Legea 10/2001. Decizia nr. 474/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 474/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 21584/3/2013
Dosar nr._
(1539/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 474
Ședința publică de la 04.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant R. C., împotriva deciziei civile nr.1526 din data de 11.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. A., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant R. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 9) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, din oficiu, pune în discuție, calificarea căii de atac, în raport de data introducerii acțiunii, față de valoarea obiectului dedus judecății.
Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, învederează că a formulat recurs în cauză, în raport de legea procesuală la acel moment, motiv pentru care lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a acestei chestiuni.
Recurentul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, apreciază că apelul este calea legală de atac în cauză.
Curtea, în urma deliberării, raportat la data introducerii acțiunii și obiectul litigiului, având în vedere și dispozițiile legii de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, constată că prezenta cale de atac este apelul, motiv pentru care completul de judecată va fi format din primii doi membri din completul de recurs.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
În continuare, în complet legal constituit de apel, reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Recurentul – reclamant R. C., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea M. București la înaintarea dosarului administrativ către Secretariatului General al Comisiei pentru Despăgubiri, având în vedere următoarele argumente:
Susține că, obiectul recursului este constituit de capătul al treilea al cererii – obligarea Primăriei Municipiului București de a trimite, după emiterea dispoziției de acordarea a măsurilor compensatorii, dosarul administrativ Secretariatului General al Comisiei pentru Despăgubiri.
Având în vedere acest aspect, instanța de fond a considerat că nu poate fi analizat, întrucât nu există un interes actual al reclamantului la momentul sesizării instanței, ceea ce nu este real.
Astfel, în fața instanței de fond a solicitat trimiterea dosarului în condițiile Legii nr.165/2013, în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, însă nu era în vigoare la data soluționării notificării. Având în vedere și dispozițiile Curții Constituționale, apreciază că prevederile Legii nr.165/2013 nu sunt aplicabile în speță. Consideră că nu sunt aplicabile aceste dispoziții întrucât art.4 stabilește că sunt aplicabile aceste prevederi cererilor nesoluționate și proceselor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare.
Având în vedere aceste argumente, solicită a se avea în vedere că dispoziția Primarului General al Municipiului București a fost emisă în luna aprilie 2013, termenul de contestație se împlinea după data de 20.05.2013, iar Legea nr.165/2013 a intrat în vigoare la 20.05.2013.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, notificarea era soluționată, iar procesul nu era încă început.
În aceste condiții, activează legea veche, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr.247/2005, Titlul VII, în raport de care se stabilesc despăgubirile în asemenea situații, când imobilul nu poate fi restituit în natură.
Astfel, potrivit art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 coroborat cu art.23 din Legea nr.10/2001 și potrivit dispoziției nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și față de analizarea pe fond a cererii, instanța va soluționa această chestiune și va stabili că notificatorul are dreptul la acordarea de despăgubiri.
În cazul în care despăgubirile au fost stabilite prin hotărâri judecătorești, potrivit art.16 din Legea nr.247/2005 sau când notificările nu au fost soluționate până la momentul intrării în vigoare a acestui text de lege, dosarele vor fi înainte Secretariatului General al Comisiei pentru Despăgubiri.
În situația în care instanța nu are posibilitatea trimiterii dosarului, în condițiile în care a soluționat notificarea, apreciază că singura variantă este ca această obligație să fie impusă entității ce deține dosarul.
Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 300 euro, potrivit facturii . nr.0245 din 31.07.2014 și chitanței . nr.0201 (pe care le depune).
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de recurentul – reclamant, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.
În speță, apreciază că reclamantul nu justifică un interes în formularea acestui capăt de cerere și nu există un refuz nejustificat de soluționare a unei dispoziții, ci este vorba despre o procedură de contestare a dispoziției despre care se susține că este nelegală.
Solicită admiterea apelului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, având în vedere că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantului, astfel încât se impune a fi menținută Dispoziția nr._ din data de 29.04.2013, emisă de Primarul General al Municipiului București, privind imobilul aflat în litigiu, situat în București, ..19, sector 3.
Solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată.
Recurentul – reclamant R. C., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului promovat de pârâtul M. București prin Primarul General, ca nefondat, întrucât criticile expuse nu arată în mod concret dispozițiile legale pe care instanța de fond le-a încălcat.
De asemenea, solicită respingerea și a cererii de reducere a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, întrucât pârâtul nu a avut în vedere criteriile expres și limitativ prevăzute de lege – valoarea pricinii, munca îndeplinită de avocat, complexitatea cauzei și, din această perspectivă, nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă la data de 12.06.2012, reclamantul R. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. București reprezentat de Primarul General, solicitând
1. Anularea Dispoziției nr._/29.04.2013 emise de Primarul General al Municipiului București și, în consecință, constatarea calității de persoană îndreptățită, în condițiile Legii 10/2001, a reclamantului;
2. Obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul ce face obiectul Notificării nr. 952/14.02.2002;
3. Obligarea pârâtului la înaintarea dispoziției prevăzute la pct.2 și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acesteia, a documentelor care atestă situația juridică a imobilului obiect al notificării la momentul emiterii dispoziției, inclusiv a oricăror înscrisuri cu privire la construcțiile demolate, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor;
4. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr._/29.04.2013, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a stabilit că „se respinge notificarea formulată de domnul R. C. ... privind restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 19, Sector 3, deoarece nu are calitatea de persoană îndreptățită",în motivarea dispoziției mai sus menționate s-a reținut că „preluarea imobilului ... s-a făcut de la un alt proprietar (A. A.) care nu este autorul notificatorului.
Reclamantul a arătat că Dispoziția nr._/29.04.2013, emisă de Primarul General al Municipiului București, este nelegală, și, în consecință, se impune anularea acesteia întrucât imobilul situat în București, ..19, Sector 3 a fost proprietatea d-nei M. I. S., așa cum rezultă și din Procesul-verbal nr._/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București.
Acest imobil a fost cumpărat de bunica reclamantului, F. O. R., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov Secția notariat sub nr.6549 din 31 mai 1949, la data cumpărării, imobilul fiind format din: teren în suprafață de 174 mp și construcție, având parter - 4 camere și dependințe, formând două apartamente, etaj 1 - 5 camere și dependințe, etaj 2-5 camere și dependințe, și mansardă -1 cameră și 1 bucătărie.
Imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, iar, potrivit Listei imobilelor naționalizate din 20.04.1950, respectivul imobil a fost preluat de la A. A. (poziția 224 din listă).
Imobilul a fost cuprins în Decretul de expropriere nr. 130/1989 (Anexa 2) și, ca urmare, clădirea a fost dezafectată și demolată și, ulterior, terenul aferent acesteia a fost ocupat de diverse construcții, situație care se menține și în prezent.
Reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al bunicii sale, R. O. F., la capătul unui șir de succesiuni, după cum urmează: R. O. F. a decedat la 21.05.1980, fiind moștenită de cele două fiice ale ei, R. M. și R. L., în condițiile renunțării la succesiune a fiului ei, R. I. M. (tatăl reclamantului), așa cum atestă Certificatul de moștenitor nr.1088/1980; R. L. a decedat la 16.02.1992, fiind moștenită de sora și fratele ei, respectiv R. M. și R. I. M., după cum atestă Certificatul de moștenitor nr.1169/1992; R. I. M. a decedat la 28.08.1993, fiind moștenit de reclamant, R. C., după cum atestă Certificatul de moștenitor nr. 1811/1994; R. M. a decedat la 17.07.2001, fiind moștenită de reclamant, R. C., nepot de frate predecedat, după cum atestă Certificatul de moștenitor nr. 85/2001.
În calitate de unic moștenitor al bunicii sale, reclamantul R. C., a adresat Primăriei Municipiului București Notificarea nr. 952/14.02.2002, în condițiile Legii 10/2001, solicitând restituirea în natură și/sau prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.
Notificarea făcută în temeiul Legii 10/2001 a format obiectul Dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București sub nr._/14.02.2002.
Întrucât pârâtul nu a soluționat notificarea formulată de reclamant în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, reclamantul s-a adresat justiției, iar, prin Sentința civilă2424/07.04.2006, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 5 București a obligat pârâtul ,,la emiterea unei dispoziții motivate cu privire la notificarea nr.952/14.02.2002 adresată de reclamant, înregistrată sub nr._/14.02.200T.
În motivarea hotărârii judecătorești mai sus menționate, s-a reținut că „reclamantul a arătat că imobilul a aparținut bunicii sale, F. O. R., fiind depus în acest sens actul de proprietate", și, de asemenea, s-a reținut că „reclamantul... este unicul moștenitor" al bunicii sale.
În consecință, instanța a reținut că „reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, a înțeles să depună toate actele în dovedirea cererii”.
Reclamantul a menționat că deși legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, însă prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art.24 din Legea nr.10/2001.
Un astfel de mijloc de probă nu este viabil, dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Ca urmare, reclamantul a învederat că în condițiile în care a înfățișat pârâtului Actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 6549 din 31 mai 1949, prin care bunica sa a dobândit imobilul ce face obiectul notificării, precum și înscrisurile din care rezultă că este unicul moștenitor al bunicii sale, este lipsit de relevanță faptul că în anexele decretului de expropriere figurează o altă persoană de la care s-a preluat respectivul imobil.
Așadar, din înscrisurile menționate mai sus reiese că titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării era, la data naționalizării, bunica reclamantului, chiar dacă în decretul de naționalizare este menționată o altă persoană, iar, reclamantul, în calitate de unic moștenitor al bunicii sale, este persoană îndreptățită, potrivit art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea 10/2001.
De altfel, prin Sentința civilă nr.2424/07.04.2006, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 5 București a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită.
Or, prin emiterea Dispoziției nr._/29.04.2013, a fost încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii amintite mai sus.
Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea 10/2001, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".
De asemenea, în conformitate cu art. 21 alin. 1 din Legea 165/2013, „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate".
Ca urmare, instanța va obliga pârâtul la emiterea unei dispoziții care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul ce face obiectul Notificării nr.952/14.02.2002, întrucât acesta nu mai poate fi restituit în natură.
Totodată, pârâtul va fi obligat la înaintarea dispoziției care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul ce face obiectul Notificării nr. 952/14.02.2002 și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acesteia, a documentelor care atestă situația juridică a imobilului obiect al notificării la momentul emiterii dispoziției, inclusiv a oricăror înscrisuri cu privire la construcțiile demolate, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Pentru dovedirea cererii reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri și a menționat că, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea 10/2001 cererea este scutită de taxă judiciară de timbru.
La data de 23.08.2013, ca urmare a adresei emisă de către instanță, Primăria Municipiului București a comunicat în copie înscrisurile care au stat la baza emiterii Dispoziției Primarului General nr._/29.04.2013 prin care s-a soluționat dosarul administrativ nr._ constituit în baza notificării nr. 952/14.02.2002.
Prin sentința civilă nr. 1526/11.09.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis, în parte acțiunea formulată de reclamantul R. C., a anulat dispoziția nr._/2013, a obligat pârâta la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent-măsuri compensatorii în conf. Legii 165/2013 pentru imobilul din .. 19, Sector 3 (teren de 174 mp și construcție) și, pe cale de consecință, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată cu obligarea pârâtului la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul intitulat “act de vânzare - cumpărare” autentificat in 31 mai 1949 M. I S. a vândut lui F. O R. imobilul din București, ..19 – teren si o constructive parter și doua etaje.
Potrivit adresei nr.1577/11.03.2003 a Direcției Venituri Impozite si Taxe Locale – fila 85, ca si contribuabil pentru impunerea veniturilor proprietăților este înregistrata la nivelul anului 1950 R. F..
Potrivit adresei 3774/17.02.2003 a CGMB - AFI - fila 86 imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, fiind preluat de la A. A., astfel ca i se aplica dispozițiile art.2 lit. a din Legea 10/2001, fiind imobil preluat abuziv, aflat in deținerea unității administrativ teritoriale si supus restituirii in natura sau in echivalent.
Având in vedere ca prin notificarea 952/14 februarie 2002 adresata Municipiului București, reclamantul a solicitat restituirea imobilului, iar notificarea a fost soluționată prin dispoziția contestata, Tribunalul a verificat temeinicia cererii de restituire.
Notificatorul este moștenitorul lui R. M. decedata in 29 octombrie 2001, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.85/29 octombrie 2001 – fila 91, al lui R. I. M., aceasta din urma, moștenitor al lui R. L. moștenitoare a lui R. F., împreuna cu R. M. potrivit certificatului de moștenitor nr.538/23.06.1980 – fila 90, astfel ca dovedește calitatea prevăzuta de art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Dispoziția nr._/29.04.2013 de respingere a notificării este nelegală, având in vedere ca reclamantul a dovedit calitatea de proprietar a autoarei sale la data preluării imobilului. Ca imobilul apare in decretul de naționalizare pe numele unei alte persoane este faptul care poate fundamenta o prezumție relativa prevăzută de art.24 din Legea nr.10/2001 împotriva căreia reclamantul a produs probele privind existenta proprietății in patrimoniul altei persoane decât persoana din decret.
Întreg imobilul – construcție a fost demolat urmare a decretului Consiliului de stat nr.130/1989 – potrivit înscrisurilor de la filele 86-87 .
Potrivit adresei conținând nota de reconstituire a PMB – fila 94 si a înscrisurilor privitoare la demolare, Tribunalul a reținut dreptul la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent – masuri compensatorii in condițiile Legii nr.165/2013, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2, 7 alin. 1 indice 1 si alin. 5 din Legea 10/2001. Valoarea despăgubirilor a fost stabilită potrivit procedurii administrative, nefiind posibila in procedura de soluționare a notificării.
Cererea de obligare a Municipiului București la înaintarea dosarului către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art.21 din Legea 165/2013 – a fost respinsă, având în vedere ca interesul în formularea acestei cereri nu este actual. Nu poate fi anticipata acțiunea paratului Municipiului București, pentru a fi necesara intervenția instanței la acest moment.
Împotriva acestei sentințe, la data de 18.06.2014 a declarat apel pârâtul M. București prin Primarul General și la data de 27.06.2014 reclamantul R. C., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.07.2014.
În motivarea apelului său, apelantul-reclamant R. C. a arătat că prin capătul numărul 3 al cererii introductive de instanță, a solicitat "obligarea pârâtului la înaintarea dispoziției prevăzute la pct.2 și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acesteia, a documentelor care atestă situația juridică a imobilului obiect al notificării la momentul emiterii dispoziției, inclusiv a oricăror înscrisuri cu privire la construcțiile demolate, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Instanța de fond a respins acest capăt de cerere "având în vedere că interesul în formularea acestei cereri nu este actual, întrucât "nu poate fi anticipată acțiunea pârâtului M. București, pentru a fi necesară intervenția instanței la acest moment.
Totodată, instanța de fond a obligat pârâtul "Ia plata sumei de 1.500 lei către reclamant, cheltuieli de judecată reprezentând parte din onorariul de avocat, în cuantum total de 2.642,40 lei, "În măsura admiterii pretențiilor”.
Recurentul apreciază că soluția instanței de fond este nelegală pentru următoarele motive:
Punerea în aplicare a Legii nr.10/2001 presupune parcurgerea de către persoana interesată a două etape succesive: procedura administrativă prealabilă - având caracter obligatoriu - și procedura judiciară - având caracter facultativ și subsidiar, în sensul că persoanele nemulțumite de modul de soluționare a notificărilor depuse pot să se adreseze justiției, în vederea realizării controlului judecătoresc al actelor unității deținătoare.
De asemenea, prin Decizia XX/19.03.2007 pronunțată în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a decis că "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond ... acțiunea persoanei îndreptățite " .
Ca urmare, din interpretarea coroborată a celor două izvoare de drept amintite mai sus, reiese că instanța de judecată sesizată în condițiile Legii nr.10/2001 va analiza pe fond notificarea persoanei îndreptățite și, în măsura în care o va găsi întemeiată, va dispune restituirea în natură a imobilului ce face obiectul acesteia sau, dacă acest lucru nu este posibil, va dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
După . Legii nr.165/2013, analiza pe fond a contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal prezent permițând instanței civile să analizeze calitatea de persoană îndreptățită, preluarea abuzivă, natura măsurilor reparatorii și a celorlalte măsuri dispuse de entitatea Investită cu soluționarea notificării, urmând ca instanța de contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor și a celorlalte măsuri stabilite de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Așadar, instanța civilă, analizând pe fond contestația, va constata nu numai că persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii, ci, pentru realizarea efectivă a acestui drept, va dispune înaintarea dispoziției și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acesteia, a documentelor care atestă situația juridică a imobilului obiect al notificării la momentul emiterii dispoziției, inclusiv a oricăror înscrisuri cu privire, la construcțiile demolate, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În consecință, având în vedere că recurentul urmărește realizarea efectivă a dreptului său la măsuri reparatorii - drept stabilit deja de instanța de judecată - acesta are un interes actual atunci când solicită înaintarea dispoziției și a Întregii documentații care a stat la baza emiterii acesteia către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, urmând ca numai problemele ivite după sesizarea acestei comisii să fie analizate de instanța de contencios administrativ.
În motivarea apelului său, apelantul– pârât M. București prin Primarul General a arătat că hotărâre pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – motiv prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Recurentul – pârât arată că prin cererea de chemare in judecata reclamantul - a contestat dispoziția nr._/29.04.2013 emisă de Primarul General al Municipiului București, solicitând constatarea calității de persoana îndreptățita, si obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții care sa conțină propunerea de acordare a masurilor compensatorii pentru imobilul ce face obiectul notificării nr.952/14.02.2002.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, fiind preluat de la A. A..
Dispoziția nr._/2013 de respingere a notificării este legală și temeinica, având în vedere ca reclamantul nu si-a dovedit calitatea de persoana îndreptățita, având in vedere ca în Decretul de naționalizare apare numele altei persoane, altul decât notificatorul.
In motivarea cererii reclamantul a arătat ca prin Dispoziția nr._/2013, s-a stabilit ca "se respinge notificarea formulata de R. C., privind restituirea in natura a imobilului situat in București ..19,sector 3, deoarece nu are calitatea de persoana îndreptățită.
Înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecata la soluționarea cauzei si considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a calității de persoană îndreptățită la restituire nu fac aceasta dovada si nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv in ceea ce privește întinderea acestora si a raporturilor dintre autorii reclamanților referitor la proprietatea imobilului in litigiu precum si determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Preluarea imobilului din litigiu s-a făcut de la un alt proprietar respectiv A. A. si nu de la autorul reclamantului.
Analizând criticile aduse Dispoziției Primarului General precum si actele depuse in susținerea notificării, recurentul – pârât consideră ca acestea sunt nefondate, întrucât in speța, prin aplicarea dispozițiilor legii nr.10/2001, in mod corect s-a emis Dispoziția nr._/29.04.2013 privind terenul in suprafața de 174 mp situat in București ..19, sector 3.
In ceea ce privește obligarea recurentul – pârât la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1.500,deși in opinia sa, nu datorează aceste cheltuieli.
Astfel potrivit art.274 alin.1 cod pr.civ. "partea care cade in pretenții va fi obligată la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată", in subsidiar aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă.
In ceea ce privește obligația recurentului – pârât de a suporta cheltuielile de judecata in cuantum de 1.500 lei consideră ca in cauza nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin.1 Cod de procedura Civila.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
La data de 31.07.2014 recurentul – reclamant R. C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând:
- Excepția nulității recursului formulat de recurentul M. București, întrucât nu este motivat în condițiile stabilite de lege, iar, pe fond,
- Respingerea ca neîntemeiată a recursului formulat de recurentul M. București, și, în ambele cazuri, obligarea recurentului M. București la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, recurentul – reclamant a arătat că, pe cale de excepție solicită anularea recursului formulat de pârât ca nemotivat întrucât din interpretarea art.3041 coroborat cu 3021 alin. 1 lit. c Cod procedură civilă, rezultă că motivarea recursului trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: prima se referă la indicarea unui motiv de recurs, iar cea de-a doua, la dezvoltarea acestui motiv de recurs, în sensul prezentării de către recurent a criticilor formulate împotriva hotărârii recurate, precum și a argumentelor care susțin aceste critici.
Din lecturarea cererii formulate de recurentă reiese că prima condiție a fost îndeplinită, întrucât aceasta a indicat ca motiv de recurs "motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită legii”..
Însă, cea de-a doua condiție nu a fost îndeplinită de către recurent, întrucât acesta nu a prezentat în concret criticile formulate împotriva hotărârii recurate, ci, prin cererea de recurs formulată, a fost narată procedura desfășurată în fața instanței de fond ori a fost prezentată soluția acestei instanțe.
Ca urmare, în condițiile art.306 alin.1 Cod procedură civilă, recurentul – reclamant solicită anularea prezentului recurs.
Recurentul solicită respingerea recursului formulat de M. București ca neîntemeiat.
Imobilul situat în București, ..19, Sector 3 a fost proprietatea d-nei M. 1. S., așa cum rezultă și din Procesul-verbal nr._/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București.
Acest imobil a fost cumpărat de bunica recurentului - reclamant, F. O. R.,
prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr.6549 din 31 mai 1949.
La data cumpărării, imobilul era format din: teren în suprafață de 174 mp și construcție, având parter - 4 camere și dependințe, formând două apartamente, etaj 1 - 5 camere și dependințe, etaj 2 - 5 camere și dependințe, și mansardă - 1 cameră și 1 bucătărie.
Imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, iar, potrivit Listei imobilelor naționalizate din 20.04.1950, respectivul imobil a fost preluat de la A. A. (poziția 224 din listă).
Imobilul a fost cuprins în Decretul de expropriere nr.130/1989 (Anexa 2) și, ca urmare, clădirea a fost dezafectată și demolată și, ulterior, terenul aferent acesteia a fost ocupat de diverse construcții, situație care se menține și în prezent.
Recurentul – reclamant arată că este unicul moștenitor al bunicii sale, R. O. F., la capătul unui șir de succesiuni, după cum urmează: R. O. F. decedează la 21.05.1980, fiind moștenită de cele două fiice ale ei, R. M. și R. L., în condițiile renunțării la succesiune a fiului ei, R. I. M. (tatăl recurentului), așa cum atestă Certificatul de moștenitor nr.1088/1980; R. L. decedează la 16.02.1992, fiind moștenită de sora și fratele ei, respectiv R. M. și R. I. M., după cum atestă Certificatul de moștenitor nr.1169/1992; R. I. M. decedează la 28.08.1993, fiind moștenit de recurentul R. C., după cum atestă Certificatul de moștenitor nr. 1811/1994; R. M. decedează la 17.07.2001, fiind moștenită de R. C., nepot de frate predecedat, după cum atestă Certificatul de moștenitor nr.85/2001.
În calitate de unic moștenitor al bunicii sale, recurentul – reclamant, a adresat Primăriei Municipiului București Notificarea nr.952/14.02.2002, în condițiile Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natură și/sau prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.
Notificarea făcută în temeiul Legii nr.10/2001 a format obiectul Dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București sub nr._/14.02.2002.
Întrucât recurentul-pârât nu a soluționat notificarea formulată reclamant în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, s-a adresat justiției, iar, prin Sentința civilă nr.2424/07.04.2006, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 5 București a obligat pârâtul "Ia emiterea unei dispoziții motivate cu privire la notificarea nr.952/14.02.2002 adresată de reclamant, înregistrată sub nr._/14.02.2002".
În motivarea hotărârii judecătorești mai sus menționate, s-a reținut că „reclamantul a arătat că imobilul a aparținut bunicii sale, F. O. R., fiind depus în acest sens actul de proprietate", și, de asemenea, s-a reținut că reclamantul ... este unicul moștenitor" al bunicii sale.
În consecință, instanța a reținut că reclamantul în calitate de persoană îndreptățită, a înțeles să depună toate actele în dovedirea cererii".
Este adevărat că legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, însă prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr.10/2001.
Un astfel de mijloc de probă nu este viabil, dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Ca urmare, în condițiile în care subsemnatul a înfățișat pârâtului Actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr.6549 din 31 mai 1949, prin care bunica sa a dobândit imobilul ce face obiectul notificării, precum și înscrisurile din care rezultă că este unicul moștenitor al bunicii sale, este lipsit de relevanță faptul că În anexele decretului de expropriere figurează o altă persoană de la care s-a preluat respectivul imobil.
Așadar, din înscrisurile menționate mai sus reiese că titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării era, la data naționalizării, bunica subsemnatului, chiar dacă în decretul de naționalizare este menționată o altă persoană, iar, subsemnatul, în calitate de unic moștenitor al bunicii sale, este persoană îndreptățită, potrivit art.3 coroborat cu art.4 din Legea nr.10/2001.
De altfel, prin Sentința civilă nr.2424/07.04.2006, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 5 București a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită.
Or, prin emiterea Dispoziției nr._/29.04.2013, a fost încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii amintite mai sus.
Ca urmare a celor arătate mai sus, în mod corect, instanța de fond a admis cererea reclamantului, a anulat Dispoziția nr._/29.04.2013, emisă de Primarul General al Municipiului București și, făcând aplicarea art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001 și a art.21 alin.1 din Legea nr.165/2013, a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent.
Trebuie arătat că art.274 alin. 3 nu permite înlăturarea în totalitate a onorariului de avocat, ci doar micșorarea acestui onorariu.
Astfel, potrivit art.274 alin. 3 Cod procedură civilă, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Din textul de lege citat mai sus reiese că, reducerea onorariului de avocat, poate fi făcută numai în raport de cele două criterii stabilite în mod expres și limitativ de legiuitor: valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
În cazul de față, nu poate fi incident criteriul valorii pricinii, întrucât prezenta cauză nu are un obiect evaluabil în bani.
În raport de munca îndeplinită de avocat - care a redactat contestația, a înaintat-o instanței de judecată împreună cu actele pe care se întemeia, s-a prezentat la toate termenele de judecată, a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a reprezentat contestatorul în fața instanței de fond și a pus concluzii pentru susținerea cererii acestei părți - nu se justifică reducerea onorariului de avocat, în cuantum de 1.500 lei, acordat de instanța de fond după ce a făcut aplicarea art.276 Cod procedură civilă. În consecință, și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de, dispozițiile art 488 cod procedură civilă din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art 479 cod procedură civilă, în alineatul 1 permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul 2 dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.
Din această perspectivă, relevante sunt și prevederile art 477 cod procedură civil, care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. În alineatul al doilea se precizează că devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. În concepția noului cod de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului este analizat dintr-o dublă perspectivă, atât din punct de vedere aceea ce s-a criticat prin exercitarea căii de atac, cât și din punct de vedere a ceea ce s-a dedus judecății în prima instanță. Acest al doilea aspect face obiect de analiză prin prevederile art 478 cod procedură civilă, care, reluând vechea reglementare interdicția schimbării în apel a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, precum și a calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată iar în alineatul al doilea stabilesc că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, recunoscându-se instanței de apel posibilitatea de a încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Menținând regula din vechiul cod relativă la interdicția de a formula cereri noi în apel, actuala reglementare în materie procesual civilă, conferă părților posibilitatea să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. În alineatul final al acestui text de lege, legiuitorul recunoaște, în acord cu vechea reglementare, posibilitatea părților de a cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și de a invoca compensația legală.
Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate câr și de temeinicie asupra soluției apelate.
Examinând cererea de apel promovată de pârâtă, Curtea constată că, în esență, pârâtul a criticat sentința atacată, sub aspectul nedovediri calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, precum și sub aspectul cheltuielilor de judecată, iar reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește trimiterea dosarului administrativ de lege, împreună cu dispoziția Primarului direct la CNCI, precum și din punct de vedere al cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.
În ceea ce privește criticile formulate de pârât prin cererea sa de apel, Curtea le apreciază ca nefondate, reținând că reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit dispozițiilor legii 10/2001, în condițiile în care bunica sa R. F. a dobândit imobilul notificat printr-un contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr 6549/31 05 1949 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, aceasta fiind titular de rol fiscal și plătitor de impozit, potrivit relațiilor furnizate de Primăria Sector 3, Departamentul Economic, Direcția Venituri, Impozite și taxe Locale, din anul 1949 și până în anul 1950, când fișa matricolă a imobilului s-a închis cu mențiunea naționalizat, fără a se specifica actul normativ în baza căruia s-a realizat trecerea imobilului în proprietate statului. Faptul că în anexa decretului 92/1950 a figurează drept proprietar naționalizat o altă persoană: A. A. nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în speța de față, deoarece Curtea apreciază că prezumția instituită de prevederile art 24 din legea 10/2001 nu este aplicabilă, în condițiile în care există o dovadă contrară. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea pornește de la analiza acestui text de lege, prin care legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a statuat că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, legiuitorul completează dispozițiile alineatului 1, în sensul că stabilește că, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Rațiunea instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Pe cale de consecință, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Pentru justa soluționare a cauzei relevante sunt și prevederile art 23 din legea 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Prevederile acestui text de lege sunt explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, prin care se arată că prin sintagma acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea constată că prezumțiile instituite de dispozițiile art 24 din legea 10/200, referitoare la persoana fostului proprietar, precum și la întinderea dreptului de proprietate sunt operante în absența altor probe contrare. Din această perspectivă, Curtea constată că trebuie evaluat în ce măsură ne aflăm în această situație de excepție, de natură să înlăture de la aplicare prezumțiile reglementate de prevederile art 24. Examinând coroborativ materialul probator din dosar, Curtea reține că s-a făcut proba contrară în sensul art 24 din legea 10/2001, din moment ce reclamantul dovedește că bunica sa a cumpărat imobilul prin act autentificat la data de 31 05 1949, iar în evidențele fiscale aceasta apărea ca titular de rol fiscal la data naționalizării, acest constituind motivul închiderii fișei matricole a imobilului.
Pe cale de consecință, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond ca fiind dovedita calitatea reclamantului de persoană îndreptățită în condițiile legii speciale.
În soluționarea celei de-a doua critici, Curtea pornește de la de la dispozițiile art 274 cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse, proporțional cu pretențiile admise, cheltuieli de judecată fiind astfel puse în sarcina părții responsabile de declanșarea procedurii judiciare. În privința incidenței prevederilor art 451 alin 2 din noul cod de procedură civilă, Curtea urmează să examineze această chestiune odată cu analiza celui de-al doilea motiv de critică al reclamantului.
În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea îl consideră ca întemeiat în privința primului motiv de critică formulat relativ la trimiterea directă către CNCI a dosarului administrativ de lege 10 și a dispoziției emise de unitatea deținătoare. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea evidențiază faptul că argumentul pe care instanța de fond s-a bazat pentru respingerea acestui capăt de cerere, constând în lipsa caracterul actual al interesului în promovarea unui astfel de petit deoarece nu poate fi anticipată atitudinea pârâtului, apare ca nepertinent, în condițiile în care unitatea deținătoare a fost obligată să emită o dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel că se pune problema de a stabili dacă este necesară obținerea avizului de legalitate al prefectului.
Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor legii speciale, constată că această cerință( a obținerii avizului) vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.
În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.
Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă.
Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.
În finalul acestei argumentației, Curtea se limitează să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutilă.
În ceea ce privește critica comună relativă la cuantumul în care se impun a fi acordate cheltuielile de judecată, ambele părți invocând dispozițiile art 451 alin 2 din noul cod de procedură civilă, care reiterează conținutul prevederilor art 274 alin 3 din vechiul cod de procedură civilă.
Curtea subliniază faptul că, apreciindu-se ca fiind întemeiat primul motiv de critică formulat de reclamant, în urma admiterii apelului și schimbării în parte sentinței apelate, acțiunea urmează a fi admisă în totalitate, astfel că trebuie stabilit în ce măsură onorariul avocațial solicitat de reclamant la fond corespunde sau nu exigențelor prevederilor art 451 alin 2 din noul cod de procedură civilă, fiind evident, așa cum s-a învederat deja că pârâtul, în temeiul dispozițiilor art 453 alin 1din noul cod de procedură civilă, datorează cheltuieli de judecată reclamantului.
În ceea ce privește evaluarea acestui onorariu avocațial din perspectiva prevederilor art 451 alin 2 din noul cod de procedură, care conferă instanței posibilitatea reducerii, respectiv majorării onorariului de avocat, în raport de anumite criterii: complexitatea cauzei, munca depusă de avocat, precum și circumstanțele particulare ale litigiului Curtea apreciază că sunt incidente aceste dispoziții procedurale, impunându-se cenzurarea cuantumului onorariului de avocat din această perspectivă. Deși textul de lege face referire expres doar la trei aspecte complexitatea cauzei, munca depusă de avocat, precum și circumstanțele particulare ale litigiului, Curtea reține că această enumerare nu poate fi calificată drept limitativă, ci exemplificativă, deoarece scopul acestei norme juridice este aceea de a conferi organului judiciar un drept de apreciere a prestației a apărătorului, reflectată în onorariul de avocat, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante și particulare fiecărei spețe în parte, atunci când este cazul, pentru a se ajunge la o concluzie cât mai obiectivă și fidelă realității.
În acest sens, relevante sunt și alte criterii de apreciere, cum ar fi volumul de muncă al avocatului, valoarea litigiului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezența acestui la termenele de judecată acordate de instanță. Făcând aplicarea acestor criterii în cauza de față, Curtea constată că în faza procesuală a judecății în primă instanță s-au acordat doar un singur termen de judecată, în condițiile în care anterior primului termen, instanța din oficiu a solicitat unității deținătoare atașarea dosarului administrat în care s-a emis dispoziția contestată, solicitare satisfăcută, astfel că la primu termen de judecată s-au pus concluzii pe fondul cauzei, instanța rămânând în pronunțare. Reținând că administrarea probatoriului s-a realizat exclusiv prin depunerea dosarului administrativ, în urma adresei oficiale efectuate de instanță, ceea ce nu a presupus nici un fel de demersuri din partea apărătorului reclamantelor, precum și faptul că, prin raportare la situația de fapt și de drept din cauză, litigiul nu prezintă un grad de dificultate sporit, Curtea apreciază, raportându-se la toate criteriile anterior menționate, că suma de 2695,20 lei este prea mare față de prestația avocatului, motiv pentru care se impune reducerea onorariului, în temeiul dispozițiilor art 451 alin 2 din noul de cod procedură civilă.
Față de toate aceste motive, reținând și faptul că onorariul de avocat trebuie să se supună și cerinței rezonabilității, Curtea, dând eficiență tuturor acestor criterii și aspecte, consideră că acordarea unei sume de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, astfel cum a apreciat de altfel și tribunalul este de natură să răspundă acestor exigențe și să păstreze un just echilibru între interesul părții care a avansat cheltuielile, de a și le recupera integral sau cel puțin într-o proporție rezonabilă și interesul părții care pierde procesul de a nu fi obligată să suporte cheltuieli de judecată nereale, nenecesare (inutile) și nerezonabile. Așa cum rezultă din analiza criteriilor de stabilire a onorariului de avocat, cele două interese contrarii ajung să fie în echilibru atunci când cerința rezonabilității este respectată din perspectiva ambelor interese aflate în concurs, aceste criterii constituind de fapt numitorul comun, în temeiul căruia trebuie exercitată cenzura asupra cererilor contradictorii ale părților litigante.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art 480 din noul cod de procedură civilă, urmează să respingă apelul pârâtului și să admită apelul reclamantului și să schimbe în parte sentința atacată, în sensul că va obliga pârâtul să înainteze direct către CNCI dosarul administrativ, hotărârea judecătorească și dispoziția ce va fi emisă, urmând a se menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
În privința cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului, Curtea, făcând aplicarea criteriilor anterior examinate în cauza de față, constată că dosarul a rămas în pronunțare la primul termen de judecată, în condițiile în care nu s-a impus completat materialul probator deja administrat, iar întâmpinarea formulată de intimatul reclamant, pe lângă chestiunea nulității căii de atac pentru nemotivare, reiterează aspecte ale cauzei care au mai fost discutate. Din această perspectivă, constatând că prezenta cauza nu a prezentat nici un grad de dificultate, Curtea, apreciază, în considerarea principiilor proporționalității cu munca depusă și complexitatea litigiului și al rezonabilității remunerării avocatului, ca suma de 500 lei este necesară și suficientă pentru recompensarea efortului depus, în aceste circumstanțe, astfel cum au fost descrise anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6 împotriva sentinței civile nr.1526 din 11.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de recurentul – reclamant R. C. împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Obligă pârâtul să înainteze dosarul administrativ, hotărârea judecătorească și dispoziția ce va fi emisă, către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă intimatul - pârât să plătească apelantului reclamant suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art.453 alin.2 Cod procedură civilă.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.4/12.11.2014
T.B.Secția a V-a Civilă - L.P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1304/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 420/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
