Validare poprire. Decizia nr. 1655/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1655/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 40474/4/2012

Dosar nr._

(1920/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1655

Ședința publică de la 10.11.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - D.-A. B.

GREFIER - M. C.

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de către recurentul terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 753 A din 10.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata creditoare C. M..

P. are ca obiect – validare poprire.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 6.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 10.11.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 17.12.2012 sub numărul de mai sus, creditoarea C. M. în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit D.G.F.P.M.B- Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. Raportoru G., în dosarul de executare nr. 946/2012 .

În motivarea cererii, în esență, creditoarea a arătat că titlurile executorii nu au fost executate de bună voie de debitor și că, deși executorul judecătoresc a înființat poprirea, terțul poprit nu a dat curs adresei de poprire.

Creditoarea a apreciat că dispozițiile OG nr. 22/2000 și OUG nr. 71/2009 care limitează dreptul de a urmări bunurile aflate în patrimoniul instituțiilor publice încalcă dreptul la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Creditorii au mai arătat că potrivit jurisprudenței CEDO, executarea unei sentințe sau decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.

Totodată, creditoarea a mai arătat că obligația statului de a executa într-un termen rezonabil hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa se opune invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

S-a mai susținut că în expunerea de motive a OUG nr. 71/2009 se face o referire generică la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor fără a se arăta în concret care sunt aceste dificultăți.

În drept, au fost invocate prevederile art. 452 al. 1, art. 454 al. 1, 2 și 23, art. 456, art. 457 și art. 460 C.proc.civ., art. 6 C.E.D.O și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art.11 alin.2 și art. 20 din Constituția României.

Totodată, B. Raportoru G. a comunicat copia dosarului de executare nr. 946/2012.

La data de 11.07.2013 debitorul a depus întâmpinare.

În motivarea întâmpinării, debitorul a arătat că prin O.U.G nr. 71/2009, s-a dispus plata eșalonată a sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2009, iar prin art. 1 al. 2 al acestui act normativ s-a prevăzut suspendarea de drept a oricărei cereri de executare silită. În acest sens, s-a solicitat a se constata faptul că aceste prevederi legale își au aplicabilitate în cauza de față, invocându-se faptul că cererea de executare silită se suspendă de drept, iar creanțele nu sunt exigibile.

În plus, debitorul a subliniat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia D. și alții c. României din 04.09.2012.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 9987/07.10.2013 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de validare a popririi privind pe creditoarea C. M. în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea De Trezorerie și Contabilitate Publică, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în cauză, creditoarea a solicitat B. Raportoru G. executarea silită prin poprire în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința nr. 746 din data de 23.05.2008, pronunțată de Tribunalul Iași, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă numărul 596 din 22.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Sentința nr. 269/C din data de11.04.2008, pronunțată de Tribunalul N., Sentința nr. 231/C din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul N., Sentința nr. 167/D din data de 24.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 946/2012.

Prin aceste hotărâri debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale restante către creditoare.

Prin adresa din 08.11.2012 întocmită de către B. Raportoru G., executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 946/2012, solicitându-se terțului poprit D.G.F.P.M.B - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. JUSTIȚIEI, până la concurența sumei de_,72 lei.

Terțul poprit nu a dat curs popririi, invocând prevederile OUG nr. 71/2009.

Apărările debitorului privind incidența procedurii prevăzute de O.G nr. 22/2002 nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât privesc aspecte de legalitate a înființării popririi, care nu se pot invoca și soluționa decât pe calea contestației la executare.

Instanța a considerat neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoare, reținând incidenta art. 452 alin.1 C.pr.civ și art. 460 alin.1 și 2 C.pr.civ., norme din coroborarea cărora rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În raport de dispozițiile art. 379 C.proc.civ., s-a reținut că cerința referitoare la exigibilitatea creanței, este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.

Instanța a reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare după cum urmează:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Potrivit art. 1 alin. 2 din același act normativ, în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 Cod procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea”, din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.

Prin formularea unei cereri de validare creditoarea urmărește finalizarea executării în modalitatea popririi, prin constrângerea terțului poprit în vederea indisponibilizării și consemnării sumei poprite. Odată admisă validarea, executarea silită trece într-o nouă fază, în care creditoarea se poate îndrepta direct împotriva terțului poprit, în cazul în care acesta refuză efectuarea plății.

Din această perspectivă, soluția pronunțată de instanță în sensul validării popririi și activitatea desfășurată de executorul judecătoresc prin emiterea actelor de executare trebuie privite unitar, fiind subsumate aceluiași scop, executarea silită a obligației debitorului.

În consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.

În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită”, fiind evident că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.

Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie remarcat că, într-o cauză recent pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea Europeană a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani. S-a reținut că instituirea acestui mecanism a urmărit un scop de utilitate publică, respectiv, asigurarea echilibrului bugetar, în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o gravă criză economică și financiară.

Curtea a conchis că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, măsura eșalonării fiind proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit.

Conform Curții, deși titlurile executorii invocate de petenți au fost emise în perioada februarie – aprilie 2008, autoritățile statului au dat dovadă de diligență în executarea obligațiilor, întrucât o primă plată a avut loc în octombrie 2008, pentru ca ulterior să fie efectuate plăți în cursul anilor 2010 și 2012, sumele fiind actualizate cu indicele de inflație, nefiind indicii că Guvernul nu va respecta termenele de eșalonare stabilite.

Situația creditoarei din prezenta cauza este asemănătoare cu cea a petenților din cauza D. și alții c. României, astfel încât instanța consideră că raționamentul Curții este aplicabil litigiului dedus judecății.

În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ la acest moment, instanța a apreciat că nu sunt motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.

În consecință, față de considerentele mai sus expuse, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea C. M., la data de 21.01.2014, recurs ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă la data de 07.02.2014.

Din dezvoltarea motivelor de recurs formulate de către recurent rezultă următoarele critici:

Instanța a soluționat nelegal cererea de validare a popririi prin raportare la cauza D. contra Romaniei, fără nicio analiza distincta a caracterului rezonabil al refuzului de executare a titlurilor executorii, situația de fapt din aceasta cauza fiind diferita.

În procedura de validare a popririi nu se poate invoca nelegalitatea executării silite în raport de prevederile OUG nr. 71/2009 și Legea 230/2011, ci exclusiv aspecte legate de forma execuțională a popririi la acest moment procesual în raport de disp. art. 460 Cod proc. Civ.

Se mai arata ca dispozițiile OUG nr. 71/_, care limitează dreptul reclamantei de a urmări bunurile aflate în patrimoniul instituțiilor publice încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO iar instanța nu a verificat concordanta acestui act cu jurisprudența curții.

În acest sens, creditorul a invocat incidența dispozițiilor Convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, care include și faza de executare a hotărârii judecătorești, iar întârzierea în executarea unei sentințe imputabilă autorităților și refuzul acestora de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Mai mult, lipsa fondurilor nu constituie un motiv justificat pentru întârziere, iar statul nu poate impune limitări și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței.

În ceea ce privește pronunțarea cauzei D. c. României, creditorul a susținut că nu există consecințe obligatorii asupra unei spete, judecătorul național fiind ținut să determine dacă într-un caz concret aplicarea legii produce efecte contrare convenției.

Intimatul M. Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 10.06.2014, apelanta a depus note scrise în cadrul cărora a invocat puterea de lucru judecat a decizie civile nr. 1815/26.05.2014 a Tribunalul București Secția a III a civilă.

În ședința publică din data de 10.06.2014, tribunalul a recalificat calea de atac având în vedere criteriul valoric, reținând că aceasta este apelul.

Prin decizia civilă nr.753/A/10.06.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-creditoare; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea, astfel cum a fost precizat, a validat poprirea și a obligat terțul poprit să plătească creditoarei în limita creanței în cuantum de 126.929,72 lei, sumele datorate debitorului.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că, recurenta creditoare a solicitat B. Raportoru G. executarea silită prin poprire în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința nr. 746 din data de 23.05.2008, pronunțată de Tribunalul Iași, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă numărul 596 din 22.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Sentința nr. 269/C din data de11.04.2008, pronunțată de Tribunalul N., Sentința nr. 231/C din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul N., Sentința nr. 167/D din data de 24.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 946/2012, hotărâri prin care debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale restante către creditoare.

Prin adresa din 08.11.2012 întocmită de către B. Raportoru G., executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 946/2012, solicitându-se terțului poprit D.G.F.P.M.B - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei de 137.782,72 lei.Terțul poprit nu a dat curs popririi, invocând prevederile OUG 71/2009.

Tribunalul a apreciat că din interpretarea coroborată a disp. art.456 și 460 Cod proc. civ., rezultă că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligația, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi.

Totodată, din interpretarea textelor legale enuntate mai sus, rezulta ca în cadrul procedurii de validare a poprire instanta are de analizat existenta titlului executoriu, daca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la tertul poprit și daca tertul nu isi indeplineste obligatiile ce ii revin pentru efectuarea popririi.

Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art.1718 C.civ., precum și art.452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Din aceasta perspectiva la acest moment al fazei executionale, instanta de fond nu putea sa faca aprecieri cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creantei, respectiv cu privire la incidenta cauzei D. D. D. și alții împotriva României, avand în vedere analiza caror elemente trebuie facuta în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, asfel incat, în procedura validarii de poprire nu se mai pot invoca aspecte de nelegalitate a unor acte de executare, ci exclusiv aspecte legate forma executionala a popririi la acest moment procesual în raport de disp. art. 460 C.pr. civ.

De asemenea, aceste apărări cu privire la incidenta cauzei D. și la sumele încasate de creditor, respectiv incidenta actelor normative privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante și suspendarea de drept a executării acestora, pot fi analizate doar în cadrul contestației la executare, nu și în procedura validării popririi.

Prin urmare, tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința civila apelată, în sensul că a admis cererea de validarea și a obligat terțul poprit să plătească creditoarei în limita creanței în cuantum de 126,929,72 lei (conform cererii precizatoare-fila 89 dosar fond), sumele datorate debitorului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificare și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice.

Prin recursul declarat, debitorul M. Justiției solicită modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi, ca fiind neîntemeiată.

În motivare, recurentul debitor susține că sentința civilă recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a Legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G nr.71/2009 modificată și completată și O.G nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr.92/2011, motiv pentru care solicită, de asemenea, în temeiul art.3041 examinarea cauzei sub toate aspectele.

Arată că OUG nr. 71/2009 instituie un impediment în continuarea executării silite, ce nu poate fi exclus de la analiza instanței învestită cu cererea de validare a popririi, chiar dacă potrivit art. 399 C.pr.civ. legalitatea actelor de executare poate fi verificată doar în cadrul contestației la executare.

Într-adevăr, în principiu nu poate face obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, însă invocarea de către debitor în cadrul procedurii de validare a popririi a suspendării de drept a executării nu reprezintă o contestare a actelor de executare, ci doar prevalarea datornicului de suspendare, în sensul opririi procesului execuțional în faza în care se află (fie ea și cea a validării), până la expirarea termenului pentru care a fost dispusă suspendarea.

Însăși validarea de către instanță a popririi înființată de executor cu nerespectarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 reprezintă un act de executare, așa încât, deși este adevărat că validarea popririi nu poate avea ca efect verificarea legalității actelor de executare anterioare și eventuala lor anulare, procedura presupune totuși a se verifica dacă nu cumva validarea însăși este supusă vreunui impediment care o blochează (în cazul de față, suspendarea executării).

Arată că urmare a adoptării Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea OUG nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii și a principiului aplicării imediate a legii civile, orice procedură de executare silită nefinalizată la momentul adoptării actului normativ a intrat sub incidența dispozițiilor acestuia.

Solicită pe cale de consecință, respingerea cererii cu privire la instituirea popririi asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv de personal potrivit art.1 alin. 2 din O.G. nr. 22/2002.

În susținerea motivelor de recurs sunt dispozițiile O.U.G nr. 71 din 17.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, prin care s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza eșalonat.

Totodată, recurentul invocă art.1 din OUG nr. 45/ 2010, pentru modificarea art.1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, dar și Legea 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009, susținând că simpla împrejurare că instanța a încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind Incompatibile, putând coexista.

Ca atare, executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlurilor executorii învederate de creditoare a fost realizată și urmează a se realiza cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în OUG nr. 71/2009, modificată și completată .

În cauză, trebuie reținut, faptul că plățile titlurilor executorii au început a se efectua de către Guvern încă din anul 2008 (când s-a achitat un procent de 30% din creanțele născute până la acel moment, pentru ca ulterior să se mai plătească sume de bani în cursul anilor 2010 (fiind alocate sume de bani conform HG nr. 422/2010) și 2012 (fiind alocate sume de bani conform H.G. nr. 257/2012, H.G. nr. 954/2012, și H.G. nr. 1169/2012).

De asemenea, a fost adoptată HG nr. 149/2013, privind plata primei tranșe aferente anului 2013, prin HG nr. 355/2013 s-a prevăzut suplimentarea bugetului Ministerului Justiției, în vederea plății celei de a doua tranșe din procentul de 10%, aferent anului 2013, care a fost achitată în cursul lunii iulie, iar ca urmare a Hotărârii de Guvern nr. 697/11.09.2013, în luna octombrie 2013 s-a procedat la achitarea celei de a treia tranșe din procentul de 10% ce trebuie achitat pe anul în curs, iar în cursul lunii decembrie 2013 s-a dat curs achitării celei de a patra tranșe din acest procent, conform HG nr. 977/2013.

Totodată, în cursul lunii aprilie și iulie 2014, s-au achitat prima și a doua tranșă trimestrială din procentul de 25% din valoarea titlurilor executorii deținute de creditori, potrivit Hotărârilor de Guvern nr.246/2.04.2014 publicate în Monitorul Oficial nr. 254/08.04.2014, respectiv 542/7 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 502,503 și 504 și prin urmare creanța nu mai este în cuantumul solicitat inițial ca urmare a achitării tranșelor menționate mai sus.

De asemenea, prin Decizia nr. 188 din 02 martie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, Curtea Constituțională a apreciat că excepția ridicată este neîntemeiată, respingând-o ca atare.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, fiind singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului pentru conservarea stabilității economice a statului.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr.206 din 04.03.2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.313/13.05.2010 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a O.U.G nr.71/2009 prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate invocate și în Decizia nr.188/02.03.2010.

În ceea ce privește eșalonarea plații sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 190/02.03.2010.

La judecarea cauzei, recurentul apreciază că instanța de recurs trebuie să țină seama de faptul că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. s. a contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr.709/17.10.2012.

Ca practică judiciară relevantă, invocă Decizia civilă nr. 913/22.05.2013, prin care Curtea de Apel București a admis recursul formulat de M. Justiției, a modificat decizia pronunțată în apel (prin care apelul Ministerului Justiției fusese respins ca nefondat, cu motivarea că toate susținerile apelantei privind incidența în cauză a OG nr. 22/2002 și OUG nr. 71/2009, precum și practica CEDO, sunt împrejurări care nu vizează validarea popririi, ci pot constitui motive care ar putea fi invocate și analizate pe calea contestației la executare!), iar pe fond a respins cererea de validarea popririi.

De asemenea, invocă sentința civilă nr.170 din 09.01.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 4 în dosarul nr._/4/2012 în care s-a reținut că dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009, reprezintă „impedimente care temporizează executarea silită. Amânarea și eșalonarea reprezintă impedimente în ceea ce privește punerea in executare a titlului executoriu pe perioada de timp cât durează termenul instituit de legiuitor, privit atât ca interval de referință 2012 - 2016, cat și individual pentru anul în curs și care limitează efectuarea urmăririlor silite, cel mult la valorile procentuale prevăzute la alin. 1 pentru anul respectiv, iar prin instituirea cauzei de suspendare legală, se oprește temporar cursul procedurii de executare silită, pe perioada termenului prevăzut de alin. 1".

Totodată, recurentul învederează instanței de recurs că Tribunalul B. prin decizia nr. 173/25.09.2012 pronunțată în apel, în dosarul nr._/200/2011 a reținut faptul că CEDO a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza D. și alții împotriva României, prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor publice), au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Tribunalul B. a apreciat că, așa cum a reținut și prima instanță, prevederile OUG nr. 71/2009 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, existând o proporționalitate între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare.

De asemenea, prin sentințele civile nr.7277/2012, 7274/2012, 7276/2012, 7275/2012 din data de 26 septembrie 2012, Judecătoria Sectorului 4 București, în cauze având obiect asemănător cu cea de față au respins ca neîntemeiate cererile de validare a popririi formulate.

Practică judiciară favorabilă este și decizia civilă nr.1364/15.05.2013 a Tribunalului București, Secția a IV a Civilă, pronunțată în dosarul nr._/4/2011, precum și decizia civilă nr. 222R/11.09.2013 pronunțată în dosarul nr._ .

În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG 22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea 92/2011, precum și în temeiul OUG 71/2009, modificată și completată și Legea 230/2011, recurentul debitor solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

Recurentul terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București critică decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Învederează faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire. Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Pe fondul cauzei, recurentul susține că instanța de apel, respingând apelul, a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Apreciază că nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României. Invocă în acest sens, Decizia nr.206/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, invocă decizia pronunțata la data de 04.09.2012 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. D. D. șa. contra României, apreciind căîn conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit; iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil. Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgadă că refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat..

Recurentul precizează, totodată, că prin dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Recurentul – terț poprit reiterează, de asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011. care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 că OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.

Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Față de dispozițiile legale invocate, incidente în speța, este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, instanța pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

Având în vedere argumentele prezentate, recurentul – terț poprit solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței civile ca fiind legală și temeinică.

Curtea, analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a dispozițiilor legale aplicabile, retine următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării Judecătoriei sector 4 București cu cererea de încuviințare a executării silite – 07.08.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, trebuie precizat că în această materie,nu este incidentă dispoziția cu caracter special înscrisă în art. 304 1 din Codul de procedură civilă, hotărârea instanței de fond fiind supusă apelului. D. în situația în care în recurs, ar fi administrate probe noi, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea proceda la o reevaluare a situației de fapt, or în cauza de față, părțile litigante nu au solicitat și nici nu au administrat probe noi.

Examinând cererile de recurs cu soluționarea cărora a fost investită, Curtea constată că, în esență, în ambele căi de atac exercitate, recurenții au invocat, în principal, aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, prevăd suspendarea de drept a executării silite, precum și a prevederilor O.G. nr. 22/2002 și a dispozițiilor Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. 4/2011, ce a modificat art. 1 din O.G. nr. 22/2002, invocându-se, totodată, jurisprudența europeană, respectiv hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, pronunțată în cauza "D. si alții împotriva României" și cea a Curții Constituționale referitoare la compatibilitatea O.U.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 22/2002 cu prevederile Constituției și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așa fiind, urmează ca susținerile cu acest obiect ale ambilor recurenți să fie analizate împreună, din perspectiva incidenței în cauză a motivului de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Procedând la analiza acestor critici, Curtea constată, suplinind motivarea instanței de apel, prin raportare la apărările formulate de intimata în apel, cu acest obiect, care nu pot fi ignorate, că în referire la executarea silită se face obiectul dosarului de executare nr. 946/2012 al B. Raportoru G., s-a formulat anterior contestație la executare în privința titlurilor executorii în raport de care s-a solicitat, în prezenta cauză, de către creditoarea C. M., validarea popririi.

Această pricină, având ca obiect contestația la executare a fost soluționată prin sentința civilă nr. 7617/09.07.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1815R/26.05.2014 a Tribunalului București - Secția a III a Civilă. Astfel, prin decizia civilă nr. 1815R/26.05.2014 a Tribunalului București - Secția a III a Civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta creditoare C. M. împotriva sentinței civile nr. 7617/ 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul – contestator M. Justiției, s-a dispus modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare.

Curtea reține că în cadrul contestației la executare, s-a examinat într-un dublu grad de jurisdicție, chestiunea relativă la declanșarea executării silite pentru întreaga sumă datorată, potrivit titlurilor executorii exhibate de creditoarea în cauză, inclusiv problematica plății eșalonate și a suspendării executării acestor titluri, introdusă de O.U.G. nr. 71/2009, din perspectiva Convenției și a jurisprudenței CEDO, statuându-se, în esență, că: „dispozițiile acestui act normativ sunt incompatibile cu principiile trasate de CEDO în jurisprudența sa, aceasta din urmă aplicându-se cu prioritate în raport de legislația internă conform art. 11 și 20 din Constituția României, întrucât atitudinea statului concretizată în actele normative date în cursul ultimilor ani fără acordul creditorilor și acordarea în mod succesiv a unor termene de grație ce au menirea de a amâna periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina instituției publice (în speță contestatoarea) prin hotărâri judecătorești, face ca momentul realizării dreptului creditorilor să dobândească un caracter incert, fiind contrar dreptului de acces la justiție prev. de art. 6 din CEDO”.

Prin aceeași decizie s-a analizat și aspectul exigibilității creanței executate silit, concluzionându-se că: „în mod greșit prima instanță a apreciat că în speță creanța datorată nu este exigibilă ca efect a aplicării prev. art. 1 din O.U.G nr. 71/2009”.

În raport de cele anterior reliefate, Curtea de apel, constată că în cadrul contestației la executare, a făcut obiect al analizei atât aplicarea în faza executării silite a O.U.G nr. 71/2009, cât și problematica compatibilității demarării executării silite a titlurilor executorii exhibate de creditoare cu aceste norme, respectiv cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, toate aceste chestiuni litigioase fiind tranșate de către instanța investită cu soluționarea contestației la executare.

Curtea are în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Curtea apreciază, în același timp, că pentru a determina ce anume intră în autoritatea de lucru judecat dintr-o hotărâre, nu este suficientă verificarea aspectului formal al acesteia, recunoscând numai dispozitivului hotărârii atributul autorității de lucru judecat, ci în egală măsură, trebuie făcut apel la considerente, pentru a stabili cu exactitate ce anume a judecat instanța. Aceasta întrucât hotărârile prin care se rezolvă chestiuni prejudiciale se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se în procesul în care sunt invocate. Este vorba de manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri. Or, ceea ce a fost verificat de către judecător cu toate garanțiile procesuale, urmare a unei dezbateri contradictorii si respectării dreptului de apărare al părților, nu poate ulterior să fie repus în discuție.

Astfel, dacă cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost deja judecat (identitatea de materie litigioasă nefiind totală existând o diferență de cauză sau de obiect), atunci va interveni efectul pozitiv,care va asigura evitarea contrazicerii între cele două hotărâri, protecția acestei verificări jurisdicționale putând juca atât negativ, cât si pozitiv.

Hotărârea are două manifestări procesuale: interzice rejudecarea aceluiași proces si obligă pe cel de-al doilea judecător să considere ca dat conținutul primei hotărâri. Aceasta înseamnă că instanța trebuie să considere drept „dat” conținutul hotărârii anterioare, pe care va trebui să-si fundamenteze propria hotărâre, indiferent că rezolvarea dată unui anumit aspect de către instanța anterioară s-a făcut pe cale principală sau incidentală.

Ca urmare, deși rezolvarea dată acestui aspect de instanța anterioară se regăsește în considerentele hotărârii (si doar implicit în dispozitiv), ea se impune noii judecăți prin intermediul efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, care vine să înlăture contrazicerile între considerentele hotărârilor. Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a tranșa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Ceea ce s-a tranșat jurisdicțional se opune între părți cu valoare absolută, iar respectarea puterii de lucru judecat a chestiunii tranșate anterior se impune indiferent de natura soluției pronunțate.

Curtea are în vedere, de asemenea, că puterea de lucru judecat are în concepția legiuitorului valoarea unei prezumții absolute irefragabile, nefiind primită nicio dovadă împotriva ei, atunci când „legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare sau nu dă drept de a se reclama în judecată” (art. 1200 pct. 4 din Codul civil coroborat cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil).

Prezumția de lucru judecat înseamnă așadar, că ceea ce s-a rezolvat irevocabil, se impune în cel de-al doilea proces și nu mai poate face obiectul unor verificări jurisdicționale proprii din partea celei de-a doua instanțe.

În același sens, Curtea se raportează și la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Siegle Bernd împotriva României, cauză în care s-a constatat de către instanța europeană că :„revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice”, Curtea europeană concluzionând în acest caz în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție.

Concluzionând, în raport de cele anterior reliefate, Curtea constată că susținerile recurenților cu același obiect, deduse analizei, și în prezenta cale de atac, în mod judicios au fost înlăturate de instanța de apel, întrucât, pe această cale, nu mai puteau fi repuse în discuție aspectele ce vizau aceeași executare silită, deja tranșate, cu putere de lucru judecat prin hotărârea judecătorească pronunțată, în recurs, în contestația la executare.

Altfel spus, în condițiile în care s-a stabilit deja irevocabil, legalitatea măsurii înființării popririi în cauză, din perspectiva dispozițiilor legale prin care s-a eșalonat plata sumelor stabilite prin astfel de hotărâri judecătorești, dar și a prevederilor convenționale, o atare dezlegare prin care s-a recunoscut irevocabil dreptul creditoarei la executarea neeșalonată a creanțelor recunoscute în favoarea acesteia prin titlurile executorii nu mai putea face obiect de contestație în procedura de validare a popririi, părților raportului de executare silită opunându-li-se puterea de lucru judecat a hotărârii irevocabile anterioare.

Pe de altă parte, Curtea reține că prin hotărârea instanței de fond, s-a constatat că apărările debitorului privind incidența procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât privesc aspecte de nelegalitate a înființării popririi, care nu se pot invoca și soluționa decât pe calea contestației la executare. Se reține, totodată, că împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel doar creditoarea C. M., în această cale de atac nefiind criticată această statuare a primei instanțe. În aceste condiții, se impune a se concluziona că recurenții, nu ar mai punea repune în discuție, direct în recurs, omisso medio,o atare statuare, câtă vreme aceștia nu au înțeles să uzeze de facultatea de beneficia de prevederile art. 293 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

De altfel, chiar dacă s-ar considera că o atare critică este totuși admisibilă, din perspectiva principiului neînrăutățirii situației recurenților în propria cale de atac, întrucât în apel, s-a apreciat generic, că astfel de apărări care tind la a demonstra neîndeplinirea condiției de a fi executată silit o creanță, certă lichidă și exigibilă, nu pot fi invocate în cadrul procedurii validării, în privința acestor aspecte, Curtea reține că ele tind la a demonstra neîndeplinirea cerinței exigibilității creanței dar și la caracterul nelegal al executării, ca efect al faptului că poprirea a fost înființată asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare si funcționare, inclusiv de personal, argumentele recurenților nu ar putea fi apreciate ca fiind fondate.

Astfel, așa cum s-a retinut și în calea de atac a apelului, în procedura validării se verifică existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, precum și îndeplinirea obligației de către terț în termenul prevăzut de art.456 C.pr.civ..

În acest sens, Curtea se raportează la prevederile art. 460 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă: „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.”

Prin raportare la art. 460 alin. 4 Codul de procedură civilă, efectele care se produc prin validarea popririi, constau în obținerea unui titlu executoriu împotriva terțului poprit, în temeiul căruia terțul, care a adoptat o atitudine culpabilă în executarea obligațiilor prevăzute de lege în sarcina sa, ulterior primirii adresei de înființare a popririi, datorează, de aceasta dată în nume propriu, creditorului suma poprita, în limitele impuse de art. 460 alin. 2 si 4 Codul de procedură civilă.

Acțiunea prin care se urmărește validarea popririi are drept cauză declanșarea răspunderii patrimoniale a terțului poprit și recunoașterea unui drept de creanță în favoarea creditorului, având ca obligație corelativă obligația terțului poprit de a achita, direct creditorului, sumele de bani datorate debitorului și pe care, culpabil, nu le-a indisponibilizat sau le-a liberat debitorului poprit.

Poprirea are așadar un caracter mixt, de procedură de urmărire silită și de act de conservare, întemeiat pe principiul înscris în art. 1718 din Codul civil, conform căruia debitorul este ținut să răspundă pentru datoria ce o are cu bunurile sale prezente și viitoare.

Dând eficiență unui argument de interpretare de ordin gramatical, trebuie observat că alineatul al doilea al art. 460 C.pr.civ. stabilește limitele sferei de analiză pe care instanța învestită cu soluționarea cererii de validare a popririi este ținută să o realizeze, textul amintit fiind în sensul că hotărârea de validare se pronunță dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului.

Tot astfel, în stabilirea conduitei terțului trebuie avute în vedere normele înscrise în art. 456 din Codul de procedură civilă, care reglementează obligațiile terțului poprit sesizat cu o adresă de înființare a popririi, de a proceda, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi sau de la scadența sumelor datorate în viitor, la consemnarea sau la plata sumelor datorate.

Curtea reține, totodată, că potrivit art. 399 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă: „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.”

Așadar, inclusiv interpretarea sistematică a prevederilor legale procedurale ce reglementează executarea silită se opune susținerilor recurentelor, care, în cazul validării lor, ar conduce la concluzia că în cazul popririi, ca formă de executare silită, debitorul sau terțul poprit pot opta, în cazul în care se găsesc în situația de a invoca aspecte de nelegalitate a executării, fie pentru formularea contestației la executare, fie pentru invocarea acestora în calea validării popririi, o astfel de interpretare neputând fi admisă. În absența unei dispoziții exprese nu poate avea vreun temei instituirea de către legiuitor unei a doua căi (ulterioară ori paralelă contestației la executare) prin care instanța de judecată să intervină în scopul verificării neregularităților în executarea silită, ținând seama de celeritatea ce trebuie să guverneze această etapă a procesului.

Astfel de neregularități pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, sub acest aspect fiind corectă statuarea tribunalului. A admite teza contrară susținută prin criticile recurentelor, potrivit cu care aspecte ce țin de legalitatea executării silite pot fi valorificate inclusiv în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi, echivalează cu a da eficiență unei contestații la executare în afara limitelor prevăzute de lege, în materia contestației la executare în art. 401 din Codul de procedură civilă, golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru cei interesați de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

În raport de cele anterior expuse, tribunalul a apreciat în mod corect că nu puteau fi invocate și prin urmare nu vor putea fi supuse analizei apărările referitoare la însuși dreptul creditoarei de a declanșa executarea silită.

Atât timp cât nici debitorul și nici terțul poprit nu au făcut dovada că actele de executare ar fi fost anulate pe calea contestației la executare, apărările reiterate prin motivarea recursurilor de față, cu acest obiect nu puteau fi valorificate în cadrul prezentei cauze, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, ar echivala cu recunoașterea în favoarea acestora a posibilității de promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța europeană în cauza D. și alții contra României, trebuie remarcat că concluziile Curții legate de compatibilitatea O.U.G. 71/2009, astfel cum ea a fost ulterior modificată, cu art. 6 paragraful 1 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție au la bază situația particulară a creditorilor, cărora li s-au efectuat plăți voluntare de către M. Justiției într-un cuantum ce acoperă o treime din creanța pretinsă, motiv pentru care s-a apreciat că nu se poate a reținut lipsa de diligență a Statului Român și faptul că dreptul creditorilor ar fi lipsit de substanța lor ( paragraful 40 și urm.).Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea europeană a considerat că nu a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților și că, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

Așa fiind, în raport de aceste statuări obligatorii ale instanței europene, aprecierea proporționalității masurilor adoptate de stat, trebuie analizată în raport de conduita concretă a autorităților, în fiecare cauză.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, instanța investită cu soluționarea contestației la executare a apreciat deja, în speță, incompatibilitatea între prevederile legale interne invocate de recurenți și prevederile Convenționale, respectiv cele ale jurisprudenței instanței europene.

Trebuie avut, de asemenea, în vedere că, deși, în considerentele deciziei civile nr. 1815/2014, nu a fost indicată o anumită cauză soluționată de Curtea Europeană, apărările analizate în această cale de atac, formulate de recurentă s-au fundamentat tocmai pe hotărârea pronunțată în cauza D. și alții împotriva României, invocată și în prezentul recurs, astfel, că este evident că, statuarea instanței anterioare a avut deja în vedere această hotărâre a Curții Europene, astfel ca ea nu ar putea face obiect al unei noi analize.

În plus, în prezenta cauză, recurenții nici nu au dovedit, în condițiile art. 305 C.proc.civ., că prin executarea parțială a debitului stabilit în titlurile executorii, creditoarea și-a satisfăcut o parte importantă din creanța sa, respectiv că a intervenit o schimbare esențială a stării de fapt a cauzei, din această perspectivă, în intervalul de timp scurs intre data pronunțării deciziei nr,. 1815/2014 și data formulării prezentei căi de atac.

In același sens, Curtea reține în referire la susținerile din recurs vizând plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite prin titlurile executorii exhibate de creditoare, că tribunalul a avut în vedere ca obligarea la plată a terțului poprit să se realizeze, în limita creanței, dar numai „pentru sumele datorate debitorului”, recurenții neformulând vreo critică legată de întinderea debitului reținut.

Pe de altă parte, chiar dacă analiza compatibilității dispozițiilor legale interne cu Convenția a fost realizată de Curtea Constituțională, prin deciziile invocate de ambii recurenți prin motivele de recurs, acest fapt nu înlătură posibilitatea instanței de a analiza în concret compatibilitatea dispozițiilor interne cu cele ale Convenției europene, în raport de situația particulară a fiecărei spețe deduse judecății. Controlul exercitat de Curtea Constituțională este unul în abstract, pe când cel efectuat de instanța de drept comun este raportat la situația specială din fiecare caz dedus judecății, verificarea condiției de a se păstra un just echilibru între interesele statului și interesele particularului necesitând o analiză în concret, raportat la datele fiecărui litigiu în parte.

Curtea are în vedere, în acest sens, considerentele enunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. l/2012, prin care a reținut, cu privire la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009, că: „în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.

În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

Or, așa cum s-a arătat deja, instanța de executare, a constatat în dosarul nr._/4/2012, prin hotărâre irevocabilă ce nu mai poate fi contrazisă, că aplicarea dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009, în cauza de față, este contrară exigențelor art. 6 par. 1 din CEDO, nefiind respectat raportul rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al intimatei - creditoare.

În referire la susținerile recurentului debitor M. Justiției în sensul că soluția adoptată în cauză, în apel, referitoare la validarea popririi înființate la cererea creditoarei, este contrară practicii constante a instanțelor naționale, Curtea reține că și acest argument este nefondat.

Astfel, pe de o parte, jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept principal în dreptul român, ceea ce înseamnă pe cale de consecință, că un astfel de argument nu poate fi de natură a conduce la o soluție contrară celei adoptate în apel, iar pe de altă parte, aceste susțineri nici nu au fost probate, la dosar nefiind anexate astfel de hotărâri irevocabile. În plus, susținerile din recurs, în referire la această critică nu fac decât să susțină o interpretare contrară dată de alte instanțe prevederilor O.U.G nr.71/2009 și compatibilității acestora cu prevederile Convenției Europene, inclusiv prin raportare la cauza CEDO D. vs. România. Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, în cauza de față s-a tranșat deja irevocabil, în raport de circumstanțele concrete ale prezentei spete, în sens contrar, astfel că nu mai este posibilă repunerea în discuție a acelorași chestiuni litigioase intrate în putere de lucru judecat.

Pe de altă parte, deși se susține lipsa culpei terțului poprit în executarea obligațiilor referitoare la poprire și aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 452 și art. 460 din Codul de procedură civilă, Curtea nu poate valida o atare critică, câtă vreme, singurul temei care justifică conduita terțului poprit este reprezentat de incidența OUG nr. 71/2009. Or, așa cum s-a reținut anterior, în cadrul contestației la executare s-a statuat deja cu putere de lucru judecat că, în raport de starea de fapt a cauzei, dispozițiile acestui act normativ sunt contrare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în considerarea prevederilor înscrise în art. 20 din Constituție, terțul poprit nu se mai poate apăra cu succes, prevalându-se de norme apreciate deja incompatibile, în cauza de față, cu drepturile fundamentale consacrate prin Convenție.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză de recurentul debitor M. Justiției și recurentul terț poprit, Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificare și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și recursul declarat de recurentul terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.753/A/10.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata creditoare C. M., ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 10.11.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. D. A. B.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehdact.M.I/B.I

2 ex./27.11.2014

------------------------------------------

T.B-Secția a III-a – A.G.

- I.P.

Jud.Sector 4 – C.C.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1637/2014. Curtea de Apel...  Legea 10/2001. Decizia nr. 1870/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 1655/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI