Validare poprire. Decizia nr. 1452/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1452/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 32511/4/2012

Dosar nr._

(1541/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1452

Ședința publică de la 9.10.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul debitor M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de către recurentul terț poprit M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.252 A din 28._, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori C. E., A. L., D. D., N. O., B. L., FĂNARU M., N. C., H. (L.)V. L., P. N., S. N., B. M. R. R., B. A. și G. V..

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 02.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 9.10.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 01.10.2012 creditorii C. E., A. L., D. D., N. O., B. L., F. M., N. C., H. (L.) V.-L., P. N., S. N., B. M., R. R., B. A. și G. V. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de SCPEJ D., Cosoreanu & D. asupra veniturilor debitorului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, datorate de către terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, conform titlului executoriu constând în sentințele enumerate.

În motivarea cererii, s-a arătat că executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, punând în vedere terțului poprit să procedeze la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului și la virarea acestor sume în contul creditorilor. Terțul poprit a restituit documentația, susținând că sunt aplicabile prevederile OUG nr. 71/2009, refuzând astfel să își îndeplinească obligațiile prevăzute de lege.

S-a mai învederat că prevederile OUG nr.71/2009 încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Debitorul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, debitorul a arătat că în materia executării silite a obligațiilor de plată a debitorilor instituții publice există OG nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, act normativ care reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun și care se completează cu dispozițiile de drept comun numai în măsura în care nu se adaugă la aceasta.

S-a solicitat instanței să se constate că în cauză creditorul nu poate solicita executarea obligației stabilite prin titlurile executorii, deoarece creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

Sintagma de ,,creanță exigibilă” înseamnă o creanță cu scadența împlinită, deci a cărei executare, la nevoie chiar silită, poate fi cerută imediat de către creditoare.

În cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen. Termenul suspensiv poate fi convențional, legal sau judiciar, iar scadența reprezintă data la care expiră termenul de achitare a unei datorii.

În materia executării, legiuitor a stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale de executare,

La data de 08.12.2011 fost publicată Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009, prin care se modifică art. 1 al ordonanței, după cum urmează:

Plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011, se va realiza dupa o procedura de executare care incepe astfel: in anul 2012 se plateste 5% din valoarea titlului executoriu; in anul 2013 se plateste 10% din valoarea titlului executoriu; in anul 2014 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu; in anul 2015 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu; in anul 2016 se plateste 35% din valoarea titlului executoriu. (2) In cursul termenului prevazut la alin. (1) orice procedura de executare silita se suspenda de drept.”

Numai după împlinirea termenelor de eșalonare, dacă debitorul nu își îndeplinește obligațiile de plată, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită, iar orice derogare de la dispozițiile acestui act normativ atrage nulitatea procedurii de executare silită.

Eșalonarea plății sumelor mai sus amintite echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, debitorul arătând de asemenea că plata deja efectuată în cursul anului 2010 în mod cert trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității.

A mai fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 – 118 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 7/07.01.2013, Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi înființate în dosarul de executare nr. 896/2012 al SCPEJ D., Cosoreanu & D. formulată de creditorii C. E., A. L., D. D., N. O., B. L., F. M., N. C., H. (L.) V.-L., P. N., S. N., B. M., R. R., B. A. și G. V., în contradictoriu cu debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție și cu terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauză, creditorii au solicitat SCPEJ D., Cosoreanu & D. începerea executării silite împotriva debitorului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza titlurilor executorii, hotărâri judecătorești indicate în cererea înaintată executorului.

La data de 20.08.2012 executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența sumei totale de_,60 lei.

Prin adresa nr._/27.08.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.

Instanța a considerat neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată, având în vedere că, potrivit art. 452 alin. 1 C.proc.civ., „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”.

Potrivit art. 460 alin. 1 C.proc.civ. „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Potrivit alin. 2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.

Din coroborarea textelor legale menționate anterior rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În conformitate cu dispozițiile art. 379 C.proc.civ., ,, Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”.

În ceea ce privește condiția exigibilității creanței, această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.

În ceea ce privește titlurile executorii care fac obiectul prezentei cereri de validare a popririi, executarea acestora este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) in anul 2012 se plateste 5% din valoarea titlului executoriu; b) in anul 2013 se plateste 10% din valoarea titlului executoriu; c) in anul 2014 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu; d) in anul 2015 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu; e) in anul 2016 se plateste 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării titlurilor executorii, în speță sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009.

Prin Decizia nr. 1533/2011 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor OUG nr.71/2009.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat în primul rând că ,,măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia”.

Curtea Constituțională a mai reținut că ,,Spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării”.

Curtea Constituțională a mai arătat că „Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege.

Statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu este contrar art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reținut că prin eșalonarea plății sumelor de bani nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate.

În ceea ce privește dispozițiile art.1, paragraful 1 din CEDO, Curtea Constituțională a menționat că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială, eșalonarea de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând din anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților”.

Astfel, debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu, exigibilitatea creanței fiind așadar amânată până la 31.12.2012. Faptul că debitorul a plătit deja o parte din suma aferentă acestui an nu atrage decăderea din beneficiul termenul prevăzut de lege, creditorii putând apela la procedura validării popririi numai după expirarea acestui termen și numai în limita sumelor ce trebuiau plătite în cursul anului 2012 și care nu au fost plătite de debitor.

Prin urmare, având în vedere că, creanța invocată și pentru care se solicită validarea popririi nu este exigibilă, instanța de fond a reținut că la momentul înființării popririi nu au fost respectate dispozițiile art. 379 C.proc.civ., poprirea fiind nelegal înființată.

