Legea 10/2001. Decizia nr. 1090/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1090/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 26146/3/2011

Dosar nr._

(829/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1090

Ședința publică de la 24.06.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - S. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind pronunțarea cererilor recurs formulate de recurenții – reclamanți N. M., de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.2159 din 26.11.20.12, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, S. R. PRIN C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 03.06.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 10.06.2014, 17.06.2014 și apoi la 24.06.2014, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București în 12.04.2011, reclamanta N. M., a chemat în judecată pe M. BUCUREȘTI, S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR, pentru ca în contradictoriu cu acestea și pe baza probelor administrate la dosar, să se dispună:

1. constatarea calității de persoană îndreptățită, la acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, pentru imobilul situat în București, .. 28, sector 5, în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață de 176 mp. în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 (capăt de cerere ce vizează soluționarea notificării nr. 2392/02.10.2001, pe fondul ei, în conformitate cu Decizia XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificările pe fondul lor);

2. stabilirea valorii de piață a imobilului preluat abuziv - teren și construcție, în funcție de standardele internaționale de evaluare în conformitate cu dispozițiile arte 10 alin 8 și 9 din Legea 10/2001;

3.obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, mai sus menționat potrivit standardelor internaționale de evaluare;

5. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În subsidiar, daca se va constata ca trebuie sa parcursa procedura instituita de disp. Legii 247/2005, solicita ca după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună - obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției de restituire în natură sau cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București,, .. 28, sector 5, în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață de 176 mp;

- obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului" de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească;

- obligarea pârâtei C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor ca în conformitate cu disp. art.13 alin.1) titlul VII din Legea 247/2005 la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.

În temeiul arte 242 alin 2 Cod proc. Civ., solicita judecarea cauzei și în lipsa sa.

În motivarea cererii a arătat:

În fapt, prin notificarea nr.1695/30.10.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, ., nr. 28, sector 5, teren preluat în mod abuziv.

Imobilul compus din teren în suprafață de 150 mp, situat în București, .. 28, a fost dobândit de către N. D. și N. C., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/06.06.1937 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat. Suprafața de teren de 150 mp, care întregește suprafața de teren anterior amintită, la 300 mp, a fost deținută de autorii sai i, în baza unui înscris sub semnătură privată ca patrimoniu de fapt, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 283/26 aprilie 1971, emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 6 București, Județul Ilfov, în Dosarul nr. 283/1971.

Din istoricul de rol fiscal, prezentat în adeverința nr. AI_/637/02.09.2009, emisă de DITL, Primăria Sector 5 București, suprafața de teren, cu care figurau la rolul fiscal, cei doi, era de 300 de mp, încă din anul 1952, ceea ce înseamnă că la momentul anului 1952, deja aveau în stăpanire întreg imobilul.

Pe acest imobil, a fost edificată o construcție, care în anul 1973, a fost reconstruită în parte, conform autorizației de construire nr. 5/31.III1973 și care, împreună cu terenul în suprafață de 300 mp a fost înscrisă în evidențele fiscale și pentru care s-au plătit taxe și impozite.

N. D. a decedat la data de 02 decembrie 1970 și conform certificatului de moștenitor, mai sus amintit întreaga masă succesorală în componența căreia a intrat și imobilul care face obiectul notificării, a fost culeasă de N. C., în calitate de fii, ceilalți moștenitori, fiind străini de succesiune, prin renunțare la aceasta.

La data de 19 ianuarie 1979, a decedat și N. C., care conform certificatului de moștenitor nr. 25/1979 emis de Notariatul de Stat Sector 5, Județul Ilfov, a fost moștenită de același moștenitor N. C..

Soțul sau, N. C. a stăpânit acest imobil până în anul 1982, când, în baza Decretului nr. 33/1982, imobilul de la adresa mai sus menționată compus din teren în suprafață de 298 mp și construcție în suprafață de 176 mp, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului. În mod eronat în anexa decretului figurează N. D., acesta fiind decedat încă din anul 1970, astfel că proprietarul de drept de la care imobilul a fost preluat în baza decretului nr. 33/1982 a fost soțul sau, N. C..

Se poate observa că la momentul preluării, suprafața la care se referă Decretul este de 298 mp, ceea ce înseamnă că la acel moment, persoana de la care s-a preluat imobilul a fost considerată proprietară, pe întreaga suprafață, această prezumție operand în baza prescripției achizitive, având în vedere că imobilul a fost stăpânit de peste 30 de ani.

În urma exproprierii s-au acordat despăgubiri în sumă de 80.000 lei, din care suma de 745 lei pentru terenul în suprafață de 298 mp, iar diferența de 79.255 lei pentru construcția în suprafață de 176 mp așa cum rezultă din adresa nr. 2459/12.08.2008 emisă de .>

În anul 1998, soțul sau, N. C., a lăsat testamentul autentificat sub nr. 1025/13.03.1998 la Biroul Notarului Public M. P. conform căruia o instituie legatară universală. Ulterior, la decesul acestuia, în anul 2007, în baza testamentului menționat s-a întocmit certificatul de moștenitor nr. 10/26.06.2007 la Biroul Notarilor Publici P. R. A. și D. C. conform căruia a rămas ca unică moștenitoare reclamanta, N. M..

În conformitate cu dispozițiile Legii 10 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, m depus la dosar, toate documentele pe care le-am anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, dovada rolului fiscal a imobilului existent până în momentul preluării, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, calitatea de moștenitor a reclamantei.

În conformitate cu dispozițiile art.25 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat expres prin mandatarul sau, să emită Dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, toate documentele de care înțelege să se folosească pentru probarea drepturilor conferite de lege.

Pârâta PMB, a refuzat să respecte termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, potrivit cu care PMB, avea obligația ca înlăuntrul acestui termen să o fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de către mine sau în numele sau și a altor probe.

În lipsa unei asemenea solicitări, în urma primirii actelor doveditoare de care a înțeles să se folosasca reclamanta și a declarației sale că nu mai are alte acte de depus, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet. Prin urmare pârâta PMB, încalcă dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Cum unitatea investită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art, 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Același punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție- Secțiile Unite, prin Decizia XXl19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, trebuie avută în vedere relevanța deosebită pentru domeniul de aplicare a Legii 10/2001 respectarea exigențelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, potrivit căruia:

" ART.1 - Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional."

În conformitate cu dispozițiile art. 10, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent.

Atunci când este imposibil, ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea nr.10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite.

În conformitate cu dispozițiile art.10 alin.8 din Legea nr.10/2001, valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate abuziv și demolate se stabilesc potrivit valorii de piață a construcțiilor.

Prin urmare, solicitarea de a se stabili valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv în funcție de standardele internaționale de evaluare este justificată și întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.

În practică, ca de altfel și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2001, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea nr.10/2001 și dispozițiile Legea nr.247/2001, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite de despăgubiri.

Astfel, CEDO, a condamnat de nenumărate ori S. R., obligându-l să plătească despăgubiri, pentru neîndeplinirea obligației de a lua măsuri eficiente pentru ca legile speciale de reparație să devină eficiente și să nu fie iluzorii

În temeiul art.1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art.44, art.20 alin.2 din Constituția României, privind garantarea proprietății și având în vedere prevalența tratatelor internaționale, față de legislația internă, vă rog să obligați pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești,echivalente cu valoarea de piață a imobilului ce nu poate fi restituit în natură.

Prin Decizia_, dată în Recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit:

"Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și legea nr.247/2005 sunt iluzorii, Curtea (Europeană a Drepturilor Omului, n.n.) a stabilit că urmează să se stabilească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului".

Mai mult decât atât, fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale a Despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de S. R. și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art.7 din Legea nr.247/2005 modificată prin OUG nr.81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului R., instituție ce funcționează în baza art.3 și 81 din HG nr.34/2009.

S. R. se face vinovat de faptul că nu a luat măsuri, ca instituțiile sale să îndeplinească în termen rezonabil obligațiile impuse de lege, pentru ca beneficiarii legii speciale de reparație sa ajungă la masurile rapartorii, motiv pentru care, a fost obligat de nenumărate ori de practica CEDO, pentru a plăti despăgubiri. Prin această atitudine, reclamantei i s-a creat un prejudiciu, prin neajungerea în termen la aceste despăgubiri și la lipsa de folosință a acestor despăgubiri. Prejudiciul ca element primordial al răspunderii civile delictuale reprezintă rezultatul dăunător, de natură primordială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele legitime ale unei persoane.

În primul, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, art. 998, 999 și 1003 Cod civil, prevăd întrunirea următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, exiastența unui prejudiciu; a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.

Fapta ilicită în cazul de față, constă în neîndeplinirea obligației de a acorda măsuri reparatorii în termenul prevăzut de lege.

În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile legii 10/2001, art. 1073-1075, 998-999 Cod civ., Decizia 33/2008, a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza A. Contra României, prin care s-a pus în vedere Statului R. sa ia masuri rapide de aplicare a legilor proprietății, privind acordarea despăgubirilor.

În dovedirea acțiunii, propune proba cu acte și expertiză evaluatoare a despăgubirilor în conformitate cu Standardele Internaționale de

Evaluare, precum și orice alt mijloc de probă, necesar justei soluționări a cauzei.

A anexat cererii următoarele documente în

copie conformă cu originalul:

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/05.06.1937 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat;

- autorizația de construcție nr.5B/31.03.1973 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 4;

- declarațiile pe de notorietate privind nulele de familie al autorilor;

- adeverința nr.A/_/637/02.09.2009 emisă de DITL Primăria Sector 2 București, privind rolul fiscal;

- adresa nr.9351/17.03.2008 și 1533/ 2002 emisă de DJCL PMB, privind situația urbanistică a imobilului;

- Adresa nr._/IIIA/30.03.1992, privind DUAT M. București, privind situația urbanistică a imobilului;

- Adresa nr.2459/12.08.2008 emisă de .>

- fișa tehnică a imobilului ce a fost situat În București, .>

B. nr.28, sector 5, eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală;

- certificat de moștenitor nr. 283/26.04.1971 Întocmit după defunctul N. Dumi ru la Notariatul de Stat Local Sector 6, București,;

- certificat de moștenitor nr. 25/14.08.1979 Întocmit după defuncta N. C. la Notariatul de Stat al Sectorului 5, București,;

- testamentul autentificat sub nr. 1025/13.03.1998 Întocmit de N. C. la Biroul Notarului Public M. P.,;

- certificat de moștenitor nr. 10/26.06.2007 Întocmit după defunctul N. C. la Biroul Notarilor Publici P. R. A. și D. C.;

- adeverința de rol fiscal nr. A/_/63 7/02.09.2009 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 5;

- notificarea;

- cererea și somația de emitere dispoziție;

- acte de stare civilă;

- planuri cu suprapunere scara 1 :500 și 1 :2000.

La termenul din 25.04.2012, reclamanta a depus cerere precizatoare cat privește soluționarea notificării – a solicitat soluționarea notificării în fond și obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției potrivit dispozitivului hotărârii -, cerere modificatoare privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului transmis de M. București - iar nu la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri și cerere modificatoare pentru obligarea Municipiului București - iar nu a Statului R. - la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului creat datorita refuzului de a soluționa notificarea, precizând modul de calcul al acestor despăgubiri.

La termenul din 17.10. 2012 s-a dispus disjungerea cererii formulate împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, judecata acestei cereri fiind declinată în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr.2159/26.11.2012 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. M., a constatat că dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul de 150 mp. cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite – de 795 lei - din valoarea terenului de 150 mp stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare, a respins acțiunea, în rest, și cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, referitor la cererile privind soluționarea în fond a notificării, transmiterea dosarului de către M. București către CCSD și obligarea la plata despăgubirilor, că în data în 5 iunie 1937 s-a autentificat convenția de vânzare cumpărare dintre I. P. și I. R. N. (vânzători ) și C. N. D. și N. D. (cumpărători) având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului din București, .. 28 – teren de 150 de mp. cu vecinătățile și dimensiunile descrise în contract– filele 115-116). Adresa nu este clara în înscrisul depus la dosar, dar este menționata în celelalte înscrisuri – autorizația pentru executare lucrări, înscrisurile privind înregistrarea fiscala, certificatul de moștenitor 283/1971- fila 151.

Potrivit autorizației pentru executare lucrări nr.5 B din 31.03.1973, eliberata pe numele N. C. și N. C. – fila 13, aceștia au devenit proprietari asupra construcției noi edificate la adresa din București, ..28.

Potrivit certificatului de moștenitor nr.283/1971- fila 151 și certificatului de moștenitor nr.25/1979 – fila 153 cei doi proprietari prin cumpărare au decedat, masa succesorala fiind transmisa lui N. C.. Acesta din urma a decedat potrivit, certificatului de moștenitor nr.10/2007 – fila 156, reclamanta fiind moștenitoare. În aceasta calitate reclamanta are dreptul de a cere soluționarea notificării trimise pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv în condițiile art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, de către autorul său - notificarea 1695 din_ către CGMB – fila 10.

Potrivit decretului nr.33/1982 în 30 ianuarie, au fost trecute în proprietatea statului urmare a exproprierii terenul în suprafața de 298 mp și construcția de 176 mp, persoana expropriata fiind Nicuale D. - ( filele 124-132). Potrivit adresei 2459/12.08.2008 – fila 186, pentru preluarea imobilului s-au plătit despăgubiri de 80.000 de lei (din care 745 de lei - pentru teren ). Primirea despăgubirilor este recunoscuta de reclamanta și rezulta și din înscrisul de la fila 145 – potrivit cu care plata s-a făcut la 25 mai 1983.

Potrivit notei de reconstituire de la fila 170, fostul imobil în suprafața de 298 mp de la adresa .. 28 sector 5 în prezent este afectat de elemente de sistematizare – construcție punct termic, carosabil, parcaj, rețele edilitare subterane. Rezulta din aceasta nota și din fotografiile de la filele 181-183 precum și din adresa de la fila 144 demolarea construcției expropriate.

Tribunalul a reținut ca imobilului i se aplica dispozițiile art. 11 din Legea 10/2001 și art. 11. 1 din Norma de aplicarea Legii 10/2001, - numai cât privește suprafața de teren de 150 de mp, acest imobil fiind imobil preluat abuziv, aflat în deținerea unității administrativ teritoriale și supus restituirii în echivalent.

Cu privire la suprafața stăpânita în fapt de autorii reclamantei de 148 de mp, Tribunalul a reținut ca nu exista dovada proprietății în sensul art. 23 din Legea 10/2001.Reclamanta nu a depus probe potrivit cu care la data preluării abuzive – 1982, autorul sau deținea imobilul. În evidentele fiscale, potrivit înscrisurilor de la filele 22 – 27, impunerea lui N. D. pentru plata impozitului pentru suprafața de 300 de mp este atestata numai pana în 1966. Mențiunea din certificatul de moștenitor din 1979 – fila 153 privește un teren de 300 de mp, dar modul de dobândire a terenului se refera numai la actul de cumpărare a suprafeței de 150 de mp. Mențiunea cu data cea mai apropiata momentului exproprierii este cea din certificatul de moștenitor din 1971, dar acest înscris dovedește posesia terenului de către N. D., decedat la data exproprierii, iar nu de către N. C., care a primit despăgubirile pentru expropriere.

Cat privește schița imobilului de la fila 14, datata oct.1981, Tribunalul a reținut ca aceasta nu concorda cu schița anexa la decretul de expropriere – fila 133. În primul dintre înscrisuri sunt 5 construcții, în cel de-al doilea înscris – doua. Suprafețele existente în fisa tehnica sunt de 176 mp – suprafața construita și 144, 62 mp – suprafața utila, dar acestea privesc 5 construcții, care nu apar pe schița decretului.

Având în vedere ca în notificarea de fila 194, obiect al cererii de restituire îl reprezintă numai terenul, nu poate face obiectul analizei dreptul de proprietate asupra construcției, având în vedere ca cererea de restituire adresata direct instanței este neîntemeiata pentru motivul decăderii dreptului de a cere restituire – în natura sau echivalent - potrivit disp. art. 22 din Legea nr.10/2001.

Cat privește cererea având ca obiect daune compensatorii pentru neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 23 din Legea 10/2001, aceasta va fi respinsa. Reclamanta nu a administrat probe care sa dovedească un prejudiciu cuantificabil – rezultat din fapta invocata. Prin precizarea depusă la termenul din 14.11.2012, reclamanta a arătat ca nu insistă în judecarea acestei cereri.

Cererea de obligare a Municipiului București la înaintarea dosarului către CCSD a fost respinsă, având în vedere ca interesul în formularea acestei cereri nu este actual. Nu poate fi anticipata acțiunea pârâtului Municipiului București, pentru a fi necesara intervenția instanței la acest moment. Cat privește obligația de transmitere a dosarului către Prefectura în temeiul art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 Cap. V Titlul VII din Legea 247/2005, pe care reclamanta o considera nejustificata în condițiile în care dispoziția de restituire este emisa ca urmare a unei hotărâri judecătorești, Tribunalul a reținut că aceasta obligație subzista în prezenta cauza. Nu exista nicio dispoziție legala în sensul celor invocate de reclamanta, iar a aprecia un alt curs al procedurii decât cel reglementat prin lege înseamnă a adăuga la lege.

Cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecata a fost respinsă având în vedere ca în dovedirea acestei cereri a fost depusă o chitanța ce atesta primirea onorariului de avocat de la . SA – mandatar al reclamantei potrivit contractului de mandat de la filele 184-185. Dar acțiunea a fost pornita de avocat împuternicit de însăși partea, astfel ca Tribunalul nu a putu reține ca plata avocatului efectuată prin mandatar este făcuta în executarea contractului din 2009.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta N. M. la data de 29.08.2013, pârâtul M. București prin Primarul General la data de 23.08.2013 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la data de 29.08.2013, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 03.04.2014.

În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 și art. 304¹ Cod procedură civilă, recurenta – reclamantă a arătat că acesta privește atât capătul principal al acțiunii, referitor la soluționarea pe fond a notificării nr.1695/2001, cât și capătul 2 principal de cerere, prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General sa înainteze imediat și direct dosarul administrativ aferent notificării către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor și capătul accesoriu privind cheltuielile de judecata.

l. Instanța de fond a soluționat capătul principal de cerere, astfel cum a-fost precizat prin cererea precizatoare, modificatoare și completatoare, depusa la termenul din data de 25.04.2012, soluționând notificarea nr. 1695/2001 și stabilind dreptul recurentei - reclamante la acordarea masurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafața de 150 mp, aferent imobilului solicitat prin notificare, deși atât din actul de preluare abuziva (anexa la decretul de expropriere nr.33/1982 ) și din nota de reconstituire întocmita în dosarul administrativ aferent notificării de Primăria M. București - Direcția Cadstru, rezulta ca terenul aferent imobilului preluat abuziv de stat, situat în București, sectorul 5, ..28, avea la data preluării abuzive o suprafața de 298 mp. Instanța de fond a reținut ca pentru suprafața de teren de 148 mp (diferența intre suprafața de teren preluata abuziv, de 298 mp și cea acordata prin dispozitivul sentinței recurate), subsemnata reclamanta nu a deținut o dovada a dreptului de proprietate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicata, nedepunând nici probe din care sa rezulte ca la data preluării abuzive - anul 1982- autorul reclamantei deținea în calitate de proprietar întregul imobil, ținând cont și de faptul ca prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1937, depus la dosarul cauzei, autorii reclamantei, Nicolaee D. și C. N. D., au cumpărat doar o suprafața de teren de 150 mp, situat în București, sectorul 5, .. 28.

De asemenea, a mai reținut ca mențiunile din evidentele fiscale ale imobilului, din care rezulta ca terenul aferent imobilului solicitat de subsemnata a fost înscris cu o suprafața de 300 mp, doar până în anul 1966, iar în certificatul de moștenitor nr. 25/1979, emis după defuncta Niculaee C., mențiunea privind suprafața de 300 mp face trimitere la modul de dobândire a terenului doar pentru suprafața de 150 mp, în ceea ce privește schița imobilului din anul 1981, aceasta nu concorda cu schița - anexa la decretul de expropriere, în prima schița fiind evidențiate 5 construcții, iar în schița a doua doar 2 construcții.

Decizia instanței de fond, de a admite dreptul reclamantei la masuri reparatorii doar pentru terenul în suprafața de 150 mp, pentru care autorii săi au deținut titlul de proprietate din anul 1937 și de a respinge implicit stabilirea dreptului la masuri reparatorii pentru diferența de teren în suprafața de 148 mp, este greșita, fiind luata cu aplicarea greșita a dispozițiilor Legii nr.10/2001, pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art.23 pct.I din normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, prin înscrisuri doveditoare, conform art.23 din lege, se înțelege atât titluri de proprietate autentice sau sub semnătură privată, cât și alte înscrisuri ca istoric de rol fiscal, certificate de moștenitor și orice alte înscrisuri care atesta ca la data preluării abuzive a imobilului, persoanele care se considera îndreptățite la masuri reparatorii dețineau imobilul sub nume de proprietar, rezultând ca în accepțiunea legii speciale precizate mai sus, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare se poate face și cu alte înscrisuri, în afara actelor autentice de dobândire a dreptului de proprietate, care sunt solicitate conform dreptului comun.

În cauza prezenta, atât din istoricul de rol fiscal, cit și din certificatele de moștenitor întocmite după defuncții N. D. și N. C. în anii 1971 și 1979, dar și din fișa tehnica a imobilului solicitat prin notificare, întocmita de Institutul Proiect București și din adresa nr.2459/12.08.2008, emisa de . ca terenul aferent imobilului situat în București, sectorul 5, ..28, avea o suprafața de 298 mp, iar construcția o suprafața de 176 mp, rezultând ca autoritățile statului de la momentul preluării abuzive au recunoscut ca persoanele pe numele cărora au preluat abuziv imobilul erau proprietarii acelui imobil.

Faptul ca în schița incorporata în fisa tehnica a imobilului, întocmita în anul 1981, au fost evidențiate 5 corpuri de construcție, din care unul principal - cu destinația de locuința și 4 construcții anexa, iar în schița anexa la decretul de expropriere nr. 33/1982 sunt evidențiate la imobilul de la nr. 28 din . 2 construcții, respectiv construcția principala și una anexa, nu reprezintă un motiv pentru a se aprecia ca autorii reclamantei nu dețineau, la data preluării abuzive, terenul în suprafața totala de 298 mp, sub nume de proprietar, întrucât în ambele înscrisuri s-a evidențiat pe numele autorilor săi un teren în suprafața de 298 mp și nu doar unul în suprafața de 150 mp.

- Mai mult însa, în cauza prezenta este aplicabila prezumția instituita de art. 24 alin.I din Legea nr.10/2001, republicata, care dispune ca " în absenta unor probe contrare, existenta și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezuma a fi cea recunoscuta în acul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive ".

În anexa la decretul de expropriere nr. 33/1982 este evidențiat autorul recurentei N. D. cu imobilul situat în București, sectorul 5, ..28, cu teren în suprafața de 298 mp și construcție în suprafața de 176 mp, din care 144,62 mp, suprafața utila, cu mențiunea ca în anul 1982 N. D. era decedat, moștenitorul acestuia fiind fostul său soț, defunctul N. C., conform certificatului de moștenitor nr.283/1971 din 26 aprilie 1971.

Având în vedere ca în anexa actului normativ de preluare abuziva, imobilul, solicitat de reclamanta a fost înscris doar pe numele lui N. D., cu teren în suprafața de 298 mp, exista o prezumție relativa ca persoana înscrisa în actul de preluare abuziva era proprietarul imobilului la data preluării abuzive, cit și faptul ca suprafața terenului era cea înscrisa în acel act de preluare abuziva.

Chiar dacă în dosar exista actul autentic de proprietate din anul 1937, prin care autorii reclamantei au cumpărat un teren în suprafața de 150 mp, nu se poate aprecia ca acesta ar reprezenta o proba contrara, care răstoarnă prezumția relativa de proprietate instituita de art.24 alin.1 din Legea nr.10/2001, întrucât prin înscrisuri ulterioare celui din anul 1937, respectiv istoricul de rol fiscal și certificatele de moștenitor depuse în dosar, dar și din fisa tehnica a imobilului întocmita în anul 1981, se probează ca, în fapt, autorii recurentei dețineau sub nume de proprietar un teren în suprafața de 300 mp (298 mp. din măsurători), rezultând ca diferența de 148 mp de teren era deținuta de acei autori ca proprietate de fapt, astfel cum rezulta și din autorizația de construire nr.5 B/31.03.1973, prin care s-a autorizat, pe numele autorilor mei N. C. și N. C., edificarea unei construcții noi în .. 28, pe locul construcției deja existente, existând prezumția ca întregul teren era stalinit, sub nume de proprietar, de autorii mei.

- Trebuie reținut și faptul ca în anexa decretului de expropriere figurează înscris, ca proprietar al întregului imobil din .. 28, sectorul 5, București, doar autorul său, N. D., pentru întregul teren de 298 mp și construcțiile existente, fără a fi înscrise și alte persoane ca proprietari ai diferenței de teren de 148 mp. De asemenea, prezumția ca autorul său era singurul proprietar al terenului în suprafața de 298 mp, situat la adresa precizata mai su-S, la momentul preluării imobilului de către stat, este susținuta și de faptul ca pentru acest imobil nu s-a mai formulat o alta notificare, în afara celei depuse de autorul meu, N. C., ce face obiectul prezentei cauze.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, sub aspectul stabilirii calității recurentei N. M. la masuri compensatorii, conform noii Legi nr.165/2013, în echivalent cu imobilul - teren în suprafața de 298 mp, situat în București, sectorul 5, .. 28.

2. În mod greșit a fost respinsa notificarea pentru construcția în suprafața de 176 mp, care exista, la momentul preluării abuzive, pe terenul în suprafața de 298 mp din fosta .. 28, secorul5, București, cu motivarea ca prin notificarea formulata de autorul meu, N. C., s-a solicitat doar terenul, dar nu și construcția demolata, respectiv despăgubiri pentru diferența dintre valoarea de piața a imobilului și valoarea despăgubirilor încasate în anul 1982, întrucât notificarea nr.1965/2001 a fost formulata de autorul meu inclusiv pentru construcția demolata, precizându-se expres în cuprinsul notificării ca pe terenul situat în fosta . nr. 28, sector 5, autorul său a deținut o locuința ce a fost demolata în urma Decretului nr. 33/1981, anexând la notificare mai multe înscrisuri, - printre care autorizația de executare lucrări nr.5 B/31.11.1973, însoțita de planul de situație.

Din modul în care autorul său a formulat notificarea, rezulta cu certitudine ca intenția acestuia, la momentul respectiv, a fost aceea de a solicita masurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 și pentru construcția care exista pe terenul existent la adresa precizata în notificare, pentru ca nu exista nici o explicație logica că s-ar fi solicitat despăgubiri doar pentru teren, dar în același timp s-a anexat copie de pe autorizația de construire, pe baza căreia s-a edificat în anul 1973 construcția principala, cu destinația de locuința, care a fost preluata abuziv împreuna cu terenul în suprafața de 298 mp și care a fost demolata ulterior preluării abuzive.

Intenția reala a notificatorului a fost aceea de a solicita despăgubiri atât pentru teren, cât și pentru construcția ce exista pe acel teren, la momentul preluării abuzive, astfel ca soli cit admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței nr.2159/26.11.2012, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, în sensul stabilirii dreptului reclamantei la masuri compensatorii, conform Legii nr.165/2013 și pentru construcția în suprafața de 176 mp, suprafața construita și de 144,62 mp, suprafața utila.

3. În mod nelegal a fost respins capătul de cerere nr.2, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a înainta imediat și direct dosarul administrativ aferent notificării nr.1695/2001, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu interpretarea greșita a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr.247/2005, pentru următoarele motive:

- Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței civile recurate, ca interesul recurentei în formularea acestui capăt de cerere nu este actual, întrucât nu se poate anticipa acțiunea pârâtului M. București, pentru a fi necesara intervenția instanței la acest moment.

Nu se poate retine ca reclamanta nu are în prezent interes sa formuleze acest capăt de cerere, întrucât în prezenta cauza notificarea formulata de autorul său este soluționata de instanța judecătoreasca, care analizează notificarea sub toate aspectele, astfel ca nu se mai impune ca prefectul sa efectueze un nou control de legalitate asupra aspectelor analizate deja de instanța judecătoreasca, efectele sentinței fiind obligatorii pentru toate instituțiile statului.

Atât vechea lege - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cit și noua Lege nr.165/2013, prin art. 21 alin. 3, stabilesc obligația Municipiului București ca după soluționarea notificării, să înainteze dosarul administrativ aferent notificării către prefect, în vederea exercitării controlului de legalitate asupra dispoziției primarului general, astfel ca nu este necesar a se anticipa acțiunea ulterioara a pârâtului, întrucât acesta va considera ca dosarul administrativ trebuie transmis prefectului, astfel cum dispune în mod expres art.21 alin. 3 din Legea nr.165/2013, urmând ca doar ulterior exercitării controlului de legalitate de către prefect, dosarul administrativ sa fie transmis Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, pentru continuarea procedurii de stabilire a masurilor compensatorii, în echivalent pentru imobilul solicitat și care nu este restituibil în natura, astfel cum s-a stabilit deja de instanța de fond.

Instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor.

Dispozițiile art.16 alin.2/1 din Titlul VII al Legii 247/2005 erau aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înainta prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.

Măsura înaintării centralizate a dosarelor, de către Instituția Prefectului, către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva C. C. de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.

Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor, respectiv a titlului de compensare de catre C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor, conform dispozițiilor noii Legi nr. 165/2013, cu încălcarea dispozițiilor art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul persoanelor de a beneficia de soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.

Pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat sa pună în executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea și s-a stabilit dreptul reclamantei pentru a beneficia de masurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte masuri suplimentare, care sa facă eventual obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr.2159/26.11.2012, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, în sensul admiterii capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General sa înainteze dosarul aferent notificării nr.1695/2001, împreuna cu prezenta hotărâre judecătoreasca, direct actualei Comisii Naționale pentru Compensarea Imobilelor, care în baza Legii nr.165/2013 a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea derulării etapei procedurale stabilite de noua lege specială, constând în emiterea titlului de compensare a imobilului solicitat cu puncte, având în vedere ca imobilul preluat abuziv nu este posibil sa fie restituit în natura.

4. În mod nelegal a fost respinsă cererea accesorie privind obligarea pârâtului M. București la plata cheltuielilor de judecata pe care reclamanta le-a efectuat în dosarul de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 cod proc. civ., pârâtul fiind căzut în pretenții, capătul principal de cerere privind soluționarea pe fond a notificării nr.1695/2001 fiind soluționata în contradictoriu cu acesta.

Onorariul de avocat solicitat cu titlu de cheltuieli de judecata a fost achitat în numele reclamantei de mandatarul său . SA, conform obligațiilor ce revin acestui mandatar în baza contractului de mandat, prin care s-a stabilit ca acesta sa achite în numele meu și pentru mine onorariul avocatului care m-a reprezentat în prezenta cauza.

De asemenea, prin convenția încheiata de reclamantă și . SA, mandatarul său s-a obligat sa suporte cheltuielile de judecata aferente soluționării în instanța a notificării nr.1695/2001, inclusiv onorariul pentru avocat, astfel ca în chitanța emisa de avocat s-a precizat ca onorariul a fost plătit de . SA pentru reclamanta, plata onorariului fiind făcuta în mod legal de o terța persoana, legea neinterzicând ca plata prețului unor servicii prestate de avocat să fie efectuată, în numele beneficiarului prestațiilor, de o terța persoana.

În concluzie, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii capătului accesoriu de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecata, cu titlu de onorariu avocat, conform chitanței depusa în dosarul de fond.

În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat că hotărâre pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în opinia sa, instanța in mod greșit a constatat ca reclamantul are calitatea de persoana îndreptățita la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat, ce vor fi acordate in condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr.247/2005.

În motivarea cererii, s-a arătat de reclamant că a formulat notificare in temeiul Legii nr.10/2001 și transmisă recurentului – pârât prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat imobilul în litigiu nu mai poate ti restituit în natură și urmează să se emisă dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.

Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VIl din Legea nr.247 /2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legii.

Conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

Astfel, dosarul înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale va fi transmis de către M. București către Instituția Prefectului Municipiului București, in vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din titlul VI prevede in mod expres faptul ca, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr.10/2001 în sensul acordării de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai daca sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, in care, in mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsa, după care, acestea vor ti transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate in vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor in limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Față de cele învederate solicită admiterea recursului și schimbarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila a fost data în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct 9 din Codul de procedura civila.

In susținerea recursului, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, in mod greșit, instanța de fond a admis in parte acțiunea in contradictoriu cu ambii pârâți, inclusiv cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.1 0/2001, masurile reparatorii in echivalent constând in despăgubiri se acorda de către entitatea investita cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, si nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând nici un text de lege care sa stabilească in sarcina acestuia o astfel de obligație.

Astfel, dispozițiile art.1 alin.(2) si (3) din Legea nr.1 0/2001 prevăd următoarele:

(2) - "În cazurile În care restituirea În natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării,cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

(3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării."

De asemenea, dispozițiile art.20 alin.5 din Legea nr.10/2001 prevăd cine este competent si are obligația să dispună acordarea masurilor reparatorii prevăzute de lege si, implicit cui trebuie sa se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate in acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent sa soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natura a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.

In sensul celor arătate mai sus, învederează instanței faptul ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativa competenta. conform Legii nr.10/2001 să răspundă notificării formulate in temeiul acestei legi speciale si sa emită dispoziția de restituire, in natura sau echivalent.

De asemenea, nu ne aflam nici in ipoteza de la art.28 alin 3 din Legea nr.10/2001, singura prevăzută de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecata, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din solicitarea adresata instanței prin cererea de chemare in judecata si din actele existente la dosarul cauzei rezulta faptul ca reclamanta a formulat notificare către Primăria Municipiului București aceasta fiind si unitatea deținătoare.

Prin urmare, Legea 10/2001 instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent sa soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite, inclusiv prin dispunerea restituirii in natura.

Astfel, in accepțiunea HG nr.250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001:

.- unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridica care exercita, în numele statului, dreptul de proprietate publica sau privata cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectura sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrat în patrimoniul sau, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale si societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);

- entitatea învestite cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridica abilitată de lege sa soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se afla în patrimoniul sau (Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, prefecturile, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

Prin urmare, Legea nr.10/2001 instituie pentru exercitarea dreptului la restituirea imobilelor preluate in mod abuziv doua etape si anume o etapa necontencioasa si o alta etapa contencioasa. Învederează instanței că cele două părți "persoana îndreptățita care are calitatea procesuala activa si unitatea deținătoare care are calitate procesuala pasiva, vor avea aceste calități atât în faza necontencioasa cat si in faza contencioasa, neputând fi înlocuite de alta parte sau interveni alte parți.

In speța, in faza necontencioasa unitatea deținătoare si entitatea investita cu soluționarea notificării este M. București (parte in prezenta cauza) si in nici un caz Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, recurentul – pârât solicită instanței de fond să aibă în vedere în vedere dispozițiile art.26 din Legea nr.10/2001, republicată, conform căreia la art.26 se prevede ca "(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.25 alin.(1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubiri/or aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

(2) Dispozițiile alin.(1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art.21 alin.(1), (2) și (4)."

Prin urmare, consideră ca suntem in situația in care unitatea notificata este obligata sa soluționeze notificarea si sa ofere masuri reparatorii daca restituirea in natura nu este posibila si nicidecum nu poate fi justificata calitatea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice privind obiectul acestei cereri.

Așadar, învederează instanței faptul ca art.26 alin 1 din Legea nr.10/2001, republicata, text ce reglementează situația in care restituirea in natură nu este posibila si care face trimitere expresa la legea speciala privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, acesta fiind Titlul VII din Legea nr.247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv si prevede in acest sens o alta procedura administrativa, in sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintata.

Prin urmare fata de aceste aspecte, consideram ca in cauza devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora:

Art.13 alin.(1) - "Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, C. C. pentru Stabilirea Despăgubiri/or, denumită în continuare C. C., care are, în principal, următoarele atribuții:

a)dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire;

b)ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. "

Art. 13¹. - "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum si activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni si achitarea despăgubirilor în numerar.

Arl.16 alin. (2) - "Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin.(1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de deciziile/dispozițiile, emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor."

Daca persoana îndreptățita este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificata a acordării acestora, potrivit art.19 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor in condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/200, cu modificările si completările ulterioare, in contradictoriu cu S. R., reprezentat prin C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așadar in raporturile juridice obligaționale, cum este si cel dedus judecații in cauza de față, calitatea procesuala pasiva aparține persoanei căreia îi revine obligația ce intra in conținutul acelui raport juridic, potrivit regulilor de drept material.

In cauza de față, potrivit legii, nu exista obligația proprie a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice in calitate de persoana juridica de drept public, de a despăgubi pe reclamanți in cazul in care nu mai este posibila restituirea in natura a imobilului. O asemenea obligație proprie nu este stabilita in sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, nici prin legea nr.10/2001 pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea, nici prin vreun alt text de lege.

Mai mult de cat atât. prin Decizia nr.27 pronunțata in dosarul nr.28/2011 a fost admis recursul in interesul legii si in consecința s-a stabilit ca in acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, prin care se solicita obligarea Statului R. sa acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv. S. R. nu are calitate procesuala pasiva.

Astfel, prin Decizia nr.27/2011, Înalta Curte de Casație si Justiție, a admis recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație si Justiție si procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, stabilind următoarele:

"1.ln acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, republicata, prin care se solicita obligarea Statului R. sa acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate in mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuala pasiva.

2.Actiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si liberaților fundamentale si ale art.13 din aceasta Convenție, sunt inadmisibile."

Față de argumentele prezentate, solicită instanței admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice si, pe cale de consecința, admiterea recursului, cu modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecata in contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

La data de 30.05.2014 pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile recurate.

În motivarea întâmpinării, intimata – pârâtă a arătat că din analiza cererii de recurs, rezultă că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Având în vedere aceste aspecte, precizează că prezentul recurs nu este îndreptat împotriva Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:

Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Potrivit prevederilor art 137 cod procedură civilă, Curtea va examina cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive, respectiv a lipsei de interes, în formularea recursului de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe cale le apreciază ca nefondate, în condițiile în care soluția primei instanței a fost pronunțată și în contradictoriu cu acest pârât, astfel că există interesul pârâtului și implicit legitimitatea acestuia de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii primei instanțe.

Din examinarea cererilor de recurs formulate de reclamant și de către pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că a fost investită cu soluționarea mai multor critici, întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.

Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

În ceea ce privește primul motiv de recurs formulat de pârâtul M. București, referitor la . legii 165/2013, în temeiul căreia recurentul susține că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii.

Curtea apreciază că nu sunt juste susținerile recurentului, având în vedere modificările de substanță aduse de legea 165/2013, care prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată, precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A..

Dispozițiile legii 165/2013, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii alternative retrocedării în natură, au suferit modificări aduse prin legea 368/2013, care statuează în art I faptul că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte.

Pe cale de consecință, inclusiv pentru acțiunile în curs de soluționare, vizând imobile ce fac obiectul acestei legi, indiferent că este vorba de contestații formulate în temeiul prevederilor art 26 din legea 10/2001 sau de cereri ce au ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007 a Instanței supreme, pronunțată în recurs în interesul legii, se vor aplica prevederile noii legii, în sensul că persoanele îndreptățite vor primi măsuri reparatorii în echivalent, care se vor stabili în condițiile legii 165/2013.

Însă, Curtea, raportându-se obiectul criticii aduse sentinței recurate, subliniază faptul că modificările legislative introduse prin intermediul legii 165/2013 nu sunt de natură să înlăture de la aplicare cele statuate prin decizia civilă nr 20/2007 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, în sensul recunoașterii competenței instanței civile de a soluționa pe fond notificările formulate în temeiul dispozițiilor legii 10/2001 și nerezolvate în termenul legal de către unitățile deținătoare.

Cu privire la cea de-a doua critică, relativă la necesitatea exercitării controlului de legalitate de către Prefect, prin emiterea avizului corespunzător, Curtea constată că acest motiv de recurs se corelează cu unul din motivele de critică formulate de reclamantă, în sensul că dosarul administrativ de lege 10 trebuia trimis direct și imediat fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, în condițiile în care nu mai era necesară obținerea avizului de legalitate al Prefectului. Față de această situație, ambele critici vor primi considerente comune, potrivit celor ce urmează.

Având în vedere că ambele motive de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea, făcând aplicarea aspectelor teoretice anterior expuse, constată că această cerință vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.

În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.

Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă.

Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

În finalul acestei argumentației, Curtea se limitează să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutilă.

De asemenea, Curtea notează faptul că dispozițiile art 16 din legea 247/2005, titlul VII sunt respectate în prezenta cauză, soluția de trimitere a dosarului administrativ aferent notificării către direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013 fiind în deplină concordanță cu exigențele impuse de acest text de lege, în sensul că predarea dispoziției( pe care Primăria Mun București o va emite în temeiul hotărârii judecătorești) către Secretariatul CCSD, se face pe bază de proces verbal, însoțită fiind de întreaga documentației aferentă, în speța de față, soluția purtând și girul organul judiciar, sub aspectul legalității și al temeiniciei. Din această perspectivă, Curtea apreciază că avizul de legalitate al prefectului apare ca inutil în aceste condiții, astfel cum s-a învederat în cele ce preced iar centralizarea la nivelul instituției prefectului, prevăzută de dispozițiile art 16 alin 2 indice 1 din legea 247/2005, titlul VII, constituie o cerință legală care poate fi și trebuie să fie respectată, o astfel de soluție neinterferând în nici un fel cu celelalte obligații legale ale unității deținătoare și neconstituind un impediment în calea îndeplinirii acestora.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că recursul Municipiului București este nefundat, urmând a fi respins ca atare, iar critica, anterior examinată, din cererea de recurs a reclamantei este întemeiată.

Examinând recursul reclamantei, Curtea constată că, întemeindu-se tot pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, critică sentința primei instanței și sub aspectul întinderii măsurilor reparatorii la care tribunalul a reținut că este îndreptățită, în sensul că imobilul preluat de către stat și notificat este compus din teren este în suprafață totală de 298 mp și nu de 150 mp, așa cum a reținut instanța de fond, precum și din construcție în suprafață de 176 mp.

Curtea apreciază ca fiind juste susținerile reclamantei referitoare la teren, în condițiile în care, așa cum reiese din materialul probator, autorii acesteia au dobândit prin cumpărare( contractul de vânzare cumpărare fiind autentificat de către biroul notarial) suprafața de teren de 150 mp, iar potrivit mențiunilor anexei decretului de expropriere nr 33/1982, suprafața de teren preluată de stat a fost de 298 mp, mențiune care se coroborează cu evidențele rolului fiscal, cu nota de reconstituire întocmită de unitatea deținătoare, cu mențiunile certificatelor de moștenitor emise după autorii reclamantei. În ceea ce privește istoricul de rol fiscal al imobilului, Curtea constată că, potrivit adeverinței nr A/_/637/02 09 2009, eliberată de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 5 București, autorul reclamantei N. D. a figurat înscris la rolul fiscal cu suprafața de teren de 300 mp în intervalul de timp 1952-1966. În referire la certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei, Curtea reține că în masa succesorală existentă după autorii recurentei, figurează, atât la nivelul anului 1971 cât și la nivelul anului 1979, imobilul în litigiu, format din teren în suprafață totală de 300 mp, cu precizarea că în certificatul de moștenitor emis după defunctul N. D., se menționează faptul că jumătate din cei 300 mp sunt dobândiți în temeiul unui contract autentic de vânzare cumpărare, iar cealaltă jumătate sunt dobândiți în temeiul unui act sub semnătură privată.

Valorificând întregul material probator administrat în cauză, Curtea apreciază că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art 24 din legea 10/2001, prin care legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a statuat că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, legiuitorul completează dispozițiile alineatului 1, în sensul că stabilește că, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Rațiunea instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.

Pe cale de consecință, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea constată că prezumțiile instituite de dispozițiile art 24 din legea 10/200, referitoare la persoana fostului proprietar, precum și la întinderea dreptului de proprietate sunt operante în absența altor probe contrare. Din această perspectivă, Curtea constată că trebuie evaluat în ce măsură ne aflăm în această situație de excepție, de natură să înlăture de la aplicare prezumțiile reglementate de prevederile art 24. Examinând coroborativ materialul probator din dosar, Curtea reține că existența contractul de vânzare cumpărare încheiat în formă autentică, având ca obiect o suprafață de 150 mp nu poate constitui o probă contrară în sensul celor reglementate de prevederile art 24 din legea 10/2001, deoarece, acest act juridic este de natură să servească drept suport probatoriu pentru jumătate din suprafața expropriată și nu să conducă la concluzia că doar 150 mp ar fi fost deținuți cu titlu de proprietate de către autorii reclamantei, concluzie, de altfel, contrazisă de celelalte mijloace de probă administrate în cursul procesului și examinate în cele ce preced. În egală măsură, suplimentar, Curtea are în vedere și adeverința nr_/21 05 1989 eliberată de ICRAL Cotroceni, prin care se atestă faptul că imobilul, format din teren în suprafață de 298 mp și construcție, expropriat în baza decretului 33/1982 a fost evaluat la suma de 8000 lei, plata acestei sume realizându-se la data de 25 05 1983.

Pe cale de consecință, Curtea constată că trebuia recunoscut dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii, potrivit legii 165/2013, pentru întreaga suprafață de teren de 298 mp, așa cum rezultă din tabelul anexă la decretul de expropriere.

În ceea ce privește construcția edificată pe acest teren, Curtea apreciază ca fiind corectă soluția primei instanțe, în condițiile în care solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin intermediul notificării a vizat doar terenul nu și construcția edificată pe acesta. Faptul că în cuprinsul notificării s-a făcut referire la construcția existentă pe teren la momentul exproprierii, fără să se specifice clar că și aceasta formează obiect al cererii de retrocedare( în natură sau echivalent), nu este de natură să conducă la o altă concluzie. În egală măsură, faptul că autorul reclamantei a anexat notificării autorizația de construcție nu este de natură să investească nici unitatea deținătoare și nici organul judiciar cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii referitor la construcție, din moment ce solicitarea expresă de restituire, în temeiul legii speciale, a imobilului preluat abuziv, a vizat doar terenul aferent acestuia. Cel chemat să se pronunțe asupra notificării este ținut de limitele cererii de retrocedare, așa cum reies din cuprinsul acesteia și nu din actele depuse în probațiune, relevanța acestora fiind apreciată prin raportare strictă la obiectul notificării.

În ceea ce privește ultima critică formulată de reclamantă, Curtea apreciază că este întemeiată, reținând următoarele:

Așa cum reiese din motivarea sentinței recurate, motivul pentru care tribunalul a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant constă în faptul că chitanțele de plata a onorariului de avocat reiese că sumele au fost achitate de . SA și nu de către reclamant. Din examinarea conținutului convenției, anexă la contractul de prestări serviciu de consultanță, asistență și intermediere imobiliară, Curtea constată că, societatea de consultanță, în calitate de mandatar, s-a obligat, printre alte responsabilități asumate, să facă demersuri legale pentru recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în vederea îndeplinirii mandatului, în condițiile în care clauzele contractuale au recunoscut posibilitatea mandatarului de a angaja avocați, experți și alți consultanți de specialitate. Aceste aspecte au primit clarificări prin actele adiționale care s-au încheiat la contractul de mandat, în sensul că prin convenția nr 34/26 01 2011, s-a specificat faptul că societatea mandatară poate angaja avocați ai UNBR, pentru soluționarea cererii de chemare în judecată( având ca obiect acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, . 28, sector 5 și stabilirea valorii de piață a acestora, cu recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces) și va suporta costurile aferente, constând în onorarii de avocat, taxe de timbru, onorarii experți, precum și alte costuri impuse de derularea procedurii judiciare, potrivit celor stabilite prin contractul de mandat.

Interpretând coroborativ aceste dispoziții contractuale, Curtea constată că obiectul mandatului acordat societății de consultanță cuprinde, pe lângă împuternicirea de a efectua toate demersurile legale pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate de sistemul legii 10/2001 și împuternicirea de a angaja avocați, în vederea asigurării unei asistențe juridice calificate, inclusiv de a avansa costurile aferente unei astfel de asistențe. Pe cale de consecință, plata onorariului de avocat de realizată de societate mandatară a fost efectuată în numele și pe seama reclamantei, astfel, că acesta este îndreptățită să recupereze aceste sume, sub forma cheltuielilor de judecată de la partea adversă din proces, în condițiile impuse de dispozițiile procesuale. Prin urmare, având în vedere că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării, fiind astfel necesară introducerea acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar și aflându-se astfel în culpă procesuală, Curtea, dând eficiență prevederilor art 274 cod procedură civilă, apreciază că se impune obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță.

În ceea privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că s-a formulat o singură critică, constând în invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, față de pretențiile deduse judecății organului judiciar de către reclamantă în prezentul dosar.

Curtea apreciază întemeiată excepția este întemeiată, deoarece, față de obiectul acțiunii introductive, astfel cum a fost precizată, constând în soluționarea notificării formulate de autorul reclamantei, prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent( sub forma despăgubirilor bănești) pentru imobilul notificat, este incidentă decizia civilă nr 27/2001, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii. Înalta Curte a pornit în analiza sa de la faptul că, potrivit dispozițiilor legii speciale, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură.

Practica judiciară a stabilit în mod constant că poate face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile textului de lege în discuție și refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Pe cale de consecință, s-a reținut că în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații.

Totodată, Înalta Curte a verificat în ce măsură, la data sesizării instanței cu o contestație împotriva deciziei emise de persoana juridică, reclamantul se poate prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Instanța supremă a reținut că nu se poate reține existența unui bun în sensul Convenției, reliefând totodată faptul că nici constatarea nefuncționalității Fondului "Proprietatea" în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face de această dată de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În acest sens, instanța supremă a avut în vedere hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care C.E.D.O. a luat în considerare și ipoteza achitării despăgubirilor direct de la bugetul de stat, a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii și a luat act că această modalitate reprezintă o "sarcină foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat" .

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate excepțiile, va respinge ca atare recursul pârâtului Municipiului București, va admite recursurile reclamantei și al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica parțial sentința atacată,în sensul că va constata că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 298 mp, în condițiile legii 165/2013, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și va respinge ca atare, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, va obliga unitatea deținătoare să trimită direct către CNCI dosarul administrativ și va obliga pârâtul M. București la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Făcând aplicarea prevederilor art 274 cod procedură civilă, față de soluția ce se va pronunța, Curtea va obliga pârâtul M. București la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea reclamantei recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

ÎN MAJORITATE:

Respinge excepțiile ca nefondate.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.2159/26.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ .

Admite recursurile formulate de recurenta – reclamantă N. M. și recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2159/26.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și S. R. PRIN C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

Modifică parțial sentința în sensul că:

Admite excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului R. și respinge acțiunea împotriva acestui pârât ca atare, iar reclamatei i se cuvin măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 298 mp în condițiile legii 165/2013.

Obligă unitatea deținătoare să înainteze direct către C.N.C.I. dosarul administrativ.

Obligă pârâtul M. București prin Primarul General să plătească cheltuieli de judecată la fond în sumă de 500 lei, reclamantei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă recurentul M. București prin Primarul General să plătească cheltuieli de judecată în recurs, reclamantei, în sumă de 700 lei.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 24.06.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.2

T.B.Secția a V-a Civilă – L.P.

Cu opinia separată a d-nei judecător H. M. în sensul că reclamantei nu i se cuvin măsuri reparatorii și pentru diferența de 148 mp.

Singura dispoziție a prezentei decizii, asupra căreia nu am fost de acord cu opinia majorității completului de judecată, este cea referitoare la suprafața de teren pentru care trebuie acordate măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, făcând o analiză a actelor care au fost depuse o dată cu notificarea, apreciez că în mod corect prima instanță nu a făcut aplicarea părții secunde a art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Potrivit textului de lege enunțat, prezumția este înlăturată în situațiile în care din probele administrate - apreciate din punctul de vedere al forței lor doveditoare potrivit regulilor de drept comun în materie de probațiune incidente în cererile fundamentate pe existența unui drept de proprietate sau cel puțin potrivit regulilor speciale instituite de Legea nr. 10/2001 și normele sale de aplicare (art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007) - rezultă că notificatorul nu este titularul dreptului pretins asupra întregii suprafețe de teren solicitate.

Prezumția instituită de art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi transforma într-una absolută, lăsând astfel fără aplicare prima parte a textului „în absența unor probe contrare”, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar contraveni regulii de interpretare înscrise în art. 978 Cod civil, potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat). Mai mult decât atât, rațiunea legiuitorului nu a fost aceea de a crea o situație discriminatorie între cei care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și alte subiecte de drept, ci numai să le faciliteze celor dintâi probațiunea în cazul în care înscrisurile doveditoare ale dobândirii dreptului de proprietate s-au pierdut în contextul condițiilor istorice de notorietate.

Nu este însă, cazul în speță, contractul de vânzare-cumpărare fiind depus la dosar.

Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că, deși în actul de preluare autorii reclamantei figurează cu suprafața de 298 mp, din contractul autentic de vânzare-cumpărare rezultă o situație contrară, din cuprinsul acestuia reieșind că autorii sunt proprietari numai pentru terenul în suprafață de 150 m.p.

Însăși reclamanta a justificat prin cererea de chemare în judecată, calitatea de proprietar a autorilor săi asupra acestei diferențe, exclusiv prin prisma uzucapiunii de 30 ani, acest fapt excluzând existența actului sub semnătură privată atestat în certificatul de moștenitor, reținut de instanță fără nici o altă dovadă a existenței sale decât susținerea părții acelui act vechi.

Nu mai puțin, observ că prin chiar motivele de recurs ale reclamantei, aceasta precizează în mod expres, faptul că diferența de 148 mp de teren era deținuta de autori ca proprietate de fapt.

Cu alte cuvinte, recurenta reclamantă recunoaște faptul că pentru diferența de 148 mp, nu avea nici un titlu de proprietate și invocă cauza dreptului de proprietate afirmat, ca fiind uzucapiunea, fără însă a avea vreo hotărâre judecătorească în acest sens care să constate îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru dobândire.

Nu mai puțin, fișa tehnică a imobilului atestă doar suprafața efectiv stăpânită, nu și existența vreunui titlu asupra terenului, concluzie similară și în privința rolului fiscal care sub acest aspect, al dovedirii dreptului de proprietate, face referire exclusivă la actul autentic din 1937.

În acest context, apreciez că actul autentic coroborat cu susținerile reclamantei anterior evocate, reprezintă o dovadă contrară celor enunțate în actul de preluare de către stat, astfel încât teza a doua a art. 24 din lege nu trebuia aplicată, fiind eronată constatarea dobândirii dreptului de proprietate în temeiul unui act sub semnătură privată (care de altfel, nici nu are aptitudinea de a transfera dreptul de proprietate) pe care nici măcar recurenta reclamantă nu și-a întemeiat pretențiile și care nici nu a fost prezentat la dosar.

Un argument suplimentar este dat de dispozițiile art. 24.2. din H.G. nr. 250/2005: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri (...)”.

Or, reclamanta nu a obținut nici negațiile la care face referire norma metodologică.

Față de aceste considerente, am opinat în sensul că pentru diferența de 148 mp nu trebuia recunoscut dreptul la măsuri reparatorii conform legii speciale.

Judecător

H. M.

2 ex./06.07.2014

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 354/2014. Curtea de Apel...		Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 1474/2014. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 354/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 1474/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 506/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 276/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI