Pretenţii. Decizia nr. 509/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 509/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 8068/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 509 R
Ședința publică de la 11.03.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DORINA ZECA
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 36/11.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. B. D. și . SA și intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, având ca obiect „Legea 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant G. B. D., reprezentat de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât M. București prin Primarul General, intimata reclamantă . SA și intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor întâmpinare.
Apărătorul intimatului reclamant G. B. D. arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinare și nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimatului reclamant G. B. D. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. Mai solicită respingerea recursului, sub aspectul transmiterii dosarului aferent notificării nr. 4811/2001 la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, doar cu precizarea că în raport de dispozițiile art. 17 și 18 din Legea nr. 165/2013 atribuțiile Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor au fost preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și drept urmare acesteia urmează a i se trimite dosarul, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1. Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 15.03.2012, pe rolul Tribunalului București sub nr._ , repartizată spre soluționare Secției a V a Civile, reclamanții G. B.-D. și S.C. R. G. INVEST S.A. au chemat în judecată pe pârâții M. București, reprezentat prin Primarul General, Primarul General, personal și S. R., reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu aceasta și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care:
1. să se soluționeze pe fond notificarea nr. 4811/12.10.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 2, format din teren în suprafață 218 m.p. și construcție demolată în suprafață de 115 m.p., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza, pe baza standardelor internaționale de evaluare;
2. să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării 4811/12.10.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;
3. să fie obligat pârâtul S. R., reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București;
4. să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) prejudiciu efectiv reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natură sau diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 4811/12.10.2001, respectiv 06.08.2010 și valoarea de piață actuală care reprezintă momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD;
5. obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 4811/12.10.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București făcând obiectul dosarului nr._ autoarea, G. A. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 2, imobil preluat în mod abuziv de către stat.
Terenul în suprafață de 218 m.p. ce a fost situat în București, ., a fost dobândit de autorii săi G. M. și G. A., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8286/11.03.1950 la Tribunalul Ilfov, Secția I-a Civilă Comercială.
Ulterior, în anul 1957, G. M. și A. au edificat pe terenul indicat mai sus o construcție, după cum reiese din fișa tehnică a imobilului și documentele aflate la dosarul fiscal, precum și din declarația pe propria răspundere din data 17.05.2010 apostilată cu nr._/17.05.2010 de către autoritățile competente din S. Arizona.
Aceștia s-au înscris în evidențele fiscale cu imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 218 m.p. și construcție așa cum reiese din documentele anexate adresei nr._/10.02.2009 a Direcției Venituri Buget Local Sector 2.
Imobilul din București, ., sector 2 a trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 461/1979 unde în anexa nr. 3, la poziția nr. 25 sunt trecuți soții G. M. și G. A. proprietari ai unui imobil compus din teren în suprafață de 212 m.p. și construcție în suprafață desfășurată de 115 m.p..
În urma exproprierii au fost acordate despăgubiri în valoare totală de 69.127 lei în data de 20.01.1982 din care pentru terenul în suprafață de 212 m.p. suma de 530 lei, iar diferența de 68.597 lei pentru construcția în suprafață desfășurată de 115 m.p., astfel cum rezultă din adresa nr. 3468/19.12.2008 emisă de .>
De asemenea, suprafața de 6 m.p. (ce reprezintă diferența dintre suprafața de 218 m.p. dobândită de autorii săi prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8286/11.03.1950 la Tribunalul Ilfov, Secția I-a Civilă Comercială și suprafața de 212 m.p. preluată în baza decretului nr. 461/1979) a fost preluată de stat fără titlul valabil și fără a fi acordate despăgubiri.
Autorul său, G. M. a decedat în anul 1998, iar conform certificatului de moștenitor nr. 78/2008 moștenitori au rămas autoarea sa, G. A. și tatăl său, G. M., ambii decedați la momentul întocmirii certificatului de moștenitor.
Tatăl său, G. M. a decedat, iar ca unic moștenitor am rămas reclamantul G. B. D., conform certificatului de moștenitor nr. 79/2008.
În anul 2007, a decedat și autoarea sa, G. A., iar ca unic moștenitor am rămas reclamantul G. B. D., conform certificatului de moștenitor
Conform planurilor cadastrale anexate reiese faptul că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură, suprafața de teren fiind în cea mai mare parte afectată unui .>
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, reclamanții susțin că la data de 07.06.2010 au depus la dosar toate documentele prin care au făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. l din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin l și 26 din Legea 10_ și a pct. 25 din H.G 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai am alte acte de depus, respectiv 08.08.2010. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ne fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 07.06.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
. caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin l Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001.
In conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. l alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește capătul 2 de cerere se arată că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. l, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005. Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C.pr.civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competentă, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel si o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C.pr.civilă).
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Ori, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului nostru. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.
Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii si securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
În practică s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi – Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct. l C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" si în baza art. 1385 pct. l C.civil „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze si de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art.1385, alin.3 C.civ).
Fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului. Legătura de cauzalitate. Potrivit art. l O și 11 din legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamantului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate in prezent, pe baza de elemente îndestulătoare.
Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului 4 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea și momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv si irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C R. G. Invest S.A., solicită să se constatate că aceasta este dovedită prin Contractul de cesiune nr. 580/08.03.2012, prin care G. B.-D. a cesionat cotă-parte din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent ce i se vor acorda pentru imobilul din București, ., sectorul 2, obiect al Notificării nr. 4811/12.10.2001. în calitate de cesionar, aceasta având interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu noi.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.Civil si celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar următoarele documente în copie conformă cu originalul: notificarea nr. 4811/12.10.2001; contractul de mandat autentificat sub nr. 581/08.03.2012; contract de cesiune autentificat sub nr. 580/ 08.03.2012; actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr. 8286/11.03.1950 la Tribunalul Ilfov, Secția I-a Civilă Comercială; fișa tehnică și releveul imobilului din București, . emise de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; adresa nr. 5043/_/27.11.2008 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Administrație Publică, Serviciul Acte Administrative; adresa nr. 4400/26.01.2009 emisă de Primăria Sector 2 București; declarație pe propria răspundere din data 17.05.2010 apostilată cu nr._/17.05.2010 de autoritățile competente din Arizona; certificatul de moștenitor nr. 78/10.07.2008 întocmit la Biroul Notarilor Publici Asociați „T. P. V., T. D. M. și N. M." după defuncții, G. M. și G. A.; certificatul de moștenitor nr. 79/11.07.2008 întocmit la Biroul Notarilor Publici Asociați „T. P. V., T. D. M. și N. M." după defunctul G. M.; adresa nr._/10.02.2009 emisă de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 însoțită de documentele aflate la dosarul fiscal; adresa nr. 20D/1436/C.Z./A emisă de Secretariatul General al Guvernului însoțită de Decretul nr. 461/1979 și anexe; adresa nr. 3468/19.12.2008 emisă de S.C. F. S.A.; adresa nr._/ 24.09.2008 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, însoțită de fișa tehnică a imobilului; declarație pe propria răspundere din data 17.05.2010 apostilată cu nr._/17.05.2010 de autoritățile competente din Arizona; adresa nr._/ 2613/03.03.2009 emisă Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidență Proprietăți; adresa nr._/5211/22.04.2009 emisă Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Nomenclatură Urbană; Pașaport - G. B. D.; planuri cu suprapunere cadastrală privind imobilul situat în București, ., sector 2; adresa de solicitare soluție nr._/ 07.06.2010.
La data de 22.11.2012 pârâtul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 4, excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.
Ceilalți pârâți, deși legal citați nu au formulat întâmpinare, iar reprezentanții lor legali nu au fost prezenți în instanță pentru a formula apărări față de cererea de chemare în judecată formulată.
La data de 23.11.2012 reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii inițiale, învederând că în ceea ce privește punctul 2 din cererea de chemare în judecată, solicită, în subsidiar, obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului aferent notificării către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și a continuării procedurii administrative.
În ceea ce privește cadrul procesual pasiv se învederează că nu se mai stăruie în soluționarea capătului 3 de cerere privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului aferent notificării, învederând astfel că nu se mai judecă în contradictoriu cu acest pârât.
De asemenea, prin aceeași cerere s-a solicitat a se lua act de renunțarea la soluționarea capătului 4 de cerere având ca obiect obligarea pârâților M. București și a Primarului Municipiului București la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat ca urmare a nesoluționării notificării.
În cauză, Tribunalul, în temeiul art. 167 C.p. civ. a încuviințat reclamanților administrarea probei cu înscrisuri.
La dosarul cauzei a fost atașat, la solicitarea instanței, dosarul administrativ cu nr._/2001, format în urma înregistrării notificării 4811/12.10.2001.
Prin sentința civilă nr. 36/11.01.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea precizată formulată de reclamanții G. B. D. și S.C R. G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. București reprezentat prin Primarul General, a constatat că reclamantul G. B. D. are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, constând în despăgubiri, pentru imobilul situat în ., sector 2, București compus din teren suprafața de 218 m.p. și construcție în suprafață de 115 m.p. construiți și 44 m.p. locuibili, despăgubiri ce se vor acorda în condițiile legii speciale, respectiv a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (constând în diferența dintre suma de 69.127 lei, actualizată și valoarea de piață actuală), a obligat pârâtul M. București să transmită direct dosarul administrativ nr. 37.880 aferent notificării nr. 4811/12.10.2001 către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a luat act de renunțarea reclamanților la soluționarea pct. 4 din cererea de chemare în judecată, privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa cererea și a luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc E. și P. sub nr. 4811/12.10.2001 înregistrată la Prefectura Municipiului București, G. A., în calitate de fost proprietar și de moștenitor al fostului proprietar a solicitat în temeiul dispozițiilor legii nr. 10/2001 despăgubiri pentru imobilului situat în București, ., sector 2 format din teren în suprafață de 218 m.p. și construcție compusă din trei camere și dependințe.
Această notificare, ce a format obiectul dosarului administrativ cu nr._ în cadrul Primăriei Municipiului București nu a fost soluționată până în prezent, din cuprinsul adresei de înaintare emisă de către Primăria Municipiului București, Direcția Juridic, Serviciul de Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea 10/2001 nerezultând că acesta ar fi fost soluționat, fără să se arate în concret ce anume înscrisuri sau relații mai sunt necesare în vederea soluționării notificării.
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
Având în vedere că în cauză nu a operat o prorogare tacită a termenului de soluționare a notificării, pârâtul necomunicând reclamantului ce acte ar mai fi necesare în vederea soluționării notificării, Tribunalul constată că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul notificării formulată de reclamanți, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege, reținând că nesoluționarea notificării în termenul imperativ prevăzut de lege reprezintă în fapt un refuz nejustificat de soluționare a acesteia, refuz ce poate fi pe deplin cenzurat de către instanțele de judecată, potrivit considerentelor reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie pronunțată în interesul legii.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului „.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”
Prin urmare, în examinarea pe fond a notificării ce vizează restituirea imobilului situat în București, ., sector 2, Tribunalul urmează să verifice: dacă notificatorul a depus notificarea în termenul și în forma prevăzută de lege, dacă bunul imobil a cărui restituire se solicită se include în domeniul de aplicare al legii nr. 10/2001, dacă acesta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, precum și dacă bunul imobil poate fi restituit în natură sau dacă pentru acesta se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, în ceea ce privește condițiile de formă, tribunalul a reținut că autoarea reclamanților a formulat notificare prin executor judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea 10/2001, în termenul prevăzut de lege, respectiv la 12.10.2001 (termenul limită până la care putea fi formulată notificarea fiind 14.02.2002), aceasta învederând în cuprinsul notificării formulate faptul că este fost coproprietar și totodată moștenitor al coproprietarului inițial al imobilului.
În ceea ce privește includerea bunului imobil a cărui restituire se solicită în domeniul de aplicare al legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că imobilul din București, ., sector 2 a trecut în proprietatea statului, fiind expropriat în baza Decretului nr. 461/1979, în anexa 3, la poziția 25 din acest act normative figurând G. A. și defunctul său soț, G. M., cu teren expropriat în suprafață de 212 m.p. și construcție în suprafață de 115 m.p., din care 44 m.p locuibili.
Potrivit adresei cu nr. 3468/09.12.2008 emisă de către S.C. F. S.A. pentru imobilul expropriat s-au încasat despăgubiri în cuantum de 69.127 lei la data de 20.01.1982, fără a se cunoaște dacă această sumă a fost acordată pentru construcție sau pentru teren.
Având în vedere situația juridică expusă, Tribunalul a reținut caracterul abuziv al deposedării autorilor reclamaților, având în vedere că aceasta s-a făcut prin expropriere, fără plata unor despăgubiri adecvate, fapt ce contravenea dispozițiilor art. 481 C.civ. care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru un caz de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Tribunalul a avut în vedere faptul că Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 adoptate în 2007 prevăd în art. 11.1 că legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință a legii, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea s-au efectuat.
Având în vedere aceste prevederi legale care stabilesc practic a priori caracterul abuziv al exproprierilor efectuate în perioada de referința a legii 10/2001, Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului ce a aparținut autorilor reclamanților a fost una abuzivă, fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. i și art. 11 din Legea 10/2001.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților, Tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8286/11.03.1950, G. A. împreună cu defunctul său soț, G. M., în calitate de cumpărători, au dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 218 m.p. situat pe .> Pe acest teren au edificat o construcție în anul 1957, potrivit declarației acestora, înscrisă în fișa tehnică a imobilului, fără a deține o autorizație de construire, fapt confirmat și de adresele emise de către Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul Primăriei Municipiului București, potrivit mențiunilor din dosarul fiscal construcția având 104 m.p desfășurați din care 44 m.p locuibili.
Imobilul a fost înscris în evidențele fiscale pe numele lui G. M. și G. A., așa cum rezultă din procesul verbal aflat la fila 31 din dosar.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 78 emis la data de 10.07.2008 de către B.N.P.A. T. P. V. și T. D. M., de pe urma defunctului G. M., decedat la data de 09.06.1998 au rămas ca moștenitori legali G. A., în calitate de soție supraviețuitoare și G. M., în calitate de descendent de gradul I.
Potrivit aceluiași certificat de moștenitor de pe urma defunctei G. A., decedată la data de 23.07.2007 a rămas ca moștenitor legal reclamantul din prezenta cauză, G. B. D., nepot de fiu predecedat.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 79 emis la data de 11.07.2008 de către B.N.P.A. T. P. V. și T. D. M., de pe urma defunctului G. M., decedat la data de 09.01.2007 a rămas ca moștenitor legal reclamantul din prezenta cauză, G. B..
Având în vedere contractul de vânzare cumpărare mai sus menționat, certificatele de moștenitor anterior enunțate, mențiunea din actul de preluare de către stat a imobilului cu privire la persoana proprietarilor și la suprafețele terenului și ale construcției ce au fost preluate de la aceștia de către stat, Tribunalul, dând eficiență și prevederilor art. 23 și art. 24 al. 1 din Legea 10/2001 potrivit căruia în absența unor probe contrare, existența sau după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, a constatat calitatea reclamantului G. B. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 2, imobil compus din teren în suprafață de 218 m.p. și construcție de 115 m.p, din care 44 m.p. suprafață locuibilă, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari (nepot ).
În ceea ce privește modalitatea de restituire, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1 din legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă urmând a se stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și dispozițiile art. 7 alin. 1 care stabilește că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Din conținutul notei de reconstituire aflată la fila 103 din dosar, întocmită de către Serviciul cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, Tribunalul a reținut că în prezent imobilul notificat este ocupat de un trotuar pietonal și spațiu verde aferent unui . rețele edilitare subterane, trotuar de protecție a unui . pe ., sector 2, fiind astfel imposibil de restituit în natură, față de dispozițiile art. 10 al. 2 din Legea 10/2001.
Tribunalul a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că Primăria Municipiului București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare, potrivit art. 1 al. 2 din Legea 10/2001, motiv pentru care Tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la obținerea unor despăgubiri pentru imobilul mai sus individualizat, acestea urmând a se stabili în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (în prezent, Titlul al VII-lea din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, reprezentând diferența dintre suma de 69.127 lei, actualizată și valoarea de piață actuală a imobilului, despăgubiri ce urmează a fi achitate în proporție de 75% reclamantului G. D. și în proporție de 25 % către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A., față de prevederile contractului de cesiune a drepturilor litigioase aflat la fila 8 din dosar.
Având în vedere controlul de legalitate cât și de temeinicie exercitat de către instanța de judecată, prin raportare la notificarea formulată, sub aspectul condițiilor ce trebuie întrunite pentru recunoașterea calității reclamantului de persoană îndreptățită, Tribunalul a dispus obligarea pârâtului M. București, prin Primar General să înainteze direct dosarul administrativ nr. 37.880 vizând notificarea nr. 4811/12.10.2001 către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea îndeplinirii formalităților prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005.
Văzând prevederile art. 246 C.p. civ. și cererea de renunțare la judecată depusă de către reclamanți, Tribunalul a luat act de renunțarea acestora la soluționarea pct. 4 din cererea de chemare în judecată, privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa cererea.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se critică hotărârea recurată ca fiind lipsită de temei legal, ori fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și se arată că, instanța în mod greșit a obligat M. București sa înainteze toată documentația către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul pârât a mai arătat, față de dispozițiile Legii nr.247/2005, dispozițiile OUG nr.81/2007 că unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești, nici de a propune o anumită sumă, ci, aceste obligații, conform Legii nr.10/2001, republicata, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform art.29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr.247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
În art.61 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilit de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul pârât a mai arătat că din analiza dispozițiilor art.29 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicata, se poate constata că Primarul General al Municipiului București are competenta numai de a propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, prin art. 1 alin. 1 Titlul VII care a modificat si completat Legea nr. 10/2001 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Așadar, recurentul pârât a apreciat că are obligația legală de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Prefectului Municipiului București în vederea verificării legalității actului emis.
Înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, M. București are obligația sa înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art. 16 din Titlul VI se prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilita de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 in sensul acordării de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai daca sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, in care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsă, după care, acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat . Legii nr.165/2013.
În calea de atac a recursului, nu a fost administrat niciun mijloc de probă.
Analizând recursul declarat de către M. București prin Primar General din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește critică formulată referitoare la obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze direct la Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ aferent notificării, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin art. 21 alin Legea nr.165/201., în vigoare, la data soluționării prezentului recurs, se reglementează că „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (2) Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.
(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.
Din dispozițiile legale menționate se constată căM. București prin Primarul General are obligația de a înainta dosarul către Secretariatul Comisiei Naționale, după ce se finalizează întreaga procedură administrativă, respectiv după ce se emite dispoziția, prin care să se propună acordarea de măsuri compensatorii și după ce se va emite avizul de legalitate emis de către Instituția Prefectului, în condițiile alineatului 2.
Astfel, legiuitorul a stabilit o obligație legală în sarcina instituției publice, obligație care trebuie respectată.
Scopul acestei modificări legislative a fost urgentarea soluționării notificărilor, în faza administrativă.
Bineînțeles această obligație se naște după ce M. București prin Primar General va emite dispoziția privind propunerea de acordarea a măsurilor reparatorii, în cazul în care soluționarea notificărilor se realizează, exclusiv, în faza administrativă.
Împrejurarea că se instituie obligația obținerii unui aviz de legalitate de la instituția prefectului, ca urmare a exercitării controlului de legalitate de către acesta, vizează îndeplinirea unei proceduri administrative între instituțiile statului, pentru soluționarea notificării.
O astfel de obligație nu înlătură și obligația de comunicare directă a dosarului către Secretariatul Comisiei Naționale.
Mai mult, Curtea învederează că necesitatea obținerii avizului de legalitate al prefectului se referă numai la dispozițiile autorităților administrației publice locale, care nu au fost emise în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În caz contrar, ar însemna ca instituția prefectului să exercite un control asupra unei dispoziții emise pe baza unei hotărâri judecătorești și să intervină în realizarea actului de justiție, aspect care ar determina încălcarea dreptului la un proces echitabil, care cuprinde și dreptul de a beneficia de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, statuat în dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În situația de față, Curtea constată că dispoziția Primarului trebuie emisă în temeiul unei sentințe rămase definitive și irevocabile, și că o astfel de dispoziție emisă, în urma unei proceduri judiciare, nu ar putea fi supusă controlului de legalitate al prefectului decât din punct de vedere formal, nu și pe aspectul fondului.
În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut, verificând îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
O nouă analizare a condițiilor prevăzute de art.3-4 și 7, 10 și 11 din Legea nr.10/2001, de către prefect, în calitate de organ al administrației publice, în condițiile în care instanța de judecată a statuat în mod definitiv și irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită și asupra posibilității de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, consacrat de dispozițiile art.6 din Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, Curtea învederează că controlul de legalitate al prefectului se poate realiza numai asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, deci asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care instanța de judecată a soluționat pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 37/2006.
Pentru aceste motive se constată că nu este întemeiată această critică formulată.
În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, se constată că, la data pronunțării sentinței civile recurate erau în vigoare dispozițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Legea nr.165/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial, la data de 17.05.2013, astfel încât instanța de recurs constată că a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, care a abrogat dispozițiile art. art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuțională prin dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013.
În prezent, având în vedere normele tranzitorii reglementate în art.4 din Legea nr.165/2013 (care consacră principiul aplicării imediate a legii noi în cauzele aflate în procedura execuțională), precum și dispozițiile art.50 lit.c din Legea nr.165/2013 (care abrogă dispozițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005), Curtea învederează că procedura execuțională va fi guvernată de dispozițiile Legii nr.165/2013.
Acest aspect nu are relevanță asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de către prima instanță, deoarece Tribunalul București a statuat, prin sentința pronunțată, asupra calității de persoană îndreptățită și asupra dreptului reclamantului de a obține măsuri compensatorii pentru imobilul notificat, ținând cont de dispozițiile art.1 și 3 din Legea nr.10/2001, în vigoare și aplicabile în cauza de față.
Numai valorificarea acestor drepturi se vor realiza, prin procedura instituită de Legea nr.165/2013, urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr.165/2013.
Pentru aceste motive, se va dispune înlăturarea din cuprinsul dispozitivului sentinței a mențiunii referitoare la Titlul VII al Legii nr.247/2005.
Având în vedere aspectele invocate, în conformitate cu dispozițiile art.312 din codul de procedură civilă va admite recursul declarat va admite recursul declarat de către recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 36/11.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. B. D. și . SA și intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, va modifica în parte sentința civilă nr. 36/11.01.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în sensul că va înlătura mențiunea referitoare la Titlul VII din Legea nr.247/2005. De asemenea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în calea de atac a recursului, formulată de către intimatul G. B. D., având în vedere soluția pronunțată de către instanța de recurs va respinge solicitarea, în conformitate cu dispozițiile art. 274 din Codul de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 36/11.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. B. D. și . SA și intimatul pârât S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Modifică în parte sentința civilă nr. 36/11.01.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în sensul că înlătură mențiunea referitoare la Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge cererea intimatului G. B. D. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. M. D. L. G. D. F.
Grefier,
S. V.
Red. DZ
Tehnored. GC – 2 ex
Jud. fond B. M. C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1630/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1304/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
