Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 72/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 11194/1748/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 72 R
Ședința publică de la 20.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă P. Orașului P., împotriva deciziei civile nr. 1974/15.09.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L. P. și intimații reclamanți U. C. și U. M., având ca obiect „acțiune în răspundere contractuală”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă P. Orașului P. și intimatul pârât C. L. P. prin consilier juridic S. T. C., cu delegație la dosar, lipsind intimații reclamanți U. C. și U. M..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul recurentei pârâte P. Orașului P. și intimatului pârât C. L. P. face dovada achitării taxei de timbru în sumă de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei. Dacă instanța consideră necesar, solicită acordarea unui termen pentru a depune la dosar practică judiciară prin care cauze similare, având ca obiect această respectare a contractelor de concesiune au fost judecate ca apel.
Curtea pune în discuția părților admisibilitatea prezentei căi de atac în raport de faptul că decizia atacată apare ca fiind și ea pronunțată în recurs și pe fondul cauzei.
Reprezentantul recurentei pârâte P. Orașului P. și intimatului pârât C. L. P. arată că nu au altă cale de atac prin care să solicite a se constata că acțiunea lor, ce a făcut obiectul cauzei pe rolul Tribunalului Ilfov ar fi fost apel și consideră că este admisibilă acțiunea lor de astăzi.
Prin motivele de apel au arătat de ce acea cauză trebuia judecată ca apel și dețin și practică judiciară în acest sens. Dacă instanța ar fi judecat ca fiind apel, ar fi ținut seama de motivele noastre de apel prin care au arătat că instanța de fond nu a soluționat anumite excepții. Consideră că instanța din oficiu putea reține excepția lipsei capacității procesuale de folosință a părților, ori nu s-a dorit acest lucru.
Pe fond solicită admiterea recursului și rejudecarea apelului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Judecătoriei Cornetu reclamantii U. M. si U. M., in contradictoriu cu paratele C. L. P. si PRIMARIA P., au solicitat obligarea paratelor la respectarea contractului de concesiune si anularea instiintarii de plata emisa ca urmare a nerespectarii contractului de concesiune dintre parti.
In motivarea cererii, reclamantii arata ca au primit de la parate o instiintare de plata cu o suma foarte mare, a carei valoare a fost calculata prin incalcarea contractului de concesiune incheiat intre parti.
Prin sentința civilă nr.7678/25.11.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ a fost admisă cererea formulată de reclamanții U. M. si U. M..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:
Asa cum reiese din acte, prin contractul de concesiune 162/2004, s-a stabilit un pret al concesiunii de 1 $/mp/an, conform Hotararii Consiliului L. 2/2003, de la data incheierii contractului si pana in anul 2056.
Prin instiintarea de plata emisa in 12.11.2011 de C. L. P., li s-a pus in vedere reclamantilor ca au de achitat, fara alte explicatii, suma de 7.260,43, reprezentand taxa concesiune.
Asa cum se poate lesne observa, modificarea pretului s-a facut in mod unilateral de catre parate.
Potrivit art.969 cciv., conventile legal facute au putere de lege intre partile contractante.
Din cuprinsul contractului incheiat intre parti, a rezultat ca pretul ca element esential si determinant al contractului, a fost negociat de catre partile contractante in momentul incheierii contractului (art.1303cciv.), si cum conventia este legala si are putere de lege, orice modificare a acesteia nu se poate face decat prin acordul partilor.
In conformitate cu art.1303 c.civ., pretul trebuie convenit in momentul incheierii contractului, trebuind sa fie determinat sau cel putin determinabil;, stabilirea ulterioara nu poate depinde de de vointa exclusiva a unei parti; cu atat mai mult modificarea ulterioara a acestuia.
In speta contractul a fost incheiat in conditiile legii, producand din momentul incheierii efecte juridice corespunzatoare, partile avand obligatii pe care sa le aduca la indeplinire in conditiile stabilite de comun acord prin conventie( CSJ decizia 890/1995).
Schimbarea modalitatii de plata a pretului in mod unilateral, de o parte, nu poate fi considerata ca o modificare a clauzei contractuale cat timp cealalta parte nu a acceptat modificarea.
Modificarea clauzelor contractului poate interveni numai prin acordul de vointa exprimat de catre parti (CSJ decizia 78/1995).
In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de parate instanta de fond a respins-o, acestea au calitate, avand in vedere ca parte a contractului de concesiune este Primaria P., iar instiintarea de plata a fost emisa de C. L., iar pretul initial al contractului a fost stabilit conform HCL 2/2003, si deci trebuie sa-i fie opozabila.
Prin decizia civilă nr. 1974/15.09.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, a fost constată nul recursul formulat de recurenta - pârâtă P. ORAȘULUI P. împotriva acestei sentințe civile.
Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de recurs a retinut urmatoarele:
Sentința pronunțată de către prima instanță a fost comunicată recurentei, la sediul acesteia, în data de 02.04.2014, astfel cum a reieșit din cuprinsul dovezii de comunicare. Cererea de recurs a fost înregistrată la tribunal în data de 16.04.2014 (f. 2), iar motivele de recurs în data de 16.06.2014 (f. 15).
În drept, potrivit prevederilor art. 306 alin. 1 C. pr. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de către instanța de recurs.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, deoarece motivele de recurs nu au fost cuprinse în cererea de declarare a recursului și nici nu s-au depus la dosar în termen de 15 zile de la data comunicării sentinței civile pronunțată de către prima instanță, în temeiul prevederilor art. 306 alin. 1 C. pr. civ., excepția nulității a fost admisă, cu consecința constatării recursului ca fiind nul pentru nemotivare în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat prezentul recurs recurenta –pârâtă P. Orașului P., solicitând modificarea in tot a sentinței Tribunalului Ilfov pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct.5 si pct.9, Cod de procedura civila din 1865.
In motivarea recursului formulat s-au dezvoltat urmatoarele critici:
In termen legal, recurenta - pârâtă a formulat cererea de apel si a arătat faptul ca motivele de apel le va depune in condițiile legii.
Prin citația primita in data de 28.05.2014 de la Tribunalul Ilfov i s-a pus in vedere, sub sancțiunea suspendării cauzei, ca are obligația de a depune, pana la termenul fixat in data de 16.06.2014, trei exemplare de pe cererea de apel si de pe înscrisurile care o insotesc, in vederea comunicării, cat si obligația achitării unei taxe judiciare de timbru in valoare de 8.5 lei si a unui timbru judiciar in valoare de 0,15 lei, sub sancțiunea anularii cererii.
Recurenta – pârâta arată că s-a conformat solicitării instanței Tribunalului Ilfov si a depus in data de 16.06.2014 cererea cu motivele de apel in trei exemplare, taxa judiciara de timbru in valoare de 8,5 lei si timbru judiciar in valoare de 0,15 lei. Instanța a acordat termen la data de 15.09.2014 pentru comunicarea motivelor de apel către intimații reclamanți.
In data de 15.09.2014 instanța Tribunalului Ilfov a recalificat calea de atac in prezenta cauza din apel in recurs si, reprezentantul ales al intimatul reclamant a invocat din excepția nulității recursului pentru nemotivare in termen.
Recurenta – pârâtă arată faptul ca in ședința publica din data de 15.09.2014 reprezentantul acesteia in prezenta cauza a arătat faptul ce prezenta cauza este Apel si nu exista motive intemeiate pentru recalificarea cauzei ca fiind Recurs. După ce cauza a fost recalificata ca fiind recurs, la momentul la care s-a ajuns la discutarea excepției nulității recursului, reprezentantul recurentei pârâte a arătat faptul ca instanța, din oficiu, poate invoca motivele de ordine publica astfel menționate prin Motivele de Apel, fiind obligata sa le pună in dezbaterea părtilor, conform art.306, alin.2, Cod procedura civila din 1865. Din păcate, instanța Tribunalului Ilfov nu a dat curs solicitării recurentei - pârâte arătând faptul ca discutarea excepției nulității recursului este primordiala dezbaterii motivelor de ordine publica.
Prin Hotărârea nr.1656/17.06.2014 instanța a constatat nulitatea recursului. Recurenta – pârâtă consideră ca aceasta hotărâre este nelegala, din următoarele motive:
Prin recalificarea caii de atac, din apel, astfel cum a fost indicata de instanța de fond, in recurs, prin admiterea excepției nulității recursului ca nefiind motivat in termen, instanța Tribunalului Ilfov i s-a încălcat recurentei pârâte dreptul la apărare, la un proces echitabil, astfel prevăzut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Recurenta – pârâtă solicită să se constate faptul că s-a conformat celor stabilite de instanța de fond, in sensul ca, in prezenta cauza instanța de fond a arătat ca Sentința civila nr.7678/25.11.2013 este supusa Apelului, apel pe care aceasta l-a formulat in termenul legal.
In contextul unor frecvente modificări legislative, în practica instanțelor au apărut uneori puncte de vedere diferite referitoare la ceea ce se înțelege prin „litigii evaluabile în bani" și, de aici, la competența soluționării acestora în primă instanță, precum și la calea de atac ce poate fi exercitată, determinabilă după criteriul valoric.
Așa, de pildă, s-a putut ajunge la situația ca prima instanță sesizată cu judecarea unei pricini să pronunțe o hotărâre arătând în dispozitiv că este supusă apelului, iar instanța de control judiciar să recalifice calea de atac ca fiind recurs, cu consecința că, în acest caz, motivarea căii de atac nu se mai poate face până la prima zi de înfățișare (sau chiar deloc, ceea ce atrage devoluțiunea completă), ci trebuia făcută în termenul de declarare a căii de atac, sub sancțiunea nulității.
Sigur că, în situația depășirii acestui termen, sancțiunea nulității recursului este legal aplicată, din perspectiva art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a principiului legalității căii de atac și celui potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.
Cu toate acestea, când eroarea făcută de parte în calificarea căii de atac se produce în contextul descris anterior, soluția constatării nulității recursului nu întrunește și exigențele impuse de art. 6 din Convenția europeană referitor la garanțiile unui proces echitabil,
Instanța europeană a decis în mod constant că limitările dreptului de acces la un tribunal - componentă a garanțiilor menționate - cuprinse în marja de apreciere lăsată de prevederile Convenției și de jurisprudența organelor sale la dispoziția statelor cuprinde și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanțe de fond ".
In măsura în care neîndeplinirea unei asemenea condiții nu se datorează culpei titularului exercițiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare.
De asemenea, deși art. 6 parag. 7 nu obligă statele să asigure accesul la dublul grad de jurisdicție, respectiv să creeze curți de apel sau de casație, totuși, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile instituite de acest text au a fi respectate, mai ales în prezența asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal.
Curtea a mai statuat că o interpretare extrem de riguroasă făcută de jurisdicțiile interne unei reguli procedurale poate avea drept consecință privarea părților de punerea în valoare a dreptului lor la un tribunal, sub forma posibilității intentării unei căi de atac împotriva unei hotărâri a unei instanțe inferioare, ceea ce semnifică încălcarea art. 6 parag. I din Convenție.
De aceea recurenta – pârâtă crede că, în situații ca cea descrisă anterior, instanțele trebuie să țină seama și de obligativitatea respectării art. 6 parag. I din Convenția europeană și să manifeste rezervă în aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de legea de procedură națională.
Recurenta – pârâtă solicită să se rețină faptul ca excepția lipsei capacității procesuale de folosința a celor doua parate din prezenta cauza, este o excepție de ordine publica, referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ce poate fi pusă în discuție în orice stare a pricinii inclusiv în calea de atac a recursului și, cu atât mai mult în calea de atac a apelului.
Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. Civ. din 1865, orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată, textul legal definește prin urmare capacitatea de folosință ca fiind aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații în plan procesual.
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă alături de capacitatea procesuală de exercițiu o condiție de exercițiu a acțiunii civile în lipsa căreia procesul civil nu poate fi început sau continuat.
Potrivit art. 43 alin. (1) C. proc. Civ. Din 1865 lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.(...)
Fiind vorba de o excepție de ordine publica invocata de recurenta – pârâtă prin motivele de apel instanța Tribunalului Ilfov trebuia sa o pună in discuție din oficiu, fiind obligata sa o pună in dezbaterea pârtilor, lucru ce nu s-a întâmplat.
F. de cele ce preced, recurenta – pârâtă consideră ca, prin aplicarea sancțiunii nulității, instanța Tribunalului Ilfov i-a fost incalcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, astfel prevăzut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Recurenta – pârâtă consideră ca soluția recalificării caii de atac din Apel in Recurs data de instanța Tribunalului Ilfov este nelegala, cererea de fata fiind neevaluabila in bani.
Astfel, reclamantul a investit instanța de fond cu o acțiune civila cu doua capete de cerere, respectiv acesta solicita ca instanța sa dispună:
Obligarea paratelor la respectarea contractului de concesiune încheiat intre mine si par ați.
Anularea înștiințării de plata emisa ca urmare a nerespectarii contractului de concesiune intre părți.
Prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. l pct. l, art. 2 pct. l lit. a și b și art. 2821 alin. l din Codul de procedura civila din 1865 se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
Din considerentele Deciziei rezultă că a fost avută în vedere situația în care, pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, real sau de creanță, evaluarea obiectului litigiului fiind posibilă și necesară. Au fost exemplificate în acest sens acțiuni ce trebuie considerate patrimoniale iar acțiunea în răspundere contractuala excede acestei exemplificări.
Din dispozițiile art. 112 Cod de procedură civilă din 1865, care reglementează conținutul cererii de chemare în judecată, rezultă, în mod expres că aceasta trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință.
Nerespectarea acestei obligații nu poate determina suprimarea dreptului la exercitarea a două căi de atac, în ipoteza în care o hotărâre pronunțată într-o anumită cauză este susceptibilă atât de apel, cât și de recurs, ci, eventual, în fața instanței de fond, putea determina sancțiunea procesuală a suspendării judecății, în temeiul art. 155 Cod de procedură civilă din 1865.
In prezenta cauza, instanța de fond a dispus ca reclamantul sa achite taxa judiciara de timbru in cuantumul stabilit de lege privitor la acțiunile si cererile neevaluabile in bani.
În contextul în care, este evident că, în fața instanței de fond, reclamantul nu și-a respectat obligația legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecății, recurenta – pârâtă apreciază că, în mod corelativ, nici instanța de judecată nu și-a respectat obligația instituită de art. 129 alin. 4 și 5 Cod de procedură civilă, și nu a pus în vedere părții, nicicând pe parcursul procesului, să-și îndeplinească această obligație, consecința fiind aceea ca cererea ce face obiectul prezentei cauze are caracter ne evaluabil in bani, calea de atac ce urma a fi dată în cauză era aceea a apelului, și nu a recursului, un argument suplimentar al acestui raționament fiind acela al rațiunii legii (ratio legis), în sensul în care art. 2821 C. proc. civ. Din 1865 se referă, în mod evident, la cereri cu o complexitate redusă, ce nu trebuie să parcurgă gradele de jurisdicție ale apelului și recursului.
Or, în opinia recurentei pârâte, rațiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui, și în materie civilă, accesul la calea de atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.
În același sens, instanța de recurs urmează sa aprecieze că tribunalul nu ar fi putut respinge în mod automat cererea de recalificare a căii de atac, întemeindu-se doar pe argumentul că părțile nu au indicat valoarea obiectului cererii deduse judecății la instanța de fond, ci ar fi avut obligația, pentru dezlegarea corectă a acestei cereri, să solicite reclamantului să-și precizeze această valoare și, în cazul în care ar fi fost contestată această valoare, de către partea adversă, să dispună în consecință.
De urmare, neprocedând în acest mod, trebuia menținută de către instanța Tribunalului Ilfov, ca fiind corectă, calificarea data căii de atac drept Apel.
Or, în acest context, în considerarea sancțiunii ce i-a fost aplicată, recurentei – pârâte aceea a nulității recursului, cu consecința suprimării unei căi de atac, și, deci, a afectării dreptului de acces la calea de atac a apelului, recurenta – pârâtă consideră că, în cauza dedusă judecății, trebuie să se realizeze un examen de proporționalitate a măsurii dispuse de tribunal, argumentele deja expuse fiind ajutătoare în acest sens.
Solutionand recursul formulat, cu prioritate prin prisma exceptiei inadmisibilitatii, exceptie absoluta si peremptorie, Curtea constata următoarele:
Potrivit art. 299 din Codul de Procedură Civilă, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și cele pronunțate împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.
Pe de alta parte, conform art. 282 indice 1 C.pr.civ. nu sunt supuse apelului, ci doar recursului, hotararile judecatoresti pronuntate in prima instanta in anumite cauze, printre care si cele evaluabile in bani al caror obiect este de o valoare sub 100.000 lei.
Din dispozițiile art. 377 alin. (2) cu referire la dispozițiile art. 299 din Codul de Procedură Civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare. Astfel, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri sau posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate de către o instanță de recurs este exclusă în cauză.
În cauza de față, se constată că cererea de chemare în judecată formulată a avut ca obligarea pârâtelor la respectarea contractului de concesiune încheiat între părți și anularea înștiințării de plată emise, ca urmare a nerespectării acestui contract.
Curtea constata că pretenția concretă a acțiunii promovate este evaluabilă în bani și constă în constatarea inexistentei obligației de plată a valorii concesiunii la cuantumul din instiintarea de plata emisa de parate si constatarea cuantumului acestei obligatii la valoarea menționată în cuprinsul contractului de concesiune și, pe cale de consecință, înlăturarea obligației de plată a sumei de 7.260,43 lei, stabilită prin înștiințarea de plată comunicată reclamantilor.
În acest sens, se invocă decizia în interesul nr.32/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că „dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282^1 alin. 1 din codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”.
În considerentele deciziei în interesul legii, s-a reținut că obiectul acțiunii se concretizează și nuanțează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenția concretă a reclamantului.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
S-a învederat că dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși și, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecății, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.
În consecință, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară.
Având în vedere scopul acțiunii promovate, Curtea constată in cauza că, în mod corect, s-a apreciat de către Tribunalul Ilfov că litigiul este evaluabil in bani, iar pe de alta parte acesta este supus dispozitiilor art. 282 indice 1 C.pr.civ., fata de valoarea acestuia fiind incidentă calea de atac a recursului.
Astfel, obiectul concret al pretentiei deduse judecatii viza, asa cum am aratat, constatarea inexistentei obligației de plată a valorii concesiunii la cuantumul din instiintarea de plata emisa de parate de 7.260,43 lei si înlăturarea obligației de plată a acestei sume, solicitarea de obligare a paratelor sa respecte contractul de concesiune referindu-se la aceasta obligatie stabilita in sarcina reclamantilor prin înștiințarea de plată comunicată.
Asa fiind, valoarea litigiului a fost aceea de 7.260,43 lei, situatie in care, în mod corect, Tribunalul București a judecat ca instanță de recurs, iar recurentul a exercitat la acest moment un recurs la recurs, împrejurarea care este contrară principiului unicității căii de atac și determină respingerea cererii actuale de recurs, ca inadmisibilă.
Cu privire la celelalte critici referitoare la imposibilitatea părții de a cunoaște calea de atac prevăzută de lege si necesitatea aprecierii situatiei din perspectiva art. 6 din CEDO, instanța de recurs le va înlătura, având în vedere că recurenta-pârâtă este instituție publică, care beneficiază de servicii de consultanță și nu poate invoca necunoașterea legii. Nu se poate vorbi in aceasta situatie de o lipsa a culpei recurentei, aceasta fiind prezumata si obligata sa cunoasca legea, iar pe de alta parte, lipsa culpei, deci imprejurarea neimputabila recurentei, putea fi invocata de aceasta in cadrul primului recurs, pentru a solicita repunerea in termenul de motivare a recursului, dar nu poate deschide posibilitatea unei noi cai de atac inadmisibila legal.
Mentionarea gresita de catre prima instanta in cuprinsul sentintei pronuntate a caii de atac nu poate avea consecinte legale, intrucat, pe de o parte, calea de atac este data de lege, iar nu de judecator, iar pe de alta parte, asa cum am aratat, necunoasterea legii nu poate fi invocata de recurenta.
Dreptul consacrat de art. 6 din CEDO a fost respectat in cazul recurentei, care a avut deschisa calea de atac prevazuta de lege si a uzat de ea, solutia de declarare a nulitatii recursului ca nemotivat in termen neopunandu-se acestui drept, intrucat intra in puterea de apreciere a statelor nationale sa fixeze conditiile de exercitare a drepturilor procesuale.
In ce priveste faptul ca în sistemul procesual reglementat de Vechiul Cod de procedura civila regula este existenta a doua cai de atac, excepțiile de stricta interpretare fiind cele referitoare la existenta unei singure cai de atac, cea a recursului, Curtea constata ca exact in aceasta situatie de exceptie se incadreaza litigiul prezent, deci nu este incalcata legea nationala atata timp cat litigiul prezent se incadreaza in cazul prevazut de art. 282 indice 1 C.pr.civ. raportat la valoarea pricinii, iar CEDO nu garanteaza existenta mai multor cai de atac.
Nu are relevanta sub acest aspect faptul ca reclamantii nu si-au precizat obiectul cererii, atata timp cat acesta rezulta din cererea formulata si cat timp se situeaza sub pragul de 100.000 lei.
Tot la fel, nu are relevanta modalitatea de timbrare a cererii stabilita de instante, timbrajul reprezentand o cu totul alta chestiune, de altfel analizata ca atare, ca fiind irelevanta sub aspectul calificarii cererii ca evaluabila sau neevaluabila in bani si prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 32/ 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
In ce priveste faptul ca instanta de recurs Tribunalul Ilfov putea sa solutioneze excepția lipsei capacității procesuale de folosința a celor doua parate din prezenta cauza, ca motiv de recurs de ordine publica, Curtea constata ca aceasta sustinere vizeaza deja legalitatea deciziei recurate la acest moment, aspect care nu poate fi discutat, odata ce actualul recurs este constatat inadmisibil de plano.
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă, se va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către recurenta-pârâtă P. Orașului P..
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta pârâtă P. Orașului P., împotriva deciziei civile nr. 1974/15.09.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L. P. și intimații reclamanți U. C. și U. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. G. D. L. M. D. Z.
GREFIER
S. V.
Red. D.F.G.
Tehnored. T.I.
2 ex./22.01.2015
Jud.apel:
V. E.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 77/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
