Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 30/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 30/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-01-2015 în dosarul nr. 30/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 30A
Ședința publică de la 19 ianuarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant D. D. A. cu domiciliul București, ., . împotriva sentinței civile nr. 286/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect: acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul reclamant reprezentat de avocat R. M. C. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimatul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelantul reclamant a depus la dosar un set de înscrisuri, prin serviciul registratură, la data de 8.01.2015.
Reprezentantul apelantului pârât solicită admiterea probei cu înscrisuri, în dovedirea motivelor de apel, respectiv înscrisurile depuse la doar.
Curtea, în urma deliberării, admite proba cu înscrisuri solicitată de către apelantul reclamant.
Reprezentantul apelantului reclamant arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului reclamant având cuvântul în susținerea apelului arată că persecuțiile din motive politice constituie crime împotriva umanității, iar răspunderea juridică este aplicabilă și imprescriptibilă.
Precizează că această faptă, respectiv crimă împotriva umanității a fost constatată și încadrată, de către judecătorul de cameră preliminară, aceasta fiind asumată și sancționată de noua legislație penală.
Dezvoltă oral motivele de apel și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, schimbarea sentinței apelate și admiterea acțiunii, fără obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, la data de 30.10.2013, reclamantul D. D.-A. a solicitat obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1 milion de euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus tatălui său, Dissescu M.-Ș. și familiei sale, inclusiv reclamantului, prin actul de persecuție din motive politice, constând în detenția politică a tatălui său și în consecințele repercutate asupra membrilor familiei sale. S-a solicitat totodată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr.475/1953 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, tatăl său a fost condamnat la 25 ani de muncă silnică, a fost supus degradării militare și i s-a confiscat întreaga avere, pentru fapta de sabotaj contrarevoluționar, stabilită în temeiul Decretului nr.199/1950. Potrivit art.1 alin.2 lit.i din Legea nr.221/2009, Decretul nr.199/1950 constituie baza legală pentru detenție politică.
S-a precizat că a avut rațiuni ideologice condamnarea politică a tatălui său, fiind dispusă de statul comunist ca o măsură de persecutare a persoanelor care nu au acceptat să se alinieze din punct de vedere ideologic regimului politic comunist instaurat în România prin forță militară externă.
Măsura condamnării este o măsură legală a statului român din timpul regimului comunist, astfel încât răspunderea juridică a acestuia este incontestabilă.
De altfel, acțiunile care se exercită pe temeiul art. 5 din Legea nr 221/2009 sunt acțiuni contra statului român, din timpul regimului comunist, astfel încât răspunderea juridică a acestuia este incontestabilă.
Reclamantul apreciază că este vorba despre răspunderea delictuală a comitentului –statul român pentru actele și faptele criminale adoptate de prepușii săi, care, în urma constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, nu mai poate surveni decât pe temeiul dreptului comun, respectiv pe temeiul art.1000 alin. (3) din Codul Civil C., act normativ în vigoare la data săvârșirii faptelor.
În ceea ce privește caracterul prescriptibil al acțiunii, arată că răspunderea juridică pentru condamnarea și pedepsirea tatălui său din rațiuni exclusiv politice ar fi imprescriptibilă extinctiv, în raport de prevederile art.1 din Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.2391/XXIII din 26 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr.547/1969, publicat în Buletinul Oficial nr.83/1969.
Textul anterior menționat face trimitere la prevederile Statutului Tribunalului M. de la Nurenberg din 8 august 1945, act în care au fost definite trei categorii de infracțiuni, crimele contra păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității, preluate în dreptul internațional prin două rezoluții ale Adunării Generale a O., nr. 3 și 95/1946.
Astfel, crima împotriva umanității se săvârșește, printre altele, în modalitatea actelor și faptelor de persecuție din motive politice, rasiale sau religioase.
În cazul tatălui său este indiscutabilă motivația care a stat la baza condamnării și executării unei pedepse cu lipsirea de libertate, persecuția din motive politice.
Ca atare, în opinia reclamantului, invocarea unei excepții a prescripției dreptului material la acțiunea de față nu va avea niciun suport legal și va constitui un act de tolerare a unei crime împotriva umanității, faptă sancționabilă în condițiile art. II din Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.
S-a invocat totodată practica judiciară a Tribunalului București, mai precis, sentința civilă nr.317/17.02.2012, pe care o interpretează în sensul că s-ar fi declarat discutabilă introducerea unei prescripții pentru exercitarea acțiunii în despăgubire.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 221/2009 și cele alte actelor internaționale anterior amintite.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar următoarele înscrisuri în copii xerox: sentința civilă nr.317/17.02.2012 a Tribunalului București, decizia civilă nr.2602R/4.12.2012, sentința penală nr.475/1953, decretul nr.547/1969, Statutul Tribunalului M. de la Nurenberg din 8 august 1945, acte din dosarul penal privind pe Dissescu M.-Ș., acte de stare civilă și de moștenire, act de identitate D. D.-A..
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, deși a fost legal citat.
Prin sentința civilă nr.286/10.03.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamantul D. D.-A. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune potrivit art.248 alin.1 C.pr.civ., tribunalul a apreciat că este întemeiată și a admis-o pentru următoarele considerente:
Fundamentul juridic al pretențiilor solicitate de reclamant în cererea introductivă este răspunderea civilă delictuală a statului, pentru condamnarea, aplicarea și punerea în executare a unor pedepse din rațiuni politice.
În speță, reclamantul a arătat că fapta de natură să atragă o astfel de răspundere juridică este reprezentată de condamnarea politică a tatălui său, Dissescu M.-Ș. prin sentința penală nr.475/1953 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, la 25 ani de muncă silnică, degradare militară și confiscarea întregii averi, pentru fapta de sabotaj contrarevoluționar, prevăzută de Decretul nr. 199/1950.
Potrivit art.1 alin.2 lit.i din Legea nr.221/2009, Decretul nr.199/1950 constituie, astfel cum s-a precizat în cererea introductivă, temei legal pentru detenție politică.
Cu titlu preliminar, trebuie să se menționeze că, potrivit art.103 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a dispozițiilor Noului Cod civil, legea civilă aplicabilă în cauză este Codul civil de la 1864, mai precis dispozițiile art.998-999 din acest act normativ, având în vedere că fapta ilicită invocată a fost săvârșită în anul 1953.
Pretențiile au fost formulate pentru o persoană persecutată politic, calitate recunoscută de legea specială reparatorie, Legea nr.221/2009.
Față de aceste aspecte de fapt, se constată că, încă de la data apariției acestei legi și condiționat de îndeplinirea criteriilor prevăzute de această lege s-a născut dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită ce a determinat recunoașterea calității de persoană persecutată politic.
Art.25 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă prevede că dispozițiile decretului sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de fata vor fi socotite ca încep să curgă de la . decretului. Dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin decret.
În continuare, art.26 din același act normativ stabilește că, la data intrării în vigoare a decretului, se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decret.
Termenul de prescripție pentru acordarea daunelor morale pentru persecuție politică nu era îndeplinit la data intrării în vigoare a acestui decret, având în vedere limitele impuse de regimul represiv de la acea dată.
În consecință, ținând seama și de interpretarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr.71/2011, termenul de prescripție din speță este suspus prevederilor Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care, în art.8 alin.1, stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În speță, doar la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 au fost cunoscute paguba și cel care răspunde pentru fapta ilicită constând în persecuția politică a autorului acestuia. Astfel, termenul de prescripție a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, respectiv 13.06.2009. Durata termenului de 3 ani, conform art. 3 din Decretul 167/1958, nefiind împlinită la data de 01.10.2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil.
Or, la data formulării prezentei acțiuni, 30.10.2013, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit, având în vedere că dies ad quem – data de sfârșit a termenului - era 13.06.2012.
Invocarea de către reclamant a imprescriptibilității dreptului la acțiune în discuție, întemeiată pe diferite acte de drept internațional public, este vădit lipsită de relevanță.
Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, statutele instanțelor penale de drept internațional public privesc răspunderea penală a celor vinovați de astfel de fapte. Acestea au fost încheiate de statele contractante din rațiuni care privesc, inter alia, contracararea violenței, promovarea dreptului umanitar internațional, interesul esențial de promovare a unei politici penale comune.
Astfel cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în e.g. Hotărârea din 23.11.2000, cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, statele au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, de acordare a despăgubirilor pentru fapte reprobabile de tipul celor recunoscute ca fiind ilicite prin Legea nr.221/2009.
Un stat care este ținut de obligații asumate la nivel internațional privitoare la tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate de crime împotriva umanității sau crime de război nu are o obligație accesorie de a despăgubi în plan civil persoanele vătămate prin comiterea unor astfel de fapte.
Astfel cum a sesizat și Curtea Constituțională, în decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, legiuitorul român a adoptat mai multe reglementări, în aplicarea rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 („Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”) și nr. 1481/2006 („Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”). Potrivi acestora este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească despăgubiri, precum și să primească compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește persoanele condamnate din motive politice, aceste acte normative cu caracter reparatoriu, sunt: Decretul Lege nr.118/1990, O.U.G. nr.214/1999 și Legea nr.221/2009.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu este reprezentat de repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, deziderat utopic față de impedimentele reale din prezent, ci, mai curând, producerea unei satisfacții de ordin moral prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
În materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, existau două norme juridice cu aceeași finalitate, respectiv art 4 din Decretul lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr. 221/2009, diferența dintre remediile recunoscute constând doar în modalitatea de plată: prestații lunare până la sfârșitul vieții, în primul caz și sumă globală, conform Legii nr.221/2009.
Astfel, potrivit art.5 alin.1) lit. a) din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr.62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art.I pct.1 și art. II din O.U.G nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din 15.11.2010, s-a reținut că prevederile art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Totodată, Tribunalul a reținut că prin Decizia nr.12/19.09.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr.14/2011 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: „(…) urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În acest context, CEDO a stabilit în cauza Nastaca D. împotriva României (cererea_/11) că suprimarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009 de Curtea Constituțională a României, prin declararea ca neconstituțional a textului legal, a intervenit în urma unui mecanism de control normal într-un stat democratic.
Pentru a conchide, tribunalul a apreciat, în raport cu practica Curții Constituționale, că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile si criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsura să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constituției.
În consecință, opțiunea legiuitorului de a impune cerințe procedurale sau de drept material, inclusiv instituirea unor termene de prescripție, pentru exercitarea dreptului la acțiune privind recuperarea daunelor morale produse ca urmare a unor fapte de persecuție politică intră în marja de apreciere a fiecărui stat și nu impietează asupra drepturilor civile ale persoanelor interesate.
Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune pentru daune morale este prescris, astfel că acțiunea a fost respinsă ca atare.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul criticând-o ca netemeinică și nelegală prin prisma următoarelor critici:
1. Persecuțiile din motive politice constituie crime împotriva umanității, fapte ce intră în domeniul de reglementare al Convenției ratificată de România prin Decretul nr.547/1969, iar nu al Convenției EADOLF (Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale)
Apelantul reclamant a precizat că străduința Tribunalului București de a asimila un act criminal cu o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pe care a justificat-o prin prisma prevederilor Decretului nr.167/1958 sau prin prisma multor paragrafe redate din decizia CCR nr.1358/2010, cu trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este un raționament greșit și, în același timp, un act de justificare a unui act criminal prin hotărâre judecătorească, lucru pe care îl consideră de neacceptat din partea unei instanțe de judecată din România anului 2014, care are obligația de a aplica regulile statului de drept.
În opinia apelantului reclamant, dacă pretenția pe care a dedus-o judecății poate fi considerată o ciudățenie în raport cu ceea ce sunt obișnuite instanțele române să soluționeze în mod curent, este un fapt pe care îl pot considera firesc pentru justiția unui stat care a trecut și printr-o epocă a unui regim politic declarat oficial ca fiind „legitim și criminal" (Declarația din 8 decembrie 2006 a Președintelui României în fața Camerelor Reunite al Parlamentului României).
Apelantul reclamant consideră că Tribunalul București ar fi trebuit să analizeze cu mai multă atenție cauza cu atât mai mult cu cât la data pronunțării sentinței (10 martie 2014) erau deja în vigoare prevederile art.439 și art.753 din Noul Cod Penal al României, texte de drept public care instituie răspunderea penală pentru fapte sau actele care constituie persecuții din motive politice (art.439 alin.1 litera j), iar această răspundere este imprescriptibilă indiferent de data la care fapta a fost comisă (art.153 alin. 2 lit. a).
Desigur, prin Noul Cod Penal România s-a gândit să transpună într-o normă de drept public internă ceea ce asumase în plan internațional încă din anul 1969, prin Decretul nr. 547/1969.
Dar, în nota obișnuită de a nu asuma nimic serios de către un stat care încă nu s-a obișnuit cu regulile statului de drept, în care normele asumate în plan internațional nu au doar "valoarea juridică a unor norme de recomandare", este evidentă tentația și tendința de a se evita discutarea și asumarea directă în plan judiciar a consecințelor unui actului criminal reprezentat de detențiile politice din timpul regimului comunist.
Convenția ratificată de România prin Decretul nr.547/1969 stabilește că răspunderea juridică este imprescriptibilă în ce privește crimele împotriva umanității, așa cum au fost definite prin Statutul TPI Nurenberg din 8 august 1945, definiție preluată în dreptul internațional umanitar prin Rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr.3 și nr.95/1946. Art.6 din Statutul TPI Nurenberg precizează că o crimă împotriva umanității poate fi săvârșită în modalitatea actelor de persecuție din motive politice.
Art.IV din Convenția ratificata prin Decretul nr.547/1969 declară abolite orice prescripții (norme de drept) naționale prin care se limitează răspunderea juridică pentru crime contra umanității.
Detenția politică a afectat dreptul fundamental al omului, acela la libertate.
Art.20 din Constituția României stabilește că normele constituționale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului se interpretează si se aplică Tn acord cu normele internaționale ratificate de România în această materie.
Art.11 din Constituția României obligă statul român să respecte și să aplice întocmai normele internaționale pe care te-a asumat, prevedere constituțională care este apta a demonstra ca teoriile juridice care susțin că normele internaționale care nu au fost transpuse printr-o normă de drept intern au doar caracter de recomandare sunt doar o pură ficțiune și o jignire a inteligenței ființelor umane.
Pe cale de consecință, oricât s-ar justifica că instanțele de judecată nu pot aplica direct normele constituționale, acestea intrând în domeniul de activitate al Curții Constituționale, opinia apelantului reclamant, este că într-un stat de drept instanțele de judecată au exact rolul de a da eficiență juridică si practică unor principii de drept, chiar dacă acestea sunt înscrise în norme de rang constituțional.
Deci, instanțele de judecată nu pot ignora prevederile art.11 și art. 20 din Constituție atunci când acestea vizează drepturi fundamentale ale omului, mai ales în situațiile în care drepturile respective sunt asumate de stat și prin norme internaționale care nu au doar valoare de recomandare, în condițiile în care declară abolite norme naționale contrare.
Așadar, în considerarea faptului că România a ratificat prin lege (decretul nr.547/1969) o convenție O. care instituie imprescriptibilitatea răspunderii juridice pentru crime împotriva umanității indiferent de data comiterii lor și indiferent dacă legea națională sancționează asemenea fapte, apreciază apelantul că sentința Tribunalului București este complet greșită.
2. Codul Penal al României, în vigoare la data pronunțării sentinței, sancționa ca infracțiune crima împotriva umanității (art.439), iar răspunderea penală este imprescriptibilă în privința acestei fapte, indiferent de data la care a fost comisă potrivit art.153 alin. 2 lit. a)
Litera j) a alin. 1 al art. 439 NCP se referă la crima împotriva umanității săvârșită în modalitatea persecuțiilor din motive politice. Deținuții politici au constituit un grup determinat de persoane lipsite de drepturi fundamentale,,în cadrul unui atac sistematic sau generalizat" lansat de regimul comunist din România, fapt recunoscut în mod oficial de statul român prin legi speciale (ex: Legea nr. 221/2009), nefiind doar un fapt l notoriu.
Art.153 alin.2 lit.a NCP stabilește că în cazul săvârșirii unei asemenea fapte răspunderea penală este imprescriptibilă extinctiv indiferent de data fa care fapta a fost comisă.
În condițiile în care răspunderea penală este imprescriptibilă, cu atât mai mult ar trebui să fie imprescriptibilă răspunderea pentru prejudiciul material și moral cauzat prin săvârșirea unei asemenea fapte.
Mai ales în condițiile în care persecuțiile politice au fost organizate de sfat și de autoritățile sale, în mod organizat și sistematic, fundamentale pe legi, acte administrative și hotărâri judecătorești, toate edictate în numele unei ideologii asumată ca politică de stat.
Prin urmare, nu încape nici un dubiu în privința autorului faptei, indiferent că acesta a acționat prin reprezentanții săi (politicieni, funcționari sau magistrați), iar consecințele faptelor săvârșite în mod organizat și sistematic trebuie asumate inclusiv în privința prejudiciului material și moral produs victimei și familiei sale distrusă și marginalizată.
În pricina dedusă judecății, apelantul reclamant a pretins din partea instanțelor repararea prejudiciului moral produs tatălui său și membrilor familiei sale, inclusiv pe cel al sus, din cauza detenției politice a tatălui său, condamnat pentru "sabotaj contrarevoluționar", adică pentru o faptă imaginară și incriminată de o ideologie criminală.
Deși apelantul reclamant a indicat o sumă de bani cu titlu de daune morale pentru a determina valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, singurul lucru pe care îl pretinde instanței de judecată este acela de a cântări cu obiectivitate situația de fapt si, dacă va stabili o despăgubire, aceasta să fie rezonabilă în raport cu suferințele fizice și psihice ale tatălui său și ale membrilor familiei sale cauzate de detenția politică, un act criminal care a privat de libertate pe tatăl său, care a distrus pe membrii familiei sale, care i-a împiedicat să se integreze social și să aspire la statutul și la modul de viață pe care și l-ar fi dorit și care i-a marginalizat și i-a denigrat expunându-i oprobriului public pentru simplul fapt că nu corespundeau din punct de vedere ideologic valorilor regimului comunist.
În final, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței Tribunalului București, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiunea dedusă judecății și admiterii acțiunii, urmând ca intimatul-pârât să fie obligat la plata unei despăgubiri rezonabile pentru repararea prejudiciului moral suferit de tatăl reclamantului și de membrii familiei acestuia, inclusiv de apelantul reclamant din cauza condamnării politice a tatălui apelantului reclamant.
Apel scutit de taxă de timbru potrivit prevederilor art.29 lit.k din OUG nr.80/2013.
Intimatul pârât, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.
În dovedirea apelului, apelantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
La dosarul cauzei, s-au depus în copie următoarele înscrisuri: ordonanțele din 24.11 2014 și 20.10.2014 al Secției Parchetelor Militare de pe lângă ÎCCJ și alte înscrisuri în copie.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, prin primul motiv de apel, apelantul susține că prima instanță trebuia să califice fapta ilicită săvârșită de prepușii intimatului pârât ca fiind un act de persecuție din motive politice ce constituie o crimă împotriva umanității, ce intră în domeniul de reglementare al Convenției ratificată de România prin Decretul nr.547/1969, iar nu al Convenției EDO, ceea ce ar atrage imprescriptibilitatea acesteia.
Acest motiv de apel este vădit nefondat.
În acest sens, Curtea reține că fapta ilicită săvârșită de prepușii intimatului pârât care l-au condamnat pe autorul apelantului reclamant prin sentința penală nr.475/1953 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, la 25 ani de muncă silnică, degradare militară și confiscarea întregii averi, pentru fapta de sabotaj contrarevoluționar, prevăzută de Decretul nr.199/1950 reprezintă un act de persecuție politică, în privința căruia apelantul reclamant a invocat prevederile dreptului comun în materie, iar nu o crimă împotriva umanității.
Prin Decretul nr.547/1969 România a ratificat Convenția împotriva imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității adoptată de Adunarea Generală a O. la 26 noiembrie 1968, potrivit expunerii de motive ale decretului menționându-se că principalele dispoziții ale convenției prevăd că sunt imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, crimele de război și crimele contra umanității, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg din 1945.
Potrivit art.1 din Convenția împotriva imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității adoptată de Adunarea Generală a O. la 26 noiembrie 1968 cu referire la art.6 litera c din Statutul Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg din 1945, se definesc crimele de război și crimele împotriva umanității, fiind considerate crime împotriva umanității omorurile, exterminările, înrobirea, exilarea, sau alte acte inumane comise față de populația civilă pașnică și persecuțiile, înaintea sau în timpul războiului, sau persecuții pe baze politice, rasiale, sau religioase, în executarea sau în legătură cu orice crime ce intră în jurisdicția Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg chiar dacă sunt sau nu violări ale dreptului național al țării unde au fost săvârșite (filele 10-14 din dosarul primei instanțe).
În cauză, condamnarea autorului apelantului din motive politice în anul 1953 de către puterea comunistă din România acelui an, nu reprezintă o crimă împotriva umanității deoarece nu se încadrează în ipoteza art.1 din Convenția împotriva imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității adoptată de Adunarea Generală a O. la 26 noiembrie 1968 cu referire la art.6 litera c din Statutul Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg din 1945.
Curtea reține că din punctul de vedere al normelor de drept internațional menționate de apelant, condamnarea autorului apelantului din motive politice în anul 1953 de către puterea comunistă din România acelui an nu reprezintă un act de persecuție politică legat de cel de-al doilea război mondial, sau un act de persecuție pe bază politică, în executarea sau în legătură cu vreo crimă ce intră în jurisdicția Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg, aceste susțineri ale apelantului fiind contrare ipotezei normei juridice de drept internațional invocate, și prin urmare, nu este declarată de aceste norme imprescriptibilă.
Tocmai din perspectiva normelor internaționale invocate de apelant, susținerile tendențioase ale apelantului potrivit cărora străduința Tribunalului București de a asimila un act criminal cu o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ar fi un raționament greșit și un act de justificare a unui act criminal prin hotărâre judecătorească, de neacceptat din partea unei instanțe de judecată din România anului 2014, care are obligația de a aplica regulile statului de drept apar ca vădit nefondate.
Calificarea drept ,,crimă împotriva umanității,, a unui act de condamnare politică, chiar vădit injust, cum este cel suferit de autorul apelantului în sensul actelor normative internaționale rezultă din definiția legală dată acestei noțiuni de actele normative menționate, acesta nu rezultă din declarațiile politice ale reprezentanților statului invocate de apelant și nici de prevederile art.439 și art.753 din Noul Cod Penal al României, care nu este aplicabil în cauză rationae temporis.
Prin cele de-al doilea motiv de apel, susținerile apelantului sunt în sensul că prima instanță nu a avut în vedere faptul că Noul Codul Penal al României, în vigoare la data pronunțării sentinței, sancționa ca infracțiune crima împotriva umanității (art.439), că răspunderea penală este imprescriptibilă în privința acestei fapte, că instanțele trebuie să repare prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a autorului său.
Și acest motiv de apel este vădit nefondat.
Curtea reamintește că apelantului că ,,crima împotriva umanității,, săvârșită sub imperiul Codului penal al României în vigoare în anul 1953 nu intră, potrivit prevederilor art.3 și următoarele din Noul Cod Penal, sub incidența acestui act normativ,
În ceea ce privește invocarea de către apelant a prevederilor art.153 alin. 2 lit. a din Noul Codul Penal al României, Curtea constată că acestea sunt contrare susținerilor apelantului, deoarece prevăd că ,, (2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul… a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise,, referindu-se la răspunderea penală iar nu la cea civilă.
Curtea reamintește apelantului faptul că potrivit Constituției, sarcina instanțelor judecătorești este să aplice legea, iar nu să creeze norme de drept, la libera lor apreciere dacă consideră că dacă răspunderea penală este imprescriptibilă, ar trebui să fie imprescriptibilă și răspunderea pentru prejudiciul material și moral cauzat prin săvârșirea unei fapte, chiar extrem de reprobabile cum este cea invocată de apelant.
Chiar dacă, în cauză, fapta ilicită a fost organizată de stat și de autoritățile sale, în numele unei ideologii asumate ca politică de stat, dacă nu există nici un dubiu în privința autorului faptei, nu este mai puțin adevărat, că legiuitorul este cel care, potrivit Constituției și legilor, într-un stat de drept, competența de a stabili modul de reparare a prejudiciului suferit de victimele condamnărilor politice, iar nu instanțele, în lipsa unui temei de drept care să le confere competența de a o face.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.480 alin.1 N.C.Pr.Civ va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant D. D. A. cu domiciliul București, ., . împotriva sentinței civile nr.286/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. S. B. A. S.
GREFIER
V. Ș.
Red. BAS
Tehnored. GC/ 4 ex
Jud. fond A. R. B.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 3/2015. Curtea de... | Evacuare. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
