Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1406/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1406/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 34458/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1406 R
Ședința publică din data de 1.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. R. T.
JUDECĂTOR – M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - M. D. O.
GREFIER – F. J.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă I. V. împotriva deciziei civile nr.97A/28.01.2014, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „acțiune în răspundere delictuală”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea constată că s-a complinit cerința semnării cererii de recurs, apreciază cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 20.12.2011, reclamanta I. V. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 355.210 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanței garantate asupra statului în cuantum de 647.231 lei, conferită de titlul de despăgubire nr. 3164/14.10.2008, titlul de conversie nr. 2092/02.12.2008 emis de către Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata sumei de 64.910 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanței garantată asupra statului în cuantum de 375.000 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 3164/14.10.2008, titlul de conversie nr. 2446/18.07.2011 emis de Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1.022.231 lei, începând cu data de 14.10.2008 și până la momentul plății efective a sumei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa cauza.
Reclamanta a arătat că, succesiv emiterii în beneficiul său a dispoziției nr.8330/11.06.2007, de către Primarul general al Municipiului București, în temeiul Legii nr.10/2001, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren intrat în posesia statului abuziv, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlurile de despăgubire amintite, convertite în favoarea sa la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, respectiv la o valoare de 0,5307 lei pentru fiecare acțiune în cazul sumei de_ lei față de care reclamanta inițial optase pentru despăgubiri în numerar.
Consideră reclamanta că opțiunea unilaterală a pârâtului de a stinge creanța prin conversia titlurilor de despăgubire în modul arătat reprezintă o faptă ilicită, iar listarea la bursă a Fondului Proprietatea a fost tergiversată în mod intenționat și abuziv timp de 5 ani, cu consecința că foștii proprietari naționalizați și despăgubiți prin intermediul acțiunilor la acest fond au fost nevoiți a-și vinde pe piața gri acțiunile deținute la acest organism financiar, la prețuri derizorii, între 7 și 25% din valoarea lor.
Cu privire la stingerea creanței garantate asupra statului deținută de reclamantă, în cuantum de 1.022.231 lei, au fost invocate prevederile Codului civil privind modul de executare a obligațiilor, arătându-se că pârâtul a obligat-o pe reclamantă să primească în plată cu ocazia valorificării pe BVB a 647.231 acțiuni deținute doar aproximativ 50% din valoarea acestora, încasând 292.021 lei, iar din alte 375.000 acțiuni a încasat doar 310.090 lei.
Deși pârâtul cunoștea că fluctuațiile pieței bursiere pot genera un discount între 30-60% din valoarea nominală a acțiunilor, a convertit acțiunile reclamantei la valoarea de 1 leu/acțiune, în condițiile în care România prezenta numeroși factori de risc, cu efect și asupra activelor Fondului Proprietatea.
Ignorând acești factori de risc, dar și dispozițiile art.11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, modificat prin art.16 din OUG nr.81/2007, pârâtul a depășit și termenele limită stabilite de aceste prevederi, fără a iniția ofertele publice de vânzare pentru minim 5% din pachetele de acțiuni la societățile comerciale atestate în anexa Titlului VII și la care era acționar majoritar, ceea ce a dus la tranzacționarea acțiunilor FP la bursă mult sub valoarea activului net unitar.
Sunt, astfel, incidente, în opinia reclamantei, dispozițiile art.998-999 cod civil 1864, raportat la art.1357 și art.1349 Cod Civil 2010.
A fost invocată și discriminarea între creditorii care și-au convertit titlurile cu maxim 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare a Fondului Proprietatea și creditorii care și-au convertit titlurile începând cu ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare, în cazul acesta conversia nefăcându-se la valoarea nominală, ci într-o altă modalitate, la cotația de 0,602 bani/acțiune.
În consecință, consideră reclamanta, deși creanța sa asupra statului este certă și suficient de bine stabilită, despăgubirea primită în contul acesteia a fost, prin faptele pârâtului, plafonată în mod nejustificat la 50%, în lipsa unei prevederi legale în acest sens, ceea ce constituie și o încălcare a dispozițiilor art.1 din primul Protocol adițional la Convenția EDO.
Prin sentința civilă nr.1283/15.06.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, față de valoarea pretențiilor cuprinse în cele două capete principale ale cererii, de 420.120 ei și în raport cu dispozițiile art.2 lit.b, art.1 pct.1, art.5 și art.17 Cod proc.civ.
Prin sentința civilă nr.7393/12.09.2013, pronunțată în dosarul nr._/3/2011 de Judecătoria Sectorului 5 București, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei I. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de succesoare a tatălui său, I. C., a notificat Primăria Municipiului București cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului – teren în suprafața de 200 mp, situat în București, fosta ., sector 1, fiind emisă Decizia nr. 3164/14.10.2008 a Guvernului României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a stabilit titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, în cuantum de 1.362.974 lei. Potrivit art.4 din decizie, se prevede că, pentru valorificarea dispozițiilor acesteia, se va urma procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Având la bază decizia mai sus menționată, în favoarea reclamantei a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, privind un număr de 647.231 de acțiuni la Fondul Proprietatea.
Analizând existența condițiilor răspunderii civile delictuale, în acord cu prevederile art.998-999 Cod Civil, prima instanță a reținut că prejudiciul produs poate consta atât în prejudiciul efectiv, cât și un beneficiu nerealizat, în măsura în care aceste prejudicii sunt certe.
Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție "simplele speranțe de restituire" ori "creanțele condiționale", a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenției.
Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.
În schimb, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.
În Cauza Lindner și Hammerrmyer împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, deși judecătoria și tribunalul au judecat în favoarea reclamanților, cauza a rămas în curs de judecată în fața instanțelor române până la obținerea unei decizii definitive, acțiunea în revendicare a imobilului, în sine, nedând naștere unui drept de creanță, ci doar eventualității de a obține un astfel de titlu. Decurge din aceasta că reclamanții nu au demonstrat că au o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit.
De asemenea, în Cauza I. și M. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în Cauza C. împotriva României noțiunea de "speranță legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. A arătat că a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Curtea Europeană a observat că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat. În consecință, Curtea Europeană a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Cu atât mai mult, în speța de față, judecătoria a apreciat că statul și-a îndeplinit obligația de a lua măsuri reparatorii efective, urmare a desfășurării procedurilor administrative care au dus la emiterea unei decizii, sub nr. 3164/14.10.2008 de către Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a stabilit titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, în cuantum de 1.362.974 lei, a fost emis un titlu de conversie, stabilind despăgubiri la valoarea prejudiciului încercat de autorul reclamantei în urma preluării abuzive a imobilului.
S-a observat așadar că jurisprudența Curții Europene în definirea noțiunii de "bun actual" sau de "speranță legitimă" este extrem de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate. "Speranța legitimă", în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
La momentul sesizării instanței de judecată în cauza de față, instanța a apreciat că reclamanta nu are un "bun actual", pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate asupra diferenței de cotație a acțiunilor, evoluția prețului acțiunilor fiind făcută doar pe baza raportului între cererea și oferta de la B. de Valori București.
Reclamanta nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece "creanța de restituire", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție, ce ține tocmai de evoluția pieței reglementate. Tocmai de aceea, existența unui beneficiu realizat, constând în diferența între valoarea nominală a acțiunilor și cotația maximă pe care a putut să o obțină, este una incertă și care depinde de evoluția trecută și viitoare a cotațiilor bursiere, astfel cum a susținut și pârâta.
De asemenea, în condițiile unei evoluții pozitive a cotațiilor pentru acțiunile Fondului Proprietatea și a raportului liber între cerere – ofertă pe piața bursieră, există posibilitatea ca prețul per acțiune să crească, astfel încât, cu atât mai mult, reclamantul nu ar mai putea dovedi în aceste noi condiții un prejudiciu cert, sau în cuantumul pretins de acesta. Cu atât mai mult, condițiile în care acesta a decis să își cesioneze o parte din acțiuni, ca urmare a exprimării unei voințe libere, nu pot constitui o culpă a statului pârât.
În aceste circumstanțe, obligarea Statului R. la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art.1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu a putut fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamanta nu avea un bun și nici o creanță suficient de consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
De aceea, nu există un raport juridic concret din care să rezulte obligația de despăgubire ce incumbă Statului R., pârât în cauză, deci nu se poate stabili existența unui prejudiciu trecut și cert ca element al răspunderii civile delictuale, statul acționând, în cauză, conform cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului în stabilirea unui mecanism funcțional de reparare a prejudiciului suferit în urma preluării abuzive a imobilelor, în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, din datele dosarului, nu se putea reține nici existența unei legături de cauzalitate directă sau necesară între prejudiciul invocat de reclamantă și atitudinea pârâtului, întrucât, astfel cum rezultă și din concluziile raportului de expertiză, factorii de risc invocați de către reclamantă nu pot fi preconizați, fiind vorba de realizarea unui preț de tranzacționare a acțiunilor, în funcție de cerere și ofertă. De asemenea, B. de Valori București este o instituție independentă, cu o cotație variabilă, necontrolabilă de instituțiile statului.
Cu privire la o posibilă faptă ilicită săvârșită de către pârât, demersurile au fost efectuate de S. R. conform reglementărilor în vigoare, neavându-se în vedere un posibil discount – deci contrar susținerilor reclamantei, ci s-a specificat că valoarea acțiunilor este stabilită la 1 leu/acțiune.
Nefiind întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de dispozițiile art. 998-999 Cod civil de la 1864, aplicabile în speță, instanța a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca neîntemeiată, apreciind că pretențiile acestuia nu au fost dovedite.
Prin urmare, și capetele de cerere accesorii, privind obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei reprezentând debitul principal, obligarea pârâtului la actualizarea debitului cu indicele de inflație, respectiv obligarea pârâtului la daune moratorii, au fost respinse, în baza principiului accesorium sequitur principale.
Împotriva sentinței mai sus menționate a formulat apel reclamanta I. V., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, la data de 24.10.2013.
Prindecizia civilă nr.97A din 28.01.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă I. V..
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că titlul de despăgubire în cuantum de 1.362.974 lei, emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în beneficiul reclamantei, a fost convertit parțial prin decizia nr. 2092/02.12.2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților într-un un număr de 647.231 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune în favoarea reclamantei I. V..
Față de opțiunea formulată personal și înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 8270/27.11.2008, modificată prin cererea nr. 4892/DN/01.07.2011, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, al HG nr.361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și al HG nr.128/2008 privind modificarea și completarea normelor metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a fost emisă în completare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru restul de 375.000 lei, față de care inițial reclamanta optase în favoarea despăgubirilor în numerar – titlu de conversie nr. 2446/18.07.2011 pentru un număr de 706.614 acțiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 0,5307 lei/acțiune.
Rezultă din cele de mai sus că reclamanta I. V. a intrat în posesia unui număr total de 1.353.845 acțiuni la Fondul Proprietatea.
Prin tabelele depuse la dosar a arătat că a înstrăinat toate aceste acțiuni la diferite date începând cu data de 02.02.2011 până la data de 29.09.2011, obținând suma totală netă de 600.004,97 lei, calculând o pierdere de 422.226,08 lei față de suma care i s-ar fi cuvenit potrivit titlului de despăgubire, sumă la care a solicitat prin acțiunea formulată obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Tribunalul a reținut astfel că, potrivit voinței exprese a reclamantei, despăgubirea sa a fost realizată sub forma primirii acțiunilor la Fondul Proprietatea. Faptul că acestea nu au putut fi valorificate imediat prin intermediul bursei, pentru că Fondul Proprietatea nu fusese încă listat la bursă, precum și faptul că la data listării la bursă valoarea de tranzacționare a fost inferioară valorii nominale a acțiunilor, nu echivalează cu o privare de proprietate.
Valoarea de tranzacționare a acțiunilor Fondului Proprietatea pe piața bursieră a cunoscut variații ulterior, fiind înregistrate atât scăderi, cât și creșteri ale prețului de tranzacționare a unei acțiuni.
De altfel, evoluția fluctuantă și liberă a prețului de tranzacționare a acțiunilor ține chiar de esența bursei. Nu sunt puține exemplele în care evoluția cotației bursiere a fost chiar opusă față de toate estimările inițiale.
Astfel, tribunalul a reținut în primul rând că prin conversia despăgubirilor în acțiuni, conform propriei voințe, reclamanta a devenit titularul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, acesta fiind un mod de încasare a despăgubirii cuvenite.
Reclamanta nu numai că nu a contestat aceste decizii în condițiile Legii nr. 554/2004, dar a înțeles să-și însușească dispozițiile sale prin valorificarea titlului de despăgubire, în acord cu dispozițiile art.181 alin.(2), capitolul VII din Legea nr. 247/2005, în vigoare la data respectivă, potrivit cu care titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.
În urma emiterii titlurilor de conversie a despăgubirii în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul" reclamantului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluția pieței bursiere.
Cum valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea, atât anterior, cât și ulterior listării acestuia la B. de Valori a fost fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el. De altfel, reclamanta a și procedat în acest fel, vânzând integral acțiunile diferite în mai multe etape, la date diferite.
În atare situație, vânzarea acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră.
Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație.
În situația existenței unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părțile se pot prevala de existența unui „bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin decizia administrativă. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. s-a realizat de statul pârât în condițiile impuse de Legea nr. 247/2005, de dispozițiile căreia reclamanta a beneficiat.
Ulterior convertirii dreptului de creanță în despăgubiri în acțiuni, reclamantul deține un „bun" cu privire la acestea, în sensul normei convenționale mai sus menționate, a căror valorificare este supusă normelor specifice ce reglementează piața bursieră.
Toate considerentele învederate de reclamant cu privire la dispozițiile C.E.D.O. și cele constituționale încălcate, la existența unei discriminări prin aplicarea unor reglementării diferite situațiilor juridice analoge, raportat la momentul listării la bursă a Fondului Proprietatea, lipsa de coerență a sistemului de reparație avut în vedere de pârât, ar fi putut constitui argumente în contestarea Deciziei nr. 3164/14.10.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă reclamanta nu a făcut dovada formulări unei astfel de contestații.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că opțiunea reclamantei în emiterea titlurilor de conversie a fost liberă, nefiind dovedită o împrejurare prin care reclamanta a fost obligată a opta pentru despăgubiri în acțiuni. De asemenea, a fost liberă și alegerea momentelor de către reclamantă la care a ales să valorifice acțiunile prin vânzarea pe piața bursieră.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a statului, care a acționat conform legii și nici un prejudiciu cauzat reclamantei, care a ales liber momentul de valorificare a acțiunilor pe piața bursieră. Nu există, de asemenea, privare de proprietate întrucât întreaga procedură de stabilire a despăgubirilor, de emitere a titlului de despăgubiri și a titlurilor de conversiune s-a desfășurat potrivit dispozițiilor legale.
De asemenea, a apreciat că creanța asupra statului stabilită prin titlul de despăgubire este garantată potrivit dispozițiilor legale și constituționale pentru a fi valorificată în condițiile legii, or, aceste dispoziții nu au fost încălcate, reclamanta valorificându-și integral creanța recunoscută în favoarea sa potrivit procedurilor prevăzute de lege și liberei sale aprecieri cu privire la alegerea momentului vânzării prin intermediul bursei.
De asemenea, tribunalul a apreciat că nu au fost în nici un fel încălcate dispozițiile legii civile privind stingerea creanțelor, creanța deținută către reclamantă față de stat stingându-se integral prin procedura mai sus descrisă, conform legii.
Astfel, deși reclamanta are deschisă calea acțiunii în fața instanței civile, conform art. 21 din Constituție și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că această acțiune este neîntemeiată, astfel cum în mod legal a stabilit și prima instanță, cu nuanțările mai sus arătate.
În concluzie, tribunalul a apreciat nefondat apelul formulat și l-a respins ca atare.
Împotriva deciziei tribunalului a declaratrecursreclamanta I. V., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 08.09.2014 sub nr._ .
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, incidente fiind astfel dispozițiile art. 304 alin. (8 și 9) Cod procedură civilă.
În primul rând, recurenta-reclamantă solicită a se constata că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art.3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial Partea 1 nr. 446 din 29.06.2007, raportat la dispozițiile art.44 alin.(1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum de 654.231 lei emise de Guvernul României prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea apelanților: "incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului R., corespunzător despăgubirilor acordate”.
În al doilea rând, instanța de apel pur și simplu a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel: dispozițiile art.1073, art.1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 Cod Civil 1864, iar față de art.2, 5 și 9 pct.(4) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, și dispozițiile art.1469, art.1480, art.1488, art.1490, art.1492, art.1516, art.1518, art.1530, art.1531, art. 1535, art.1536 din Noul Cod civil.
S-a invocat și nesocotirea prevederilor art.20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicată, ale art.4 lit.(a și b) din Titlul VII din Legea nr.247/2005, art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul 1, art.3 din O.G. nr. 81/2007, din care reiese fără tăgadă că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație nr.10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Recurenta-reclamantă arată că, dacă cadrul legal în baza căruia a obținut titlul de despăgubire mai sus menționat cu regim de creanță garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu, Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului său de creanță, nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat.
Cât privește susținerile instanței de apel, cum că, în speță nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale: fapta ilicită, prejudiciu și legătura de cauzalitate raportat la faptul că în opinia instanței de fond statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, Curtea de Apel București a ales să ignore evidența realității obiective.
Este evident, în opinia recurentei, că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art.11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin dispozițiile art.16 din OUG nr.81/2007, precum și dispozițiile art.12 alin. (2) din același titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor FP să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.
Recurenta-reclamantă arată că inițierea conform dispozițiilor art.11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin dispozițiile art.16 din OUG nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale S.C. Romgaz S.A. și S.C. Nuclearelectrica S.A. și listarea acestora din urmă la bursa în toamna anului 2013, a influențat în opinia sa, la modul cel mai profund, prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor două companii energetice naționale) și lasă la aprecierea instanței dacă între cele două situații de fapt concrete arătate a existat vreo legătură de cauzalitate.
Cu mențiunea că instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile raportului de expertiză administrat în speță în ceea ce privește culpa statului, deși în opinia sa, concluziile primelor două obiective ar fi de natură să dezlege la modul cel mai elocvent dilema culpei statului referitor la răspunderea pentru fapta proprie.
De asemenea, învederează referitor la dispozițiile art.13 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că judecătorul național este un prim judecător al Convenției și are obligația de a: "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza D. P. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830/05.12.2007). Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminență dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pentru că astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanță garantată, să fie înlăturată.
Recurenta-reclamantă arată că nu a solicitat în cauză ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci a cerut doar ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, pentru ca să poată să-și valorifice în mod integral și nu parțial dreptul lor de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței.
Arată că nu a cerut în speță decât interpretarea sistematică și teleologică precum și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a art. 4 lit. (a și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul 1, art. 3 din OG nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial Partea I Nr. 446 din 29.06.2007.
Altminteri, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situație și-ar fi găsit incidența dispozițiile legale prevăzute de prevederile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate în cererea introductivă.
În plus față de aceasta, chiar noua Lege nr. 165/2013 – art. 24, privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.
Pe cale de consecință, este inadmisibil că aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca pârâtul nu a listat la bursă FP în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul FP la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credință, principii elementare ale funcționării pieței de capital, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.
Lipsirea abuzivă de proprietate cu aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care în conformitate cu legislația mai sus arătată trebuiesc acordate integral, nu reprezintă nimic altceva, potrivit cu principiului reductio ad absurdum, decât antiteza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art. 4 lit. (a și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a dispozițiilor art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din OG nr. 81/2007 publicata în Monitorul Oficial Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, precum și a Notei de fundamentare la OUG Nr. 4/2012 – Secțiunea a II-a pct. 1.3 alin. penultim, acel alt punct de vedere, care ar conduce la consecințe inadmisibile, de neacceptat, absurde, conform principiului de drept qui dicit de uno, negat de altero.
Recurenta-reclamantă mai arată că, în cadrul legislației speciale de reparație, guvernată de principiul restituirii integrale, (chiar și în cazul noii Legi nr. 165/2013), nu este prevăzut nici un factor aleatoriu, riscuri bursiere (așa precum a reținut instanța de fond), șanse de câștig, riscuri de pierdere, etc., specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulație și neplafonat, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 4 lit.(a și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.
Susținerile instanței de apel în sensul că, deși listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani de zile, iar acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce în opinia instanței de apel s-ar încadra în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, acestea nu sunt imputabile Statului R., care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursa, sfidează de-a dreptul evidența realității.
Recurenta-reclamantă învederează că, deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare (precum, de altfel, arată și concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară administrat în cauză), acesta a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P. la bursă), cu privire la o regula elementară a pieței de capital, și anume, că în cazul oricărei companii listate la bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30 – 60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acțiune) îndeosebi în cazul piețelor emergente, cu toate acestea, pârâtul a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuși la valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari abuzați atât de către fostul regim comunist, prin naționalizările abuzive fără titlu, cât și de actualul regim constituțional, care a permis înstrăinarea către terți în baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 15/1990, ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le deținea doar în posesie abuzivă, întemeiată și conservată prin violență, fără titlu valabil.
S. R. s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului FP va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.
Or, activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investit (inclusiv SIF și FP) și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc.), din care se scad cheltuielile (obligațiile curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net – VUAN) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond în circulație sau la numărul de acțiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar VUAN; însă în cazul fondurilor tranzacționate (ca de exemplu FP și SIF), prețul la bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult față de VUAN, caz în care se calculează indicatorul preț/VUAN și se folosește pentru comparații între diverse fonduri, piețe, perioade, etc..
Creanța sa garantată asupra statului, arată recurenta-reclamantă, este ope legis în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 647.231 lei. Interpretarea sistematică teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art.3 lit. (a) și (b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la o concluzie contrară.
Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art.187 din Titlul VII al Legi nr. 247/2005: "SECTIUNEA a 2-a – Reguli de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”.
Însă, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanțelor Publice – acționarul majoritar inițial al FP, a legislației în materie – Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea FP la bursă, acest deziderat legitim și salutabil legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.
Altminteri, prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor FP – înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă, s-ar vătăma la modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și în cauza Ș. și alții împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 177 din data de 14 martie 2011.
Într-adevăr, ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului FP s-ar fi apropiat măcar într-o singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune.
Însă, precizează recurenta-reclamantă, de la momentul listării FP la bursă – 25.01.2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune (în prezent 0,75 lei/acțiune), iar faptele notorii nu trebuiesc demonstrate.
Ca atare, în opinia sa, raționamentul instanței de apel nu poate fi reținut. Este ca și cum cineva garantează expressis verbis valoarea unui bun (imobil – clădire, teren, apartament, în speță acțiuni FP, garantate însă la cotația de 1 leu/acțiune conform conversiei, etc.) iar când acel bun se dovedește a avea o valoare de piață certă cu mult inferioară celei garantate, debitorul obligației garantate ar pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă, motivat de faptul că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă, iar pe viitor ar putea crește, însa nu și scădea. Menționează că instanța de apel, în raționamentul său, în ceea ce privește funcționarea bursei, nu a luat în calcul o altă împrejurare de notorietate și anume, că oriunde în lume cotațiile burselor atât cresc, cât și scad, în funcție de anumiți factori multipli, ca de altfel orice piață ori bursă de valori.
Consideră recurenta că instanța de apel, prin referirile sale la cauza A. vs. România, a ignorant principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire nr. 3164/14.10.2008 cauza A. vs. România din data de 12.10.2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 12.10.2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea că și noua Lege nr.165/2013, care a avut în vedere recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza mai sus arătată, este guvernată conform dispozițiilor art.24 alin.(1) din lege, tot de principiul restituirii integrale, în cazul foștilor proprietari deposedați sau moștenitorii acestora, statul român însușindu-și recomandările Curții de la Strasbourg doar în ceea ce privește eșalonarea plății despăgubirilor, și nicidecum plafonarea acestora.
Într-adevăr: "statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" – paragraful 223 din Cauza A. vs. România, iar intimatul, în marja sa de apreciere de care se bucură, a hotărât ca la momentul emiterii titlului de despăgubire, restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale. În conformitate cu dispozițiile art.20 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment care statuează că: "... persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", dispozițiile art. 4 lit. (a și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea, în vigoare și care prevăd: "acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar dispozițiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate până în prezent, stabilesc de asemenea că Titlul de despăgubire "...încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Altminteri, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în aceasta situație și-ar fi găsit incidența dispozițiile art.6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Ca atare, creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii, și anume în cadrul aplicării legilor special de reparație, putând fi creanțe garantate asupra statului în mod integral și respectiv creanțe garantate asupra statului doar parțial (în speță 60%), în funcție de anumiți factori aleatorii, și anume momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte ori ulterior listării FP la bursă, împrejurare față de care creanța garantată asupra statului poate fi valorificată efectiv în mod integral, ori respectiv parțial.
Recurenta-reclamantă arată că nu critică și nici nu combate legislația specială de reparație și nici nu cere instanței de judecată să o cenzureze în vreun fel. Critică doar modul defectuos în care aceasta din urmă a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal cât și funcțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens fiind relevantă, în sensul constatării că „Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații" - (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 20.01.2009 – p 124 din cauza Katz vs. România).
Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, însă Ministerul Finanțelor Publice, acționarul majoritar inițial al FP, a aplicat defectuos legislația și dezideratul legii nu s-a putut realiza.
Consideră recurenta că, de vreme ce Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă, aceasta nu înseamnă că în această ipoteză repararea prejudiciului cauzat de naționalizare sau confiscare nu trebuie să fie efectivă și completă.
Situația nefuncționării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului R. la CEDO, iar instanțele judecătorești naționale investite cu acțiuni similare au constatat deja că listarea fondului la bursă prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor legale imperative.
De asemenea, atât din concluziile raportului de expertiză judiciară, cât și din concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare, rezultă în esență că S. R. putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acțiune. În plus, neînceperea, conform art.11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din OUG nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor (pct. 2 din concluzii).
În aceste condiții, reiese că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului R., care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.
Altfel spus, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 187 alin. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin OUG nr. 81/2007).
Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune.
În măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, arată recurenta-reclamantă, ea nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat însă, prin admiterea acestei acțiuni, este prejudiciul ce i-a fost cauzat, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanței sale și a intrat vădit dezavantajată în jocul bursier.
Cât privește susținerile instanței de apel cum că, atât timp cât nu a contestat în baza Legii nr.554/2004 în contencios-administrativ Decizia nr.3164/2008 a Comisiei Centrale, nu mai poate ridica nicio pretenție față de creanța garantată asupra statului, formulează următoarele precizări:
Recurenta-reclamantă arată că, de bună-credință fiind, nu și-a putut imagina în anul 2008, când i s-a emis titlul de despăgubire, FP nefiind încă listat la bursă în acea perioadă, că S. R., garantul statului de drept, pur și simplu a înșelat-o, iar ulterior listării FP la bursa (25.01.2011) acțiunile emitentului FP se vor tranzacționa pe bursă la prețuri cuprinse între 39 – 60 % din valoarea nominală de 1 lei/acțiune. Oricum, ea a fost în imposibilitate de a constata prejudiciul efectiv ocazionat de modalitatea de plată aleasă de pârât, reprezentată de atribuirea acțiunilor FP la cotația de 1 leu/acțiune, această constatare neputând fi efectuată decât ulterior listării fondului la bursă, când aceste acțiuni au început să fie tranzacționate pe piața nereglementată, cu mult sub cotația la care i-au fost atribuite, de 1 leu/acțiune.
Pentru aceste motive, solicită în conformitate cu dispozițiile art. 312 pct. 1, 2, 3 și 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, dispunând totodată, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept, invocă dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, dispozițiile art. 11, 16 alin. (1), 20, 21 și 44 din Constituție, dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091 și art. 1101 din vechiul Cod Civil, dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, dispozițiile art. 1357, art. 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art.1490, art. 1492, art. 1516, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din Noul Cod civil, dispozițiile art. 299 alin. (1), 304 alin. 5, 8 și 9 și 312 pct. 1, 2, 3 și 5 Cod procedură civilă, precum și textele Consiliului Europei.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de critică formulate, cu observarea prevederilor art.304 Cod proc.civ., curtea constată că recursul este nefondat.
În primul rând se impune observația că prevederile art.304 pct.8 Cod proc.civ. au fost invocate în mod formal, deoarece niciuna dintre dezvoltările motivelor de recurs nu poate fi încadrată în acest caz de modificare a hotărârii, incident atunci când instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În realitate, mare parte din argumentele cuprinse în cererea de recurs pot fi circumscrise cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ., ce se referă la greșita interpretare și aplicare a legii.
În schimb, o parte dintre susțineri nu reprezintă decât reiterări ale motivelor cererii introductive, respectiv ale cererii de apel, cărora instanțele de fond le-au răspuns. În consecință, în calea de atac extraordinară a recursului, rezervată evaluării legalității hotărârii prin prisma motivelor strict și limitativ prevăzute de art.304 Cod proc.civ., reexaminarea chestiunilor deja dezlegate, în lipsa unor motive dintre cele enumerate de textul evocat, nu este posibilă.
De aceea, curtea va analiza doar acele critici care pot primi o expresie în cadrul dispozițiilor art.304 pct.9 Cod proc.civ. (alte motive de recurs nefiind indicate și nici identificate de instanță în demersul prevăzut de art.306 alin.3 Cod proc.civ.).
În plus, constatând că o parte din argumente se repetă în cadrul memoriului cuprinzând motivele de recurs, curtea va răspunde printr-un argument comun tuturor susținerilor care valorifică aceeași pretinsă încălcare a legii de către instanța de apel.
În acest context, se observă că recurenta-reclamantă a reproșat instanței soluționarea cauzei cu neobservarea prevederilor din dreptul comun (Codul Civil) referitoare la stingerea obligațiilor.
Or, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că aceste dispoziții nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, deoarece creanța deținută asupra statului de recurenta-reclamantă s-a stins prin procedura reglementată de Legea nr. 247/205, Titlul VII.
O asemenea statuare nu contravine legii, întrucât aplicarea legii speciale (Legea nr.247/2005) exclude, de principiu, incidența normelor de drept comun, mai puțin atunci când legea specială nu reglementează un aspect, când este completată cu normele generale.
Prin urmare, creanța deținută de reclamanta recurentă, izvorâtă din titlurile de despăgubire emise în beneficiul său, nu era supusă în privința stingerii sale normelor Codului Civil, ci prevederilor legii speciale, care reglementa conversia titlurilor în acțiuni la Fondul Proprietatea sau preschimbarea lor în titluri de plată, în funcție de opțiunea titularului.
Curtea constată că dispozițiile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, invocate de recurentă, au fost respectate în cauză, deoarece finalizarea procedurii acestei legi presupune că în procedura de evaluare a imobilului pentru care s-a emis apoi dispoziția cu propunere de reparație prin echivalent s-a realizat raportarea la standardele internaționale de evaluare.
Or, odată epuizată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, dispozițiile acesteia nu acoperă și faza ulterioară propunerii de despăgubiri, care se desfășoară sub imperiul Legii nr.247/2005.
Este adevărat că textul art.3 lit.a din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prevede că titlurile de despăgubire se emit pentru o valoare „corespunzătoare despăgubirilor acordate”, însă pe de-o parte titlul de despăgubire a fost emis pentru valoarea despăgubirilor acordate reclamantei, iar pe de altă parte, din dispozițiile art.6 și art.7 din același act normativ rezultă că Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv, ce funcționează ca o societate de investiții de tip închis, ceea ce implică posibilitatea de pierdere sau de câștig a celor care sunt titularii acțiunilor sale.
În acest context curtea remarcă, legat de invocarea de către recurentă a încălcării prevederilor art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția EDO, că garanțiile instituite de norma convențională amintită (respectate prin însăși emiterea titlurilor de despăgubire și conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea) nu se întind și asupra procedurii ulterioare, prin care titularul acestor acțiuni își valorifică aceste acțiuni, prin înstrăinarea lor.
În consecința acestor argumente, se constată netemeinicia tuturor susținerilor recurentei legate de nerespectarea principiilor de reparație cuprinse în Legea nr.10/2001 – art.20 și în Legea nr. 247/2005, având în vedere că reclamanta a beneficiat de toate garanțiile cuprinse în aceste dispoziții legale, iar înstrăinarea acțiunilor la un preț mai mic decât valoarea pentru care ele au fost emise (la momentul conversiei) nu echivalează cu plafonarea despăgubirilor acordate, ci reprezintă un element ulterior epuizării procedurii reparatorii, distinct de aceasta.
De aceea, în mod corect a constatat instanța de apel că în speță nu există o încălcare a dispozițiilor art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția EDO.
A susținut recurenta-reclamantă că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului (care a ignorat intenționat factorii de risc amintiți în acțiunea introductivă și nu a respectat termene imperative cuprinse în lege) și prejudiciul pe care aceasta l-a suferit.
Or, se observă că instanța de apel a constatat lipsa faptei ilicite a pârâtului și a prejudiciului reclamantei și, în consecință, nu a examinat cerința legăturii de cauzalitate, astfel încât această critică este nefondată.
În plus, prin prisma regulilor specifice activității bursiere, curtea reține că în mod corect au reținut instanțele de fond că rezultatul înstrăinării acțiunilor reclamantei a fost determinat de voința sa liberă de a încheia aceste acte juridice, astfel că nu se poate identifica o faptă ilicită a pârâtului în contextul arătat.
A evocat recurenta-reclamantă expertiza judiciară realizată în fața primei instanțe, însă curtea reține, în legătură cu concluziile acestei lucrări de specialitate, că opinia expertului a fost în sensul că neinițierea de către statul pârât a procedurilor prevăzute de art.11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 nu a influențat în mod semnificativ prețul de tranzacționare pe bursă al acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea.
Prin urmare, din acest punct de vedere proba administrată nu sprijină susținerea reclamantei în sensul că întârzierea Statului în luarea măsurilor amintite a cauzat scăderea prețului de tranzacționare la bursă a acțiunilor sale.
A susținut recurenta că instanța de apel s-a referit la Hotărârea Curții EDO în cauza A. ș.a. contra României cu încălcarea principiului tempus regit actum.
Referirea la această decizie nu constituie însă o încălcare a principiului evocat, deoarece momentul producerii pretinsului prejudiciu în patrimoniul reclamantei este cel la care aceasta a înstrăinat acțiunile deținute la Fondul Proprietatea (în anul 2011), când decizia amintită era deja pronunțată.
În plus, considerațiile instanței europene nu pot primi interpretarea dată de recurentă, care consideră că pârâtul era obligat a acorda o despăgubire integrală chiar dacă i-a fost recunoscută o marjă de apreciere în cadrul măsurilor pe care le reglementează pentru respectarea drepturilor patrimoniale ale cetățenilor săi.
Or, tocmai această marjă de apreciere recunoscută statului permite acestuia a stabili modalitățile concrete în care despăgubirea se va face, în speță fiind vorba despre emiterea titlurilor de despăgubire, convertite în acțiuni, la valoarea stabilită pentru despăgubiri, în urma evaluării imobilului pentru care se acordă reparația, conform legii.
Cum s-a arătat în cele ce preced, ceea ce se întâmplă la momentul valorificării acțiunilor respective reprezintă o etapă distinctă de procesul de reparație, epuizat deja.
Pentru toate aceste considerente, curtea reține netemeinicia criticilor formulate, urmând ca, în temeiul art.312 Cod proc.civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă I. V., cu domiciliul ales în București, ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 97A din 28.01.2014, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sectorul 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 01.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. R. M. STELUȚA M. D.
T. C. O.
GREFIER,
F. J.
Red. IRT
Tehnored. IRT/PS
2 ex./11.02.2015
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă – judecători A. G. și I. N.
Judecătoria Sectorului 5 București – judecător R. C.
| ← Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 521/2014. Curtea de... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
