Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1883/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1883/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 50248/300/2012
Dosar nr._
(1789/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1883
Ședința publică de la 11.12.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta petentă B. D.-R., împotriva deciziei civile nr. 548 A din 06.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul M. P.-P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM.
P. are ca obiect – plângere împotriva încheierii de carte funciară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 4.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 11.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul instanței la data de 27.12.2012 sub nr._, petenta B. D. R. a solicitat, în contradictoriu cu intimata M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București, în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, plângere împotriva încheierii de respingere nr._/07.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/03.12.2012 al O.C.P.I., prin care a solicitat admiterea plângerii, anularea încheierii de respingere a reexaminării, admiterea cererii privind reexaminarea cererii introduse de M.P.P. de pe lângă Î.C.C.J. și respingerea notării sechestrului – motivat de faptul că aceste documente nu privesc nici persoana petentei și nici proprietatea sa, aspect cerut în mod imperativ de dispozițiile art.48 din Legea nr. 7/1996.
În fapt petenta a arătat că, prin încheierea de respingere, registratorul sef a dispus respingerea cererii de reexaminare a încheierii de notare a existentei ordonanței emisa în dosar nr. 1496D/P/2012 M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a procesului verbal din 21.11.2012 cu privire la instituirea sechestrului asigurător sub C. 1 din cartea funciara nr._-C1-U15.
Aceasta susține că este proprietar al imobilul magazinul nr.3 situat în București, ..57, parter, sector 2, potrivit contractului de donație autentificat sub nr.1997/ 06.11.2012 de NPB R. de Herbay.
Dreptul său de proprietate a fost întabulat în cartea funciara prin încheierea nr._ / 07.11.2012 data în dosar nr._/07.11.2012 de OCPI București Sector 2, încheierea de intabulare a fost eliberata la data de 19.11.2012 - fără a exista nici un impediment de nicio natura și nicio ordonanța a Parchetului.
La data de 08.11.2012 s-a înregistrat cererea Ministerului P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect instituire sechestru în baza ordonanței nr. 1496D/P/08.11.2012 emisa de M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism - Serviciul Teritorial București și a procesului verbal din 21.11.2012 - acte ce priveau persoana domnului D. F. D..
La data de 23.11.2012 s-a admis cererea Parchetului și s-a notat în cartea funciara a proprietății petentei un sechestru asigurător referitor la alta persoana, și, deși termenul de notare în cartea funciara este de 3 zile, acesta s-a amânat din 08.11.2012 în 23.11.2012 - astfel încât sa se facă un proces verbal de identificare la data de 21.11.2012 - care a fost notat retroactiv la 08.11.2012.
Apreciază că abuzul notarii este cu atât mai grav cu cât în cuprinsul procesului verbal din 21.11. 2012 - se menționa expres faptul că petenta a prezentat atât actul său de proprietate autentificat cât și intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciara.
Pentru toate aceste motive - dovedite cu acte autentice s-ar fi impus respingerea notarii sechestrului, dar în mod abuziv registratorul a admis cererea și/sau ordinul Parchetului și a dispus notarea.
La data de 03.12.2012, petenta a formulat cerere de reexaminare a notarii sechestrului, cerere respinsă de registratorul sef pe motivul că la data de 08.11.2012, data înregistrării cererii depuse de către M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, proprietar tabular înscris în cartea funciara era D. F. D. și D. F..
Petenta susține că, la data de 08.11.2012, proprietari tabulari înscriși în cartea funciara nu erau D. F. D. și D. F., ci aceasta - astfel încât s-a încălcat principiul esențial al publicității imobiliare prevăzut de art. 893 Noul Cod civ. Astfel, la data de 08.11.2012, când s-a emis Ordonanța Parchetului, D. nu mai era proprietar al imobilului în cauză, dreptul său fiind radiat din 06.11.2012.
De asemenea, registratorul a soluționat cererea în mod ilegal întrucât la data de 08.11.2012, nu exista procesul verbal din 21.11.2012, astfel încât încheierea de notare a sechestrului - ce poartă data de 08.11. 2012 - nu putea avea la bază decât acte cu data de 08.11.2012 și nu ulterioare.
Susține că registratorul sef a soluționat cererea în mod ilegal întrucât deținea toate informațiile cu privire la proprietatea petentei în virtutea atribuțiilor de serviciu și a normelor în materie, consacrate în - Regulamentul din 13 octombrie 2006 de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, acesta fiind obligat să verifice cine era proprietar tabular.
Aceste acte nu îi sunt opozabile și este interzis a se nota un sechestru asupra proprietății sale pentru o cercetare penală în care petenta nu este parte.
În dovedire, petenta a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri.
La solicitarea instanței, O.C.P.I. a depus, la data de 15.02.2013, încheierile nr._/2012 și nr._/2012 și actele ce au stat la baza emiterii acestora privind imobilul situat în București, ..57, sector 2, pentru care a fost deschisă cartea funciară nr._-C1-U15, în copii.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Instanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial București și a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr._/08.08.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial București; s-a respins pentru lipsa calității procesuale pasive plângerea împotriva încheierii de carte funciară nr._/7.12.2012 formulată de petenta B. D.-R., în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial București; s-a respins ca neîntemeiată plângerea împotriva încheierii de carte funciară nr._/7.12.2012 formulată de petenta B. D.-R..
Pentru a pronunță această soluție, instanța de fond a reținut că plângerea împotriva încheierii de carte funciară este o cale specială de atac, având caracter necontencios, ce se soluționează potrivit normelor de procedură speciale prevăzute în Legea nr. 7/1996, completate cu dispozițiile din Cartea a III-a a Codului de procedură civilă.
Caracterul necontencios al plângerii împotriva încheierii de carte funciară, este o consecință a caracterului necontencios al cererii de înscriere a actelor și faptelor juridice în cartea funciară, reținut în decizia nr. 2/2001 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, motivat de faptul că, prin formularea unei astfel de cereri, titularul nu urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană.
Instanța învestită cu soluționarea unei astfel de plângeri verifică legalitatea și temeinicia soluției date de oficiul de cadastru cererii de înscriere în cartea funciară, prin raportare la cererea de sesizare a registratorului de carte funciară, la motivarea încheierii de carte funciară și la motivele pe care se întemeiază plângerea.
Având astfel în vedere argumentele arătate, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial București care a solicitat notarea sechestrului instituit prin ordonanță pronunțată într-un dosar de urmărire penală, acestuia fiindu-i opozabilă hotărârea instanței fără a avea calitatea de parte în cauză.
Pe fondul plângerii, instanța a reținut incidenta art. 1 alin. 1 lit. b din Legea nr. 7/1996, scopul sistemului de cadastru fiind asigurarea publicității drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice, precum și a oricăror altor raporturi juridice.
În considerarea dispozițiilor legale menționate, funcția normală a publicității este și rămâne aceea de a semnala schimbarea sau modificarea unei situații juridice, fără a constitui în același timp și un element ori o condiție necesară sau suplimentară pentru ca aceasta să se producă ori, după caz, să fie deplin eficace din punct de vedere juridic.
Cu alte cuvinte, formalitatea de publicitate constituie un element extrinsec nașterii, modificării sau stingerii depline a raportului juridic care există și produce efecte independent de orice formă de publicitate, aceasta din urmă neavând, prin urmare, decât o valoare pur declarativă sau pur informativă.
Or, sechestrul notat în cartea funciară se circumscrie scopului avut în vedere de instituția publicității imobiliare. Astfel, toate sechestrele instituite asupra bunului imobil intabulat sunt supuse notării în cartea funciară potrivit art. 902 alin.2 pct. 17 Noul Cod civ.
Registratorul nu avea competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii dispuse de parchet, inclusiv dacă aceasta a fost pronunțată împotriva proprietarului tabular, singura condiție ce trebuia verificată de acesta fiind ca măsura sechestrului să fi fost luată pentru imobilul intabulat.
Astfel, registratorul notează sechestrul în baza actului procedural emis de un organ de cercetare penală, act nedesființat până la data notării, partea ori terțul vătămat/interesat putând formula plângere împotriva respectivului act în temeiul art. 163 și urm. Cod proc.pen. În situația în care acest act - ordonanță - ar fi desființată, terțul poate solicita radierea notării.
S-a avut în vedere și faptul că publicitatea are rolul de a asigura eficacitatea juridică deplină, adică opozabilitatea absolută a situației juridice supuse unei forme de publicitate, în lipsa cărora terții ar putea ignora, în tot sau în parte efectele ei, ca și când nu ar exista. Din această perspectivă, s-a constatat că titularul cererii de notare în cartea funciară, respectiv organul de urmărire penală, este îndreptățit să asigure publicitatea sechestrului notat, pentru a face opozabilă și terților situația juridică existentă.
Așadar, scopul urmărit de acesta prin asigurarea publicității situației juridice reale a imobilului la data notării este acela de a proteja terții interesați care trebuie să aibă cunoștință despre existența sechestrului dispus de parchet, indiferent că acesta a fost instituit în mod legal sau nu, aspect ce s-ar putea analiza exclusiv în cadrul căilor de atac prevăzute de lege împotriva ordonanței prin care s-a instituit sechestrul. Astfel, nu se urmărește limitarea dreptului de proprietate al cărei titular este petenta, cum greșit susține aceasta.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept mai sus enunțate, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea împotriva încheierii de carte funciară nr._/7.12.2012 formulată de petenta.
Împotriva acestei soluții în termen legal și motivat a formulat apel petenta B. D.-R..
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 07.01.2014.
În motivarea apelului formulat, apelanta a arătat că instanța de fond a respins în mod nelegal plângerea sa, reținând în cuprinsul sentinței apelate numai funcția de informare a notarii și excluzând funcția constitutivă de drepturi a înscrierii în cartea funciara a proprietății sale,
apreciind în mod eronat că: „formalitatea de publicitate constituie un element extrinsec nașterii, modificării sau stingerii depline a raportului juridic care exista și produce efecte independent de orice forma de publicitate, aceasta din urma neavând, prin urmare, decât o valoare pur declarativa sau pur informativa".
În acest sens, arată ca instanța a reținut în mod exclusiv ca notarea Ordonanței DIICOT are funcție de publicitate imobiliara, pentru informarea terților, fără a face niciun fel de considerații cu privire la caracterul constitutiv al intabulării dreptului sau de proprietate.
Apreciază ca hotărârea astfel motivata este una nelegala, întrucât s-a instituit o teza juridica fără a analiza ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecata . astfel instanța nu s-a pronunțat cu privire la faptul că avea un drept de proprietate constituit în favoarea sa prin act autentic și înscris în cartea funciara anterior datei Ordonanței DIICOT, nu s-a pronunțat cu privire la faptul ca Ordonanța DIICOT nu are nici o legătura cu persoana sau proprietatea sa, nu s-a pronunțat cu privire la faptul că registratorul a respins reexaminarea - printr-un considerent neconform realității juridice respectiv ca dl D. F. D. ar fi deținut încă calitatea de proprietar la data de 08.11.2011.
În realitate din actele autentice și conținutul cărții funciare rezulta ca proprietar tabular este B. D. R. începând cu 07.11.2011.
Un alt motiv de nelegalitate al hotărârii apelate îl constituie faptul ca instanța a încălcat principiul relativității înscrierilor în cartea funciara, prevăzut de art. 893 NCC.
Apreciază ca hotărârea instanței de fond este atât nelegală, cat și netemeinică, cu atât mai mult cu cât chiar instanța își desființează argumentul propriu printr-o motivare contradictorie. Astfel, deși se reține ca funcția normala a publicității este și rămâne aceea de a semnala schimbarea sau modificarea unei situații juridice, fără a constitui ....și un element...pentru ca aceasta sa se producă .....sau sa fie eficace din punct de vedere juridic ulterior se arată că publicitatea are rolul de a asigura eficacitatea juridica deplina, adică opozabilitatea absoluta a situației juridice.
În regimul Noului Cod Civil, publicitatea are o funcție de constituire/transmiterea drepturilor subiective civile determinate, iar aceasta funcție o absoarbe pe cea de informare. Publicitatea are o funcție de dovada, întrucât persoana înscrisa în registre este prezumata ca titulara a dreptului de proprietate.
Înscrierea unui drept sau notarea unei situații juridice trebuie făcuta numai împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia notarea urmează a fi notata. Instanța-de fond, prin pronunțarea sentinței apelate, a încălcat principiile esențiale ale cărtii funciare, respectiv dispozițiile legale exprese din art. 55 alin. V, art. 21 alin. 1, art. 565, art. 885 alin. 1, art. 900 alin. 1 din Noul Cod Civil.
Or, instanța de fond nu a analizat și nu a răspuns unor cerințe clar și obiectiv formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecata, formulând teze juridice care nu au insa o legătura concreta cu argumentele de facto și de jure invocate în cererea introductiva și în concluziile scrise formulate.Simpla invocare a rolului informativ ca fiind un rol prevalent al procedurii de publicitate imobiliara nu înlătura existenta unui rol de natura constitutiva de drepturi a acestei proceduri, aspecte expuse în mod detaliat și argumentat din punct de vedere legal, pentru a releva consacrarea legală în noua legislație civila a caracterului constitutiv al intabulării dreptului real asupra unui bun imobiliar.
Instanța de fond nu a analizat în mod obiectiv aspectele privind efectele constitutive retroactive ale intabulării dreptului de proprietate al subsemnatei, optând în schimb pentru o analiza teoretica și abstracta a instituției publicității imobiliare, făcând astfel abstracție de elementele concrete supuse judecatei prin cererea introductiva.
Subliniază ca a devenit în mod real proprietara imobilului încă de la data depunerii cererii de înscriere, adică de la data de 07.11.2012 (data anterioara cererii formulate de către P.).
Instanța a respins plângerea reținând ca temei de drept disp. art. 902 alin. 2pct. 17 NCC:"Actele sau faptele supuse notării(2) în afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară: sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale".
Apreciază ca hotărârea instanței de fond este nelegala întrucât instanța a încălcat principiul relativității înscrierilor în cartea funciara prevăzut de art. 893 NCC, întrucât sechestrul este dispus într-o cauza penala fata de care este un terț. Susține că, așa cum s-a statuat în doctrina, nu poate fi primita notarea unui litigiu în care persoana "împotriva căreia se realizează notarea nu este parte în procesul respectiv și ca daca s-a accepta soluția contrara, s-ar ajunge la situația notarii unor sarcini nejustificate în cartea funciara a unui imobil, cu consecința afectării circulației juridice a acelui imobil, fără ca proprietarul tabular să riște pierderea dreptului sau ori a prerogativelor acestuia în temeiul unei hotărâri judecătorești inopozabile. Notarea unui litigiu în cartea funciara poate fi primita în ipoteza în care obiectul acestuia se refera la dreptul de proprietate sau la un alt drept în legătura cu imobilul înscris. Daca litigiul solicitat pentru înscriere nu prezintă nici o legătura cu imobilul în discuție, se impune respingerea cererii de notare.
Opinează în sensul ca registratorul care a procedat la notarea sechestrului asigurător solicitat, fără a tine cont de lipsa identității între persoana vizată de sechestrul asigurător și titularul real al dreptului de proprietate asupra imobilului în cauza, a procedat în mod nelegal și cu încălcarea normelor legale exprese cu privire la procedura înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciara.
Indică, în mod explicativ, prevederile art. 58 alin. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliara din data de 13.10.2006 (aprobat prin Ordinul Directorului General al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliara nr. 633/2006): „inainte de rezolvarea cererii de către registrator, asistentul-registrator verifică cererea în raport cu datele de carte funciară și menționează în referat dacă există sau nu piedici pentru efectuarea lucrării solicitate, menționând în coala de carte funciară, la observații, numărul de înregistrare al lucrării”.
Registratorul a soluționat cererea în mod ilegal întrucât, la data de 08.11.2012 când s-a emis Ordonanța Parchetului, învinuitul din cauza penala nu mai era proprietar asupra imobilului în cauza încă din data de 07.11.2012, aspecte ignorate în mod nejustificat de către registrator.
În plus, registratorul a soluționat cererea în mod ilegal, întrucât în procesul verbal depus ca temei al cererii de notare - se face mențiunea expresa a faptului ca proprietatea pentru care se cere notarea nu aparține domnului D., ci apelantei.
Precizează ca nu a invocat faptul că registratorul are competenta de a verifica legalitatea măsurii dispuse de P.. Nici nu ar avea cum din punct de vedere substanțial excedând atribuțiilor sale, fiind o măsura procesuala penala, insa putea analiza din punct de vedere juridic civil și tabular aspectele obligatorii impuse de legea și normele de organizare și funcționare în materia activității de cadastru și publicitate imobiliara, privind identitatea de imobil, de proprietar și a momentului constituirii acestor drepturi în concurs.
Ceea ce s-a invocat și a fost eronat interpretat de instanța de fond, este nelegalitatea operării notarii în cartea funciara a sechestrului, în condițiile în care registratorul, prin baza de informații aflate la dispoziția sa, trebuia sa cunoască faptul că exista deja o cerere de întabulare a dreptului său de proprietate, acesta având obligația legala de a refuza înregistrarea oricărei cereri de înregistrare ulterioare, pana la soluționarea cererii sale (aspecte pe care le-a analizat în detaliu atât în fata instanței de fond cat și prin prezenta cerere).
Hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât registratorul sef deținea toate informațiile cu privire la proprietatea sa în virtutea atribuțiilor de serviciu și a normelor în materie, consacrate în Regulamentul din 13 octombrie 2006 de organizare și funcționarea birourilor de cadastru și publicitate imobiliară:
Or, apelanta era proprietar începând cu data de 06.11.2012, iar Ordonanța Parchetului s-a emis ulterior la 08.11.2012, în timp ce Procesul verbal al Parchetului a fost întocmit la data de 21.11.2012. Aceste acte nu îi sunt opozabile și este interzis a se nota un sechestru asupra proprietății sale pentru o cercetare penala în care nu este parte.
Registratorul sef era obligat sa reexamineze cererea de notare și sa o respingă în respectarea literei și spiritului normelor înscrise în art. 20, art. 48, art. 49 din Legea Cadastrului nr. 7/1996 iar potrivit art. 902 al 2 pct. 17 NCC unica atribuție a biroului de cadastru este aceea de a verifica daca înscrisul a cărui notare s-a solicitat întrunește condițiile prevăzute de lege și daca ii este opozabil celui înscris.
În speța, este evident ca registratorul avea obligația de a constata ca cererea de sechestru privea o persoana ce nu era menționară în ordonanța DIICOT și trebuia sa respingă notarea.
Întrucât hotărârea instanței de fond se întemeiază pe argumentul ca registratorul nu avea competenta sa verifice măsura dispusa de parchet și daca măsura era dispusa împotriva proprietarului tabular este evidenta nelegalitatea pe considerentele sus-amintite.
Instanța omite a preciza faptul ca, pe lângă rolul registratorului care are potrivit actelor normative în vigoare competenta și atribuțiile necesare pentru a verifica în mod temeinic îndeplinirea condițiilor legale în vederea efectuării unei înregistrări în cartea funciara, un rol esențial revine inclusiv judecătorului investit cu judecarea unei plângeri formulate în temeiul art. 52 alin. 2 din Legea nr. 7/1996.
În acest sens, nu se poate sa nu se observe ca instanța de fond omite ea însăși sa facă un control de legalitate asupra situației juridice supuse discuției, control de legalitate care, este unul esențial în judecarea acestor litigii cu caracter particular, instanța având toate elementele pentru a putea constata existenta oricărei încălcări a dispozițiilor legale aplicabile în materie.
În cauză, este evident ca instanța de fond s-a mărginit la analiza superficială a competentei registratorului, fără a analiza și aspectele legate de legalitatea și temeinicia cu care acesta și-a îndeplinit sarcinile în cauza pendinte, instanța de fond omițând sa se pronunțe cu privire la aspectele de nelegalitate învederate de petentă cu privire la acțiunile registratorului (încălcarea de către registrator a dispozițiilor art. 58 alin. 4 și 5 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliara din data de 13.10.2006 sau a dispozițiilor art. 48 al. 1 lit. b din Legea Cadastrului).
Instanța a respins plângerea reținând ca actul DIICOT nu a fost desființat și ca sechestrul dispus trebuie sa fie opozabil indiferent dacă a fost instituit legal sau nu. Or, o atare apreciere reprezintă o ingerința adusa principiului legalității și se constituie într-o veritabila „amputare” la nivel instituțional a dreptului de proprietate, drept fundamental, garantat și ocrotit constituțional și în baza Convențiilor internaționale la care România este parte.
Apreciază ca cererea Parchetului trebuia respinsa în respectarea legii, întrucât a făcut dovada ca au fost încălcate prevederile legale aplicabile în materie. În plus, apărările sale nu au vizat niciodată legalitatea măsurii sechestrului dispus de P. în condițiile în care nu avea calitatea și interesul sa facă o astfel de discuție cu privire la o măsura cu caracter penal ce vizează o alta persoana.
Instanța de fond avea obligația sa observe faptul ca a supus judecații nu legalitatea măsurii sechestrului asigurător, ci legalitatea măsurii notarii acestuia asupra unui bun imobil proprietatea sa.
Apreciază ca cererea Parchetului trebuia respinsa în conformitate cu art. 58 din Ordinul 633/2006, ce conține Regulamentul din 2006, M.OF. 1049 din 29.12.2006 și art. .54 alin. 2 și 3 din Legea nr. 7/1996 .Apreciază că registratorul are obligația de a bloca efectuarea oricărei înscrieri ulterioare, pana la data soluționării cererii de eliberare de extras de carte funciara pentru autentificare formulate de către notarul public. Or, registratorul, deja investit cu o cerere de eliberare a extrasului de carte funciara pentru autentificare aferenta încheierii contractului de donație nu putea opta pentru a soluționa în paralel o alta cerere de înscriere depusa ulterior, indiferent de natura respectivei cereri.
Este evident, din exprimarea folosita de legiuitor în art.54 alin.2 din Legea nr 7/1996, faptul că se instituie o obligație legală a registratorului de a nu efectua nicio înscriere în cartea funciara pe durata valabilității extrasului de carte funciara pentru autentificare, indiferent de tipul înscrierii solicitate. Apreciază în acest sens, ca prin aplicarea principiului de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, interdicția de efectuare a oricărei înregistrări se refera și la notările efectuate în cartea funciara, deci, inclusiv la cererile de notare în cartea funciara a unui sechestru asiguratoriu.
Prin parcurgerea prevederilor legale mai sus citate, reiese foarte clar ca, pentru toate cererile de înregistrare efectuate ulterior cererii de eliberare a extrasului de carte funciara pentru autentificare formulata de către notarul public, registratorul trebuie sa aplice măsura respingerii cererilor astfel efectuate, ca efect de cauzalitate direct al blocării prerogativei registratorului de a efectua înregistrări în cartea funciara în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 7/1996.
Un alt aspect ce se impune a fi observat este faptul ca termenul de notare în cartea funciara este de 3 zile, dar în mod cu totul abuziv în prezenta cauza s-a amânat soluționarea cererii Parchetului din 08.11.2012 în 23.11.2012 - astfel încât sa se facă un proces verbal de identificare la data de 21.11.2012 - pe care sa îl noteze retroactiv la 08.11.2012 - odată cu înregistrarea cererii. Cererea de notare trebuia respinsa cu atât mai mult cu cat în cuprinsul procesului verbal din 21.11.2012 - se menționează expres faptul ca nu D. era proprietar asupra bunului pentru care se făcea procesul verbal, ci apelanta.
Pentru toate aceste motive, apreciază că instanța a pronunțat o hotărâre nelegala, legitimând sechestrarea bunului său pentru o cauza penala în care nu este parte, fără a lua în considerare încălcarea dispozițiilor legale ce instituie în mod imperativ obligativitatea în sarcina registratorului de a nu efectua nicio înscriere în cartea funciară pe durata valabilității extrasului de carte funciara pentru autentificare.
Apreciază ca instanța de fond este în mod vădit în eroare minimalizând efectele de indisponibilizare pe care sechestrul asigurător le poate avea asupra bunului imobil, afectând în mod evident atributele și emolumentul însuși al dreptului său de proprietate.
În ceea ce privește ingerința în dreptul său de proprietate, precizează ca aceasta vizează în special dreptul de dispoziție asupra bunului (ius disponendi), întrucât măsura sechestrului asigurător de natura penala se transpune în practica ca o veritabila măsura absoluta de indisponibilizare a bunului, încălcând în mod direct dreptul său de proprietate și atributul dispoziției ca element extrinsec și distinct al exercitării dreptului de proprietate.
Apreciază ca o astfel de situație este injusta, inechitabila și contrara principiilor legale care consacra la nivel fundamental protejarea/garantarea dreptului de proprietate privata în România, în condițiile în care indisponibilizarea imobilului operează de facto prin împiedicarea apelantei în a exercita în mod liber toate atributele dreptului de proprietate asupra acestuia. Nu trebuie omis faptul ca o astfel de indisponibilizare a imobilului are la baza răspunderea penala a altei persoane, răspundere care are o natura personala, netransmisibila (aspecte pe care le va detalia în capitolele următoare). Instanța a respins plângerea sa reținând ca, prin notarea sechestrului,nu se urmărește limitarea dreptului de proprietate al petentei.
Notarea sechestrului asigurător în cartea funciara a bunului proprietate sa reprezintă o încălcare și îngrădire a dreptului său la proprietatea privata, ce nu poate opera decât în conformitate cu prevederi exprese legale.
În conformitate cu art. 163 alin. 2 Cod Procedura Penala, sechestrul asigurător nu trebuie privit insa ca o măsura sancționatorie în rem, ci acesta este o măsura in personae, luata în stricta legătura și aplicare fata de anumiți subiecți de drept calificați fără a putea fi extinsa în afara acestei sfere tocmai în ideea de a nu afecta dreptul de proprietate al altor persoane care nu au nicio legătura cu săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus o astfel de măsura asiguratorie.
În ciuda caracterului de garanție a acoperirii eventualelor pagube rezultate ca urmare a săvârșirii faptei penale, sechestrul asiguratoriu are drept efect o indisponibilizare generala a bunului imobil vizat, indisponibilizare ce constituie o îngrădire evidenta a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Din acest motiv, apreciază că, raportat la patrimoniul civil al persoanei supuse unei astfel de masuri, sechestrul asiguratoriu are valențele unei veritabile sancțiuni, și nu doar a unei simple sarcini .
Art. 17 alin.2 Cod penal prevede în terminis ca infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, consacrând astfel regula de drept potrivit cu care raportul juridic de răspundere penala este determinat în toate elementele sale numai pe baza existentei unei infracțiuni săvârșite de persoana care avea obligația de a adopta conduita ceruta de norma incriminatoare și care, săvârșind fapta interzisa, în condițiile care constituie infracțiune, devine subiect pasiv al răspunderii penale.
În cauza pendinte, prin aplicarea unei masuri asigurătorii dispuse în materie penala, suntem în poziția de a aplica o măsura sancționatorie altei persoane decât cea învinuita de săvârșirea unei fapte penale, fapt ce încalcă în mod grav tocmai principiul personalității răspunderii penale mai sus invocat, întrucât în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data înscrierii în cartea funciara, este proprietarul deplin al imobilului în litigiu încă din data de 06.11.2012.
În opinia sa, este evident ca lipsa identității intre titularul dreptului real și persoana vizata de sechestrul asiguratoriu constituie o piedica pentru efectuarea lucrării solicitate, motiv pentru care registratorul trebuia sa respingă cererea Parchetului, în exercitarea competentelor reglementate potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate.
În drept, prezenta cererea se întemeiază pe dispozițiile procedurale prev.de disp. art.52 alin. 2 din Legea 7/1996 coroborat cu art. 282 și urm. C. pr. Civ. și de drept substanțial susindicate.
Prin decizia civilă nr.548/A/6.05.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că instanța de fond a reținut corect situația de fapt în raport de limitele litigiului stabilite prin acțiunea formulată– plângere împotriva încheierii de carte funciară împotriva notării unui act luat față de un imobil - reținând că registratorul nu avea competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii dispuse de parchet, inclusiv dacă aceasta a fost pronunțată împotriva proprietarului tabular, singura condiție ce trebuia verificată de acesta fiind ca măsura sechestrului să fi fost luată pentru imobilul intabulat, obligația registratorului fiind aceea de notare a sechestrului în baza actului procedural emis de un organ de cercetare penală, act nedesființat până la data notării, partea ori terțul vătămat/interesat putând formula plângere împotriva respectivului act în temeiul art. 163 și urm. Cod proc.pen. În situația în care acest act - ordonanță - ar fi desființată, terțul poate solicita radierea notării.
Art.26 alin.4 lit.c din Legea 7/1996, orice persoana interesată poate solicita notarea (ca forma de înscriere) în cartea funciara a drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice referitoare la starea și capacitatea persoanelor, acțiunilor și cailor de atac în justiție, precum și a masurilor de indisponibilizare, în legătura cu imobilele din cartea funciara, iar potrivit disp. art.42 din Ordinul 633/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliara, notarea poate avea ca obiect consemnarea unor fapte și drepturi personaje, a litigiilor referitoare la drepturile reale asupra imobilelor și alte înscrieri cu caracter temporar în legătură cu imobilul.
Procedura de notare are caracter necontencios, verificându-se dacă cu privire la respectivul imobil există sau nu un litigiu referitor la drepturile reale asupra imobilului, aspecte ce prin notare sunt aduse la cunoștința terților
Notarea Ordonanței DIICOT are funcție de publicitate imobiliara, pentru informarea terților, caracterul constitutiv se referă la operațiunea intabulării dreptului de proprietate, operațiune diferită de cea a notării.
În consecință, celelalte aspecte privesc aspecte de legalitate a actului de indisponibilizare a bunului, care exced acestei proceduri de notare.
Față de aceste considerente, Tribunalul a constatat că niciuna dintre critici nu este fondată, neexistând motive ce ar fi putut fi invocate din oficiu de către instanța de apel, iar în raport de dispozițiile art. 297 C.pr.civ., apelul a fost respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs petenta B. D.-R., solicitând modificarea hotărârii recurate cu consecința admiterii apelului și modificării sentinței instanței de fond, în sensul admiterii plângerii așa cum a fost formulată și, în consecință, respingerea cererii notării existenței ordonanței DIICOT privind sechestrul asupra imobilului Magazinului nr.3 situat în București, ., sector 2; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, se susțin următoarele critici:
Instanța de apel nu indică textele normative care au fundamentat concluzia în sensul că registratorul nu avea competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii dispuse de parchet, inclusiv daca aceasta a fost pronunțata împotriva proprietarului tabular, singura condiție ce trebuia verificată fiind ca măsura sechestrului să fi fost luată pentru imobilul intabulat, obligația registratorului fiind aceea de notare a sechestrului în baza actului procedural emis de un organ de cercetare penală și nici nu răspunde aspectelor de ordin legal și normativ invocate de apelanta în fața instanței de fond, cât și în faza procesuală a apelului.
Este îndeobște recunoscut atât în practica jurisprudențială, cât și în doctrina de specialitate că nemotivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă din punct de vedere juridic o viciere substanțială a actului de justiție, constituindu-se în tot atâtea premise de casabilitate, impunându-se pe calea controlului judiciar, sancționarea acestor omisiuni ale instanței care a pronunțat hotărârea judecătorească apelabilă/recurabilă, prin prisma dispozițiilor imperative ale art.261 pct. 5 C.proc.civ.. Or, instanța de apel, se limitează la a reitera susținerile, apărările de fond sau de procedură ale părților, considerentele instanței fiind expuse lacunar, printr-o motivare și mai superficială decât cea a instanței de fond, pronunțându-se o hotărâre contradictorie, nelegală și cu argumente străine de obiectul cauzei, instanța de apel omițând să se pronunțe pe toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie care au reprezentat obiectul criticilor formulate pe parcursul celor două cicluri procesuale.
Este evident astfel, caracterul nemotivat al deciziei instanței de apel, care a omis să arate ceea ce în mod imperativ a impus legiuitorul procesual, și anume, care sunt argumentele de drept și de fapt pentru care au înlăturat toate susținerile petentei, oprindu-se parțial doar la anumite aspecte dintre care unele străine de obiectul cauzei sau cu caracter contradictoriu, fără a mai preciza caracterul eronat al interpretării și greșitei aplicări a legii, apreciind greșit chiar asupra obiectului apărărilor de fond pe care s-a fundamentat cererea introductivă.
Instanța de apel nu și-a motivat decizia cu privire la niciunul din aspectele invocate constant atât în fata instanței de fond, cât în faza procesuala a apelului, ca argumente esențiale în combaterea netemeiniciei și nelegalității sentinței pronunțate de către instanța de fond, săvârșind aceleași erori de interpretare și aplicare greșită a legii, dar și de omisiune a motivării propriei hotărâri judecătorești, în mod similar cu instanța de fond a Judecătoriei Sectorului 2, devenind, în aceeași măsură tangențiale disp.art.304 pct.9 Cod Pr.Civ și ale art.261 pct.5 Cod Pr.Civ.
Instanța de apel a procedat la o respingere de plano, globală a tuturor acestor aspecte, a ignorat în mod complet propriile prerogative conferite în mod expres de lege, și care reprezintă tot atâtea obligații legale procedurale, în a efectua verificările de legalitate ce se impuneau în baza aspectelor învederate de petentă oferind astfel o hotărâre viciată substanțial prin caracterul lacunar și omisiv al motivării sale.
Normele și motivele de drept invocate în cuprinsul cererilor petentei nu au vizat în niciun caz o analiză de legalitate a temeiniciei măsurii procesuale penale a sechestrului asiguratoriu, nu s-a cerut nicio clipă încetarea, suspendarea sau anularea acestei măsuri, care și în ipoteza înlăturării sale din cuprinsul Cărții Funciare, va continua să subziste, rămânând în ființă ca măsură procesual-penală distinctă opozabilă subiectului calificat și parte în procesul penal, și nu petentei, ci doar au fost invocate aspecte de legalitate în materie tabulară, ce vizau modalitatea de soluționare a cererilor de notare/înscriere în cartea funciară, prin raportare la aspectele de facto concrete din cauză.
De asemenea, nu se explică cum poate aprecia instanța de fond că registratorul nu are atribuții de a verifica întrunirea condițiilor de fond și formă ale unei cereri tabulare, în condițiile în care această plenitudine de competență îi este conferită chiar prin disp.art.63(1) din Regulamentul din 13 octombrie 2006 de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară: „registratorul cercetează îndeplinirea condițiilor de fond și de forma ale cererii, potrivit art.20 și 48 din lege".
Conform logicii instanței de apel, s-ar presupune că acest argument nu a fost analizat de către instanța tocmai pentru că este un aspect „de legalitate a actului de indisponibilizare a bunului".
Verificarea identității între imobilul în cauză și titularul dreptului de proprietate (ulterior devenit proprietar tabular), sunt atribuții care cad expres în competenta registratorului de Carte Funciară, contrar opticii instanței de apel, care consideră că este suficient a se observa doar „dacă se referă/ are legătură cu imobilul" este tot o obligație legală a registratorului expres instituită, fiind reglementată în cuprinsul disp.art.48 alin. 1 lit b) și c) din Legea nr.7/1996(legea Cadastrului):
„b) identifică corect numele sau identitatea părților....
c) individualizează imobilul....."
Mai mult alin. 2 al aceluiași articol prevede ca se va „indica numele celui în favoarea sau împotriva căruia s-au făcut înscrierile"(deci și „notările"), or, recurenta nu este cea împotriva și în considerarea căreia s-a dispus măsura sechestrului asigurător penal, și nici bunul imobil în cauză nu este proprietatea acelei persoane subiect al procesului penal.
Sub acest aspect, este evident că decizia recurată are un caracter netemeinic și nelegal, atât sub aspectul lipsei argumentelor de fapt ce au stat la baza soluției pronunțate (instanța de apel ignorând majoritatea motivelor de apel invocate de petentă sau soluționând o parte din acestea în mod superficial și sumar), cât și sub aspectul motivelor de drept care fie lipsesc cu desăvârșire, fie fac referire la norme legale care nu au nicio relevanță sau nicio legătura cu cauza pendinte.
Tot pentru a releva superficialitatea cu care instanța de apel a soluționat cauza, recurenta învederează faptul că aceasta și-a fundamentat soluția pronunțată făcând referire la dispozițiile art. 297 C.pr.civ. Or, aceste prevederi, vizează cu totul alte situații procesuale decât cea pendinte causae, fiind vorba de cauze în care instanța de apel înlătură/anulează soluția primei instanțe (și în niciun caz nu o menține cum e cazul pendinte), în ipoteza în care prima instanța a soluționat cauza fără a o judeca pe fond.
De asemenea, o motivare eronată în drept (străină de natura, obiectul cauzei și faza procesuală respectivă) a deciziei recurate se regăsește și în finalul considerentelor deciziei recurate: „văzând și dispozițiile art. 301 și urm. C.pr.civ....". Acest temei de drept, deși este indicat ca fundamentând soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, reglementează însă aspecte cu privire la recurs (art. 301, de altfel, reglementează termenul de recurs) ca și cale extraordinară de atac și nu la apel (cale de atac pe care o avea în vedere instanța de apel).
Tocmai indicarea, pe de o parte, a unor norme de drept, chiar și la nivel procesual, care nu au nicio legătură cu cauza și care nu pot constitui motivarea în drept a deciziei recurate, iar, pe de alta, lipsa oricăror motive de drept care să fundamenteze respingerea de către instanța de apel a argumentelor petentei de jure și de facto atrag, în opinia recurentei, incidența motivului de recurs reglementat de disp. art. 304 pct. 7.
Apreciază recurenta că în mod total eronat și adăugând ca pretins argument de nelegalitate al petentei în susținerea căii de atac a apelului, tribunalul a considerat că prin cererea promovată s-a criticat pe fondul măsurii procesuale nelegalitatea instituirii sechestrului asigurător penal. Precizează că în niciuna din cererile pe care le-a formulat în cauză petenta nu a făcut vreo referire la posibilitatea registratorului de a cenzura aspectele substanțiale, de legalitate cu privire la măsura penală a sechestrului asiguratoriu. Instanța de apel este într-o evidentă eroare față de apărările pe care le-a învederat în fața sa, întrucât aceste apărări au vizat în permanență modul nelegal în care registratorul a înțeles să-și exercite atribuțiunile și să aplice normele în materia notarilor făcute în cartea funciară și nu posibilitatea acestuia de a cenzura legalitatea unei măsuri penale.
Ceea ce s-a criticat a fost nelegalitatea măsurii registratorului prin prisma nesocotirii normelor de drept care reglementează procedura și regimul juridic substanțial tabular în materia operațiunilor de Carte Funciară.
Recurenta a supus controlului de legalitate pe cale judiciară, doar o analiză din punct de vedere juridic civil și tabular a aspectelor obligatorii impuse de legea și de normele de organizare și funcționare în materia activității de cadastru și publicitate imobiliară, privind identitatea de imobil, de proprietar și a momentului constituirii acestor drepturi în concurs.
Paralelismul juridic învederat prin analiza condițiilor care operează în materie procesual-penală a fost supus atenției instanței ca argument a fortiori, în susținerea nelegalitătii măsurii, în sensul observării că nici din punct de vedere penal nu se putea institui o astfel de măsură împotriva petentei cu privire la imobilul proprietatea acesteia, justificat de lipsa calității procesuale ca și subiect calificat din punct de vedere procesual penal în privința căruia să se poată dispună instituirea sechestrului asigurător penal.
Toate argumentele de jure aduse în susținerea cererilor recurentei au ca obiect tocmai reglementarea și procedura expres delimitată de lege în privința efectuării de notari în cartea funciară a unui imobil, petenta sesizând în acest sens instanța de fond și, ulterior, pe cea de apel, cu chestiunile de nelegalitate rezultate ca urmare a efectuării notării sechestrului asigurător penal în cauză, efectuata de registrator cu încălcarea flagrantă a unor dispoziții normative relevante în materie funciară.
Astfel, în cauză, petenta a indicat aplicabilitatea dispoz.art.63 alin.1 din Regulamentul din 13 octombrie 2006 de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, arătând că registratorul era obligat sa verifice cine era proprietar tabular.
Notarea sechestrului asigurător s-a făcut în baza unor documente/înscrisuri care au fost întocmite ulterior cererii de notare a sechestrului asigurător, situație inadmisibilă, dat fiind că, deși documentele care au stat la baza acestei măsuri procesuale au fost redactate/finalizate ulterior, notarea sechestrului asigurător a operat retroactiv, anterior întocmirii lor, situație care contravine dispozițiilor legale în materie, știut fiind că doar întabulările au caracter retroactiv și constitutiv de drepturi nu și alte înscrieri, recte, notarea de față contestată pendinte causae.
Dispozițiile legale învederate atât în cuprinsul prezentei cereri, cât și în cererile formulate în fazele procesuale anterioare, sunt în reală contradicție cu considerentul instanței de apel potrivit căreia registratorul nu avea competența de a face verificări nici măcar cu privire la sfera de aplicare a măsurii sechestrului în sensul întinderii sale, referitor la stabilirea obligatoriei identități între imobil și persoana titulară a dreptului de proprietate (dacă a fost sau nu aplicată proprietarului tabular).
Recurenta opinează că este evidentă prerogativa controlului de legalitate (atât privind aspecte de forma cat și pe cele de fond) conferita de legiuitor registratorului în privința tuturor operațiunilor care privesc orice cerericare vizează cuprinsul Cărții Funciare (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, așadar, fără a se distinge natura acestora, indiferent de natura operațiunii în cauză, intabulare, înscriere, notare), aceasta fiind și opinia doctrinară recent exprimată cu privire la aceste instituții noi din peisajul dreptului civil român, odată cu . NCC.
Registratorul șef era obligat sa reexamineze cererea de notare și sa o respingă în respectarea literei și spiritului normelor de drept înscrise în art.48 și art. 49din Legea Cadastrului nr. 7/1996.
O chestiune pe care petenta a detaliat-o și dezbătut-o în mod exhaustiv, atât în fata instanței de fond, cât și a instanței de apel, a fost aceea a lipsei identității în cauză între proprietarul imobilului și persoana cu privire la care a fost dispusă măsura procesual penală a sechestrului asigurător. Recurenta învederează faptul că instanța de apel nici măcar nu a făcut vreo referire la această critică esențială din cuprinsul cererii de apel, ignorând-o în mod complet și apreciind în mod complet lipsit de fundamentare legală sau practică faptul că: „singura condiție ce trebuia verificată fiind ca măsura sechestrului să fi fost luată pentru imobilul intabulat". În aceste condiții este evident că ar rămâne un simplu deziderat, golit de conținut, principiul fundamental la nivel constituțional exprimat al garanției și protejării dreptului de proprietate, devenind în acest caz particular, doar o utope sau o normă fără valență juridică, socială sau morală.
Or, o astfel de modalitate de efectuare a înscrierilor/notarilor tabulare, pe lângă faptul că nu este în mod evident în concordanță cu sensul și spiritul actualelor acte normative în materie de înscrieri tabulare, ar da naștere unei situații abuzive și discriminatorii față de terții dobânditori ai bunurilor ce s-au aflat la un moment dat în proprietatea unei persoane supuse urmăririi penale, dar care nu au legătură cu aceste fapte penale, acești terți dobânditori legitimi ai unui drept de proprietate putând fi oricând supuși riscului de a suporta efectele unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor respective, masuri ce în mod evident afectează și îngrădesc exercitarea liberă a dreptului de proprietate privată garantat de Constituție (în special a dreptului de dispoziție asupra bunurilor).
Neobservarea încălcării condiției legale prevăzute de art. 48 alin.1 lit.b din Legea Cadastrului referitoare la identificarea corectă a numelui părții, reprezintă o critică de nelegalitate adusă sentinței apelate de către petentă, critică pe care instanța de apel o înlătură în mod superficial și chiar nemotivat și nejustificat, atrăgându-se astfel tangențialitatea motivului de recurs prevăzut de disp. art.304 pct.9 C.proc.civ.
Recurenta învederează faptul că lipsa identității între titularul dreptului real și persoana vizată de sechestrul asiguratoriu constituie o piedică pentru efectuarea lucrării solicitate, motiv pentru care registratorul trebuia să respingă cererea intimatului, iar acest aspect nu a fost analizat și sancționat în consecință de instanța de apel în cuprinsul considerentelor sale.
Din acest motiv, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la soluția ce se impunea în cazul în care erau depuse cereri pentru același imobil: în speță, cererea petentei de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate - depusă la 07.11.2012 și cererea parchetului de notare sechestru - depusă la 08.11.2012.
Instanța a încălcat dreptul de proprietate al petentei, întrucât a ignorat faptul că acesta era înscris în cartea funciară înaintea cererii parchetului, astfel încât a încălcat norma de drept a art. 890 al 1 NCC,dreptul de proprietate al petentei fiind, în aceste condiții, doar consolidat retroactiv încă de la data înregistrării, și nu constituit odată cu soluționarea cererii de intabulare a dreptului de proprietate.
Prin menținerea notarii sechestrului în cartea funciară a proprietății exclusive a petentei, în baza ordonanței parchetului emisă față de un terț, instanța de apel a încălcat atât drepturi subiective civile fundamentale consacrate de legislația civilă în vigoare la data respectivă, cât și întreaga procedură de carte funciară, care este reglementată tocmai pentru a asigura o protecție adecvată și eficace a dreptului de proprietate privată în sistemul nostru de drept.
În soluționarea cauzei, instanța ignora cu desăvârșire soluția procesuala legală prevăzută de art.58 pct.5 din Ordinul 633/2006 coroborat cu disp. art.54 alin.3 din Legea nr.7/1996 în vigoare la data înregistrării cererilor petentei și a Parchetului..
Instanța de apel a ignorat, în cuprinsul deciziei recurate, în mod complet și nemotivat, apărările petentei privind încălcarea acestor dispoziții de către registrator, care avea obligația de a nu mai înregistra niciun fel de cereri de notare (indiferent de natura acestora) până la soluționarea cererii petentei.
Or, daca s-ar acceptateza instanței, ar însemna negarea a înseși efectelor unei cereri de intabulare a unui drept de proprietate, drept care ar rămâne într-o stare de incertitudine juridica, sine die, până la momentul la care s-ar soluționa cererea de intabulare, perioada în care s-ar acorda prevalență altor cereri, afectându-se grav securitatea circuitului, principiu căruia instanța de apel a omis să-i acorde valența juridică necesară. De fapt, tocmai acesta a fost raționamentul pentru care s-a instituit noțiunea de „blocare” a cărții funciare pe perioada de valabilitate a extrasului de carte funciară, cât timp se afla în soluționare o cerere constitutivă de drepturi (având în vedere că acesta este efectul înscrierii în cartea funciară prin noua optică a legiuitorului civil român și nu efectul declarativ), urmând ca celelalte să fie soluționate în ordinea înregistrării.
Astfel, până la soluționarea cererii de intabulare, nicio altă mențiune nu putea fi efectuată, iar o dată cu admiterea cererii, orice altă solicitare și-ar fi reluat cursul în ordinea înregistrării.
În aceste condiții, din moment ce petenta a formulat cererea de întabulare a dreptului de proprietate la data de 06.11.2012, iar cererea Parchetului la data de 08.11.2012, chiar apelând la argumentul instanței nu putem ajunge decât la soluția logică juridică și evidentă a soluționării prin succesivitatea cererilor.În concluzie, dacă la data de 06.11.2012 era în curs de soluționare cererea petentei, înseamnă că aceasta avea prioritate, deci se impunea ca numai după soluționarea cererii acesteia de intabulare a dreptului de proprietate să primească soluționare și cererea Parchetului, care a fost înregistrata în data de 08.11.2012.
Instanța de apel omite/refuză ea însăși să facă un control de legalitate asupra situației juridice supuse discuției, control de legalitate care, în opinia recurentei, este unul esențial în judecarea acestor litigii cu caracter particular, instanța având toate elementele pentru a constata existența oricărei încălcări a dispozițiilor legale aplicabile în materie.
În cauză este evident că instanța de apel s-a mărginit la analiza superficială a competenței registratorului, fără a analiza și aspectele legate de legalitatea și temeinicia cu care acesta și-a îndeplinit sarcinile în cauza pendinte, omițând să se pronunțe cu privire la aspectele de nelegalitate învederate de petentă cu privire la acțiunile registratorului (în acest sens aspectele cu privire la încălcarea de către registrator a dispozițiilor art. 58 alin. 4 și 5 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliara din data de 13.10.2006 sau a dispozițiilor art.48 al.1 lit.b din Legea Cadastrului indicate de petentă în cuprinsul cererilor depuse în ambele faze procesuale din cauza pendinte).
Mai arată că din perspectiva Noului Cod Civil, intabularea dobândește un caracter constitutiv, drepturile reale asupra imobilelor, supuse înscrierii potrivit legii, putându-se dobândi, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea în cartea funciară, în temeiul actului sau faptului ce justifică înscrierea. În acest sens, recurenta indică reglementările art.885 alin.1 cod civil . Or, instanța de apel a omis în analiza probatoriului și a argumentelor de jure și de facto pe care le-a învederat în această cale ordinară de atac, este faptul că petenta avea un drept de proprietate constituit în favoarea sa prin act autentic și înscris în cartea funciară anterior datei Ordonanței DIICOT, cât și anterior întocmirii procesului-verbal de instituire a sechestrului asigurător, astfel încât, pe cale de consecință, acest act nu putea fi notat în cuprinsul cărții funciare a imobilului proprietatea recurentei.
Chiar dacă cu privire la notarea sechestrului asigurător nu există norme legale care să reglementeze un eventual caracter constitutiv de drepturi al acestei notari, care se produc de la data soluționării cererii și nu retroactiv de la data înregistrării ca în materia intabulării, recurenta apreciază că efectele notării acestei măsuri asigurătorii depășesc sfera rolului informativ. Apreciază că o astfel de notare a unei măsuri asigurătorii penale, dispuse în cadrul unui dosar penal, pentru o faptă cu care aceasta nu are nicio legătură, constituie o vădită ingerință în dreptul de proprietate al petentei, sens în care precizează că aceasta vizează în special dreptul de dispoziție asupra bunului (ius disponendi), întrucât măsura sechestrului asigurator de natură penală se transpune în practică ca o veritabilă măsură absolută de indisponibilizare a bunului, încălcând în mod direct dreptul de proprietate al petentei și atributul dispoziției ca element extrinsec și distinct al exercitării dreptului de proprietate.
Recurenta apreciază că o astfel de situație este injustă, inechitabilă și contrară principiilor legale care consacra la nivel fundamental protejarea/garantarea dreptului de proprietate privată în România, în condițiile în care indisponibilizarea imobilului operează de facto prin împiedicarea petentei în a exercita în mod liber toate atributele dreptului de proprietate asupra acestuia.
Nu trebuie omis faptul că o astfel de indisponibilizare a imobilului are la bază răspunderea penală a altei persoane decât petenta, răspundere care are o natură personală, netransmisibilă.
Recurenta subliniază și faptul că instanța de apel este în vădită eroare, întrucât pare a analiza cauza tocmai prin disocierea celor două operațiuni de notare/înscriere în cartea funciară (întabulare drept de proprietate al petentei vs. notare sechestru asiguratoriu dispus de DIICOT), fără a observa succesiunea cronologică a celor două operațiuni tabulare și normele legale aplicabile într-o astfel de situație.Tocmai existența caracterului constitutiv al operațiunii de întabulare, coroborat cu obligația legală a registratorului de a „bloca" orice cerere de înscriere/notare în cartea funciară ulterioară unei cereri de intabulare, constituie argumentele pentru care petenta apreciază că se impunea a fi observată nelegalitatea operațiunilor întreprinse în cauză de registrator cu privire la admiterea cererii de notare a existenți sechestrului asigurător.
Pe cale de consecință, instanța de apel trebuia să observe că nelegalitatea rezidă în faptul că, deși învestit cu o cerere de eliberare a extrasului de carte funciară pentru autentificare aferentă încheierii contractului de donație (titlul translativ de proprietate al petentei), registratorul a optat pentru a soluționa în paralel o altă cerere de înscriere depusă ulterior primei cereri de eliberare extras autentificare, respectiv de întabulare a dreptului de proprietate (cererea ulterioară fiind cererea de sechestru depusă de către intimat). Este evident din exprimarea folosită de legiuitor în art. 54 alin.2 din Legea nr.7/1996, faptul că se instituie o obligație legală a registratorului de a nu efectua nicio înscriere în cartea funciară pe durata valabilității extrasului de carte funciară pentru autentificare, indiferent de tipul înscrierii solicitate. Recurenta apreciază în acest sens, că prin aplicarea principiului de drept ubi tex non distinguit nec nos distinguere debemus, interdicția de efectuare a oricărei înregistrări se refera și la notările efectuate în cartea funciara, deci, inclusiv la cererile de notare în cartea funciară a unui sechestru asiguratoriu.
Hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât instanța a încălcat principiul relativității înscrierilor în cartea funciară, prevăzut de art.893 NCC, întrucât sechestrul este dispus într-o cauză penală față de care petenta este un terț desăvârșit, imobilul nu este proprietatea persoanei față de care s-a dispus luarea măsurii procesual-penale a sechestrului asigurător.
În acest sens, recurenta a învederat instanței de apel opinia unanimă a doctrinei de specialitate conform căreia: "nu poate fi primită notarea unui litigiu în care persoana împotriva căreia se realizează notarea nu este parte în procesul respectiv notarea unui litigiu în cartea funciară poate fi primită în ipoteza în care obiectul acestuia se referă la dreptul de proprietate sau la un alt drept în legătură cu imobilul înscris” .
Apreciază că este eronată concluzia în sensul că singura cale procesuală pe care petenta ar fi putut-o folosi ar fi plângerea prevăzută de art.163 și urm. Cod.proc.pen. și că instanța de apel săvârșește o gravă eroare și o confuzie în motivarea sa, neobservând că petenta nu a învestit nici registratorul prin cererea de reexaminare și nici instanța de judecată cu o cerere care să vizeze analizarea legalității, din punct de vedere substanțial, a fondului măsurii procesual-penale a sechestrului asigurător, în sensul de a se stabili dacă este sau nu valabilă instituirea măsurii sechestrului asigurător sau dacă are sau nu competența registratorul în a analiza întrunirea condițiilor de fond privind luarea unei astfel de măsuri.
Or, instanța de apel, în mod confuz a creat o identitate falsă între situația controlului de legalitate a operațiunilor de notare/înscriere în cartea funciară și cea a analizării legalității fondului/substanței măsurii procesual-penale a sechestrului asigurător, care excede, . legalitate al operațiunilor de înscriere/notare/intabulare în cuprinsul cărții funciare exercitat de registrator sau de limitele competentei material și funcționale ale unei instanțe civile, aspect învederat/reiterat chiar de către petentă și cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.
Din economia argumentelor anterior prezentate, recurenta învederează faptul că nu legalitatea instituirii măsurii sechestrului asigurător a făcut obiectul plângerii petentei, ci încălcarea normelor procedurii de notare/înscriere în cuprinsul Cărții Funciare.
Instanța nu a observat că, din acest punct de vedere, criticile petentei au vizat nelegalitatea încheierii prin prisma încălcării normelor în materie de carte funciară, care instituie dispoziții exprese imperative cu privire la procedura înscrierilor, notarilor sau intabulărilor în cuprinsul Cărții Funciare, operand similar unor veritabile fine de neprimire, în privința oricăror înscrieri, indiferent de natura acestora, cât timp datorită anteriorității sau existenței unor cereri cu anumite particularități este „blocată” Cartea Funciară, fiind prohibite orice alte cereri paralele.
Deci, nelegalitatea măsurii registratorului și critica adusă de către petentă a vizat încălcarea normelor de procedura privind operațiunile de notare sau înscriere în Cartea Funciară și nu faptul pretins de instanța de apel privind competenta registratorului în verificarea legalității măsurii penale dispuse de DllCOT.
Recurenta precizează că nu a învestit niciodată instanța de fond sau de apel cu vreo cerere privind desființarea măsurii asigurătorii a sechestrului, ci doar a semnalat în mod legitim efectele negative pe care le presupune menținerea înscrierii în cartea funciară a notării sechestrului, în condițiile în care această notare a fost făcută cu încălcarea normelor legale.
Învederează în scop probatoriu și pentru identitate rationae, că pe rolul Tribunalului București, au fost soluționate, în apel, alte trei cauze identice ca situație juridică (privind alte imobile ale petentei), în care s-a apreciat în sens contrar. Opinează în sensul că, rațiunile care impun înfăptuirea unitară a actului de justiție și buna sa administrare impun dezideratul existenței unei practici unitare, în cauze identice.
La data de 04.11.2014, intimatul a formulat întâmpinare, solicitând în esență respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la acest act procesual, Curtea va avea în vedere însă faptul că încă din prima faza procesuală, s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a intimatei respectiv că această statuare nu a făcut obiect de critică în căile de atac exercitate, intrând astfel în putere de lucru judecat, astfel că toate apărările formulate prin întâmpinarea anexată în recurs, se impun a fi cenzurate, din perspectiva faptul că ele au fost invocate de o persoană care nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind atașate extrase de carte funciara vizând imobilul asupra căruia s-a notat existenta ordonanței parchetului nr. 1496P/2012 și practica judiciara.
La termenul de judecată din data de 04.12.2014, Curtea a luat act de precizările recurentei în sensul că a investit prima instanța cu soluționarea plângerii formulate împotriva încheierii de respingere nr._ emisă de OCPI sector 2, prin care solicită admiterea plângerii, anularea încheierii de respingere a reexaminării, admiterea cererii de reexaminare și respingerea notării ordonanței privind instituirea sechestrului.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, Curtea constată că recursul exercitat în cauză este fondat, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Astfel, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”
În accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului respectiv cererea de reeaxaminare și precizările exprese ale recurentei de la termenul din 04.12.2014, instanța de fond a fost sesizată cu analiza unei plângeri formulate de recurentă împotriva încheierii de respingere a cererii de reexaminare nr._/30.01.2013 încheiere prin care s-a respins cererea recurentei vizând notarea existenței ordonanței în cartea funciara asupra imobilului din București, .. 57, sector 2, identificat cu nr. cadastral și CFI_-C1-U15.
În același sens, Curtea are în vedere că, așa cum rezultă din extrasele de carte funciară, anexate la dosarul de fond–filele 31-32, respectiv înscrisurile aflate la filele 115-116 și respectiv 156-158 dosar recurs, mențiunile care au făcut obiect al înscrierii au vizat pe de o parte notarea existentei ordonanței nr. 1496D/P/2012 și a procesului verbal din 21.11.2012, cu privire la instituirea sechestrului asigurator, iar pe de altă parte, reliefează adoptarea unei măsuri de respingere a cererii de notare a sechestrului asigurator.
În plus, instanța de apel, în cadrul considerentelor expuse, face referire luarea măsurii sechestrului asigurator și la lipsa competenței registratorului de a proceda la verificarea legalității și temeiniciei măsurii dispuse de parchet, cu acest obiect pentru ca în finalul considerentelor să se refere la funcția urmărită prin notarea ordonanței parchetului. Tot astfel, din verificarea deciziei recurate, Curtea observă că argumentul esențial avut în vedere de către instanța de apel, în soluționarea căii de atac, vizează faptul că în ceea ce privește sechestrul instituit registratorul nu putea verifica legalitatea măsurii dispuse de parchet, câtă vreme organul de urmărire penală care a instituit măsura sau instanța penală nu a dispus ridicarea acestuia, potrivit art. 163 și urm. C. proc. pen.
Or, în contextul în care prin acțiunea introductivă solicitarea neechivocă a părții a fost inclusiv aceea a respingerii notării sechestrului, corelat cu admiterea cererii de reexaminare, în condițiile în care cererea de reexaminare anexată la dosarul de fond, făcea referire la notarea existenței ordonanței parchetului, iar extrasele de carte funciară anexate reliefau situația la care s-a făcut anterior referire, era esențial a se stabili neechivoc natura măsurii contestate pe calea plângerii, pentru că numai în aceste condiții s-ar fi putut decela normele legale incidente cauzei și proceda la o soluționare a fondului litigiului.
In aceste condiții, Curtea conchide că doar aparent, instanța de apel a procedat la o analiza în fond a cererii deduse judecății, în realitate, în considerentele deciziei recurate, regăsindu-se doar o concluzie generică privind netemeinicia cererii petentei, concretizată, însă în esență, în reținerea incidenței unui fine de neprimire al cererii petentei, fără a fi avut în vedere și clarificat în concret obiectul cauzei și nici criticile apelantei, care tindeau la a demonstra în fapt și în drept nelegalitatea si netemeinicia soluției primei instanțe.
Astfel, în considerentele deciziei recurate de către petentă, instanța nu identifică în concret obiectul acțiunii deduse judecății, ci se limitează la a formula scurte considerații teoretice asupra competenței registratorului de carte funciară, urmate de aserțiuni legate de funcția publicității imobiliare în cazul notării ordonanței parchetului.
Pe de altă parte, deși se reține că aspectele invocate în apel, ar fi vizat legalitatea instituirii sechestrului, astfel că se consideră inadmisibilă analizarea lor, Curtea nu poate primi ca fiind judicioasă o atare constatare câtă vreme în apel s-au invocat și faptul că ordonanța Parchetului s-a emis la 08.11.2012, în timp ce procesul verbal a fost întocmit la data de 21.11.2012 susținându-se notarea retroactivă și nelegală a acestui proces verbal, odată cu înregistrarea cererii, or, în mod evident aceste împrejurări nu reprezentau critici care ar fi putut face obiect al analizei exclusiv în procedura instituită prin art. 163 și urm. din Codul de procedură penală.
În plus, Curtea observă că deși în apel una dintre criticile invocate a vizat tocmai împrejurarea că apărările apelantei nu vizează legalitatea măsurii sechestrului dispus de P., ci legalitatea măsurii notării acestuia asupra unui bun imobil proprietatea sa, instanța de apel nu răspunde în concret acestui motiv de apel, ci se limitează la trage aceeași concluzie, fără a-și fundamenta raționamentul, în fapt sau în drept.
Or, o astfel de concluzie este pur formală și nu răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se bazează pe o analiză efectivă a tuturor apărărilor pe care s-au fundamentat cererea petentei, raportat la probele administrate, nefiind suficientă trimiterea generică la probe, fără examinarea concretă a acestora.
Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la toate problemele de drept deduse judecății în apel.
Neprocedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pronunțate, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, vătămarea recurentei fiind evidentă, se impune soluția casării cu trimitere.
În concluzie, Curtea urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul exercitat în cauză, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta petentă B. D.-R. împotriva deciziei civile nr.548/A/6.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/09.01.2015
-------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
- E.M.S.
Jud.Sector 2 – D.E.G.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1406/2014. Curtea... | Validare poprire. Decizia nr. 634/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
