doar dacă Primăria Municipiului București a vândut un bun al altuia. În condițiile în care dreptul reclamantului nu a încetat niciodată să existe, imobilul fiind preluat fără titlu, reclamantul pretinde un bun actual, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pentru a-i recunoaște acest drept. În ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, pârâții nu ar fi prejudiciați, ei având la îndemână cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice putând obține valoarea de piață a imobilului, fiind favorizați în raport de reclamant care ar primi acțiuni la Fondul Proprietatea, care este ineficient.

Prin completarea la motivele de apel depusă la 14.05.2012, apelantul a arătat că potrivit adresei nr._/29.10.2002 emisa de CGMB, rezultă că

unele dintre apartamentele aflate în imobilul preluat de la autorul său nu au fost niciodată înstrăinate astfel că apreciază ca prima instanța a avut în vedere o situație de fapt greșita împrejurare care a dus la pronunțarea unei hotărâri greșite.

În măsura în care instanța ar fi avut în vedere ca statul deține încă apartamentele închiriate, soluția ar fi trebuit sa fie diferita cel puțin în privința acestora apartamente, câtă vreme instanța a reținut ca imobilul în litigiu (în ansamblul sau, compus din toate apartamentele) nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului său.

Neexistând niciun titlu de proprietate al statului în privința apartamentelor închiriate chiar și prin aplicarea prevederilor L. 10/2001, în privința acestor apartamente ar fi trebuit admisa cererea de chemare în judecată.

În ceea ce-i privește pe ceilalți parați persoane fizice apreciază că soluția apelată este rezultatul unei aplicări "originale" a legii de către instanța de fond care nu are legătura nici cu temeiurile de fapt și de drept invocate de mine și nici cu cele invocate de parați în întâmpinările acestora.

Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate, respectiv că argumentele invocate sunt contrare practicii și doctrinei consacrate. Pe de o parte, instanța reține ca imobilul a fost preluat fără titlu de la autorul său care nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra bunului în litigiu, pe de alta parte, contrar oricărei logici, afirma ca reclamantului nu i s-a recunoscut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătoreasca și ca acest drept aparține paraților deși aceștia au dobândit apartamentele - părți din imobilul revendicat - de la statul care nu a fost niciodată proprietar.

Deși instanța a reținut ca reclamantul n-ar fi beneficiarul unei hotărâri prin care sa îi fie recunoscut dreptul de proprietate, arată că o astfel de excepție, n-a fost invocata însă de nicio parte, nici de instanța din oficiu și nu a făcut obiect al dezbaterii contradictorii a părților, iar o astfel de argumentare este profund greșita.

Prin motivele de apel, apelantul M. București, reprezentat legal prin Primarul General a invocat excepția lipsei de interes, arătând că potrivit art. 480 și următoarele Cod civil, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului.

Așadar, în opinia pârâtului acțiunea este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și decizia XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se mai arată că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație.

Prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primar General, apelantul reclamant P. M. a arătat că soluția adoptata de instanța fondului este favorabila pârâtei, în sensul ca nu produce niciun fel de consecințe în patrimoniul acesteia, și că aceasta nu are interes în promovarea apelului împotriva sentinței primei instanțe, acesta apreciind că în măsura în care apelanta-parata era nemulțumită de soluția data de instanța fondului excepției lipsei de interes, aceasta trebuia sa declare apel împotriva încheierii de ședința din data de 15.03.2007.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul N. D. a solicitat respingerea apelului motivat declarat de apelantul-reclamant P. D.M. și admiterea apelului motivat declarat de apelantul - pârât M. București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr.1152/A/03.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului P. D. M., că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare tocmai motivat de faptul că acțiunea de drept comun nu este exclusă de Legea nr. 10/2001, pentru ipoteza bunurilor care nu mai puteau face obiectul restituirii în temeiul acestei legii, fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Făcând trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond nu a nesocotit principiul disponibilității ci a făcut aplicarea criteriilor stabilite decizia XXXIII/09.06.2008 pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite în recursul în interesul legii în această problemă.

După adoptarea acestei decizii, instanțele nu mai puteau soluționa acțiunile în revendicare prin compararea titlurilor foștilor proprietari deposedați abuziv cu cele ale chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, exclusiv prin prisma criteriului clasic al puterii titlului autorilor, ci trebuiau să verifice și noile criterii de preferință stabilite prin decizia XXXIII/09.06.2008 pronunțată în recursul în interesul legii, respectiv: incidența în cauză a prevederilor Legii nr.10/2001 și a modului în care aceasta determină raporturile dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător; conformitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale și stabilirea criteriilor de preferință reținute în jurisprudența Curții Europene prin raportare la art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului privind actualitatea dreptului părților, privind echilibrul între modalitatea de reparare a vătămării dreptului de proprietate al foștilor proprietari, deposedați abuziv în timpul regimului comunist, fără a fi despăgubiți și dreptul chiriașilor cumpărători de a se bucura de dreptul dobândit, fără a fi ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilelor.

Din această perspectivă, în mod corect instanța de fond a apreciat că deși titlul statului nu este valabil, în raport de dispozițiile legale analizate, acest viciu al titlului autorului pârâților nu este suficient pentru a conduce la admiterea acțiunii în revendicare.

De asemenea, a reținut că neformularea unei acțiuni în anularea contractelor de vânzare cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași, are ca efect consolidarea titlului acestora și recunoașterea actualității dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători și deci a necesității ocrotirii acestui drept conform art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului.

În același mod, în raport de criteriile de preferință reținute în jurisprudența Curții Europene în numeroase cauze, R. c României, M. A. c României par. 140, 143 și 140, instanța de fond a reținut și că reclamantul nu are un bun în sensul Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativa interna nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.

Prin urmare s-a apreciat că nu poate fi reținută nici o contradicție în motivarea hotărârii apelate.

Sub aspectul necesității protejării dreptului legitim dobândit de către pârâți, riscul ca aceștia să fie ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist, constă în pierderea bunului, neavând relevanță posibilitățile ulterioare de a obține prețul plătit actualizat sau prețul de piață al imobilului.

Dreptul pârâților a fost dobândit în baza Legii nr. 112/_, împotriva contractului de vânzare cumpărare nefiind formulată acțiune în anulare, consecința fiind aceea a consolidării titlului lor, astfel că pierderea bunului legal dobândit, actual și deci protejabil în condițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului, ar determina pârâții să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului.

Posibilitatea invocării încheierii contractelor cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 era deschisă doar în cadrul acțiunii în anulare, pe care apelantul reclamant nu a formulat-o, astfel încât nu poate invoca drept criterii de preferință eventuale vicii care puteau fi valorificate doar pe calea specială a acțiunii în anulare.

În acest context, Tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat, pentru a da satisfacție respectării dreptului de proprietate actual recunoscut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului și principiului echității, se impune ca pârâții să păstreze bunul în natură.

În referire la critica vizând greșita reținere a situației de fapt s-a constatat că din modul de formulare a petitului acțiunii și din întreaga motivare a acesteia, rezultă că reclamantul a solicitat lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie ca efect al comparării titlului său cu cel al chiriașilor cumpărători, niciunde în cuprinsul acțiunii reclamantul nefăcând trimitere la apartamentele nevândute. Reclamantul a făcut precizarea expresă în petitele acțiunii că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M. București, prin Primarul General este dată de primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea calitate procesuală pasivă având persoanele fizice chemate în judecată.

Prin urmare, în raport de principiul disponibilității, instanța de fond nu se putea pronunța asupra a ce nu i s-a cerut, cu depășirea limitelor învestirii sale.

Față de aceste considerente, Tribunalul a apreciat apelul formulat de reclamant ca fiind nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul M. București, prin Primarul General, s-a apreciat că în condițiile art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă și încheierile prin care au fost respinse excepțiile invocate formează obiect al apelului odată cu sentința prin care s-a soluționat fondul, în măsura în care criticile vizează soluțiile date excepțiilor, chiar dacă nu au fost indicate expres în cuprinsul cererii de apel.

Pe fondul acestui apel, Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în condițiile în care reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, astfel încât nu se poate reține că reclamantul nu justifica un interes, întrucât situația preluărilor fusese lămurită prin dispozițiile art. 2 din Legea nr.10/2001.

De asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect respinsă de instanța de fond pentru toate considerentele expuse, pe care Tribunalul le-a menținut fără a le relua.

Dispozițiile deciziei XXXIII/09.06.2008 pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite în recursul în interesul legii, citate de apelantul pârât vizează fondul acțiunii în revendicare, iar nu interesul în formularea acțiunii sau admisibilitatea acesteia.

Față de aceste considerente, Tribunalul a apreciat și apelul formulat de pârât ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul S. S. A. și pârâtul M. București prin Primarul General.

În motivarea recursului declarat, recurentul reclamant susține că instanța de apel nu a răspuns criticilor aduse hotărârii instanței de fond, ci reia motivarea sentinței primei instanțe, fără a face o analiză a situației de fapt dedusă judecății.

Invocând dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., recurentul arată că în mod eronat s-a reținut în apel că nu ar avea un bun în sensul C.E.D.O., în timp ce pârâții ar avea un bun actual legal dobândit și protejat în condițiile art.1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., apreciind că în practica C.E.D.O. nu se regăsește interpretarea dată de către instanța de fond, motivare reținută și de instanța de apel, respectiv că reclamantul nu ar avea un bun în înțelesul Convenției pentru faptul că nu deține o hotărâre definitivă. Dimpotrivă, C.E.D.O. spune că o eventuală hotărâre definitivă și executorie ar lăsa „în afara oricărui dubiu” existența unui bun actual. Pe cale de consecință, chestiunea existenței în patrimoniul reclamantului a unui bun protejat de Convenție trebuie analizată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

În speța concretă, reclamantul are în prezent o hotărâre definitivă prin care instanța constată preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, în atare situație, bunul niciodată nu a ieșit legal din patrimoniul acestuia, dreptul de proprietate fiind recunoscut retroactiv și în consecință intră sub protecția art.1 Protocolul 1 din Convenție.

Instanța mai reține faptul că prin neexercitarea de către reclamant a unei acțiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare a pârâților și că dreptul lor de proprietate a fost consolidat. Apreciază că în fapt, titlul pârâților este pus la adăpost prin simplul fapt că legiuitorul a înțeles să declare prescriptibile acțiunile în nulitate invocate.

Pe de alta parte, nici dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost contestat până la acest moment, asupra unei eventuale nevalabilități a titlului său de proprietate nu s-a pronunțat nicio instanță, ca atare Ia acest moment, nefiind contestat și prin urmare nefiind desființat, și titlu său de proprietate s-a consolidat, cu efect retroactiv.

Așadar, în opinia recurentului reclamant, există două titluri de proprietatea valabile, necontestate, asupra aceluiași imobil care urmează a fi comparate pentru a vedea care este cel mai bine definit.

Se susține, totodată, că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Motivarea instanței de apel se întemeiază pe Decizia 33/2008 a ÎCCJ și noile criterii stabilite de ÎCCJ pe care trebuie sa le aibă în vedere instanțele în judecarea acțiunilor întemeiat pe dreptul comun.

Apreciază că Decizia 33/2008 a ICCJ, are menirea de a trasa linii directoare instanțelor, care însa, înainte de a le aplica, au obligația de a analiza situația concretă dedusă judecății care, de cele mai multe ori, nu se pliază total pe ipoteza avută în vedere de decizia de îndrumare. Or, atât instanța de fond, cât și cea de apel nu fac altceva decât să citeze paragrafe din Decizia 33/2008 și extrase din hotărâri CEDO, scoase din context și cărora le-au dat interpretarea eronata.

Apreciază că dispozitivul deciziei trebuie analizat în corelație cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție, că în Decizia 33/2008 sunt avute în vedere două ipoteze: legea generala vs. legea speciala, caz în care legea specială are prioritate, legea speciala vs. CEDO caz în care dacă legea speciala are dispoziții contrare CEDO, are prioritate Convenția.

Evident că dispozitivul pronunțat de Înalta Curte nu poate fi interpretat decât avându-se în vedere și prevederile art. 20 teza finala din Constituția României, căci altfel raționamentul cuprins în dispozitivul deciziei în interesul legii ar veni în contradicție cu legea fundamentala.

ÎCCJ pleacă de Ia premisa existentei un concurs între legea generală și legea specială, lege specială care, așa cum se reține în cuprinsul Deciziei 33/2008, vine în contradicție cu dispozițiile CEDO și aparent ajunge la concluzia că de fapt, mai presus de CEDO ar fi un alt drept de proprietate al altuia și securitatea circuitului civil.

În opinia recurentului reclamant, această interpretare este lipsită de logică, întrucât plecând de la o ipoteză simplă legea generală vs. legea specială, instanța a adăugat peste Constituție și peste CEDO și afirmă că în final acțiunea sa în revendicare este lipsită de substanță, are un fine de neprimire nu pentru că există o lege specială, ci pentru că admiterea ei ar aduce atingere unui drept de proprietate al altuia și securității raporturilor juridice.

Recurentul subliniază că în speță „altul” sunt pârâții persoane fizice, părți în proces care ar trebui să aibă la dispoziție mijloace procesuale similar celor pe care le are la dispoziție reclamantul.

Consideră că aplicarea deciziei 33 la speță de față, ar fi presupus finalizarea raționamentului Înaltei Curți, completarea lui cu prevederile art.20 alin. 2 din Constituția României: în măsura în care legea generala, respectiv, art. 480 și urm. C.civ. se încadrează în prevederile constituționale, respectiv este o "lege internă care conține dispoziții mai favorabile", aceasta este legea după care trebuie să fie judecată prezenta acțiune în revendicare.

Legea generală nu a fost niciodată pusă în discuție din punct de vedere constituțional și nici nu a fost criticată de C.E.D.O., ba mai mult decât atât este unanim apreciat că acțiunea în revendicare este cel mai eficient și dinamic mod de apărare a proprietății.

Acțiunea în revendicare, în esența ei, și față de scopul pe care îl urmărește, respectiv detronarea celuilalt drept de proprietate existent asupra imobilului, nu poate fi obturată pentru atingerea adusă securității circuitului civil ori așa-zisului drept de proprietate al pârâtului.

Recurentul reclamant apreciază că suntem în fața unui caz clasic de analiză comparativă a două titluri de proprietate, ambele intrând sub incidența CEDO, situație în care se aplică regulile dreptului comun și nu ale Deciziei 33/2008.

Statul este un neproprietar care a vândut unei persoane ce îi opune acest titlu. Criticile CEDO vizează acest lucru (S. vs. România) caz în care nu mai poate fi vorba de siguranța circuitului civil, pârâtul în cauza fiind chiar primul cumpărător de la Statul neproprietar. Se consolidează astfel, folosind Decizia 33/2008, fraudări ale legii prin vânzarea de către stat a unui bun ce nu-i aparținea, situație ce contravine Convenției.

În tot cuprinsul deciziei instanței de apel, nu găsește un temei de drept concret în baza căruia instanța își motivează decizia, așadar instanța de apel a pronunțat decizia fără a indica un text legal, ci s-a pronunțat în echitate.

Or, recurentul subliniază că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 și urm. din Codul civil, nu a solicitat să fie judecat în echitate.

Prin recursul declarat, recurentul pârât M. București prin Primarul General solicită modificarea hotărârii recurate, schimbarea sentinței instanței de fond, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Invocând dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, recurentul pârât susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, instanța de apel a respins în mod greșit apelul formulat de pârât.

Apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile Legii nr.247/2005 respectiv art. 11 din Legea nr.165/2013, astfel încât atâta timp cât printr-o lege s-a statuat ca toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Susține că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unei astfel de capăt de cerere, deoarece în lege se arată în mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu.

Intimatul pârât N. D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

În motivare, relativ la recursul formulat de reclamant, intimatul a arătat că instanța de apel, a realizat o analiză completă a raporturilor juridice deduse judecații, prin prisma prevederilor legale și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a CEDO.

In opinia acestuia, conceptele autonome consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea normelor Convenției, sunt parte integranta a Convenției, deci parte integranta a dreptului nostru intern. Ca urmare, atunci când instanța de apel a soluționat cauza prin aplicarea jurisprudenței CEDO, a soluționat cauza prin aplicarea dreptului intern și internațional deopotrivă.

Precizează că atât Constituția României (art.44 alin.2 - teza 1), cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din primul Protocol la Convenție) protejează în mod egal dreptul de proprietate, indiferent de titular. În consecință, protecția acordată chiriașilor - cumpărători, în sensul menținerii valabilității titlurilor lor, este necesară pentru respectarea principiului securității circuitului juridic civil și pentru a nu deplasa povara responsabilității pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către statul comunist, asupra unor terți de bună - credință.

De asemenea apreciază că constatarea nelegalei preluări a imobilului în litigiu de către autorul său - Statul Român - nu echivalează cu statuarea nevalabilității titlului statului (instanța nu a fost învestită în acest sens de către reclamant) și nici cu recunoașterea continuității exercitării dreptului de proprietate al reclamantului, acesta neavând «un bun actual» în sensul Convenției, ci eventual «o speranță legitimă» iar citatul utilizat, din Hotărârea pilot pronunțata de Curtea Europeană în cauza M. A. s.a. împotriva României se refera la legitimitatea demersurilor în justiție, cu finalitate reparatorie, inclusiv pentru cei care dețin «o speranță legitimă», fără a pune semnul egalității între cele două situații.

Pe de altă parte, în raport cu prevederile Legii nr.10/2001, art.45 alin.2, analiza bunei-credințe a foștilor chiriași-cumpărători s-ar fi putut realiza doar pe calea unei acțiuni privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, pe care reclamantul Perieteanu M. nu a inițiat-o. În absența unei hotărâri de constatare a nulității sau de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare ale foștilor chiriași, instanța a deplasat în mod corect analiza în cadrul stabilit prin Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite și a dat eficienta prevederii conform căreia, . revendicare întemeiata pe dreptul comun, se poate acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului «în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice ».

Se mai arată că recurentul, printr-o . susțineri speculative, tinde să acrediteze o interpretare a legii, contrara celei obligatorii, stabilite, conform art.329 Cod procedura civila, prin Decizia nr.33/2008 a ICCJ - Secțiile Unite și, în acest scop, conchide că aplicarea dreptului comun, art.480 Cod, Civil, nu poate fi limitată prin invocarea atingerii aduse securității circuitului civil ori dreptului de proprietate al cumpărătorului.

Recurentul omite voit să observe ca art.20 alin.2 din Constituție se refera la norme «mai favorabile», nu prin raportare la un interes procesual privat, al unei persoane, ci prin raportare la substanța reglementarilor naționale în materia drepturilor și libertăților fundamentale - în speța fiind în discuție dreptul de proprietate, comparată cu substanța normelor Convenției în aceeași materie.

Or, reglementările naționale privind apărarea dreptului de proprietate cuprind atât art.480 Cod. Civil (dreptul comun), cât și Legea nr.10/2001 și celelalte legi speciale reparatorii, în materie. Prin urmare, nu se susține logic interpretarea recurentului.

Prin Decizia nr.33/2008 a ICCJ - Secțiile Unite nu se acorda prioritate, cum încearcă tendențios să susțină recurentul, unui drept de proprietate «al altei persoane» și «securității circuitului juridic civil», în detrimentul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În realitate, prin dispozitivul Deciziei nr.33/2008 se tranșează o dispută între drepturi în mod egal ocrotite de CEDO: cel al proprietarului inițial și cel al terțului care a dobândit dreptul asupra aceluiași bun imobil în condiții de respectare a legii, de la proprietarul aparent, apte să conducă la recunoașterea sa ca titular actual al dreptului de proprietate, în circuitul juridic civil.

Or, recurentul nu are un «bun actual», în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenție, astfel cum a motivat tribunalul în motivarea deciziei recurate.

Nici definiția dreptului de proprietate, stipulată în art.480 Cod. Civil - text care nu reglementează o procedura judiciară de apărare a dreptului de proprietate - nu este, așa cum pretinde recurentul, o normă mai favorabilă - pentru el: «Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însă în limitele determinate de lege».

Prin urmare, norma generală trimite la alte reglementari legale, în speța acestea fiind: Legea nr.10/2001 și celelalte legi speciale în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de stat; celelalte dispoziții ale Codului civil privind drepturile care decurg din dreptul de proprietate și limitele exercitării dreptului de proprietate; art.44 din Constituția României; art.1 din Primul Protocol al Convenției.

Referitor la recursul pârâtului M. București prin Primarul General, în opinia intimatului, acesta este întemeiat, față de împrejurarea că la data promovării acțiunii care formează obiectul prezentului dosar imobilul nu se mai află în proprietatea acestuia, contractele de vânzare - cumpărare cu foștii chiriași fiind anterioare sesizării instanței de judecată.

Pe de alta parte, constatarea nelegalei preluări a imobilului este redundantă față de prevederile legale care califica drept abuzivă trecerea în proprietatea statului pe baza Decretului nr.92/1950 - ipoteză care se regăsește și în speță. Ca urmare, primul petit al acțiunii introductive de instanță este lipsit de interes.

Legiuitorul a consacrat ca abuzivă preluarea imobilelor pentru motivele enumerate în art.2 din Legea nr.10/2001, inclusiv preluarea întemeiată pe Decretul nr.92/1950, prin raportare la norme legale, nelegalitatea preluării fiind echivalentă cu abuzul de drept.

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri, de către recurentul reclamant, fiind anexat certificatul de moștenitor nr. 18/27.03.2013, eliberat de Biroul Notarului Public O. A. R..

Analizând legalitatea și temeinicia deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită, a apărărilor formulate în cauza de intimați și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 4 București – 30.11.2006- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Totodată, în referire la excepția lipsei calității procesuale active a recurentului S. S. A., Curtea retine că aceasta fost fundamentată de intimatul pârât N. D., pe aspectul nedovedirii calității de moștenitor al reclamantului de către recurent.

Curtea constată că la fila 43 dosar recurs, a fost anexat certificatul de moștenitor nr. 18/27.03.2013, eliberat de Biroul Notarului Public O. A. R., din care rezultă că recurentul menționat are calitatea de legatar universal al reclamantului Perieteanu M., decedat la data de 24.02.2013. Cum în cauză s-a făcut dovada unei transmisiuni legale a calității procesuale active, excepția invocată de intimatul N. D. apare ca nefondată.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât.

Din verificarea cererii de recurs formulate de acest recurent, Curtea constată că singura critică formulată de acest recurent vizează lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii având ca obiect constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu în proprietatea statului.

Curtea reține că această excepție este fundamentată de recurentul pârât exclusiv pe aspectul că odată cu adoptarea Legii nr.10/2001, s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv și că prin modificările aduse prin Legea nr.247/2005 respectiv Legea nr. 165/2013, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, astfel încât instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare, recurentul apreciind că reclamantul nu justifică interes în promovarea unei astfel de capăt de cerere.

Sub acest aspect, Curtea reține că așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 4 - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență națională, constau în faptul că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 din Codul civil de la 1864.

Așa fiind, în raport de această critică concretă, Curtea constată că în mod corect tribunalul a stabilit că se poate reține un folos practic al acestui demers al reclamantului, în raport de acțiunea principală având ca obiect revendicarea, acest demers judiciar impunând verificarea atât a aspectului dacă bunul revendicat a fost preluat cu titlu valabil sau nu, respectiv dacă intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație, cât și a împrejurării dacă reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, câtă vreme scopul urmărit de reclamant, prin promovarea acțiunii, a fost reprezentat de redobândirea dreptului de proprietate și a posesiei asupra imobilului - în mod corect, analiza primei instanțe a reținut justificarea unui folos practic urmărit prin promovarea unei cereri distincte - având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra bunului vândut, din perspectiva necesității stabilirii calității reclamantului de titular al unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind de neconceput soluționarea unei acțiuni în revendicare fără a se verifica calitatea reclamantului de deținător al dreptului pretins a fi protejat pe cale judiciară.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, Legea specială nr. 10/2001, nu suprimă competența instanțelor de a analiza nevalabilitatea titlului statului, astfel că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele sunt îndrituite să verifice conformitatea cu dispozițiile constituționale a actelor normative emise anterior anului 1989.

Or, în condițiile în care reclamantul a investit instanța cu o acțiune în revendicare, care presupune constatarea deținerii unui titlu asupra imobilului, invocând, totodată, incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării unei cereri prin care instanța să stabilească nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale.

Astfel, față de obiectul acțiunii în revendicare, întemeiat pe art. 480 din Codul civil, prin care reclamantul urmărește dobândirea bunului înnatură, capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, deși nu atrage în mod automat restituirea bunului în natură, nu este lipsit de interes.

Mai mult, nu se poate face abstracție de împrejurarea că reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea măsurilor reparatorii pentru acest mobil, fără a se proba că această notificare a fost soluționată. Or, nu se poate nega că însăși această procedură specială, presupune o atare analiză, astfel că o atare constatare poate fundamenta folosul practic legitim al reclamantului în privința căruia, subzistă, chiar în temeiul legii speciale, posibilitatea de recunoaștere și de valorificare a dreptului de proprietate pretins și deci posibilitatea pentru aceasta de a obține un folos material concret.

În plus, în cauza nu s-a reținut în cadrul situației de fapt că imobilul preluat de la autorii reclamantului a fost înstrăinat în totalitate, or, în măsura în care, în apel, s-a invocat deținerea parțială de către stat a acestui imobil, cu atât mai mult un atare interes nu poate fi negat de însăși entitatea notificată.

Mai mult, pentru o atare situație, instanța europeană a statuat în cauza Faimblat împotriva Românie: „Curtea observa că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativa prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nicio decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare ., solicitare care, daca era cazul, ar fi putut fi luata in considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative si respectarea de către acestea din urma a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pune sub semnul îndoielii eficienta accesului la o instanța judecătorească, conferit reclamanților în cadrul procedurii in constatare”. Or, în considerarea acestei stări de fapt și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamantul justifică în mod incontestabil interesul său legitim în formularea unui astfel de petit în contradictoriu cu M. București, o atare constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului care face obiect al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, putând fi opusă entității notificate, care având obligația de a verifica dacă imobilul ce face obiect al notificării a fost sau nu preluat abuziv, nu poate opune acestuia un eventual fine de neprimire sau administrarea unor alte mijloace de probă.

Ca urmare critica se privește ca nefondată, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs.

În ceea ce priveste recursul declarat de recurentul reclamant.

În referirela critica intemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.

Verificând considerentele deciziei civile recurate, Curtea constată, contrar susținerilor din recurs, că decizia recurată respectă exigențele art. 261 pct.5 C.proc.civ., text legal conform căruia hotărârea instanței trebuie să cuprindă, între altele, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților”.

Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile legale sus-menționate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Or, instanța de apel a respectat această obligație, considerentele deciziei pronunțate de tribunal răspunzând coerent și neechivoc argumentelor și contraargumentelor esențiale pentru soluționarea pricinii care au fost invocate de părți.

În acest sens, Curtea constată că instanța de apel, sesizată fiind cu critici care vizau motivarea contradictorie a hotărârii primei instanțe și modul de soluționare al acțiunii în revendicare formulată de recurentul reclamant, a procedat la interpretarea întregului material probator administrat în cauză, în analiza sa având în vedere atât probatoriile administrate cât și normele de drept incidente respectiv jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, dar și susținerile reclamantului în sensul că titlul exhibat de acesta este mai bine caracterizat, procedând și la o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părțile litigante, în lumina normelor de drept incidente și a acestei jurisprudențe.

Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, în privința normelor de drept incidente, tribunalul a făcut trimitere la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 33/2008, a reținut incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 în cauză în ceea ce privește modul de soluționare al raporturilor litigioase dintre proprietarii deposedați abuziv de stat și chiriașii cumpărători ai acestor imobile, făcând deopotrivă trimitere la normele convenționale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului apreciată ca relevantă pentru determinarea criteriilor de preferință aplicabile în cazul acțiunii cu a cărei analiza a fost investit.

Așadar, Curtea apreciază că în cauză, tribunalul și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat, din expunerea de motive, rezultând structurarea argumentelor avute în vedere, cu referire concretă la criticile susținute de apelantul reclamant și apărările formulate de pârâți.

Instanța de apel, contrar susținerilor din recurs, și-a expus concluziile, în mod argumentat, precizând care au fost rațiunile pentru care a apreciat că reclamantul nu deține un bun actual care să îl îndreptățească la restituirea în natură a imobilului revendicat și de ce au fost considerați pârâții ca fiind titulari ai unui bun actual, cu referire concretă la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat, argumentele astfel prezentate fiind coerente, motivarea deciziei recurate nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, Curtea apreciază că instanța de apel, nu s-a limitat, în motivarea deciziei recurate, la a cita paragrafe din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. 33/2008 și extrase din hotărârea Curții Europene din cauza M. A. contra României, ci a explicitat în raport de această jurisprudență relevantă, concluziile trase ca efect al stabilirii situației de fapt și de drept în cauză, în ceea ce privește temeinicia pretențiilor părților.

De altfel, reclamantul, în cadrul cererii de recurs, nici nu a fost în măsură să precizeze în concret care anume probatorii sau susțineri nu ar fi fost analizate sau au fost ignorate de către tribunal, nemulțumirea sa vizând în mod evident, modul în care au fost aplicate la starea de fapt stabilită în cauză, aceste hotărâri obligatorii.

În ceea ce privește argumentele invocate de recurent în susținerea motivului de recurs invocat, referitoare la deținerea unui „bun actual” de către acesta, în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea reține că acestea se referă în principal la modul în care instanța de apel a aplicat la starea de fapt existentă în cauză, această jurisprudență.

Având în vedere că hotărârile Curții Europene au autoritate interpretativă, în privința aplicării dispozițiilor Convenției, erga omnes dar și faptul că împreună cu înseși dispozițiile Convenției, jurisprudența instanței europene formează așa numitul . aplicație directă în ordinea juridica a statelor contractante, o atare critică excede motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, care vizează situațiile în care fie hotărârea nu cuprinde argumentele care au format convingerea instanței fie cuprinde considerente străine de natura pricinii, impunându-se ca în aplicarea art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă să fie analizata din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurent vizând modul de comparare a titlurilor exhibate de părți, aplicarea greșită a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Legii nr. 10/2001 respectiv a Legii nr. 112/1995 în ceea ce privește valabilitatea titlului exhibat de pârâți și ignorarea de către instanța de apel a principiilor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, Curtea, analizându-le prin raportare la motivul de modificare prev. de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, constată că sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Astfel, așa cum rezultă din acțiunea introductivă precizată, reclamantul a învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun având ca principal obiect revendicarea imobilului situat în ., sector 4 București, imobil care a fost preluat abuziv de stat, în perioada regimului politic comunist și care a fost vândut ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților M. G. și M. V. respectiv, autorilor pârâților N. D. și S. V. A.. Imobilul în litigiu a fost preluat de la autorul reclamantului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând așadar în sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În același timp, astfel cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză în fazele procesuale anterioare - aspect necontestat în recurs - apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea pârâților, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate.

In raport de acest cadru procesual, Curtea constată că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală. Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Se reține așadar că decizia dată de instanța supremă în interesul legii, anterior citată, este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Susținerea de către recurent a neconformității raționamentului și interpretării instanței supreme, din cadrul acestei decizii, cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 480 din Codul civil, întemeiată pe interpretarea proprie a modului în care ar fi trebuit soluționat conflictul între legislația internă specială, adoptată în materia imobilelor preluate abuziv de stat și norma generală, reprezentată de art. 480 din Codul civil respectiv a criteriilor de comparație aplicabile acțiunii în revendicare având ca obiect un astfel de imobil, nu poate fi primită.

Curtea are în vedere, sub acest aspect, faptul că în conformitate cu art. 330⁷ alin.5 Cod procedură civilă, soluțiile se pronunță în interesul legii iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În aplicarea acestui text legal, ceea ce este esențial de reținut este faptul că deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii. Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural. În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005.

În consecință, contrar susținerilor reclamantului recurent, în raport de situația de fapt relevată de probatoriile administrate în mod judicios s-a reținut în fazele procesuale anterioare obligativitatea aplicării acestei decizii în cauză, care a statuat neechivoc și asupra modalității în care urmează a fi rezolvat conflictul între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv „în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Prin urmare, pentru a putea invoca o eventuală omisiune a instanței de apel de a analiza cererea sa din perspectiva normei interne mai favorabile, era necesar ca reclamantul să facă dovada incidenței unei astfel de situații în cauză. Astfel, prin raportare la decizia dată în recursul în interesul legii, nr. 33/2008, Curtea constată în acord cu instanțele de fond că era esențial ca reclamantul să facă dovada că deține un „ bun actual” sau o „speranță legitimă” în sensul Convenției, astfel cum aceste noțiuni au fost explicitate și dezvoltate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României, care să îl îndreptățească la a pretinde restituirea în natură a imobilului preluat de stat în perioada regimului comunist.

Aceasta întrucât finalitatea oricărei acțiuni în revendicare este recunoașterea posesiei ca stare de fapt, astfel încât ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea în natură a bunului.

În raport de cele anterior precizate, câtă vreme scopul urmărit de reclamant, prin promovarea acțiunii, a fost reprezentat de redobândirea dreptului de proprietate și a posesiei asupra apartamentelor revendicate - în mod corect, analiza instanței de apel a vizat stabilirea calității reclamantului de titular al unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind de neconceput soluționarea unei acțiuni în revendicare fără a se verifica calitatea reclamantului de deținător al dreptului pretins a fi protejat pe cale judiciară.

Sub acest aspect, Curtea reține că în jurisprudența Curții europene s-a apreciat că solicitarea de restituire a unui bun preluat de stat în timpul regimului comunist, dată la care România nu era parte semnatară a Convenției, nu reprezintă un bun actual (cauza C. împotriva României) și că „art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția” (cauza M. A. vs. România), respectiv că ,,atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

Așadar, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța europeană considerând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

În același sens, Curtea reține că dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, invocată de altfel și în prezenta cale de atac (cauzele S. vs. România, L. vs. România, C. vs. România, I. și M. vs. România, Z. vs. România, C. vs. România, B. vs. România, Faimblat vs. România, C. vs. România), simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat chiar anterior recunoașterii dreptului de proprietate, în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

Astfel, în hotărârea pilot, anterior citată, Curtea realizează o distincție tranșantă între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri, Curtea reținând că:

,,134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

141. Curtea constată că, de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.

Astfel, în mod judicios a reținut instanța de apel că în raport de această jurisprudență, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, respectiv că, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, putând valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Deși recurentul contestă o atare interpretare dată de Curtea Europeană noțiunii de „bun actual”, Curtea apreciază că explicitarea acestei noțiuni din cadrul hotărârii pilot nu poate fi avută în vedere decât în mod unitar, or, considerentele instanței europene anterior prezentate susțin concluzia instanței de apel.

În cauză, în cadrul situației de fapt, stabilită pe baza materialului probator administrat, se constată că reclamantul nu a probat că deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să îi restituie, în natură, imobilul revendicat.

Mai mult, deși susține că dreptul său de proprietate nu ar fi fost contestat, nu se poate face abstracție de împrejurarea că tocmai deposedarea autorilor săi în perioada regimului comunist în temeiul Decretului nr. 92/1950 și efectuarea unor acte de dispoziție constând în înstrăinarea apartamentelor revendicate de către stat, neurmată de recunoașterea până în prezent, pe cale judiciară sau administrativă, a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în favoarea sa, justifică actualul său demers procesual.

În plus, statuarea primei instanțe, în sensul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, nu îl îndreptățește pe reclamant să spere că se va da preferabilitate titlului său în fața titlului pârâților, în ceea ce privește modul de soluționare al acțiunii în revendicare.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat, aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamantului - condiție imperios necesară a fi îndeplinită în formularea acțiunii în revendicare având ca obiect un imobil preluat abuziv de către stat, conform deciziei în interesul legii nr. 33/2008- implică recunoașterea, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a unui bun existent care îl îndreptățește pe reclamant la însăși restituirea bunului (dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt).

Or, potrivit hotărârii pilot a instanței europene, care nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dată fiind importanța sa deosebită din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, constatarea pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu valorează doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Concluzionând, reclamantul nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci invocă în susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorul său, argumentând că acesta provine de la titularul originar al dreptului precum și statuarea instanței de fond, din cauza prezentă, referitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat.

În consecință, Curtea constată că dată fiind jurisprudența internă și cea a instanței europene formată în aplicarea art.1 din Protocolul nr. 1, reclamantul nu a probat că are un „bun actual” care să rezide într-un drept la restituirea în natură a bunului și care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci, întrucât a uzat de calea legii speciale, iar în prezenta cauza s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, se poate prevala de speranța legitima de a i se recunoaște, în temeiul legii speciale de restituire, un drept de creanță, susceptibil a fi valorificat în procedura Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, în raport de aceste constatări, nu pot fi primite susținerile reclamantului în sensul că o atare recunoaștere a nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat ar avea drept consecință consolidarea titlului său asupra imobilului, ceea ce ar implica cu necesitate repunerea sa în posesie asupra acestui imobil, ci, efectele produse de o atare recunoaștere nu pot fi decât cele la care face referire Curtea Europeană în hotărârea pilot.

În consecință, criticile vizând greșita apreciere a instanței de apel asupra calității reclamantului de a fi deținătorul unui „bun actual”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să îi confere vocație la restituirea în natura a imobilului revendicat și, în consecință cele vizând greșita aplicare respectiv încălcarea în cauză a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează a fi respinse ca nefondate.

Referitor la modul de soluționare al acțiunii în revendicare, Curtea reține că potrivit situației de fapt stabilite în cauză și necontestate în recurs, imobilul ce se revendică în prezenta cauză a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Tot astfel, în fazele procesuale anterioare, s-a statuat că imobilul în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, această chestiune a incidenței Legii nr. 10/2001, pentru situația imobilului în cauză, nefiind de altfel contestată de recurent. În consecință, nu există nici un motiv pentru care s-ar putea considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare a legii speciale.

În aceste condiții, deși reclamantul susține că se impunea ca în analiza acestei probleme de drept să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese divergente, conform regulilor jurisprudențiale clasice, aplicabile revendicării de imobile și să se dea câștig de cauză titlului exhibat de acesta, plecându-se de la premisa că titlul pârâților provine de la un neproprietar, Curtea reține că, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului și că analiza fondului acțiunii deduse judecății nu putea face abstracție de criteriile de comparație, la care face trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Deciziei în interesul legii, nr. 33 din 9 iunie 2008.

Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată, deoarece, așa cum a statuat, în mod obligatoriu, Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Așadar acțiunea reclamantului nu putea fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia și de criteriile de comparație, la care a făcut referire Înalta Curte de Casație si Justiție, în cadrul Deciziei nr. 33/2008.

În acest context, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanțele de fond, prin raportare și la dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu luarea în considerare și a exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.

Curtea are în vedere faptul că instanța de contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. ( cauza R. vs. România).

Curtea europeană a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții- cauza Pincova și Pinc V. Republica Cehă. Tot astfel, soluționând cauza R. împotriva României Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, instanța europeană opinând în sensul că legislația națională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Prin urmare, dată fiind împrejurarea că în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiași imobil, în mod corect, instanța de fond învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, s-a raportat în examinarea temeiniciei acesteia, la aceste exigențe, statuate în jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere că reclamantul, ca succesor în drepturi al fostului proprietar nu a formulat o acțiune în revendicare, anterior înstrăinării apartamentelor revendicate, în temeiul Legii nr. 112/1995 ci a ieșit din pasivitate ( asa cum rezultă din adresa nr._/2007 a Primăriei Municipiului București Direcția Juridic, abia în anul 2001, prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Tot astfel, reclamantul nu a probat că a notificat autoritățile deținătoare pentru a le cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, așa cum s-a arătat deja, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o nici anterior încheierii, în baza Legii nr. 112/1995a contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți și nici ulterior acestui moment.

Pe de altă parte, contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 având ca obiect imobilul revendicat nu au fost anulate iar la momentul încheierii lor, reclamantul nu a probat că a exercitat vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat. Mai mult, reclamantul nu a uzat de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a formulat o acțiune în constatarea nulității contractelor prin care imobilul revendicat, a fost vândut.

Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.

În consecință, faptul că anterior promovării prezentei acțiuni în revendicare, reclamantul nu a înțeles să uzeze înăuntrul termenului de prescripție de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâții în temeiul Legii nr.112/1995, beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal.

În acest context, pârâții beneficiază de un bun actual din perspectiva CEDO, având un titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O.

Prin urmare, în ceea ce îi privește pe pârâți, în mod corect, instanța de apel a reținut că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat apartamentul în litigiu, imobil asupra căruia continuă să exercite dreptul dobândit și în prezent, în baza unei legi în vigoare.

Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, un titlu de proprietate, prin care autorii săi, care au fost deposedați ulterior de stat, au dobândit dreptul pretins a fi ocrotit pe calea acțiunii în revendicare, arătând că deține un "bun" în sensul Convenției Europene, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului exhibat de aceștia în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/2001.

Or, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, cum este cazul pârâților, fostul proprietar al bunului putea să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art.18lit.c din Legea nr.10/2001, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ.

Din aceste reglementări legale rezultă ca legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, art.20 alin.2 din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite - proprietarul deposedat ­la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului.

Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de aceștia a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului de bună - credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestuia din urmă "bunul" pretins în prezenta procedură.

Acordând preferabilitate titlului pârâților în condițiile în care actul lor de proprietate, nu a fost desființat, instanța de apel a dat eficiență atât principiului de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și celui al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantului câștig de cauză doar pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși acesta a acționat cu bună credință.

Instanța de contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional.

Or, admiterea acțiunii în revendicare, împotriva dobânditorilor (care se bucură de prezumția legală de bună credință) doar pentru considerentul că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de către autoritățile competente nu îndeplinește aceste exigente, ci ar fi de natură a prejudicia subdobânditorii.

Curtea europeană a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, prin raportare la decizia pilot pronunțată în cauza M. A. împotriva României este esențial ca reclamantul să facă dovada că deține un „ bun actual” în sensul Convenției, sintagmă care, dat fiind cadrul procesual în care a fost investita prima instanța, trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.

În acest context, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamant, care nu deține un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului adițional la Convenție, în accepțiunea dată de cauza pilot M. A. vs. România și lipsirea de bun a intimaților pârâți, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul în temeiul Legii nr. 112/1995, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciind criticile formulate de recurentul reclamant ca nefondate, va dispune, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului pârât N. D., având ca obiect cheltuieli de judecată, Curtea retine că potrivit art. 274 Cod de procedură civilă: „partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Principiul care rezultă din această dispoziție legală are ca temei culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, cheltuielile judiciare având totodată rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

În cauză, Curtea va reține culpa procesuala a recurenților, câtă vreme, aceștia au căzut în pretenții, ca urmare a soluției ce va fi pronunțata în recurs.

Se reține, totodată, că potrivit art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților în anumite limite.

Întrucât accesul liber la justiție, ca, de altfel, orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție și de art. 6 din CEDO, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept.

Astfel, în cauza obiectul acțiunii inițiale, este reprezentat de o cerere de revendicare iar totalul onorariului de avocat solicitat de acest intimat este în cuantum de 5.000 lei, suma care nu îndeplinește criteriile de proporționalitate impuse de art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, atât sub aspectul volumului de muncă prestată de avocat ( în recurs fiind acordate doar două termene de judecată, fără ca intimatul să administreze probatorii) cât și de complexitatea concretă a cauzei.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor 133 din Statutul profesiei de avocat, onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați, însă din interpretarea acestei dispoziții, prevăzute de legea specială, nu rezultă că instanța nu este îndreptățită să reducă prin apreciere cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere cu clientul său, întrucât prevederile legale anterior citate, vizează contractul dintre avocat și clientul său - care are ca finalitate pe de o parte prestarea asistenței juridice iar pe de altă parte plata onorariului și eventual a altor cheltuieli – iar nu raporturile dintre părțile aflate în litigiu, care intra sub incidenta dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea art. 316 din Codul de procedură civilă raportat la art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune obligarea recurenților pârâți, care au căzut în pretenții la plata către intimatul pârât N. D. a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.500 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat de acesta în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurentul reclamant S. S. A. și recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1152/A/03.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. G., M. V., N. D. și S. V. A..

Obligă recurenții către intimatul N. D. la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.500 lei, cu aplicarea art.274 alin.3 C.proc.civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 06.03.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M. A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/14.03.2014

------------------------------------------------

T.B.Secția a V-a – E.F.

- E.P.-J.

Jud.Sector 4 – C.M.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1693/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1593/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cereri. Decizia nr. 728/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 824/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1310/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1693/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1593/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1957/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 96/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 1586/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI