Validare poprire. Decizia nr. 842/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 842/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2014 în dosarul nr. 36073/4/2012
Dosar nr._
(374/2014)
R O M E N I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 842
Ședința publică de la 19 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-debitor, M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit, T. M. BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.925 A din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-creditor S. N..
Cauza are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-debitor, M. Justiției, recurentul terț poprit T. M. București - Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a M. București și intimatul-creditor S. N..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și împrejurarea că s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea, având în vedere că se solicită de către părți judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București sub numărul de mai sus la data de 31.10.2012, creditorul S. N. a solicitat validarea popririi înființate de B. D. ȘI D. în dosarul de executare nr. 952/2012 în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și cu terțul poprit T. M. BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI.
În motivarea cererii, creditorul a arătat că prin Sentința Civilă nr. 46/06.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, s-a dispus obligarea pârâtului M. Justiției la plata unor drepturi salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Ca urmare a refuzului plății de către debitor, a solicitat punerea în executare silită a hotărârilor judecătorești, sentința fiind pusă în executare la B. D. ȘI D., unde s-a constituit dosarul de executare nr. 952/2012, fiind încuviințată executarea de Judecătoria Sector 4.
Totodată, în cadrul dosarului de executare, a fost emisă debitorului somația, căreia acesta nu i-a dat curs, precum și adresa de înființare a popririi transmisă terțului poprit T. M. București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a M. București, însă sumele datorate nu s-au achitat.
Mai mult, terțul poprit a refuzat în mod expres înființarea popririi, înțelegând să invoce incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr.71/2009.
Legat de referirea pe care terțul poprit a făcut-o la dispozițiile OUG nr. 71/2009, potrivit cărora, plata anumitor sume de bani prevăzute în titluri executorii se face în termenele și perioadele prevăzute de aceasta (inițial 2010 - 2012 și apoi 2012 - 2014), iar orice cerere de executare silită se suspendă de drept, s-a solicitat instanței să ia în considerare opinia, ce se reflectă de altfel într-o practică judecătorească unitară concordantă sub acest aspect, că actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului Ministrul Justiției încalcă flagrant art.6 CEDO în partea privitoare la dreptul la un proces echitabil interpretat prin raportare la faza executării silite.
A fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră prioritatea convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere că debitorii sunt instituții publice și au îndatorirea, ca reprezentanți ai statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și în cel mai scurt timp o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fără a putea beneficia de anumite privilegii în ceea ce privește procedura de executare fată de alte subiecte de drept ci, dimpotrivă, fiind ținuți cu atât mai mult la executarea promptă a titlului executoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces", în sensul articolului 6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanții obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu a fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Or, a arătat Curtea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. în plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanții ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanții de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.
Creditorul a mai invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza S. P. împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul le proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța sa dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea, că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință (hotărârea Burdov vs. Rusia (nr. 2) din 15 ianuarie 2009).
În speță, debitorul M. Justiției datorează sume de bani reclamantului începând cu data de 10.12.2007 și prin O.U.G. 71/2009 statul își asumă obligația de a stinge debitul în integralitatea sa până la sfârșitul anului 2014, astfel că dacă s-ar fi reținut incidența acestor dispoziții legale, ar însemna ca termenul de executare să fie de 7 ani de zile, termen care nu poate fi considerat rezonabil.
În cauză, nu poate fi invocată nici incidența dispozițiilor O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, care prevăd că, în situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge din momentul adresării de către creditor a unei somații de plată, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada premisei pentru emiterea acestei somații, de la data devenirii executorii a hotărârii și până în momentul înființării popririi a trecut o perioadă îndelungată ( 3 ani), astfel că a existat suficient timp pentru ca ordonatorul de credite să prevadă în buget sumele necesare pentru achitarea sumei stabilite prin titlul executoriu.
În drept, creditorul a invocat dispozițiile art. 456 și 460 C.proc.civ., iar, în temeiul art. 242 C.proc.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 23.01.2013, prin serviciul registratură, debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește caracterul cert și lichid al creanței, s-a solicitat să se constate că potrivit art. 1424 C.civ., ,,Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres sau obiectul obligației nu este prin natura sa susceptibil de divizare materială sau intelectuală”.
A arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009, astfel cum acestea au fost analizate în jurisprudența CEDO în cauza D. și alții contra României, prin care Curtea a respins cererile reclamanților prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din CEDO și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, prin aceea că autoritățile interne au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive care recunoșteau drepturi salariale restante.
A fost invocată jurisprudența Curții Constituționale, rezultând din Decizia nr. 190/02.03.2010 și Decizia nr. 1533/28.11.2011.
În baza art. 244, alin.1 C.proc.civ., s-a solicitat instanței să dispună suspendarea judecării cauzei până la soluționarea contestației la executare.
Terțul poprit, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.2516/11.03.2013, pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Sectorului 4 București, cererea de validare a popririi a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, prin Sentința Civilă nr. 46/06.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 4676/R din data de 23.06.2009, s-a dispus obligarea pârâtului M. Justiției la plata unor drepturi salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Creditorul a formulat la data de 03.04.2012, cerere de executare silită adresată B. A D. ȘI D., fiind format dosarul de executare nr. 952/2012.
B. D. ȘI D. a solicitat Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, iar prin încheierea din data de 13.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr._/4/2012, a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorului M. Justiției, la cererea creditorilor, în dosarul de executare nr. 952/2012.
La data de 09.10.2012, a fost emisă somația către debitorul M. Justiției, prin care acesta a fost somat în temeiul titlului executoriu ca în termen de 15 zile să executare obligația prevăzută în sarcina acestuia în titlurile executorii, în sensul de a achita suma de 101.275 lei.
La data de 26.10.2012, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit T. M. București, prin care s-a dispus înființarea popririi asupra conturilor debitorului M. Justiției, până la concurența sumei de 101.275 lei.
Prin adresa înregistrată sub nr._/01.11.2012, terțul poprit a comunicat B. A D. ȘI D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.
În drept, instanța a reținut că, potrivit art.452 alin.1 C.pr.civ., „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”.
Potrivit art.460 alin.1 C.pr.civ. „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Potrivit alin.2 din același text de lege, în cazul în care, în baza probelor administrate, se va constata că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi.
Din coroborarea textelor legale menționate anterior instanța de fond a apreciat că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În continuare a reținut că, potrivit art.379 C.proc.civ., „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”.
În ceea ce privește condiția exigibilității, s-a apreciat că este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.
În ceea ce privește titlul executoriu care face obiectul cereri de validare a popririi, instanța a constatat că executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr.71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Având în vedere calitatea creditorului și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării titlului executoriu, instanța a concluzionat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009 a cărei constituționalitate a fost reținută de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1533/2011.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat în primul rând că „măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia”.
Curtea Constituțională a mai reținut că ,,Spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării …Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege… Statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu este contrar art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a reținut că prin eșalonarea plății sumelor de bani nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate.
În ceea ce privește dispozițiile art.1, paragraful 1 din CEDO, Curtea Constituțională a menționat că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.
Cu privire la jurisprudența CEDOîn materie, instanța de fond a reținut că, prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ Curtea Europeană a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială, eșalonarea de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând din anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Astfel, debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu, exigibilitatea creanței fiind așadar amânată până la 31.12.2012. Faptul că debitorul a plătit deja o parte din suma aferentă acestui an nu atrage decăderea din beneficiul termenul prevăzut de lege, creditorul putând apela la procedura validării popririi numai după expirarea acestui termen și numai în limita sumelor ce trebuiau plătite în cursul anului 2012 și care nu au fost plătite de debitor.
Prin urmare, având în vedere că, creanța invocată de către creditor și pentru care se solicită validarea popririi nu este exigibilă, instanța a reținut că la momentul înființării popririi nu au fost respectate dispozițiile art. 379 C.proc.civ., poprirea fiind nelegal înființată.
În al doilea rând, instanța a reținut că în conformitate cu art.1, alin.2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, ,, (2) În cursul termenelor prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.” Instanța a reținut că adresa de înființare a popririi din data de 26.10.2012 reprezintă un act de executare silită efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept, prin urmare, adresa de înființare a popririi a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale.
Referitor la apărările debitorului privind divizibilitatea obligațiilor între toți debitorii, instanța a avut în vedere faptul că se urmăresc drepturi salariale, iar în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, contestatorul M. Justiției este ordonatorul principal de credite și are obligația de a gestiona bugetele celorlalți debitori – ordonatori secundari și terțiari de credite, instanța a apreciat de la debitorul M. Justiției ar putea fi recuperată întreaga creanță, întrucât acestuia îi revine obligația de a asigura fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat apel de către Tribunal, creditorul S. N..
În motivarea apelului a arătat, în esență, că hotărârea este nelegală, întrucât instanța de fond a făcut o greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în materia executării silite, reținând totodată în mod greșit aplicabilitatea în cauza a prevederilor OUG 71/2009, inclusiv a dispozițiilor art.1 alin 2 din acest act normativ, privind suspendarea de drept a procedurii de executare silita.
În dezvoltarea motivelor de apel a susținut că nu s-a avut în vedere faptul că, în cadrul cererii de validare a popririi, instanța are de analizat exclusiv dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, neputând face obiectul acestei proceduri verificarea legalității titlului executoriu sau lămurirea acestuia ori verificarea legalității declanșării executării silite împotriva debitorului sau a legalității actelor de executare.
S-a mai arătat și că nu s-a avut în vedere că poprirea poate fi înființată și pentru sume scadente în viitor, putând fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
În opinia sa, la acest moment al fazei execuționale, terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca apărări legate de aplicabilitatea OG 22/2001, OUG_ și celorlalte acte speciale, având în vedere elementele a căror analiză trebuie făcută în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare. Prin urmare, apelantul arată că în mod greșit a reținut instanța de fond aplicabilitatea în cauza a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 .
Prin cel de al doilea motiv de apel, se arată că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor OG 22/2002 și respectiv OUG nr. 71/2009 nu este în concordanță cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece în mod greșit prima instanța a reținut ca nu sunt motive pentru a înlătura de la aplicare dispozițiile de drept intern privind eșalonarea plății debitelor restante.
Consideră apelantul că dispozițiile OG 22/2002, invocate, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituției publice în raport de procedura instituită de această ordonanță, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din CEDO din perspectiva interpretării în acest sens date în mod constant în jurisprudența Curții.
Se invocă în acest sens jurisprudența CEDO relevantă -cauzele S. c. Romaniei, Metaxas c. Greciei, Karahalios contra G., C. c. României, Hornsby c. Greciei, S. P., Bourdov c. Rusiei, prin care Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a onora o datorie rezultata dintr-o - hotărâre judecătoreasca. Reclamantul nu trebuie sa fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Având în vedere dispozițiile art. 20 alin 2 din Constituția României, care indică modul de soluționare a unui anumit conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul că au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, precum și faptul ca normele cuprinse în convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un . consecința că aceasta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun și normele convenționale, sancțiunea aplicabila . este deci aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și situația conflictuala supusa examinării.
În fine, arată apelantul că, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza "D. și alții împotriva României" a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, în acea cauză s-a avut în vedere că reclamanții au primit mai mult de 80% din suma totală acordată de instanțe, împrejurare care nu se poate reține și în prezenta cauză.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul debitor a solicitat respingerea apelului ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața primei instanțe.
Prin decizia civilă nr.925/A/30.09.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelantul creditor S. N., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea având ca obiect validarea popririi, formulată de creditorul S. N., a validat poprirea înființată de B. D. și D. în dosarul de executare nr.952/2012, până la concurența sumei de 101.275 lei și a obligat terțul poprit T. M. București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a M. București să plătească creditorului suma de 101.275 lei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că prin hotărârea apelată, prima instanță a procedat la o analiză a legalității executării silite însăși, inclusiv prin prisma caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, cu toate că nu a fost sesizată cu o contestație la executare de către debitor sau terțul poprit.
Procedând astfel, judecătoria a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 460 Cod pr. civilă și a nesocotit cadrul procesual stabilit prin cererea formulată de reclamantă.
Tribunalul a avut în vedere că toate apărările formulate de debitorul M. Justiției se referă la imposibilitatea validării popririi în raport de prevederile OUG nr. 71/2009 cu modificările ulterioare și OUG 45/2010 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.230/2010, potrivit cărora orice executare silită pornită pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor debitorului este suspendată, de prevederile OG nr. 22/2002 și a dispozițiilor Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. 4/2011, ce a modificat art. 1 din O.G. 22/2002, cât și de hotărârea pronunțată de CEDO în cauza D.. În plus față de aceste apărări, prima instanță a procedat din oficiu la verificarea legalității executării silite.
Întrucât atât apărările debitorului, cât și motivația primei instanțe pentru soluția de respingere a cererii de validare a popririi vizează executarea silită însăși, Tribunalul a apreciat că, în raport de calea procedurală, validare de poprire, ele nu pot fi admise, față de împrejurarea că instanța era ținută a verifica numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă.
Potrivit alin. 2 al acestui text legal, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.
În consecință, în instanța de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că debitorul nu putea invoca apărările menționate, iar instanța nu putea trece la o atare analiză decât în cadrul unei contestații la executare, în temeiul prevederilor art. 399 Cod procedură civilă, cu respectarea termenului de introducere a acesteia reglementat de disp. art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.
A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova, practic, o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile, calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.
În raport de cele expuse, tribunalul a apreciat că nu puteau fi invocate și prin urmare nu vor fi supuse analizei apărările debitorului referitoare la însuși dreptul creditoarei de a declanșa executarea silită.
Totodată, atât timp cât nici debitorul și nici terțul poprit nu au făcut dovada că actele de executare ar fi fost anulate pe calea contestației la executare, tribunalul a considerat că apărările formulate nu pot fi valorificate în cadrul prezentei cereri, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, ar echivala cu recunoaștere în favoarea acestora a posibilității de promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.
Pentru considerente similare, nici instanța de validare nu poate proceda la o analiză ce excede cadrului procesual, față de principiul disponibilității procesului civil, care obligă instanța să țină seama, la analiza pretențiilor formulate dar și a apărărilor părții adverse, de calea procesuală aleasă de fiecare dintre acestea și totodată, să nu poată invoca din oficiu decât acele chestiuni de ordine publică care vizează însăși procedura validării.
În ceea ce privește soluția pronunțată în cauza D. și alții contra României, invocată de debitorul M. Justiției, concluziile Curții legate de compatibilitatea O.U.G. 71/2009, astfel cum ea a fost ulterior modificată, cu art. 6 paragraful 1 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție au la bază situația particulară a creditorilor, cărora li s-au efectuat plăți voluntare de către M. Justiției într-un cuantum ce acoperă o treime din creanța pretinsă, motiv pentru care s-a apreciat că nu se poate a reținut lipsa de diligență a Statului Român și faptul că dreptul creditorilor ar fi lipsit de substanța lor. ( paragraful 40 și urm.).
Însă, așa cum s-a arătat mai sus, Tribunalul a apreciat că o analiză a situației din fiecare cauză în parte nu se poate face în procedura validării de poprire în care instanța este ținută a verifica exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art.460 Cod procedură civilă, ci doar în procedura contestației la executare, unde părțile pot proba în ce măsură debitul a fost achitat, în ce cuantum și la ce date, dacă este afectată sau nu substanța dreptului recunoscut prin titlul executoriu în caz de neexecutare integrală.
În consecință, față de toate argumentele ce preced, Tribunalul a reținut că apărările debitorului nu pot fi primite, precum și că acesta datorează creditoarei sumele pentru care se solicită validarea popririi, conform hotărârii ce constituie titlu executoriu și actelor de executare ce nu au fost contestate și totodată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 al. 2 C.proc.civ., terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a M. București datorând sume de bani debitorului, ale cărei conturi sunt deschise la această instituție.
De asemenea, s-a reținut că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditorului sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi, lipsa disponibilului nefiind un impediment la validarea popririi, în acest sens fiind și Decizia nr.IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție în recurs în interesul legii, așadar obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.”
Pentru aceste motive, în temeiul art.296 Cod pr. civilă Tribunalul a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea având ca obiect validarea popririi, formulată de creditor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit T. M. BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul debitor M. Justiției, s-a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite, aplicabile instituțiilor publice debitoare, respectiv OUG nr. 71/2009 și O.G. nr.22/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1 alin.2 din OUG nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate. Astfel, în condițiile adoptării O.U.G. nr.71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012 sume destinate plății titlurilor executorii, având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent de 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr.500/2002.
În continuare, a susținut că soluția instanței de apel este nelegală și datorită lipsei caracterului exigibil al creanțelor invocate de creditori, față de prevederile exprese ale O.U.G. nr.71/18.06.2009.
S-a arătat că atât Curtea Constituțională, cât și C.E.D.O. a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.71/2009 cu dispozițiile Constituției și jurisprudența C.E.D.O., concluzionând în sensul existenței acestei compatibilități, iar dezlegarea dată acestei probleme de drept era obligatorie pentru instanța de apel.
Ca practică judiciară relevantă, a invocat decizia civilă nr.913 pronunțată la 22.05.2013 de Curtea de Apel București.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul terț poprit DIRECȚIA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCUREȘTI, s-a susținut că, în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit, de a se prevala de dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, reprezintă un refuz exprimat cu rea-credință, în sensul art.460 alin.1 C.proc.civ.
În al doilea rând, a arătat că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, potrivit cărora, în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Prin O.U.G. nr.71/2009, modificată și completată prin Legea nr.230/2011, a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenit executorii până la data de 31.12.2011, situație în care validarea popririi dispusă de instanța de apel, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei nr.206/2010, Curtea Constituțională a reținut că prevederile art.1 din O.U.G. nr.71/2009 nu sunt contrare Constituției României.
A fost invocată în continuare de recurentul terț poprit și hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza D. D. D. ș.a. contra României, în care, pentru o situație similară, instanța europeană a constatat că, deși mecanismul de plată a suferit modificări, guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate. A reținut, de asemenea, că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil, iar statele beneficiază de o anumite marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit.
În opinia recurentului terț poprit, în cauza de față măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil, situație în care instanța ar fi trebuit să țină seama de prevederile O.U.G. nr.71/2009.
În continuare, recurentul terț poprit a invocat dispozițiile O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2001, susținând că aceasta a instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452 – 461 C.proc.civ., ce reglementează materia executării silite prin poprire, ignorat însă de către instanța de apel, cu toate că prin decizia nr.784/12.05.2009 și decizia nr.213, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor acestei ordonanțe și a constatat că ordonanța nu contravine art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice și, față de această reglementare, terțul poprit, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de limite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. Urmare a faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2012 nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii, având ca obiect drepturi salariale, executarea se poate realiza doar de către debitor de bună-voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetului Ministerului Justiției, pentru anul 2013, a sumelor necesare pentru plata tranșei de 10% din valoarea titlului executoriu.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Sub un prim aspect, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.
În ce privește critica prin care se susține că în cadrul procesual declanșat de cererea creditorului de validare a popririi instanța trebuia să constată că sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009, Curtea constată că susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., în mod corect a considerat tribunalul că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Dând eficiență unui argument de interpretare de ordin gramatical, trebuie observat că alineatul al doilea al art. 460 C.pr.civ. stabilește limitele sferei de analiză pe care instanța învestită cu soluționarea cererii de validare a popririi este ținută să o realizeze, textul amintit fiind în sensul că hotărârea de validare se pronunță dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. Or, probele administrate nu pot să fie decât în legătură cu aspectul pe care instanța îl are de analizat și nu cu altele împrejurări de fapt ori de drept, cum sunt cele vizând legalitatea actelor de executare.
Astfel de neregularități pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, sub acest aspect fiind temeinică aprecierea tribunalului, Curtea considerând de asemenea, că a admite teza susținută de recurente potrivit cu care aspecte ce țin de legalitatea executării silite pot fi valorificate inclusiv în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi, echivalează cu a da eficiență unei contestații la executare în afara limitelor prevăzute de lege, în principal a aceleia referitoare la termenul în care o astfel de contestație poate fi exercitată, prevăzut expres de art. 401 alin. 1 lit. b C.pr.civ pentru cazul executării prin poprire.
Așadar, inclusiv interpretarea sistematică a prevederilor legale procedurale ce reglementează executarea silită se opune susținerilor recurentelor, care, în cazul validării lor, ar conduce la concluzia că în cazul popririi, ca formă de executare silită, debitorul sau terțul poprit pot opta, în cazul în care se găsesc în situația de a invoca aspecte de nelegalitate a executării, fie pentru formularea contestației la executare, fie pentru invocarea acestora în calea validării popririi, o astfel de interpretare neputând fi admisă. În absența unei dispoziții exprese nu poate avea vreun temei instituirea de către legiuitor unei a doua căi (ulterioară ori paralelă contestației la executare) prin care instanța de judecată să intervină în scopul verificării neregularităților în executarea silită, ținând seama de celeritatea ce trebuie să guverneze această etapă a procesului.
În cauză, din probele administrate rezultă că împotriva actelor de executare nu a fost formulată sau admisă o contestație la executare, nefiind pronunțată vreo încheiere sau hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele de executare ori să se fi dispus suspendarea executării silite în dosarul respectiv.
Câtă vreme susținerile recurentelor în sensul că executarea silită nu putea fi declanșată ori că, începută, nu putea să continue ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 au natura unor neregularități ce pot fi invocate numai în cadrul contestației la executare, analizarea acestora în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi nu este posibilă, fiind deci lipsită de eficiență.
Așa cum s-a arătat, în procedura validării se verifică existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, precum și îndeplinirea obligației de către terț în termenul prevăzut de art.456 C.pr.civ..
Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.
Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza invocată de cele două recurente, D. D. contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronuntat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.
Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integranta din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei),neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție (cauza Bourdov impotriva Rusiei). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene impotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. impotriva Albaniei, precum si Beshiri si altii impotriva Albaniei.
Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008, că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.
În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.
Rațiunea avută în vedere la pronunțarea în cauza D. a fost în principal criza economico-financiară cu care s-a confruntat România, însă în prezent situația este mult schimbată.
Situația economică a țării s-a îmbunătățit considerabil, fiind cunoscut că în anul 2013 s-a înregistrat o creștere economică de 3,5 %, argumentele legate de criza mondială și dificultățile financiare nemaifiind de actualitate în prezent.
Pe de altă parte, s-a considerat că numai în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Instanța apreciază că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditorul neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestuia i s-a achitat anterior înființării popririi, o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel că eșalonarea sumelor datorate reclamantelor poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.
Așa fiind, în raport de cele expuse, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., le va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-debitor, M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit, T. M. BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.925 A din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-creditor S. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/16.07.2014
---------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – E.P.-J.
- G.R.
Jud.Sector 4 – M.R.M.
| ← Anulare act. Decizia nr. 471/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 55/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