În al doilea rând, instanța de fond a reținut că în conformitate cu art.1, alin.2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, ,, (2) În cursul termenelor prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.” Instanța de fond a reținut că adresa de înființare a popririi reprezintă un act de executare silită efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept, prin urmare, adresa de înființare a popririi a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, creditorii C. E., A. L., D. D., N. O., B. L., F. M., N. C., H. (L.) V.-L., P. N., S. N., B. M., R. R., B. A. și G. V., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 13.02.2013, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de validare poprire înființată în dosarul de executare nr. 896/2012 al SCPEJ D., Cosoreanu & D. formulată de creditorii C. E. ș.a.

În motivarea recursului, s-a arătat că prima instanță a reținut că, în primul rând, creanța pentru care se desfășoară procedura de executare silită nu îndeplinește condiția de a fi exigibilă, reținând dispozițiile art. 379 C.proc.civ., conform cărora „ Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă", apreciind că, în ceea ce privește condiția exigibilității creanței, această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. în cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.

A mai reținut prima instanță că, în ceea ce privește titlul executoriu care face obiectul dosarului de executare, executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, care reglementează termene suspensive de executare, în care se prevede că: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) in anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) in anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) in anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) in anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) in anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Având în vedere calitatea creditoarei și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării titlului executoriu, prima instanță a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009, dispoziții asupra constituționalității cărora, prin Decizia 1533/2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra acestora, constatând că acestea nu încalcă dispozițiile constituționale.

Argumentele de mai sus nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii de validare poprire urmând, onorată instanță a verifica aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, respectiv, verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1048 din 25.11.2005, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Prin această hotărâre Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25 (cazul de față). Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

De asemenea, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Față de excepția ridicată de Guvern in sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21,11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rând sa fi exclus in mod expres accesul la o instanța in ceea ce privește postul sau categoria de salariați in discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, in măsura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.

In ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.

Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune in executare hotărârea judecătoreasca in cauza, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că „în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile”.

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

In concret, se impune a se reține că obligația de plată avută față de creditor îi era cunoscută debitorului câtă vreme aceasta a fost stabilită prin hotărâri judecătorești într-un proces în care debitorul a fost parte și care i-au fost comunicate. în ciuda acestei situații și a faptului că sentințele civile ce constituie titlul executoriu, pronunțate într-o cauză având ca obiect litigiu de muncă încă din anul 2009, executorii de la data pronunțării, la data introducerii prezentei acțiuni terțul poprit și debitorii nu achitaseră încă datoria avută față de creditori.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.

Prin dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 statul este favorizat în raporturile de drept privat, deși acesta ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Or, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, plata sumelor restante urmează a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Chiar dacă s-ar admite totuși că Guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumită perioadă de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, de această dată, perioada este nepermis de mare (până în anul 2016, inclusiv), iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru din anii menționați în actul normativ se va achita procentul) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

Analizând procentele alese de Guvern, se constată că acestea nu au la bază vreun studiu de impact financiar, iar nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii sunt alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio c. Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față.

Mai mult, onorată instanță, nu există nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

În ceea ce privește decizia nr. 1533/28.11.2011 pronunțată de către Curtea Constituțională și Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02.03.2010, instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.

Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009 și a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații până în anul 2014, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Ulterior, după un an, prin Legea nr.230/05.12.2011 deși s-a păstrat scadența primei tranșe pentru anul 2012, suma a fost redusă la 5% iar ultima tranșă de plată (de altfel și cea mai consistentă - 35%) în 2016. Așadar, în perioada imediat următoare (2012-2013), ar trebui să se achite un procent nesemnificativ de 15% din creanță, ceea ce formează convingerea instanței că prin amânarea executării creanțelor în repetate rânduri creditorul nu mai are previzibilitatea realizării creanțelor, ajungându-se ca un titlu executoriu emis în anul 2008 să fie executat integral peste 8 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.

Deși nu poate fi contestată luarea unor măsuri precum adoptarea HG 422/2010 prin care s-au achitate unele sume (debitorul neputând indica însă procentul din total) și chiar luarea unor măsuri de eșalonare a datoriei (care prin sine însele nu sunt neconvenționale) se constată o lipsă de coerență și previzibilitate a măsurilor ceea ce nu face decât să confirme lipsa vreunui fundament la momentul la care s-a dispus eșalonarea care în fapt tinde la o amânare sine die a plății.

Cu privire la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pronunțate în această materie, onorată instanță urmează să constatați că această problemă trebuie rezolvată plecând atât de la competențele Curții Constituționale cât și de la cele ale judecătorului național.

Astfel, potrivit art.146 din Constituție, Curtea Constituțională are printre atribuții a se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; a se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 47/1992 cu modificările ulterioare Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului, iar potrivit alin.3 Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Pe de altă parte potrivit art. 20 din Constituție dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Aceste dispoziții însemnă că atunci când curtea analizează constituționalitatea unor acte normative interne dispozițiile constituționali incidente trebuie aplicate și interpretate în concordanță cu CEDO, cu alte cuvinte trebuie să aibă același conținut ca și dispozițiile CEDO sau mai favorabil. Acesta nu însemnă că Curtea Constituțională are competența exclusivă de a analiza convenționalitatea sau neconvenționalitatea unor dispoziții interne.

În acest sens este de reținut că exista o diferența fundamentala intre abordarea Curții Constituționale si cea a Curții Europene și a judecătorului național. Daca Curtea Constituțională, conform propriei jurisprudențe, verifica doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO cât și judecătorul național, in principiu, nu verifica compatibilitatea in abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunța cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumita situație de fapt. Or, judecătorul intern trebuie sa determine daca, ., aplicarea legii produce efecte contrare Convenției.

Acest lucru se poate face numai in funcție de circumstanțele concrete ale spetei, nu in general si in abstract. In concluzie, chiar daca Curtea Constituțională s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedica instanța de judecata sa ajungă la concluzia ca aplicarea acelei legi la o situație determinata este de natura sa producă efecte contrare Convenției.

Pe de altă parte în calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor” (Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pg. 84, §26; cauza D. P. c. României, nr. 2, cererea nr._/01, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Un argument în acest sens rezultă și din cauza D. P. c. României (nr. 2), hotărârea din 26.04.2007, cerere nr. 71.525/01, par. 102, întrucât și anterior Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții interne și a apreciat că respectă art. 8 din Convenție, însă ulterior Curtea Europeană a reținut neconcordanța acelorași dispoziții interne cu cele ale Convenției Europene, contrar celor reținute de Curtea Constituțională, considerând regretabilă această situație.

In concluzie, prin adoptarea OUG nr. 71/2009 (astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010) - care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori și care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, fără acordul creditorilor - în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces.

Așadar, fiind în prezența unui conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea acestora din urmă, instanța era obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.

In ceea ce privește invocarea de către prima instanță a Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la data de 04 septembrie 2012, publicată în M. Of. al României la data de 18 septembrie 2012, în cauza „D. și alții împotriva României”, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că aceasta vine în contradicție cu întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, au fot invocarte dispozițiile art. 304/1 C.proc.civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C.proc.civ., iar în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Intimatul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, s-a arătat că în mod corect, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția exigibilității creanței, respectiv dispozițiile art. 379 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu ponte aven loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă” și că actele de executare au fost întocmite cu nerespectarea condițiilor legale de drept.

In ceea ce privește această condiție a exigibilității, instanța reține că este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, moment în care executarea acesteia poate fi solicitată imediat de către creditor.

Dar executarea titlului executoriu care face obiectul prezentului dosar de executare este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2010, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011 care reglementează termenele suspensive de executare, instituindu-se astfel proceduri și termene pentru plata eșalonată a creanțelor reprezentând drepturi salariale câștigate prin hotărâri judecătorești, orice formă de executare silită fiind suspendată de drept conform actului normativ anterior menționat.

In considerarea acestui raționament s-a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legale menționate, întrucât sumele ce fac obiectul executării silite sunt cuprinse într-un titlu devenit executoriu până la data de 31 decembrie 2009, existând astfel un impediment legal, de ordine publică, pentru continuarea executării silite, anume suspendarea reglementată de art. 1 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Această susținere este cea corectă, atât timp cât Curtea Constituțională a statuat cu forța obligatorie conferită de lege, în deciziile prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ridicate împotriva Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 (de exemplu deciziile nr. 188 din 2 martie 2010 și nr. 712 /2010), că măsura contestată urmărește un scop legitim-asigurarea stabilității economice a țării și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere, executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză.

Susținerile recurenților în sensul că prin dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 sunt de natură a impieta asupra drepturilor recurenților recunoscute de Articolul 1 din Protocolul 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece prin acest act normativ este amânată o plată a creanței stabilită printr-un titlu executoriu iar până la împlinirea termenului executarea începută de recurenții-creditori este suspendată și că în condițiile menținerii dispozițiilor sentinței atacate se aduce atingere dreptului la un proces echitabil și a celui la respectarea bunurilor deoarece cel puțin pentru tranșele deja scadente, recurenții este pusă în situația de a nu putea continua executarea silită și de a nu putea solicita în nici un fel a lipsei de executare apar ca nelegale și tendențioase, deoarece statul nu refuză executarea creanțelor obținute prin hotărâri judecătorești prin promovarea de acte normative de amânare în acest sens.

Față de aceste susțineri ale recurenților, privitoare la încălcarea Protocolului nr. 1, s-a menționat că, dacă se poate spune că există un bun aparținând recurenților-creditori și o ingerință în dreptul său de proprietate, în ceea ce privește scopul și proporționalitatea ingerinței acestea sunt legitime și asigură un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.

Aceasta, întrucât, pe de o parte ordonanța vizează interesul general al societății și constituie o măsură de urgență și temporară, iar pe de altă parte stabilește perioada în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare și faptul că sumele se vor actualiza cu indicele de inflație, mecanisme care asigură executarea integrală a titlului, fără a se aduce atingere substanței înseși a dreptului recunoscut, acordându-se în același timp statului posibilitatea de a identifica resursele financiare necesare achitării acestor sume, în contextul circumstanțelor excepționale reprezentate de condițiile economice generale extrem de dificile, de gravul deficit bugetar actual care se constituie în acuta criză economică națională și internațională.

Astfel, chiar în cuprinsul acestor acte normative statul a recunoscut în mod explicit creanțele, numai durata în care acestea urmează a fi achitate a fost prorogată pentru a preîntâmpina prejudicierea în mod grav a stabilității economice și bugetare.

Este de domeniul evidenței că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. nr. 71/2009 nu anulează titlurile executorii ce intră sub incidența sa, acestea producându-și efectele în mod necontestat și nici nu afectează substanța drepturilor ce urmează a fi executate.

Dimpotrivă, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, acest act normativ recunoaște efectele hotărârilor judecătorești ce intră sub incidența sa, statul luându-și angajamentul ferm de a le executa.

De asemenea, recurenții-intimați susțin că o eșalonare pe parcursul a 3 ani, ce a fost prelungită cu încă 2 ani prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2010, nu satisface cerința termenului rezonabil.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 230 /2011 și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2010, „ Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu”.

In conformitate cu dispozițiile art 1 alin, 2 din același act normativ „în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”. Instanța de fond a reținut, în mod întemeiat, că creanța ce se vrea a fi valorificată prin intermediul cererii de validare a popririi nu este exigibilă, pentru că potrivit dispozițiilor legale în vigoare executarea silită este suspendată de drept.

In acest sens, potrivit dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 „Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plătii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 1”, iar potrivit dispozițiilor art. 3 „Plățile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidența prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009, și a prevederilor Ordinului ministrului justiției, al ministrului economiei și finanțelor, al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1.859/02.484/26.650/131/3.774/G2008 privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la . Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției se execută cu respectarea prevederilor ort. 1 și 2”.

Atât timp cât Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2010, se află în vigoare este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată în litigiul dedus judecății.

In această ordine de idei, suspendarea executării reglementate în cuprinsul actului normativ anterior menționat este o suspendare legală de drept și nu o suspendare legală facultativă, față de care instanța nu are puterea de a aprecia și a dispune, fiind obligată, în baza dispoziției exprese a legii, să sisteze temporar orice activitate de urmărire silită.

În drept, au fost invocate prevederile art. 308 alin. 2 C.proc.civ., iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Prin încheierea de ședință din data de 14.02.2014, tribunalul a calificat ca fiind apel calea de atac exercitată, raportat la valoarea obiectului material al cererii.

Prin decizia civilă nr.252/A/28.02.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat de recurenții-creditori, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a validat poprirea înființată de B. SCPEJ D., Cosoreanu & D. în dosarul de executare nr.896/2012 la cererea creditorilor în contradictoriu cu debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul-poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, până la concurența sumei de 1.910.567,60 lei, obligând terțul-poprit să vireze această sumă în contul de consemnațiuni RO 47 RZBR 0000_ deschis la Banca Raiffeisen – Agenția B., pe seama și la dispoziția B. SCPEJ D., Cosoreanu & D..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 1 C.proc.civ., așa cum acesta a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Rezultă astfel că dispoziția legală reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situațiile, indiferent de conduita terțului poprit, situație justificată de faptul că art. 456 C.proc.civ. instituie o . obligații în sarcina terțului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite și să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia.

În situația în care terțul poprit nu respectă obligațiile instituite prin art. 456 C.proc.civ., creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

Termenul prevăzut de art. 460 alin. 1 C.proc.civ. este un termen imperativ pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanței cu cererea de validare a popririi, un termen legal, fix și absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziții contrare, afectează eficacitatea sesizării instanței de executare prin intervenirea sancțiunii decăderii.

Sistemul execuțional stabilit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, a instituit o procedură mai accelerată de executare și a schimbat reglementarea instituției formei de executare silită prin poprire, instituind ca regulă executarea fără validare.

În condițiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terțul poprit a obligațiilor legale, având scopul de a eficientiza și accelera procedura execuțională, în cadrul acesteia nu pot fi puse în discuție aspecte ce țin de fondul raporturilor execuționale, cum ar fi caracterul cert, lichid și exigibil al creanței sau existența unor impedimente legale pentru începerea sau continuarea executării silite.

Astfel, prin prisma reglementării înscrise în art.460 C.proc.civ., instanța investită cu o cerere de validare poprire examinează numai existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, toate neregularitățile formelor execuționale putând fi invocate doar pe calea specială a contestației la executare prevăzute de art. 399 și următoarele C.proc.civ.

Dacă s-ar accepta posibilitatea invocării în cadrul unei cereri de validare de poprire a apărărilor ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile, precum și permisiunea de a se aduce aceleași critici prin intermediul a două căi de atac.

Constatând că îndeplinirea cerințelor art.379 C.proc.civ. se analizează fie în procedura încuviințării executării silite, fie a contestației la executare, iar impedimentele legale ale executării – incidența OUG nr. 71/2009 sau a OUG nr. 22/2002 în cadrul procedurii contestației la executare, tribunalul a apreciat că în mod nelegal prima instanță a respins cererea de validare a popririi, analizând aspecte legate de încuviințarea executării silite și exigibilitatea creanței în condițiile în care prevederile art. 460 C.proc.civ. au fost îndeplinite fără a fi contestate de părțile raportului juridic în procedura popririi.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a dispus validarea popririi înființate de B. SCPEJ D., Cosoreanu & D. în dosarul de executare nr. 896/2012 la cererea creditorilor în contradictoriu cu debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul-poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, până la concurența sumei de 1.910.567,60 lei, obligând terțul-poprit să vireze această sumă în contul de consemnațiuni RO 47 RZBR 0000_ deschis la Banca Raiffeisen – Agenția B., pe seama și la dispoziția B. SCPEJ D., Cosoreanu & D..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică critică decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În motivare acesta arată că în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedura de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credință.

Apreciază că prin validarea popririi, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Apreciază că nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României, sens în care invocă considerentele Deciziei nr.206/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, recurenta - terț poprit arătă că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României, cauza în care instanța europeană a reținut faptul ca nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială, respectiv că măsurile luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice, au fost considerate ca pot avea un scop de militate publică.

De asemenea, arată că instanța europeană a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea in executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate concluzionând că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil.

Arată că în conformitate jurisprudența instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit; iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context. Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil. Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Or, așa cum s-a arătat, acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispoziție OUG nr.71/2009, nu echivalează cu neîndeplinirea obligațiilor sale, așa încât validarea popririi este neîntemeiată.

Recurentul – terț poprit reiterează, de asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 92/2011, care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

În acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.

Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Față de cele învederate, este fără putința de tăgadă ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002

Având în vedere argumentele prezentate, recurenta – terț poprit solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului formulat de apelanții creditori și menținerii sentinței civile nr.7/7.01.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Prin recursul declarat, debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că instanța de apel, printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile Legilor nr. 110/2007 și nr. 92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.

Apreciază că instanța de apel a considerat netemeinic că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, nu are aplicabilitate în speță, întrucât nu este vorba despre un raport juridic și o situație de fapt identice, fapt nereal și care în mod vădit nu corespunde adevărului.

Astfel, Curtea în decizia menționată a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza „D. și alții împotriva României”, prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului l din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Recurentul debitor menționează faptul că în spețe similare (cu titlu de exemplu: sentința civilă nr. 7698 pronunțată la data de 4 octombrie 2012 în dosarul nr._/4/2012, sentința civilă nr._ pronunțată Ia data de 26 noiembrie 2012 în dosarul nr._/4/2012), Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererile de validare a popririi formulate de către creditori, argumentând această soluție pe faptul că titlurile executorii menționate cuprind obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termene suspensive, astfel cum au fost stabilite prin O.U.G. nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza "D. și alții împotriva României".

Invocând dispozițiile cuprinse în art. 452 alin. (1) și alin (2) lit. a) din codul de procedură civilă și art.1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/201, recurentul apreciază ca terțul poprit a procedat în mod temeinic și legal refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr. 2336 din 25.07.2011 al Ministrului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr.161 din 15 februarie 2012.

Totodată, în temeiul art. 460 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile în materia executării silite, prin raportare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În conformitate cu art. 379 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichida și exigibilă."

Creditorii nu pot proceda la executarea silită prin simplul fapt că posedă o creanță. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.

Existența unei creanțe care trebuie să îndeplinească anumite condiții constituie premisă necesară declanșării procedurii execuționale. Caracterul cert și lichid al creanței nu este suficient, mai este necesar ca aceasta să fie exigibilă, adică executarea titlului să se facă la împlinirea termenului.

În speță, condiția exigibilității creanței nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu a ajuns Ia scadență, fiind afectată de un termen suspensiv.

Titlul a cărui executare se cere face parte din categoria celor ce intră sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

În concluzie, este evident că obligația terțului poprit de a efectua poprirea și de a consemna sumele poprite nu există, întrucât executarea silită este suspendată de drept.

Invocă decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea Constituțională, apreciind că faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobata prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Totodată, în practica unitară și constantă a Curții Constituționale a României s-a apreciat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno ici constituind doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care statul o poate aplica (Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010).

Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, în mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate și convenții internaționale, rezultând compatibilitatea indiscutabilă a acestora.

Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție, însă edictarea O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. l din Protocolul l la Convenție.

Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea starului în dreptul de proprietate al creditorilor în sensul art. l din Protocolul l la Convenție,, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. l din Protocolul adițional Ia Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens, s-a statuat ca restrângerea dreptului este contrară Convenției numai daca este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității.

Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, previzibile, precise și nediscriminatorii iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 răspunde exigentelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare.

Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit

criteriilor rezonabile și obiective stabilite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criza economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare.

Recurentul debitor învederează instanței de control judiciar faptul că, din debitul inițial datorat creditorilor, s-au achitat integral sumele reprezentând procentul de 5% din debit pe anul 2012 și adaugă sumele reprezentând tranșele pe anul 2013, respectiv procentul de 10% pe acest an, precum și prima tranșă din procentul de 25% pe anul 2014.

Astfel, debitorul menționează, de asemenea, că la sfârșitul lunii aprilie 2013 s-a achitat prima parte din tranșa de 10% pe anul 2013, în baza Hotărârii de Guvern nr.149 din 10 aprilie 2013, iar la data de 12 iulie 2013 s-a achitat cea de-a doua parte din această tranșă în baza Hotărârii de Guvern nr. 355 din 12 iunie 2013,

De asemenea, la data de 11 septembrie 2013 a fost aprobată H.G. nr. 697, prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului justiției, înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât pana la sfârșitul lunii octombrie 2013 s-a efectuat plata celei de-a treia părți pe anul 2013.

Totodată, la data de 11 decembrie 2013 s-a adoptat H.G. nr.977 prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului Justiției, al Ministerului P. și al Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că la data de 19 decembrie 2013 s-a efectuat plata celei de-a patra părți din tranșa de 10% aferentă anului 2013.

Pentru anul 2014 la data de 2 aprilie 2014 s-a adoptat H.G. nr. 248 prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului Justiției, al Ministerului P., al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că Ia data de 15 aprilie 2014 s-a efectuat plata primei părți din tranșa de 25% aferentă anului 2014.

Față de cele expuse și de normele legale incidente în cauză, recurentul debitor solicită admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.7, pct. 8 și pct. 9 din Codul de procedură civilă cu aplicarea art. 304¹ din Codul procedura civilă, modificarea deciziei civile nr.252 A/2014 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul de a constata că cererea de validare a popririi asupra conturilor indicate este nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă, art. l alin. (1) si (2) din Ordonanța de Guvern nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat Ia art.1 alin.(1) si (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 și, de asemenea, să ia act că - în baza art.1 alin.(2) din actele normative anterior menționate - executarea silită începută în cauză este suspendată de drept, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea recurentului debitor ai a intimaților reclamanți.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 4 București – 01.10.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Curtea, analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a dispozițiilor legale aplicabile, retine următoarele:

Examinând cererile de recurs cu soluționarea cărora a fost investită, Curtea constată că, în esență, în ambele căi de atac exercitate, recurenții au invocat aceleași chestiuni legate de greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, referitoare la plata eșalonată a drepturilor salariale recunoscute magistraților prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și a dispozițiilor O.U.G. nr. 22/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale acestora, ci doar asupra celor aprobate potrivit legii, respectiv suspendarea de drept a obligației de plată a acestor titluri executorii, în temeiul art. 1 din OUG nr. 71/2009.

Ambii recurenți susțin că în cauză în mod eronat nu s-a reținut incidența cauzei D. D. vs. România, respectiv că nu s-au avut în vedere deciziile Curții Constituționale referitoare la compatibilitatea OG. nr. 71/2009 respectiv a OUG nr. 22/2002 cu prevederile Constituției și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând, totodată, imposibilitatea executării obligațiilor instituțiilor publice asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor respective, ci doar asupra sumelor aprobate prin bugetele acestora de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă.

Cu privire la aceste susțineri, ce se constituie critici în recursurile cu care prezenta instanța a fost sesizată, Curtea constată, din analiza actelor dosarului de recurs, că, în referire la executarea silită se face obiectul dosarului de executare nr. 896/2012 al B. C. & D., s-a formulat anterior contestație la executare în privința titlurilor executorii pentru executarea cărora s-a solicitat de către reclamanți validarea popririi, contestația fiind soluționată prin sentința civilă nr. 5287/21.05.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1271R/15.04.2014 a Tribunalului București - Secția a III a Civilă.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1271R/15.04.2014 a Tribunalului București - Secția a III a Civilă, a fost admis recursul declarat de recurenții – intimați C. E., A. L. E. N., D. D., B. L., N. O., L. L. V., Fănaru M. L., N. C. L., Ș. N., P. N., B. M., R. R. C., B. A. L., G. V., împotriva sentinței civile nr.5287/21.05.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul – contestator MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare.

Curtea reține că în cadrul contestației la executare, s-a examinat într-un dublu grad de jurisdicție, chestiunea relativă la declanșarea executării silite pentru întreaga sumă datorată, potrivit titlurilor executorii, inclusiv problematica plății eșalonate a sumei de bani, introdusă de O.G. nr. 22/2002 și respectiv O.U.G. nr. 71/2009, din perspectiva Convenției și a jurisprudenței CEDO, statuându-se că „actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului Ministrul Justiției încalcă în mod flagrant dispozițiile art.6 CEDO și primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional”.

Astfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile anterior citate, instanțele anterioare, investite cu soluționarea contestației la executare au analizat aplicabilitatea O.G. nr. 22/2002, în cauză, reținând că: „nu există un viciu de executare silită prin raportare la termenul de 6 luni prev. de art. 2 din OG nr. 22/2002, întrucât de la data rămânerii definitive a titlurilor executorii până la data emiterii adresei de înființare a popririi au trecut mai mult de 6 luni, iar debitorul în procedura executării silite nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru obținerea de venituri pentru achitarea debitului fată de creditor. De asemenea, nealocarea de resurse financiare pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina debitorului prin titlul executoriu nu se poate constitui într-un motiv legal pentru justificarea neexecutării obligațiilor sau a eșalonării lor pentru un termen nerezonabil”.

De asemenea, s-a analizat incidența prevederilor art. 1, 2 și 3 din OUG nr. 71/2009 și a Legii nr. 230/2011 și compatibilitatea acestor norme cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se că: „ aceste dispoziții, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice față de o persoană fizică sau juridică obișnuită, contravin jurisprudenței Curții”. S-a apreciat că:„Potrivit art. 20 din Constituția României, care consacră prioritatea convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, cade în sarcina judecătorului național, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituțional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale. În consecință, controlul general de constituționalitate nu împiedică controlul de convenționalitate. De altfel, decizia 188/2010 a Curții Constituționale a apreciat din perspectiva termenului inițial de eșalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 8 ani. Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 230/2011 prin decizia 1533/2011, apreciind că situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. … În prezenta cauză, după cum s-a arătat controlul convenționalității este special și se aplică numai situației intimatei-creditoare, spre deosebire de controlul de constituționalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătorești existente. În acest sens sunt și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 1/2012”.

Astfel, s-a concluzionat că: „verificarea concordanței OUG nr. 71/2009 nu este împiedicată în cauză de deciziile Curții Constituționale deoarece de lege lata, art. 147 alin. 4 din Constituție conferă putere obligatorie numai deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe. Deciziile de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate nu au acest efect, motiv pentru care este posibilă sesizarea Curții Constituționale de mai multe ori cu excepția de neconstituționalitate a aceluiași text de lege, precum și posibilitatea ca instanța constituțională să își schimbe jurisprudența în privința neconstituționalității unui text de lege referitor la care anterior decisese că este constituțional”.

În ceea ce privește jurisprudența CEDO în privința încălcărilor art. 6 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a constatat că: „din faptul că debitorul este o instituție publică rezultă și îndatorirea sa, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voință unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul și instituțiile publice au obligația de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunțată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).

Mai reține tribunalul și că, în cauza Ș. împotriva României, Guvernul a susținut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanțelor și al executorilor judecătorești în vederea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existența unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obținerii plății, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie. Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.Chiar și în situația unui asemenea creditor nediligent (situație în care nu se regăsește intimatul), Curtea a arătat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat. Aceleași considerente au fost reluate și în cauza S. P. împotriva României, respectiv C. împotriva României. Tribunalul reține că recurenții-intimați au manifestat diligență și au apelat la procedura executării silite, după circa 4 ani de la pronunțarea titlurilor executorii, având în vedere că instituția publică nu a executat încă obligația sa de plată. Este inechitabil să i se ceară părții care a obținut în 2008 un titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească privind drepturi salariale restante să aștepte realizarea dreptului de creanță prevăzut de lege și recunoscut de instanță până în anul 2016, cu nerespectarea unui termen rezonabil. Tribunalul constată că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatului prin hotărârea judecătorească ce se execută, contestatorul încalcă dreptul său de proprietate, apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care creditoarea are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție. De asemenea, dacă s-ar aprecia că executarea titlului executoriu este suspendată de drept prin O.U.G. nr. 71/2009, intimatul ar fi lipsit de drepturile sale salariale, care au un caracter necesar, asigurând existența curentă a individului, în cuantumul acordat prin lege și recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru o perioadă nejustificat de mare de timp, iar această situație conduce la impunerea unei sarcini exorbitante creditoarei fiind, astfel, rupt echilibrul pe care statul, prin instituțiile sale, trebuie să îl asigure între măsurile luate și care vizează un interes general și drepturile sau interesele particulare ale unui cetățean al său, ceea ce contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și raționamentului reținut de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor sale în materie, decizii care analizează dispoziții legale sub aspectul constituționalității, iar nu situații particulare sub aspectul convenționalității (ce presupune respectarea jurisprudenței CEDO).”

În ceea ce privește cauza D. D. D. și alții împotriva României, instanța de recurs a reținut că: „tribunalul reține constatarea faptului că situația creditorului din prezenta cauza este diferită de cea a reclamanților din cauza respectivă, întrucât împrejurările de fapt ale speței nu sunt aceleași”întrucât „până la data soluționării contestației creditorii au încasat din drepturile restante un procent de sub 20%, după 5-6 ani de la obținerea titlurilor executorii”, astfel încât „nu se poate aplica automat concluzia Curții, în sensul că nu ar fi afectată însăși substanța dreptului și că plata eșalonată a sumelor datorate ar fi rezonabilă”.

S-a apreciat că în cauză, „nu se poate reține că o parte importantă din suma datorată ar fi fost deja plătită de către debitor într-un termen scurt de la obținerea titlurilor executorii, astfel cum a constatat CEDO în cauza D. și alții împotriva României”.

În raport de cele anterior reliefate, Curtea de apel, constată că în cadrul contestației la executare, a făcut obiect al analizei atât aplicarea în faza executării silite a OG nr. 22/2002 și a OUG nr. 71/2009, efectele deciziilor Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea acestor acte normative și compatibilitatea cu Convenția Europeană, decizii invocate și în prezentul recurs, cât și problematica compatibilității demarării executării silite cu aceste norme, respectiv cu CEDO, toate aceste chestiuni litigioase fiind tranșate cu putere de lucru judecat, de către instanța investită cu soluționarea contestației la executare.

Curtea are în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Curtea are în vedere în același timp, că pentru a determina ce anume intră în autoritatea de lucru judecat dintr-o hotărâre, nu este suficientă verificarea aspectului formal al acesteia, recunoscând numai dispozitivului hotărârii atributul autorității de lucru judecat, ci în egală măsură, trebuie făcut apel la considerente, pentru a stabili cu exactitate ce anume a judecat instanța.

Aceasta întrucât hotărârile prin care se rezolvă chestiuni prejudiciale se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se în procesul în care sunt invocate. Este vorba de manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri.

Or, ceea ce a fost verificat de către judecător cu toate garanțiile procesuale, urmare a unei dezbateri contradictorii si respectării dreptului de apărare al părților, nu poate ulterior să fie repus în discuție.

Astfel, dacă cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost deja judecat (identitatea de materie litigioasă nefiind totală existând o diferență de cauză sau de obiect), atunci va interveni efectul pozitiv,care va asigura evitarea contrazicerii între cele două hotărâri, protecția acestei verificări jurisdicționale putând juca atât negativ, cât si pozitiv.

Hotărârea are două manifestări procesuale: interzice rejudecarea aceluiași proces si obligă pe cel de-al doilea judecător să considere ca dat conținutul primei hotărâri. Aceasta înseamnă că instanța trebuie să considere drept „dat” conținutul hotărârii anterioare, pe care va trebui să-si fundamenteze propria hotărâre, indiferent că rezolvarea dată unui anumit aspect de către instanța anterioară s-a făcut pe cale principală sau incidentală.

Deși rezolvarea dată acestui aspect de prima instanță se regăsește în considerentele hotărârii (si doar implicit în dispozitiv), ea se impune noii judecăți prin intermediul efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, care vine să înlăture contrazicerile între considerentele hotărârilor. Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a tranșa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Ceea ce s-a tranșat jurisdicțional se opune între părți cu valoare absolută, iar respectarea puterii de lucru judecat a chestiunii tranșate anterior se impune indiferent de natura soluției pronunțate.

Curtea are în vedere, de asemenea, că puterea de lucru judecat are în concepția legiuitorului valoarea unei prezumții absolute irefragabile, nefiind primită nicio dovadă împotriva ei, atunci când „legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare sau nu dă drept de a se reclama în judecată” (art. 1200 pct. 4 din Codul civil coroborat cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil).

Prezumția de lucru judecat înseamnă așadar, că ceea ce s-a rezolvat irevocabil, se impune în cel de-al doilea proces si nu mai poate face obiectul unor verificări jurisdicționale proprii din partea celei de-a doua instanțe.

Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat – ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut si constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției autorității de lucru judecat, care are la bază două reguli fundamentale: 1) o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), si 2) o constatare (în sensul de soluție privind raporturile deduse judecății) făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul si nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur)).

În același sens, Curtea se raportează și la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Siegle Bernd împotriva României, cauză în care s-a constatat de către instanța europeană că :„revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice”, Curtea europeană concluzionând în acest caz în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Pe cale de consecință, câtă vreme apărările formulate în recurs, cu acest obiect au fost deja tranșate, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească pronunțată în contestația la executare, aceste chestiuni nu mai pot forma obiect de analiză în procedura validării de poprire, care se examinează în limitele fixate de prevederile art. 460 Cod procedură civilă.

În referire la susținerile recurentului debitor în sensul că soluția adoptată în cauză, în apel, referitoare la validarea popririi înființate la cererea creditorilor, este contrară practicii constante a instanțelor naționale, Curtea reține că și acest argument este nefondat.

Astfel, pe de o parte, jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept principal în dreptul român, ceea ce înseamnă pe cale de consecință, că un astfel de argument nu poate fi de natură a conduce la o soluție contrară celei adoptate în apel, iar pe de altă parte, aceste susțineri nici nu au fost probate, la dosar nefiind anexate astfel de hotărâri irevocabile.În plus, susținerile din recurs, în referire la această critică nu fac decât să susțină o interpretare contrară dată de alte instanțe prevederilor OUG nr. 71/2009 și compatibilității acestora cu prevederile art. 1 din Convenția Europeană, prin raportare la cauza Cedo D. vs. România. Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, în cauza de față s-a tranșat deja irevocabil în sens contrar, astfel că nu mai este posibilă repunerea în discuție a acelorași chestiuni litigioase intrate în putere de lucru judecat.

Pe de altă parte, deși se susține lipsa culpei terțului poprit în executarea obligațiilor referitoare la poprire și aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 452 și art. 460 din Codul de procedură civilă, Curtea nu poate valida o atare critică, câtă vreme, singurul temei care justifică conduita terțului poprit este reprezentat de incidența OUG nr. 71/2009. Or, așa cum s-a reținut anterior, în cadrul contestației la executare s-a statuat deja cu putere de lucru judecat că, în raport de starea de fapt a cauzei, dispozițiile acestui act normativ sunt contrare atât art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel că, în considerarea prevederilor înscrise în art. 20 din Constituție, terțul poprit nu se mai poate apăra cu succes, prevalându-se de norme apreciate deja incompatibile, în cauza de față, cu drepturile fundamentale consacrate prin Convenție.

Tot astfel, Curtea constată că în mod corect instanța de apel, a apreciat doar asupra îndeplinirii condițiilor necesare pentru validarea popririi, respectiv dacă se solicită punerea în executare a unui titlu executoriu și dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. Astfel, refuzul terțului poprit de a da curs popririi apare ca justificat numai în cazul neîndeplinirii acestor condiții, validarea popririi reprezentând o sancțiune legală pentru neîndeplinirea obligațiilor de către terțul poprit, or, în cauza nu s-a probat incidența unei astfel de situații premisă.

Sunt fondate, în schimb, susținerile referitoare la cuantumul sumelor pentru care s-a procedat la validarea popririi.

Curtea reține, în acest sens, că așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 1375BJ/2012 din 17.09.2014 - înscris nou administrat în recurs, în conformitate cu prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă, în temeiul OUG nr. 71/2009, astfel cum acest act normativ a fost modificat debitorul a achitat voluntar tranșele aferente anului 2012 și anului 2013, respectiv tranșele I și II din anul 2014.

Având în vedere sumele nete achitate voluntar dar și cuantumul sumelor nete datorate de debitor, stabilite prin expertiza contabilă anexată dosarului de executare silită, întocmită de către expertul M. L. I. (1.925.358 lei), Curtea urmează a constata că suma rămasă neachitată este de 1.384.429,79 lei.

Cum potrivit art. 371¹ din Codul de procedură civilă, executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul și va modifica în parte decizia recurată în sensul că suma până la concurența căreia se validează poprirea este de 1.384.429,79 lei, rămasă neachitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul debitor M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de recurentul terț poprit M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr.252/A din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații creditori C. E., A. L., D. D., N. O., B. L., FĂNARU M., N. C., H. (L.) V. L., P. N., S. N., B. M., R. R., B. A. și G. V..

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că suma până la concurența căreia se validează poprirea este de 1.384.429,79 lei, rămasă neachitată.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 09.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. A. M. I. G. S.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehdact.M.I/B.I

2 ex./28.10.2014

--------------------------------------------

T.B- Secția IV-a – M.I.L.

- D.I.T.

Jud.Sector 4 – P.Gherghețanu

← Validare poprire. Decizia nr. 840/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1018/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1342/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 840/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1018/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1243/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1245/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1102/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI