Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 216/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 216/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 14700/3/2008**
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 216 A
Ședința publică din data de 15.05.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea – după casarea cu trimitere spre rejudecare – a apelurilor declarate de apelantul reclamant V. ALEKSANDER, cu reședința în București, ..75, ., ., și domiciliul procedural ales la „Chiauriu&Asociații” SCA, cu sediul în București, ., ., apelantul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, și de apelantul M. P. – P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-3, sector 3, împotriva sentinței civile nr.358/16.03.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, cauza având, ca obiect, „reparare prejudicii erori judiciare”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 08.05.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 15.05.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 17.04.2008, înregistrată la Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._, reclamantul V. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună în baza art. 504 și urm. Cod procedură penală obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro în echivalent lei la data plății reprezentând daune interese materiale și morale, ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.
M. Economiei și Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului R. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond a arătat că-și va face apărările ulterior.
La data de 03.07.2009, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a învederat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune materiale (7500 euro lipsa veniturilor din activitatea desfășurată ca manager la societatea comercială, 10.000 euro – diminuarea veniturilor reclamantului după punerea în libertate din cauza afectării numelui comercial și a clientelei, 10.000 euro contravaloarea cheltuielilor efectuate pe întreaga perioadă de desfășurare a procesului penal, inclusiv în perioada arestării preventive, respectiv cheltuielile efectuate cu avocații, cheltuieli de deplasare personală și ale martorilor, 1500 euro cheltuieli de deplasare a membrilor familiei la Penitenciar și contravaloarea coletelor aduse de soția reclamantului și 1000 euro cheltuieli medicale efectuate pentru tratarea afecțiunilor suferite), respectiv a sumei de 470.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale.
Prin sentința civilă nr. 358/16.03.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost admisă în parte cererea precizată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 lei în echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 euro, în echivalent lei la data plății reprezentând cheltuieli medicale și s-a luat act de faptul că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Ordonanța nr. 300/P/2003 din data de 07.11.2003 s-a luat măsura reținerii reclamantului pentru 24 de ore, iar prin încheierea nr. 5598/08.11.2003 s-a admis propunerea de arestare preventivă a reclamantului pentru 29 de zile, începând cu data de 08.11.2003. Prima instanță a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 07.11.2003 – 06.04.2004 când prin decizia penală nr. 570/06.04.2004 a fost admis recursul formulat de acesta, și s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive. Prin sentința penală nr. 575/2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală, în dosarul nr. 6356/2003, reclamantul a fost achitat în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 143/202. Prin decizia penală nr. 954/07.12.2005 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I-a Penală, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii menționate, dar, ulterior, prin decizia penală nr. 5826/12.10.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ s-a dispus achitarea acestuia.
Raportându-se la dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, ținând seama de caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului și raportându-se la probele administrate pe latură civilă, prima instanță a admis în parte cererea precizată, după cum s-a arătat anterior.
Prin decizia civilă nr. 92/A/ 02.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosar nr._ au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de către S. român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin decizia civilă nr. 3697/24.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă în dosar nr._ s-au admis recursurile declarate de către reclamant, de către pârât și de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În motivarea deciziei Înaltei Curți, s-a reținut că sunt întemeiate criticile formulate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către M. P., prin care se susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile rezultate din cuprinsul dispozițiilor art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru a fi ulterior achitat. Cu toate acestea, Înalta Curte a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală care conferă posibilitatea reparării prejudiciului produs prin arestarea nelegală a reclamantului pe parcursului judecării litigiului penal. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că prin încheierea din data de 08.11.2003, Tribunalul București – Secția I-a Penală a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, de la 08.11.2003 la 06.11.2003 inclusiv. Prin încheierea din data de 23.12.2003, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 24/08.01.2004 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală și prin încheierea din data de 26.01.2004, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 152/30.01.2004 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, tribunalul a menținut starea de arest a inculpatului la A.. Prin încheierea din data de 16.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpat, această încheiere rămânând definitivă prin respingerea recursului. Prin încheierea din data de 22.03.2004, Tribunalul București – Secția I-a Penală a menținut măsura arestării preventive a inculpatului V. A.. Această din urmă încheiere a fost casată parțial prin decizia penală nr. 570/06.04.2004 a Curții de apel București – Secția a II-a Penală, instanța de recurs dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că există în speță o hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive de libertate – decizia penală nr. 570/06.04.2004 a Curții de apel București – Secția a II-a Penală, astfel cum impune art. 504 alin. 3 Cod procedură penală. Cu toate acestea, s-a mai arătat în considerentele deciziei Înaltei Curți, pentru constatarea dreptului reclamantului la repararea dreptului de către stat a pagubei pretinse, în condițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, este necesar să se verifice dacă, prin hotărârea de revocare a măsurii privative de libertate, instanța a stabilit că această măsură a fost dispusă în mod nelegal, așa cum în mod expres prevede textul de lege menționat. Sub acest aspect, s-a observat că în considerentele deciziei penale nr. 570/06.04.2004, Curtea de apel a constatat că, inițial, măsura arestării inculpatului a fost legal dispusă, existând presupunerea că inculpatul ar fi săvârșit o faptă penală, însă, „pe parcursul soluționării cauzei, respectiv până la încheierea urmăririi penale, nu s-a mai administrat nici o probă care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârșit fapta care i se reține în sarcină”.
Prin urmare, a reținut Înalta Curte, hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, statuează că numai după terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a inculpatului, măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal.
Întrucât la întinderea reparației este necesar să se țină seama de durata pentru care arestarea preventivă a fost dispusă în mod nelegal, Înalta Curte a stabilit că se impune judecarea apelului pentru a se determina data la care a fost încheiată urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.
Prin decizia civilă nr. 438/A/12.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către reclamant, de către pârât și de către apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reținându-se că măsura arestării preventive a fost nelegală pe toată durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluția de achitare pronunțată în privința inculpatului la terminarea procesului penal.
În privința cuantificării prejudiciului, s-a arătat că prima instanță a calculat corect despăgubirile cuvenite persoanei private nelegal de libertate.
Prin decizia civilă nr. 4318/08.10.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr._, au fost admise recursurile declarate de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea deciziei, s-a reținut că instanța de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 din vechiul Cod de procedură civilă, deoarece nu a ținut seama de aspectele dezlegate de către Înalta Curte prin decizia de casare. Sub acest aspect, se reafirmă obligația instanței care rejudecă apelurile de a stabili momentul trimiterii în judecată începând cu care arestarea a devenit nelegală, urmând ca în funcție de cele reținute să se reanalizeze cuantumul despăgubirilor acordate în primă instanță.
Pentru a doua rejudecare a apelurilor, dosarul a fost înregistrat la această instanță sub nr._ .
Curtea a administrat proba cu înscrisuri, atașând la dosarul cauzei dosarul penal nr. 6356/2003, în care a fost judecat și achitat reclamantul din prezenta cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma și în limitele motivelor de apel, respectiv a celor statuate cu putere obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cele două decizii de casare cu trimitere, Curtea reține următoarele:
(1) Împotriva sentinței nr. 358/16.03.2010 au declarat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva deciziei nr. 92/A/2011 (pronunțată în primul ciclu procesual, în apel) au declarat recurs reclamantul, pârâtul și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva deciziei nr. 438/A/12.12.2012 (pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual) nu au mai declarat recurs decât MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, deși Curtea va rejudeca toate apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe, în speță, vor fi incidente dispozițiile Codului de procedură civilă potrivit cărora nu se poate agrava situația părții în propria cale de atac. În concret, acest lucru înseamnă că, din moment ce în al doilea ciclu procesual, au fost admise doar recursurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la rejudecarea apelurilor, nu se va putea da o soluție care să agraveze situația pârâtului al cărui recurs a fost admis. Această concluzie este valabilă, inclusiv prin raportare la recursul declarat de către M. P., deoarece această instituție a declarat recursul în defavoarea reclamantului și în favoarea pârâtului S. R..
