Validare poprire. Decizia nr. 840/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 840/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2014 în dosarul nr. 23962/4/2012
Dosar nr._
(757/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.840
Ședința publică de la 19 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor București, precum și de recurentul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 823 A din 13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare Federația S. a Veterinarilor din România.
Cauza are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic D. I. M., în calitate de reprezentant al recurentei-debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor București, în baza delegației pe care o depune la dosar, și avocat R. I., în calitate de reprezentant al intimatei-creditoare Federația S. a Veterinarilor din România, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07.03.2013, emisă de Baroul București, aflată la fila 42 din dosarul de fond, lipsind recurentul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin registratura instanței a unei întâmpinări formulate de intimata-creditoare Federația S. a Veterinarilor din România, la data de 11.04.2014.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Reprezentantul recurentei-debitoare solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond în sensul respingerii cererii de validare a popririi formulată de intimata-creditoare în numele membrilor de sindicat, angajați ai Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor C., în vederea executării silite a deciziei civile nr.2424/12.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ la cererea creditoarei Federația S. a Veterinarilor din România.
Cu privire la recursul declarat de recurentul terț poprit solicită a fi admis astfel cum a fost formulat și motivat.
Apărătorul intimatei-creditoare solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Solicită a se avea în vedere că neregularitățile formelor de executare silită, inclusiv aspectele puse în discuție create prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata sumelor incluse în titlurile executorii, pot fi invocate exclusiv doar pe calea contestației la executare. În cadrul soluționării cererii de validare a popririi se analizează doar măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale care îi revin pe parcursul executării silite. Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor art.452-461 din codul de procedură civilă se poate verifica faptul că, legalitatea actelor de executare silită nu poate fi analizată de instanța sesizată cu cererea de validare a popririi; sub aspectul procedural, consideră că, recursurile sunt neîntemaiate.
Cu privire la normele de drept substanțiale, solicită a se avea în vedere faptul că, în anul 2008 data la care creanța părții a devenit certă, lichidă și exigibilă, conform dispozițiilor Codului fiscal Legea nr.571/2003, art.55 alin.4 lit. b în vigoare la aceea dată prevede în mod expres că nu sunt incluse în veniturile salariale tichetele de masă. Pentru ceste considerente, solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 17.07.2012 sub nr._, creditoarea FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și terțul poprit TREZORERIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, a formulat cerere de validare a popririi înființate de B.E.J B. D. în dosarul de executare nr. 251/2011, până la concurența sumei de 379 193,86 lei, cu actualizarea sumei până la data plății efective, solicitând obligarea terțului poprit să vireze suma de bani în contul de consemnațiuni al executorului judecătoresc.
La data de 07.03.2013 debitoarea a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată învederând că a procedat la punerea în aplicare a Deciziei nr. 2424/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru toate persoanele membre ale sindicatelor componente ale FSVR, nominalizate în listele depuse de FSVR în dosarul finalizat cu pronunțarea acelei hotărâri.
Prin sentința civilă nr. 3296/28.03.2013, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea formulată de creditoarea FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA în contradictoriu cu debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și terțul poprit TREZORERIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 25.11.2011, creditoarea FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA, pentru membrii de sindicat ce sunt angajați ai Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor C., a solicitat B.E.J B. D. începerea executării silite în baza titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 251/2011 pe rolul B.E.J B. D..
Prin această hotărâre judecătorească, debitoarea A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a fost obligată, în contradictoriu cu Federația S. a Veterinarilor din România, la acordarea tichetelor de masă și a sporului de 25% față de salariile prevăzute de O.G nr. 2/2006 în favoarea funcționarilor publici membri ai sindicatelor componente ale FSVR după cum urmează: tichetele de masă începând cu 9.12.2006 iar sporul salarial de 25% pentru perioada 9.12._06.
Prin adresa din data de 18.06.2012 întocmită de către executorul judecătoresc B. D. și comunicată terțului poprit la data de 20.06.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare mai sus menționat, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitoarei până la concurența sumei totale de 379 193, 86 lei (din care 353 209 lei reprezintă debit cuvenit creditorilor, 14 410,93 lei actualizarea cu rata inflației și 11 573, 93 lei cheltuieli de executare).
Terțul poprit nu a dat curs înființării popririi, iar prin adresa nr._/25.06.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
În drept, potrivit art. 460 c.proc.civ., „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
În primul rând, în ceea ce privește motivul pentru care terțul poprit nu a procedat la indisponibilizarea sumelor de bani, instanța constată că potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare după cum urmează: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit aceluiași act normativ (art. 1 alin. 2), în cursul termenului prevăzut, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Analizând apărările părților, în ceea ce privește aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, aceasta din urmă modificată prin O.U.G nr. 113/2010, ulterior O.U.G nr. 71/2009 fiind aprobată și modificată prin Legea 230/2011, instanța constată faptul că din preambulul acestor acte normative rezultă că acestea privesc „executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar”.
Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța reține faptul că acestea privesc eșalonarea plății unor drepturi de natură salarială, așa cum sunt sporurile, primele, precum și alte drepturi (așa cum este și contravaloarea tichetelor de masă), care se adaugă la salariul angajaților din sistemul bugetar ce au obținut hotărâri judecătorești favorabile, iar dispozițiile legale invocate nu privesc salariul de bază efectiv datorat ce se achită lunar.
În acest sens, instanța de fond a apreciat că intenția legiuitorului nu a fost de a lipsi angajații bugetari care au obținut hotărâri judecătorești favorabile de salariul de bază efectiv pentru o anumită perioadă de timp, ceea ce i-ar pune în imposibilitatea asigurării traiului zilnic, ci de a eșalona în timp anumite drepturi suplimentare ce se adaugă la salariu (sporuri, prime, indemnizații suplimentare, tichete de masă, etc.) datorită dificultăților bugetare ale statului.
Astfel, instanța de fond a reținut faptul că dispozițiile O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată, este aplicabilă și creanței cu privire la care se solicită poprirea, care rezultă din contravaloarea tichetelor de masă.
Instanța a apreciat că nu pot fi reținute apărările creditoarei cu privire la faptul că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 142/1998 stipulează că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, întrucât instanța constată faptul că prin aceste dispoziții legale nu se stipulează expres aceasta, ci sunt prevăzute numai anumite prevederi derogatorii față de specificul acestor drepturi, cu implicații în plan fiscal și pentru stabilirea altor drepturi.
În concluzie, contravaloarea tichetelor de masă reprezintă un alt drept de natură salarială, mai ales în condițiile în care sunt acordate în funcție de zilele lucrate din lună, astfel încât intră sub incidența dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009.
Având în vedere motivele invocate de către părți privind aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, instanța de fond a apreciat că în cauză se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de fond a constatat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlul pus în executare de către creditoare, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditoarei pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățiți angajații salariați bugetari potrivit titlului executoriu, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța apreciază că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Într-o cauză recentă pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea Europeană și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică – asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
CEDO și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor. Soluția a fost una de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate.
Prin urmare, termenele stabilite de OUG nr. 71/2009 și Legea nr.230/2011, acte normative confirmate la nivel național și european, amână executarea obligației, aceasta neputând fi considerată exigibilă. Mai mult, până la împlinirea termenelor stabilite pe cale legală procedura de executare este suspendată de drept.
Astfel, instanța de fond a reținut că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, salariații bugetari reprezentați de reclamantă aflându-se într-o situație asemănătoare, iar în aceste condiții, în temeiul acestei jurisprudențe recente a Curții Europene, se va reține aplicabilitatea dreptului intern, care nu apare ca fiind în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, la acest moment instanța apreciază că nu există indicii că debitoarea instituție publică nu va respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
În aceste condiții, întrucât potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 71/2009 executarea silită este suspendată de drept, instanța reține faptul că nu se poate da curs cererii creditorului pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
În al doilea rând, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența unui raport de expertiză prin care să se fi stabilit cu certitudine întinderea creanței, fiind depusă doar o adeverință care emană de la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.. Prin urmare, suma solicitată debitoarei nu a fost determinată printr-un raport de expertiză sau printr-un alt act opozabil debitoarei, astfel că nu se poate deduce cu certitudine care este cuantumul sumei datorate de către debitoare.
Prin decizia civilă nr. 823 din 13.09.2013, Tribunalul București Secția a IV a Civilă a admis apelul creditoarei împotriva sentinței civile pe care am menționat-o mai sus, a schimbat-o în parte și a validat poprirea asupra sumelor de bani pe care trețul poprit le datorează debitorului până la concurența sumei de 379.193.86 lei.
La rândul său, Tribunalul a avut în vedere următoarele argumente:
Prin cererea adresată B. D. și D. la data de 25.11.2011, apelanta-creditoare FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA solicitat demararea procedurii executării silite prin poprire împotriva debitorului A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2424/12.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care intimata debitoare a fost obligată la acordarea tichetelor de masă și la plata sporului de 25% față de salariile prevăzute de OG nr. 2/2006, astfel: tichetele de masă lunar începând cu 9 decembrie 2006 și sporul salarial pentru perioada 9 decembrie 2006-31 decembrie 2006 (fila 18 ds JS4).
Prin încheierea din data de 15.12.2011 pronunțată în dosarul nr._/4/2011 Judecătoria Sectorului 4 București a încuviințat executarea silită (fila 29, ds JS4)
La data de 18.06.2012 executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitoarei de terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei totale de 379 193,86 lei, cuvenită creditoarei conform titlului executoriu enunțat, reprezentând debit restant actualizat și cheltuieli de executare (fila 32, ds JS4).
Prin adresa nr._/25.06.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.
Tribunalul a reținut disp. art. 452 C. pr. civ., potrivit cărora sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 460 C.pr.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 C.pr.civ., în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.
Tribunalul a reținut că față de dispozițiile legale precitate se impune concluzia că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 452-461 C. pr. civ., a constatat că legalitatea actelor de executare silită nu poate fi analizată de instanța sesizată cu cererea de validare a popririi. Conform art. 460 alin. 2 C. pr. civ., instanța verifică dacă terțul poprit datorează sau nu sume de bani debitorului, precum și, în caz afirmativ, dacă terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin potrivit dispozițiilor art. 456 C. pr. civ.
Prin urmare, neregularitățile formelor de executare silită (inclusiv exigibilitatea creanței, prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii și suspendarea de drept a executării silite) pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 399 și urm. C. pr. civ. Ca atare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca, în combaterea cererii de validare a popririi formulată de creditoare, suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 401 C.pr.civ. în materia contestației la executare, golindu-se astfel de eficiență aceste prevederi legale și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii.
Pentru aceste motive, constatând refuzul nejustificat al terțului poprit de a proceda la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului, Tribunalul a apreciat că în cauză se impunea în condițiile art. 460 C.p.c., admiterea cererii și validarea popririi înființate de B.E.J.A D. și D., în dosarul de executare nr. 251/2011, în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2424/12.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul până la concurența sumei de 379.193,86 lei.
Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri, debitorul A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a susținut că instanța de apel a încălcat principiul separației puterilor în stat subrogându-se în rolul Parlamentului deoarece putea controla doar comportamentul angajatorului pentru trecut, în ceea ce privește respectarea drepturilor prevăzute de lege și nu poate cenzura comportamentul viitor al angajatorului, instanța considerând că decizia pronunțată de ICCJ dispune acordarea acestor drepturi în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată FSVR nu a solicitat acordarea acestor drepturi pe viitor astfel încât Înalta Curte, prin decizia nr. 2424/2008, nu putea acorda mai mult decât s-a cerut.
Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă și a admis cererea de validare a popririi în limita creanței de 379.193,86 lei, fără să arate de unde provine această sumă și fără existența vreunui raport de expertiză contabilă extrajudiciară prin care să se fi stabilit întinderea creanței. În situația în care decizia nr. 2424/2008 a ICCJ nu ar fi fost executată la data la care a fost formulată adresa de înființare a popririi, era în vigoare OUG nr. 71/2009 care prevede plata eșalonată începând cu anul 2012 a hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1533/2011 precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza D. și alții contra România.
Concluzionând, recurentul arată că și hotărârile judecătorești care au ca obiect acordarea tichetelor de masă intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
Recurentul terț poprit Direcția Regională a Finanțelor Publice București Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a susținut că instanța de apel a interpretat greșit atât prevederile art. 460 din Codul de procedură civilă cât și dispozițiile OUG nr. 71/2009 și, astfel, a ignorat aspectul că procedura de validare presupune a se verifica dacă nu cumva validarea însăși e supusă vreunui impediment care o blochează. În temeiul dispozițiilor OUG nr. 71/2009 instanța de apel trebuia să observe că procedura de executare silită este suspendată de drept iar această împrejurare nu reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al creditorului după cum statuează Curtea Europeană în Cauza D. și alții contra România, mecanismul de eșalonare fiind unul rezonabil. Instanța de apel nu a avut în vedere nivelul deficitului bugetar și nici împrejurarea că, deși recurentul terț poprit deține conturile debitoarei nu poate opera plăți din aceste conturi fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cauza prin prisma criticilor mai sus enunțate, Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care urmează:
Decizia nr. 2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă titlul executoriu al creditoarei iar analiza cererii de validare a popririi s-a realizat, atât din perspectiva cadrului general care ordonează materia dedusă judecății, cât și a actelor normative cu caracter special invocate de cei doi recurenți.
Niciuna din criticile invocate nu sunt în măsură să conducă la modificarea deciziei recurate în contextul în care, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la cadrul procesual al litigiului și, observând refuzul de executare din partea terțului poprit al unui titlu executoriu în accepțiunea dispozițiilor art. 452-456 din Codul de procedură civilă în mod corect a dispus validarea popririi. Aspectele stabilite în mod irevocabil prin titlul executoriu nu mai pot forma obiect al unei noi judecăți în calea validării popririi, iar aspectele relative la neregularități ale formelor de executare (inexistența expertizei) sunt chestiuni care se valorifică prin intermediul contestației la executare, așa cum corect a reținut instanța de apel.
Titlul executoriu, hotărârea judecătorească prin care debitoarea a fost obligată la acordarea tichetelor de masă și la plata sporului de 25% față de salariile prevăzute de OG nr. 2/2006 nu și-a pierdut acest caracter prin interpretarea lui din perspectiva normelor invocate de recurenți, și anume, prevederile OUG nr. 71/2009; dispozițiile instanței sunt în concordanță cu cele ale jurisprudenței instanței europene iar recurenții aveau obligația de a depune toate diligențele pentru a putea executa hotărârea judecătorească în discuție.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a OUG 71/2009, acest act normativ încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Astfel, în Hotarârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioară (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.
Curtea a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar actele normative prin care au fost eșalonate plățile stabilesc un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, fiind impuse în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Astfel, după ce plata drepturilor salariale câștigate prin titluri executorii a fost amânată prin OUG 75/2008, pentru o perioadă de 18 luni de la . acestui act normativ, fără a respecta propriul termen, Guvernul, debitor de rea-credință al sumelor astfel eșalonate, a intervenit și a suspendat din nou plata debitelor, prin OUG nr. 71/2009.
Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, plata sumelor restante urma a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.
Adoptarea OUG nr.71/2009, prin Legea nr.230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.
De această dată, perioada este nepermis de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.
La o analiză mai atentă, procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar, și nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii par a fi alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față. De fapt, nu există nici cea mai mică garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin actele normative menționate.
Așadar, suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, astfel încât în mod legal creitoarea s-a adresat instanței de executare în vederea validării popririi.
O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), și art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție (cu referire la cauze precum Ș. c. România, Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Immobiliare Saffi împotriva Italiei)
Astfel, debitorul, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă.
Analizând aceste dispoziții legale din perspectiva jurisprudenței CEDO în materie (termenul rezonabil în care o persoană are dreptul de acces la justiție, incluzând și faza de executare silită, prevăzut de art. 6 din CEDO și garantarea dreptului de proprietate prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO), se constată, că aceste dispoziții, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice față de o persoană fizică sau juridică obișnuită, contravin jurisprudenței Curții.
Potrivit art. 20 din Constituția României, care consacră prioritatea convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, cade în sarcina judecătorului național, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituțional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale. În consecință, controlul general de constituționalitate nu împiedică controlul de convenționalitate. De altfel, decizia 190/2010 a Curții Constituționale, invocată de recurenți, a apreciat din perspectiva termenului inițial de eșalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 8 ani.
Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 230/2011 prin decizia 1533/2011, apreciind că „situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătorești executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanțe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menționată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012”.
În prezent situația economică a țării s-a îmbunătățit considerabil, fiind cunoscut că în anul 2013 s-a înregistrat o creștere economică de 3,5 %, argumentele legate de criza mondială și dificultățile financiare nemaifiind de actualitate în prezent.
În prezenta cauză, după cum s-a arătat controlul convenționalității este special și se aplică numai situației intimatului-creditor, spre deosebire de controlul de constituționalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătorești existente.
Or, suma totală urmărită în speță este de 379 193,86 lei, ce nu poate afecta ea însăși echilibrul bugetar al statului.
În aceeași ordine de idei, reamintim că mai multe hotărâri judecătorești asemănătoare au fost puse în executare prin aceeași procedură, sumele datorate fiind achitate creditorilor.
În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voință unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul și instituțiile publice au obligația de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunțată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).
Și în cauza Ș. împotriva României, Guvernul a susținut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanțelor și al executorilor judecătorești în vederea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existența unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obținerii plății, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie.
Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Chiar și în situația unui asemenea creditor nediligent, Curtea a arătat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.
Aceleași considerente au fost reluate și în cauza S. P. împotriva României, respectiv C. împotriva României.
Întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaților prin hotărârea judecătorească ce se execută, petentul încalcă dreptul de proprietate, apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care creditorii au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Rațiunea avută în vedere la pronunțarea în cauza D. a fost în principal criza economico-financiară cu care s-a confruntat România, însă în prezent situația este mult schimbată.
Astfel, potrivit instituțiilor oficiale autorizate în materie ”Conform primelor estimări, Produsul Intern B. în trimestrul IV 2013 a fost, în termeni reali, mai mare cu 1,7% comparativ cu trimestrul III 2013 (date ajustate sezonier). Față de același trimestru din anul 2012, Produsul Intern B. a înregistrat o creștere cu 5,2% pe . și cu 5,1% pe . sezonier. În anul 2013, Produsul Intern B. a crescut, comparativ cu anul 2012, cu 3,5%”, a anunțat vineri INS. Datele reprezintă „estimările semnal” ale Statisticii. Varianta provizorie a evoluției PIB pentru anul trecut va fi anunțată la 5 martie. Creșterea reprezintă un record în Europa. Produsul Intern B. (PIB) al zonei euro a crescut cu 0,3% în ultimele trei luni ale anului trecut, față de trimestrul al treilea, peste așteptări, iar economia UE a avansat cu 0,4%, România înregistrând cele mai solide rate de creștere atât în trimestrul patru, cât și pe ansamblul lui 2013”.
Potrivit INS, Produsul Intern B. (PIB) a crescut anul trecut cu 3,5%, semnificativ peste cele mai recente prognoze ale autorităților (2,8%) și analiștilor, după un avans de 5,2% în ultimul trimestru, față de octombrie-decembrie 2012. Atât creșterea anuală, cât și cea trimestrială se plasează la cele mai mari valori din anul 2008 până în prezent.
Or, în contextul analizat, Curtea reține că decizia care formează obiectul cauzei pendinte este legală și temeinică, argumente pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor București, precum și de recurentul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 823 A din 13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare Federația S. a Veterinarilor din România.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.M.
Tehdact.D.M/B.I.
2 ex./18.06.2014
----------------------------------------
TB – Secția a IV-a – A.C.
- S.E.P.
Jud.Sector 4 – L.Z.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1342/2014. Curtea de Apel... | Validare poprire. Decizia nr. 1452/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
