Legea 10/2001. Decizia nr. 420/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 420/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 50656/299/2011
Dosar nr._
(2453/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.420
Ședința publică de la 13.03.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 937 A din 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C. și D. L. D. și cu intimatele pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, conform delegației pe care o depune la dosar, avocatul B. A. M., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți B. C. și D. L. D., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, anexată la fila 29 din dosar, consilierul juridic F. B., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte Administrația F. Imobiliar, conform delegației nr._/13.03.2014, pe care o depune la dosar, lipsind intimata pârâtă Primăria M. București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 12.03.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimații reclamanți, în exemplare suficiente pentru comunicare tuturor părților din proces.
Curtea comunică reprezentantului recurentului pârât, respectiv reprezentantului intimatei pârte Administrația F. Imobiliar, câte un exemplar de pe actul procedural intitulat „Întâmpinare”.
Avocatul intimaților reclamanți solicită ca înscrisul intitulat „Întâmpinare” să fie avut în vedere ca și concluzii scrise, prin raportare la data la care a fost depus la dosarul cauzei.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, în mod greșit s-a stabilit în sarcina instituției pe care o reprezintă obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria M. București.
În măsura în care instanța va trece peste această excepție, solicită a se avea în vedere faptul că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr.10/2001, față de împrejurarea că prin sentința civilă nr._/23.12.2004 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv, astfel încât nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere faptul că în fața instanței de fond s-a efectuat o expertiză tehnică evaluatorie prin care s-a stabilit în mod corect prețul de piață al imobilului în conformitate cu dispozițiile legale, expertiză la care recurentul de astăzi nu a formulat obiecțiuni. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere faptul că recurentul pârât are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, deoarece prețul de vânzare al imobilului încasat de Primăria M. București a fost preluat de către Ministerul Finanțelor Publice.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 42 din 10.03.2014, anexată la fila 28 din dosar.
Reprezentantul intimatei pârâte Administrația F. Imobiliar solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 29.11.2010, reclamanții B. C. și D. L. D. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M. de Finanțe, Primăria M. București și Administrația F. Imobiliar – restituirea prețului actualizat al apartamentului nr. 3 situat în imobilul din București, . S. nr. 31, ., în drept fiind invocate disp. art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Pârâții PMB și AFI au depus întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 9538/29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 a fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Municipiul București prin Primarul General și Administrația F. Imobiliar, fiind respinsă cererea formulată în contradictoriu cu aceștia, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin aceeași hotărâre a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M. de Finanțe, care a fost obligat la plata sumei de 379.937 lei reprezentând valoarea de piață actualizată pentru imobilul situat la adresa mai sus menționată, totodată pârâtul fiind obligat și la plata onorariului de avocat în sumă de 1000 lei.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 443/12.12.1996 încheiat în CGMB prin AFI, în calitate de vânzător și B. C. și B. E. în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului – apartament nr. 3 situat în București, . 31, sector 1, pentru prețul de 19.045.561 Rol, achitat integral la data încheierii contractului.
Prin sentința civilă nr._/23.12.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul civil nr. 6236/2004, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac prin decizia civilă nr. 485 A/27.02.2006 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III –a Civilă în dosarul civil nr._/3/2005, respectiv decizia civilă nr. 1860/24.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV –a Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta I. S. în contradictoriu cu pârâții B. C. și B. E., cu consecința obligării acestora de a lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul - apartamentul nr. 3 situat în București, . 31, sector 1.
Instanța a constatat că reclamanții au calitate procesual activă în prezenta cauză, probată prin certificatul de moștenitor nr. 98 eliberat la data de 11.09.2008 de către Biroul Notarilor Publici Asociați „L. L., R.I. C.”, de pe urma defunctei B. E., aflat la dosarul Tribunalului București la fila 6.
Asupra excepției lipsei calității a pârâților Primăria M. București, prin Primarul General și Administrația F. Imobiliar, instanța a apreciat că aceasta este întemeiată, în considerarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, normă prin care se conferă legitimitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Instanța a reținut incidența art. 501 din Legea nr. 10/2001 și a apreciat că întrucât contractul de vânzare – cumpărare de care se prevalează reclamanții nu a fost anulat, nefiind constatată încălcarea normelor imperative la încheierea acestuia, instanța apreciază că reclamanții sunt îndrituiți la restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, evaluat de către expertul tehnic judiciar P. I. C. la suma de 379.937 lei.
Instanța a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea „construcții civile, industriale și agricole” efectuat de domnul expert P. I. C..
Față de împrejurarea că pârâtul a căzut în pretențiile reclamanților, fiind prezumat în culpă procesuală, instanța, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, apreciind că doar în aceste limite onorariul solicitat de reclamanți îndeplinește condiția caracterului util, necesar și rezonabil.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M. de Finanțe care formulează critici invocând excepția lipsei de calitate procesuală pasivă în raport de prevederile art. 1337 cod civil care instituie răspunderea vânzătorului, în speță a Primăriei M. București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
De asemenea, s-a arătat că în cauza de față nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată pentru acordarea prețului de piață câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul în litigiu nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de vreme ce reclamanții-cumpărători nu au fost de bună-credință la perfectarea acestei convenții, aceștia nedepunând minime diligențe anterior cumpărării pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate privitor la imobilul pe care doreau să-l achiziționeze.
Pe de altă parte contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul în cauză nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Apelantul-pârât, s-a raportat și la jurisprudența CEDO arătând că reclamanții aveau obligația să probeze faptul că în speță au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
O altă critică a vizat omologarea raportului de expertiză, apelantul apreciind că expertul a stabilit o sumă exorbitantă în ceea ce privește evaluarea bunului imobil, fără a fi avute în vedere obiecțiunile formulate de pârât, astfel că în final, prin admiterea acțiunii promovate de reclamanți și acordarea prețului de piață al imobilului în litigiu s-a ajuns la o îmbogățire fără justă cauză a intimaților-reclamanți.
Prin decizia civilă nr.937/A/14.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul declarat de apelantul pârât, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a înlăturat ca fiind neîntemeiate susținerile formulate de apelantul-pârât în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față în raport de prevederile art. 1337 Cod civil care reglementează răspunderea vânzătorului față de cumpărător pentru evicțiune, totală sau parțială în privința lucrului vândut, această excepție fiind ridicată pentru prima dată în fața instanței de control judiciar.
Referitor la excepția invocată de pârât, tribunalul a avut în vedere dispozițiile legii speciale nr.10/2001 care prin art. 50 acordă legitimare procesuală pasivă Ministerului de Finanțe în procesele având ca obiect cererile de restituire a prețului actualizat ori a prețului de piață al imobilelor înstrăinate către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, astfel că la alin. 3 al textului menționat se arată că restituirea prețului se face de către M. de Finanțe din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
S-a reținut că prima instanță a aplicat în mod just în cauza de față, disp. art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât reclamanții au pierdut dreptul de proprietate referitor la imobilul achiziționat în temeiul Legii nr.112/1995, însă contractul de vânzare-cumpărare prin care a fost achiziționat acest bun nu a fost anulat, iar în procesul de revendicare ce a fost declanșat de către vechiul proprietar al imobilului nu s-a reținut reaua-credință a chiriașilor cumpărători, cererea de revendicare fiind admisă de instanță întrucât s-a acordat preferință titlului de proprietate invocat de fosta proprietară, astfel că față de situațiile expuse se observă că reclamanții sunt îndreptățiți să primească prețul de piață al imobilului de care au fost deposedați, în conformitate cu norma legală mai sus menționată, iar nu doar prețul actualizat din contractul de vânzare-cumpărare.
Critica privitoare la cuantumul exagerat al sumei stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie a fost apreciată ca neîntemeiată, sub acest aspect rezultând din dosar că pârâtul M. de Finanțe nu a depus la dosar obiecțiuni la raport, ci doar a învederat că valoarea menționată de expert este prea mare.
Excepția de tardivitate a declarării apelului invocată de intimații-reclamanți care au susținut că a fost formulată calea de atac după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. 1 C.pr.civ., a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât din examinarea dosarului, avându-se în vedere ștampila poștei aplicată pe plicul de expediere a cererii de apel către Judecătorie a rezultat că apelul a fost depus în cadrul termenului stabilit de lege.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în principal, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul pârât susține că hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IIl-a Civila a fost dată, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.
Recurentul pârât reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice arătând că în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca în cauza dedusă judecații are calitate procesuala pasivă, în temeiul dispozițiilor art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit principiului relativității efectele contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria M. București prin mandatar CGMB prin AFI este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria M. București.
În conformitate cu dispozițiile art.1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, recurentul consideră că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei M. București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, opinând că această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totală a vânzătorului Primăria M. București, față de pretențiile privind restituirea valorii de piața a imobilului în cauză.
Mai mult, recurentul apreciază că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art.1344 din Codul civil astfel că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.
Recurentul pârât critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește aplicabilitatea în speță a prevederilor art.50 din Legea nr.10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Susține că pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființateprintr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.
În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 recurentul învederează instanței faptul că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se rețină buna credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.443/12.12.1996, aceasta fiind o condiție esențiala prevăzuta de art.50/1 din Legea nr.10/2001 pentru a se acorda restituirea prețului la valoarea de piață.
Totodată, solicită a se avea în vedere că art.50 ind. l face vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piața existenta unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50^1 condițiile pe care reclamanții trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață.
În acest sens, solicită a se avea în vedere practica instanțelor de judecată - decizia civilă nr.2122/2006, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila în dosarul nr._/301/2004, sentința civila nr.451/26.03.2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civila si respectiv Decizia nr.4218/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.
Recurentul pârât arată că în speță reaua credință a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că aceștia știau sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar și ca pasivitatea le este imputabila, (ex. Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Suprema de Justiție).
În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzuta imperativ de lege,în speța de față, deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr.112/1995 între reclamanți și Primăria M. București, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Prin urmare, în cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50/1 alin.1 din Legea nr.10/2001, astfel că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinică, admițând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât recurentul pârât nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare - cumpărare.
În ceea ce privește concluziile raportului de expertiza, recurentul apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere obiecțiunile formulate de către acesta, suma stabilită de către expert, 379,937 lei, fiind nejustificat de mare.
În cadrul metodelor de evaluare, unele pur teoretice, nu s-a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta. Având în vedere faptul că imobilul a fost supraevaluat, solicită refacerea raportului de expertiză pentru următoarele considerente:
În concret, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr.112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus .
În caz contrar, ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin stabilirea valorii de piața la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale .
În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112.1995, și a art.1 din Protocolul nr.1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr.112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă șireală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situația în care, din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.
Invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului apreciind că și în lumina practicii instanței europene reclamanții aveau obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art.1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție ( abuz de putere).
Așadar, trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piața a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996 .
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor Ia valoarea de piața actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.
De asemenea, recurentul consideră criticabilă hotărârea instanței de apel în ceea ce privește menținerea obligării apelantului pârât Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata.
Astfel, este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria M. București prin mandatara sa, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intimații - reclamanți, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
În plus, recurentul învederează instanței că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod proc.civ. și neexistând nici temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecata.
Prin urmare, solicită admiterea recursului în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare aceștia au susținut în esență că atât soluția instanței de fond, cât și a instanței de apel este temeinică și legala, apreciind că întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.443/12.12.1996 încheiat între CGMB prin AFI în calitate de vânzător și B. C. și B. E. (decedată) în calitate de cumpărători,nu a fost desființat aceștia sunt îndreptățiți să primească prețul de piață al apartamentului.
Astfel, nefiind vorba de o acțiune prin care să se fi constatat nulitatea absoluta a titlului de proprietate al intimaților-reclamanți, ci s-a soluționat o acțiune de revendicare prin comparare de titluri, situație în care titlul de proprietate al vechiului cumpărător s-a considerat că este mai bine consolidat astfel încât a rămas valabil și titlul de proprietate al intimaților-reclamanți, ceea ce le-a conferit acestora dreptul de a formula prezenta acțiune în pretenții pentru a li se restitui prețul de vânzare al apartamentului, la valoarea de piață la data plății.
În ceea ce privește practica CEDO invocata în motivele de recurs, nu are legătura cu prezenta cauză-respingerea acțiunii ar conduce la un proces la CEDO cu obligarea României la restituirea prețului conform legilor speciale romane.
În speță nu poate opera îmbogățirea fără justă cauză, invocate de către recurentul-parat, deoarece legea stabilește care este prețul apartamentului și obligarea Statului Român prin M.F.P. - să restituie foștilor chiriași care au devenit cu bună credință proprietari în baza Legii nr.112/1995, motiv pentru care solicită respingerea acestor apărări ale apelantului-pârât ca neîntemeiate.
Intimații reclamanți solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat conform chitanței anexe - pentru redactare întâmpinare, reprezentare și asistență juridică în fața instanței de apel.
În recurs nu au fost administrate probe noi, în conformitate cu prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea, făcând aplicarea normelor înscrise în art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București – 29.11.2010- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Referitor la motivul de recurs vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât.
Curtea constată că argumentele subsumate acestui motiv de recurs, vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în acțiunea promovată de către reclamanți, ca urmare a faptului că, pârâtul nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1996, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Curtea reține, în acord cu instanțele de fond, că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 Cod civ.).
Cu toate acestea, în speță, Curtea apreciază că trebuie avută în vedere situația specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este și cazul contractului încheiat de reclamanți, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese- cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar și a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legiii) din această normă specială.
În același sens, Curtea apreciază că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părților în situația anterioară.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil de la 1864 în materie de garanție pentru evicțiune ( a căror incidenta rezultă din art. 102 din Legea nr. 71/2011) și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Asa fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 – în vigoare la data introducerii acțiunii, norme care au și caracter procesual.
De altfel, în condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață”) rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile, foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare, desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.
Tot astfel, împrejurarea că prin acțiunea introductivă reclamații solicită restituirea prețului de circulație al bunului deși contractul de vânzare cumpărare încheiat de către aceasta în temeiul Legii nr. 112/1996, nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate avea relevanță în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a apelantului pârât ci reprezintă o chestiune ce ține de fondul pretențiilor deduse judecații mai exact de stabilirea întinderii dreptului reclamanților la despăgubiri.
Aceasta întrucât nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce nu vânzătorul din contractul desființat este cel care a încasat efectiv prețul ci Ministerului Finanțelor, potrivit art. 13 si 35 din Legea nr.112/1995, în urma vânzării apartamentelor nerestituite în natură, cum este si cazul în speță, constituindu-se un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor.
Față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, apar ca vădit neîntemeiate susținerile recurentului privind incidența în cauză a regulilor din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, conform dreptului comun – Codul civil.
Ca atare, criticile recurentului referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, sunt nefondate.
În ceea ce privește critica vizând greșita aplicare în cauză a normei înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, susține recurentul că în cauză nu erau îndeplinite cerințele impuse de această prevedere legală, întrucât, pe de o parte, reclamanții au încheiat cu rea credință, contractul de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, recurentul invocând în acest sens că aceștia nu au probat că dețin o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit buna lor credință, iar pe de altă parte, că acest contract nu a fost anulat astfel că, reclamanții nefăcând dovada existenței unei hotărâri definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului, nu se poate justifica obligarea sa la plata valorii de piață a imobilului.
Curtea reține că sustinerile recurentului nu pot fi apreciate ca fiind fondate, cerința referitoare la desființarea contractului, printr-o hotarâre judecatorească definitivă și irevocabilă, fiind întrutotul îndeplinită în cauză.
În acest sens, Curtea constată că la dosarul de fond a fost atasată sentința civilă nr._/23.12.2004, pronunțată de Judecătoria sector 1 București, definitivă prin decizia civilă nr.485/27.02.2006, pronunțată de Tribunalul București Sectia a III- a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1860/24.10.2007, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a IV- a Civilă, prin care a fost admisă actiunea formulată împotriva reclamanților din cauza de față de către numita I. S. A., reclamanții fiind obligați să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3, situat în București, ., nr. 31, sector 1, către fostul proprietar deposedat abuziv de catre stat.
Curtea reține că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare iar potrivit art. 50 alin. 2 din actul normativ de referință, în cazul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit.
Curtea apreciază că aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 20 alin. 2 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care ,,în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.
Rezultă așadar că noțiunea de desființare a contractului – se impune a fi înțeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, ci și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 1 al art. 20, introdus prin Legea nr. 1/2009.
Prin urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului (fie ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității acestuia, sau a unei actiuni în revendicare, Legea nedistingând sub acest aspect), deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Așa fiind, se impune a se concluziona că dispozițiile înscrise în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au în vedere acele situații în care, ca efect al pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile, proprietarii imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt deposedați de bunurile, astfel dobândite, fiind evinși, ca efect al admiterii acțiunilor formulate împotriva lor, noțiunea de desființare folosită de legiuitor, neputând fi limitată, în lipsa unei precizări exprese, doar la acele situații în care, prin hotărâre judecătorească se dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare ci, are în vedere orice măsură prin care se ajunge la deposedarea acestor proprietari.
Ca atare, potrivit acestor prevederi legale au dreptul la restituirea prețului de piață proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, dar au devenit a devenit „ineficace” ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum se precizează expres în art. 20 alin. 21 din Legea nr. 10/2001.
Faptul că în speță, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în conformitate cu prevederile speciale ale Legii nr. 112/1995, ca efect al admiterii unei actiuni în revendicare formulată împotriva acestora, nu poate avea relevanță în soluționarea cauzei, în sensul celor sustinute de recurent - al ineficienței Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situație, dispozițiile art. 501 ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost acest act normativ modificat prin Legea nr. 1/2009, găsindu-și aplicare în toate cazurile în care titlurile proprietarilor cumpăratori ai imobilelor nationalizate, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, au fost desființate.
Referitor la cerința respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului, Curtea reține că deși recurentul invocă neîndeplinirea acestei condiții, singurul argument invocat este în sensul că reclamanții nu au fost probat cu o hotărâre judecătorească faptul că au fost de bună credință la încheierea contractului.
Curtea constată însă că în niciuna dintre hotărârile judecătorești opozabile reclamanților nu s-a constatat reaua credință a cumpărătorilor imobilului în temeiul Legii nr. 112/1996, instanțele apreciind că o atare analiza nu se impune a fi realizată în cadrul unei acțiuni în revendicare.
În plus, nu se poate face abstracție de împrejurarea că în hotărârea pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a reținut că vânzarea imobilului către reclamanți s-ar fi făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci instanța a reținut valabilitatea titlului acestora.
Este adevărat că, în aplicarea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru acordarea prețului de piață, trebuie îndeplinită condiția ca actul de vânzare-cumpărare să se fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, îndeplinirea acestei condiții rezultă deja din hotărârea judecătorească pronunțată anterior, premisa avută în vedere de către instanțele anterioare fiind aceea a valabilității titlului înfățișat de reclamanți.
Totodată, din punct de vedere procesual, constatarea respectării legii cu ocazia încheierii unui contract presupune existența unei acțiuni în anularea sau constatarea nulității actului juridic. De asemenea, actul juridic nu poate fi considerat nul pentru nerespectarea legii decât în măsura în care o hotărâre judecătorească dispune prin dispozitivul său în mod expres acest lucru. Or, în litigiul anterior, nu s-a statuat că există o astfel de încălcare a Legii nr. 112/1995.
Tot astfel, referitor la cerința respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului, Curtea reține că recurentul invocă neîndeplinirea acestei condiții, susținând că reclamanții nu au fost de bună credință la încheierea contractului. Or, o atare susținere este lipsită de relevanță în raport de cadrul procesual cu care a fost investită instanța de fond, analiza atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, fiind o chestiune distinctă de problema fraudării Legii nr. 112/1995. Mai mult, buna credința este prezumată de lege, iar recurentul nu a fost în măsură să administreze probe cu care să răstoarne această prezumție legală.
Ca atare, în mod corect a apreciat tribunalul că atâta vreme cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au pierdut bunul în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare a comparării titlului lor valabil cu titlul adversarului din acel proces, în lipsa administrării de dovezi din care să rezulte nerespectarea normelor Legii nr. 112/1996, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecință, Curtea constată că și această susținere este nefondată.
Totodată, va fi respinsă și critica formulată de recurent referitoare la greșita solutionare de catre instanța de apel a motivului de apel vizând împrejuarea că raportul de expertiză efectuat în cauză, nu reflectă valoarea reală a pretului de circulatie al apartamentului.
Curtea, verificând actele dosarului, reține că apelantul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică administrat în primă instanță și că, nici în cererea de apel și nici la termenul la care au avut loc dezbaterile în această fază procesuală, apelantul nu a solicitat o nouă expertiză, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, în speță, expertiza a fost întocmită de catre un expert specializat în evaluarea bunurilor imobile, la efectuarea expertizei fiind avute în vedere nu numai starea imobilului, dar și caracteristicile sale tehnice, amplasamentul acestuia, dotările, fiind aplicată o corecție dedusă din marja de negociere a prețului.
În același timp, verificând din perspectiva criticilor formulate în concret referitoare la concluziile expertizei, Curtea reține că acestea nu evidențiază o aplicare greșită a normelor care reglementează administrarea acestui mijoc de probă, ci vizează modul în care instantele de fond au procedat la stabilirea situației de fapt în cauză, aspect care nu poate fi cenzurat pe calea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pe care recurentul își întemeiază calea de atac.
Mai mult, recurentul nu a înțeles să administreze nicio dovadă pertinentă în sprijinul susținerilor vizând pretul pretins a fi exagerat de mare al imobilului, de natură să conducă la concluzia că aprecierea formulată de către expertul specialist desemnat în cauză, în prima instantă, sub acest aspect, ar fi eronată.
În consecință, simplul fapt că recurentul a înțeles să conteste în apel, concluziile expertizei, omițând însă să administreze probele la care era obligat în conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil și art. 129 alin. 1 din Codul civil - de natură să sprijine criticile formulate, nu poate să determine o altă soluție în ceea ce privește concluzia instanțelor anterioare referitoare la valoarea imobilului expertizat, instanța având obligația impusă de necesitatea soluționării procesului în mod echitabil, de a cenzura concluziile expertizei prin prisma unor probe concludente administrate de către cel interesat, cerință neîndeplinită în cauză.
Tot astfel, referitor la susținerea din recurs în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, Curtea reține că, pe de o parte, limitele despăgubirilor cuvenite reclamanților sunt cele prevăzute de legea specială, pentru motivele prezentate pe larg în analiza primului motiv de recurs, iar nu de dreptul comun iar pe de altă parte, că norma înscrisă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 are un conținut clar, voința legiuitorului fiind aceea ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, să fie despăgubiți cu prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, după . Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.
Prin adoptarea Legii nr. 1/2009 și introducerea unui nou articol-art. 501- în Legea nr. 10/2001, este evidentă concluzia că în cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.
Câtă vreme, prin lege s-a prevăzut neechivoc modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite acestei categorii de beneficiari, stabilindu-se că acestea trebuie să reflecte prețul de piață al imobilului, orice alegație referitoare la cuantumul exagerat al despăgubirilor reflectate în prețul de piață a imobilului, sprijinită pe împrejurarea că prețul plătit în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ar fi fost derizoriu, excede normei de drept incidentă cauzei.
Curtea are în vedere faptul că prin critica formulată, recurentul tinde la a interpreta în mod personal textele de lege incidente cauzei, soluțiile legislative existente nemulțumindu-l, ceea ce excede motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
De altfel, prin Decizia nr. 1.351 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 881 din 24 decembrie 2008, Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstituționalitate acestei norme, reținând, în legătură cu textele de lege criticate, că: „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foștilor chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință, ceea ce este în consens cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora: „România este stat de drept, în care [...] drepturile și libertățile cetățenilor [...], dreptatea [...] reprezintă valori supreme [...] și sunt garantate".
Tot astfel, prin decizia nr. 1389 din 20 octombrie 2011, Curtea Constituțională a statuat în sensul că: „Este echitabil, în această situație, ca statul să acorde despăgubiri la prețul de piață al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuințe, având în vedere că, la data dobândirii acelui imobil de la stat, cumpărătorul a plătit prețul real al imobilului, stabilit în conformitate cu actele normative în vigoare la acel moment".
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza R. versus România, cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).
Deși susține că în cauză situația de fapt nu este similară celei din aceste cauze soluționate de instanța de contencios european, recurentul omite faptul că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acțiunea în revendicare formulată împotriva reclamanților a fost admisă ca efect al comparării titlului acestora cu cel mai bine caracterizat al fostului proprietar, că s-a reținut valabilitatea titlului exhibat de aceștia, iar în cauza nu a fost răsturnată prezumția de bună credință de care aceștia beneficiază. Or, tocmai acestea sunt elementele care au fundamentat concluzia Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, într-o astfel de situație, este încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cel vătămat trebuind a fi pus pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
În plus, nu se poate face abstracție de faptul că, prin legislația specială adoptată în acest domeniu, statul a recunoscut în favoarea acestor proprietari, dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de piață a imobilelor de care au fost deposedați, legislație care trebuie aplicată cu consecvență, situație premisă distinctă de cea din cauza Velikovi și alții vs. Bulgaria.
Or, în considerarea chiar a jurisprudenței Curții Europene, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea reclamantilor presupune, conform criteriului proporționalității, acordarea prețului de circulație a imobilului de care aceasta a fost evinsă.
În consecință, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a apreciat ca fondată cererea reclamanților întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, având ca obiect obligarea pârâtului la plata prețul de piață al imobilului de care titularii acțiunii au fost deposedați ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulată împotriva acestora.
Referitor la critica vizând modul de soluționare a cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în prima instanță.
Verificând cererea de apel, Curtea constată că o atare critică nu a fost dedusă analizei instanței de apel, deși partea a avut la dispoziție acest mijloc procesual, ci a fost invocată pentru prima dată în recurs.
Întrucât, obiectul prezentei căi de atac îl constituie în acest caz potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, decizia pronunțată de instanța de apel, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică trecând peste calea de atac a apelului. Pe cale de consecință, Curtea nu are conferită de lege posibilitatea de a analiza susținerile recurentului în legătură cu acest aspect.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a recurentului, Curtea va dispune obligarea acestuia către intimați la plata cheltuielilor de judecata în sumă de 1.500 lei reprezentând onorariu avocat achitat în cauza conform chitanței nr. 42/2014 ( fila 28 dosar recurs).
Pentru a dispune astfel, Curtea are în vedere că suma solicitată de intimați în această cale de atac, în cuantum de 1.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinește cerințele statuate în prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă și pe cele la care face referire jurisprudența constantă a Curtii Europene a Drepturilor Omului, totalul onorariului de avocat solicitat neputând fi apreciat ca fiind disproporționat, sub aspectul volumului de muncă prestată în concret în cauză și impus de circumstanțele și complexitatea spetei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A M. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr.937/A14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C. și D. L. D. și intimații pârâți PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR.
Obligă recurentul către intimați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/26.03.2014
T.B.Secția a III-a – C.T.
- Ș.Ț.
Jud.Sector 4 – E.G.R.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 474/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 471/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