(2) Chiar dacă prin apelurile declarate de către pârât, respectiv de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București s-a susținut doar că acțiunea este inadmisibilă, că arestarea nu a fost nelegală și că prima instanță a acordat despăgubiri într-un cuantum mult prea mare, în fața prezentei instanțe care a rejudecat a treia oară apelurile, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la data pronunțării deciziei penale nr. 570/06.04.2004, în legătură cu care s-a susținut că ar constitui momentul nașterii dreptului la acțiune. Această excepție de ordine publică (potrivit vechiului cod civil aplicabil în speță, dată fiind natura delictuală a pretențiilor solicitate de reclamant și data săvârșirii faptei despre care se susține că era ilicită) poate fi invocată de către părți pe tot parcursul procesului, astfel că, ținând seama inclusiv cele reținute în încheierea de dezbateri, Curtea o va analiza.
Întrucât prin apelul declarat de către reclamant, se solicită doar majorarea cuantumului despăgubirilor civile, și, întrucât o astfel de majorare nu este posibilă față de principiul regăsit în art. 296 teza ultimă Cod procedură civilă referitor la neagravarea situației părții în propria cale de atac, respectiv față de cele statuate cu putere obligatorie prin ambele decizii de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și față de faptul că decizia pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual, nu a fost recurată de către reclamant, Curtea reține că singura soluție posibil a se pronunța cu privire la apelul acestuia din urmă (în această ultimă rejudecare) este aceea de respingere.
(3) Excepția prescripției dreptului material la acțiune este invocată și susținută ca motiv de apel de ordine publică atât de către pârât, cât și de către M. P.. Motivul de apel prin care se susține lipsa unei condiții de exercițiu a acțiunii civile trebuie analizat cu prioritate față de motivele de apel care privesc fondul cauzei, deoarece analiza acestora din urmă nu s-ar mai impune a fi făcută în ipoteza în care s-ar găsi întemeiat cel dintâi.
Față de cele arătate, Curtea constată că prin decizia penală nr. 570/06.04.2004 (aflată în copie la filele 79-83 din dosarul Î.C.C.J nr._ ) s-a admis recursul declarat de inculpatul V. A., s-a casat parțial încheierea din 22.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală în dosar nr. 6356/2003, și, rejudecându-se în fond, s-a revocat măsura arestării preventive a inculpatului V. A., dispunându-se punerea acestuia în libertate, de îndată, dacă nu este arestat în altă cauză.
Curtea constată de asemenea că, raportat la decizia de revocare a măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere obligatorie caracterul nelegal al măsurii arestării preventive începând cu data trimiterii în judecată a inculpatului V. A.. Susținerile apelantului reclamant în sensul că privarea de libertate a fost nelegală în totalitate, nu pot fi primite, dat fiind caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate de către instanța care a pronunțat decizia de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.
În fine, Curtea constată că data trimiterii în judecată a inculpatului V. A. este data întocmirii rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, și anume, 18.12.2003. În legătură cu acest aspect (stabilirea datei trimiterii în judecată a inculpatului, ca fiind data întocmirii rechizitoriului) toate părțile din cauză (reclamantul, pârâtul și reprezentantul Ministerului P.) au avut aceeași poziție.
Prin urmare, Curtea urmează să stabilească dacă momentul de la care reclamantul putea să ceară acordarea de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate este fie (1) data la care s-a pronunțat hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, și anume 06.04.2004, fie (2) data la care s-a pronunțat hotărâre penală definitivă de achitare, sau altfel spus de constatare a nevinovăției reclamantului V. A. – 12.10.2006. Dacă se reține că data nașterii dreptului la despăgubire în temeiul dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală este 06.04.2004, acțiunea introductivă era prescrisă, iar dacă se reține că data nașterii dreptului la despăgubire este 12.10.2006, acțiunea introductivă este depusă în cadrul termenului de prescripție.
(4) Sediul materiei în speță este reprezentat de următoarele dispoziții legale:
Art. 504 din vechiul cod de procedură penală, al cărui titlu marginal este „Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei” potrivit căruia: „1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. 2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. 3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).”
Art. 505 c. proc. pen. cu titlul marginal „Felul și întinderea reparației” și care prevede că prevede că „La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală. Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate. Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În fine, art. 506 c. proc. pen. cu titlul marginal „Acțiunea pentru repararea pagubei” în care se stabilește că „1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. 2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. 3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. 4) Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.”
(5) Interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale care constituie sediul materiei trebuie să țină seama de probleme de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile de casare cu trimitere.
O primă problemă de drept dezlegată de către Înalta Curte de Casație prin decizia civilă nr. 3697/24.05.2012 este aceea că în speță reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare. Sub acest aspect, Înalta Curte a statuat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii statului în condițiile art. 504 pct. 1 Cod procedură penală.
Tot Înalta Curte a reținut că temeiul de drept al acțiunii introductive este reprezentat de dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, reclamantul solicitând să-i fie reparat prejudiciul produs prin arestarea sa nelegală pe parcursul judecării litigiului penal.
În fine, Înalta Curte a mai reținut cu putere obligatorie că (1) în sensul art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive reprezentată de decizia penală nr. 570/2004 este cea care a constatat caracterul nelegal al privării de libertate și că (2) numai după terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a inculpatului măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal (aceste statuări ale instanței supreme se regăsesc alin. 5 al filei 7 din decizia nr. 3697/2012 și în alin. 8 al aceleiași file din aceeași decizie).
(6) Prezenta instanță constată că susținerile apelantului reclamant conform cărora dreptul la acțiune în repararea pagubei s-ar naște la momentul rămânerii definitive a soluției de achitare chiar și atunci când nu există nici o hotărâre de condamnare definitivă nu pot fi primite deoarece sunt contrare dispozițiilor art. 504 alin. 3 rap. la art. 506 alin. 2 Cod procedură penală.
Relevant în speță este faptul că privarea de libertate s-a constatat a fi nelegală prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate și nu prin hotărârile de achitare a reclamantului.
Or, dacă în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. 1 Cod procedură penală ci dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală și dacă privarea de libertate în mod nelegal a fost stabilită fără nici un dubiu prin decizia penală definitivă nr. 570/06.04.2004 înseamnă că dreptul reclamantului la acțiunea pentru repararea pagubei s-a născut la momentul pronunțării hotărârii definitive de constatare a nelegalității privării de libertate și anume 6.04.2004.
Prin urmare, termenul special de prescripție de 18 luni stabilit în art. 506 alin. 2 Cod procedură penală a început să curgă de la data de 06.04.2004 și s-a împlinit la data de 06.10.2005.
Acțiunea reclamantului în reperarea pagubei pentru privarea nelegală de libertate a fost înregistrată la Tribunalul București cu data de 17.04.2008 (data de pe plicul prin care s-a depus acțiunea la oficiul poștal este 14.04.2008 și este relevantă în speță, date fiind dispozițiile art. 104 Cod procedură penală).
Oricum, în speță este evident că dreptul la acțiune era prescris atât prin raportare la data de 14.04.2008, cât și prin raportare la data de 17.04.2008.
În consecință, Curtea reține că motivul de apel de ordine publică invocat de către apelantul – pârât și apelantul M. P., prin care se susține că dreptul la acțiune era prescris, este întemeiat.
Întrucât efectul reținerii temeiniciei motivului de apel arătat anterior este unul dirimant, care nu permite analizarea motivelor de apel formulate pentru ipoteza în care dreptul la acțiune nu ar fi fost prescris, Curtea, nu le va mai analiza.
Pentru toate cele arătate anterior Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul – reclamant, va admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București și va schimba în tot sentința civilă nr. 358/16.03.2010 pronunțată de Tribunalul București în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune și va respinge acțiunea, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant V. Aleksander, cu reședința în București, ..75, ., ., și domiciliul procedural ales la „Chiauriu&Asociații” SCA, cu sediul în București, ., ., . împotriva sentinței civile nr.358/16.03.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Admite apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, și de apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, .-3, sector 3 împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în tot sentința civilă nr. 358/16.03.2010 pronunțată de Tribunalul București IV-a Civilă, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge acțiunea ca urmare a intervenirii prescripției.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M.
GREFIER
M. D.
Red. G.D.M.
Tehnored. T.I.
6 ex./16.05.2014
Jud. fond:
R. N.
| ← Cereri. Decizia nr. 688/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 182/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
