Evacuare. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 57/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-01-2015 în dosarul nr. 57/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 57R
Ședința publică de la 19 ianuarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă V. D. împotriva deciziei civile nr.A421/08.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. C., având ca obiect: evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă reprezentată de avocat G. R. cu împuternicire avocațială la dosar și intimata reclamantă reprezentată de avocat R. D. cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte având cuvântul în susținerea recursului arată că procesul s-a derulat pe fondul unor grave încălcări ale principiilor de drept aplicabile în cauză și cu încălcarea drepturilor procesuale ale recurentei, astfel că poate fi caracterizat ca fiind un proces inechitabil.
Arată că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar judecata s-a făcut fără administrarea probatoriului.
Susține oral, motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, fără obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatei reclamante având cuvântul în combaterea recursului arată că primul motiv de recurs se referă și la lipsa calității procesuale active a reclamantei, însă acest aspect a fost soluționat, irevocabil, de către instanță.
Cu privire la lipsa de apărare invocată de către recurentă arată că aceasta a fost reprezentată pe tot parcursul procesului de către apărătorul ales, astfel că această susținere nu poate fi avută în vedere de către instanță.
Totodată arată că recurenta susține că între părți ar exista o convenție, însă nu a făcut dovada, în acest sens, astfel că solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică, cu obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 04.11.2009 sub nr._ , reclamanta Ș. D. M. a chemat în judecată pe pârâta V. D. și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, evacuarea acesteia din imobilul pe care îl ocupă fără titlu, situat în București, ..44, corp B, parter, . și obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a spațiului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art.480, art.1436 alin.1, art.998 din C.civ., reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în București, .. 44, corp B, parter, ., astfel cum reiese din decizia civilă nr.244A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, modificată în parte prin decizia civilă nr.1677/11.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel București.
S-a mai precizat că prin decizia civilă nr.3871/30.11.2000, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în temeiul Legii nr.112/1995, astfel încât de la data rămânerii definitive a acesteia și până în prezent pârâta a ocupat imobilul în mod abuziv.
La data de 12.05.2010, reclamanta a depus la dosar note scrise, prin care a renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și cerere precizatoare, prin care a indicat temeiul juridic al acțiunii.
La data de 15.09.2010, numita P. C. a depus o cerere de introducere în cauză a sa, în locul reclamantei, arătând că reclamanta i-a vândut imobilul.
Prin sentința civilă nr._/10.11.2010, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respingând acțiunea formulată de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a calificat cererea formulată de numita P. C. drept cerere de intervenție principală, a admis excepția netimbrării acesteia, și a anulat cererea de intervenție ca netimbrată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel intervenienta P. C., care a fost admis prin decizia civilă nr.385A/04.04.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, fiind desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că dreptul subiectiv asupra bunului include și dreptul la acțiune în ceea ce îl privește, iar dreptul la acțiune urmează bunul și drepturile ce poartă asupra bunului în patrimoniile oricăror persoane s-ar transfera acest bun, astfel că prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din care se solicită evacuarea intimatei pârâte, s-a transferat și dreptul la acțiune în patrimoniul succesorului în drept, operând transmisiunea calității procesuale active de la reclamanta vânzătoare Ș. D. către cumpărătoarea P. C., prima instanță rezolvând pricina în temeiul unei excepții procesuale greșit admise.
Recursul declarat împotriva deciziei civile nr.385A/04.04.2012 a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.1971/12.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă.
Instanța de recurs a constatat că decizia apelată este legală deoarece intimata reclamantă care a cumpărat imobilul ulterior introducerii acțiunii de la reclamanta vânzătoare Ș. D. s-a subrogat și sub aspect procesual în drepturile și obligațiile primei reclamante, dispozițiile art.1107 și art.1108 C.civ. invocate de pârâtă nefiind incidente în cauză în condițiile în care acestea reglementează plata prin subrogație și nu subrogarea cumpărătorului în drepturile vânzătorului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17.01.2013, sub nr._ .
La data de 23.05.2013, având în vedere considerentele deciziei din apel și recurs, prima instanță a luat act de transmiterea calității procesuale active de la reclamanta Ș. D. M., în calitate de vânzător, către cumpărătoarea P. C., dispunând rectificarea citativului, în sensul că aceasta din urmă deține calitatea de reclamant în prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr._/27.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea precizată privind pe reclamanta P. C. și pe pârâta V. D. și a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în București, ..44, corp B, parter, ., pentru lipsă de titlu. A luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului doi de cerere, având ca obiect plata lipsei de folosință a imobilului. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 754,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 07.10.1996 s-a încheiat între P.M.B., în calitate de vânzător și V. M. și V. D., în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare nr.450/1996, cu privire la apartamentul nr. 1, situat în .. 44, ., compus din 3 camere, hol, cameră serv., bucătărie, cameră, baie, vestibul, culoar, WC serviciu, 2 balcoane, boxă (subsol), cota indiviză de 8,41 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 22,71 mp teren, situat sub construcție, vânzarea perfectându-se în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin sentința civilă nr._/16.11.1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr.450/1998, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.3871/30.11.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanta P.M.B. împotriva pârâților ., V. M. și V. D., s-a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienții S. P. Odiseia, O. T. și Ș. D. M. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.450/07.10.1996, încheiat între P.M.B., în calitate de vânzător, și V. M. și V. D., în calitate de cumpărători, fiind repuse părțile în situația anterioară încheierii acestui contract.
Prin decizia civilă nr.244A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, modificată în parte prin decizia civilă nr.1677/11.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a fost atribuit numitei Ș. D. M., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, .. 44, corp B, parter, ..
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.374 din 25.05.2010 de BNPA D. A. și Z. M., numita Șandu D. M. a vândut apartamentul nr. 1, situat în București, . Ș. nr. 44, corp B, parter, sector 1, din care solicită evacuarea pârâtei, către reclamanta P. C..
Față de situația de fapt expusă, constând în desființarea titlului de proprietate al pârâtei V. D. pe cale judecătorească, în mod irevocabil și împrejurarea că în tot acest interval de timp nu s-a încheiat cu fosta proprietară Ș. D. M. sau succesoarea în drepturi a acesteia, reclamanta P. C., un contract de închiriere în temeiul căruia pârâta să beneficieze în continuare de folosința imobilului din .. 44, ., prima instanță a reținut că pârâta ocupă în prezent fără un titlu locativ imobilul în litigiu. Instanța a mai reținut că prin răspunsurile la interogatoriu pârâta a recunoscut că ocupă în continuare imobilul fără să plătească chirie de la rămânerea irevocabilă a sentinței nr._/16.11.1999, deci din anul 2000.
Așa fiind, instanța a considerat că ocuparea abuzivă a imobilului de către pârâtă, care nu mai deține vreun titlu locativ cu privire la imobilul din .. 44, sector 1 din anul 2000, este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantei și să o împiedice pe aceasta să dispună de acest spațiu conform propriei voințe, iar perpetuarea acestei situații din anul 2000 și până în prezent este prejudiciabilă pentru reclamantă, fiind astfel justificată măsura evacuării pârâtei din imobil.
Cât privește pretinsa înțelegere verbală existentă între fosta proprietară Ș. D. M. și pârâta V. D., prin care s-ar fi recunoscut acesteia un drept de abitație viageră cu privire la imobil, prima instanță a reținut că este puțin credibilă această apărare a pârâtei, în condițiile în care nu s-a depus nicio dovadă în acest sens, apărătorul pârâtei susținând (fără temei) că toate actele sunt în posesia unui avocat, care în prezent este decedat, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a invocat o asemenea împrejurare în primul ciclu procesual, în care a figurat ca reclamantă chiar persoana cu care pretinde că ar fi avut o astfel de înțelegere.
A mai reținut că Ș. D. M. a devenit proprietar exclusiv al imobilului abia în anul 2008, în urma finalizării procesului de partaj, prin decizia civilă nr.244A/21.02.2008 a Tribunalului București, astfel că nu putea încheia o astfel de convenție în anul 2005, cum a pretins pârâta, iar în ipoteza existenței unei asemenea înțelegeri nu ar fi introdus acțiune în evacuarea numitei V. D. în anul 2009. Nu s-a invocat încheierea unui contract de locațiune, care ar fi fost opozabil noului proprietar, reclamanta P. C., în anumite condiții (dacă s-ar fi încheiat prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă și cu respectarea formelor de publicitate imobiliară, ceea ce nu s-a dovedit), astfel încât o posibilă convenție încheiată de pârâtă cu fostul proprietar Ș. D. M. este lipsită de relevanță.
Față de cererea de renunțare la judecată cu privire la capătul doi de cerere, având ca obiect plata lipsei de folosință a imobilului din care s-a solicitat evacuarea pârâtei, având în vedere că reclamanta P. C. a depus la dosar cerere în acest sens încă din primul ciclu procesual, reiterând verbal aceeași solicitare în ședința publică din 20.06.2013, în temeiul art.246 C.pr.civ., văzând manifestarea de voință a acesteia și principiul disponibilității procesului civil, prima instanță a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei în ceea ce privește capătul doi de cerere.
În temeiul art.274 C.pr.civ., văzând soluția pronunțată în cauză, instanța a obligat pârâta, aflată în culpă procesuală, să plătească reclamantei suma de 754,3 lei ,cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar aferente cererii de evacuare (10,3 lei) și onorariul de avocat din faza apelului (744 lei - f.35-37), reținând că pârâta a fost obligată la plata onorariului de avocat din faza recursului prin decizia civilă nr.1971/12.11.2012, a Curții de Apel București.
Instanța nu a acordat taxa de timbru în cuantum de 411 lei, aferentă capătului de cerere având ca obiect plata lipsei de folosință a imobilului, având în vedere atât faptul că s-a formulat cerere de renunțare la judecată cu privire la acesta, cât și împrejurarea că taxa de timbru a fost achitată de fosta proprietară Ș. D. M. și nu de reclamanta P. C..
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta V. D., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la data de 09.09.2013, sub nr._ .
În motivele de apel formulate, apelanta a susținut că reclamanta P. C., introdusă în cauză pe parcursul procesului, nu are calitate procesuală activă. A mai susținut că pe parcursul procesului acesteia i-a fost încălcat dreptul la apărare, a solicitat probe care nu au fost admise. Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia aceasta a beneficiat de un drept de habitație viageră ce i-a fost acordat de către Ș. D. M., fiind respinsă cererea de a se depune la dosar înscrisul doveditor.
La data de 07.02.2014, intimata P. C. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe, întrucât este legală și temeinică.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Prin decizia civilă nr.421 A din 08.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâta V. D., împotriva sentinței ca nefondat și a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 248 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
În temeiul legii nr.112/1995, a fost încheiat la data de 07.10.1996, între P.M.B., în calitate de vânzător și V. M. și V. D., în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare nr.450/1996, pentru apartamentul nr.1, situat în .. 44, ., compus din 3 camere, hol, cameră serv., bucătărie, cameră, baie, vestibul, culoar, WC serviciu, 2 balcoane, boxă (subsol), cota indiviză de 8,41 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 22,71 mp teren, situat sub construcție, vânzarea perfectându-se în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin sentința civilă nr._/16.11.1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr.450/1998, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.3871/30.11.2000, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanta P.M.B. împotriva pârâților ., V. M. și V. D., s-a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienții S. P. Odiseia, O. T. și Ș. D. M. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.450/07.10.1996, încheiat între P.M.B., în calitate de vânzător și V. M. și V. D., în calitate de cumpărători, fiind repuse părțile în situația anterioară încheierii acestui contract.
Prin decizia civilă nr.244A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, modificată în parte prin decizia civilă nr.1677/11.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a fost atribuit, în deplină proprietate și posesie, numitei Ș. D. M., imobilul situat în București, .. 44, corp B, parter, ..
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 374/25.05.2010 de BNPA D. A. și Z. M., Șandu D. M. a vândut apartamentul nr. 1, situat în București, . Ș. nr. 44, corp B, parter, sector 1, reclamantei P. C..
Prin urmare, în prezent, proprietara imobilului în litigiu este reclamanta P. C., astfel încât calitatea procesuală activă a acesteia este dovedită.
Pe de altă parte, această problemă de drept a fost dezlegată irevocabil prin decizia civilă nr.385A/04.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă. Pentru aceste motive, tribunalul a constatat că motivul de apel formulat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei este nefondat și urmează să îl respingă.
Referitor la critica privind dreptul la apărare al apelantei, tribunalul a constatat că și aceasta este nefondată. Pe parcursul procesului, apelanta-pârâtă a fost reprezentată de către apărătorul său ales, astfel încât a avut posibilitatea să-și formuleze apărările pentru dovedirea titlului său locativ pentru imobilul proprietatea reclamantei. Apelanta a susținut că beneficiază de un drept de habitație viageră pentru imobilul în litigiu, ce i-a fost acordat de către Ș. D. M., însă nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris doveditor care să ateste temeinicia acestor susțineri, iar o astfel de probă nu a fost făcută nici în calea de atac a apelului. De asemenea, apelanta nu a produs nicio probă care să constituie un indiciu temeinic pentru a dovedi faptul că a existat pretinsa convenție în baza căreia susține că ocupă imobilul proprietatea reclamantei. O astfel de probă nu a fost făcută în niciunul din stadiile procesuale în care s-a aflat cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar. Prin urmare, afirmațiile pârâtei-apelante sunt fără temei, așa cum corect a reținut și prima instanță și tribunalul nu le primește.
În consecință, tribunalul a reținut că titlul de proprietate al pârâtei V. D. a fost desființat irevocabil prin hotărâre judecătorească, iar aceasta nu a încheiat cu fosta proprietară Ș. D. M. sau succesoarea în drepturi a acesteia, reclamanta P. C., un contract de închiriere în temeiul căruia pârâta să beneficieze în continuare de folosința imobilului din .. 44, ., astfel încât pârâta ocupă abuziv imobilul în litigiu, prima instanță făcând o analiză corectă a probelor e au fost produse de către părți, dispunând corect evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei.
Pentru motivele arătate, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art.296 din C.pr.civ., tribunalul a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta V. D. și a menținut hotărârea primei instanțe, ca fiind legală și temeinică.
În temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., tribunalul a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 248 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru avocat, conform chitanței nr. 1/07. 02. 2014. Tribunalul a reținut că înscrisul aflat la fila 18 din dosar, respectiv chitanța nr. 22/28.06.2013, nu constituie o dovadă a cheltuielilor efectuate de intimata P. C. în calea de atac a apelului, întrucât din mențiunile acesteia a rezultat că a fost emisă pentru dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București și înainte de formularea cererii de apel de către apelanta V. D..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta pârâtă V. D., recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., solicitând modificarea sau casarea cu trimitere a deciziei recurate și criticând hotărârea prin prisma următoarelor motive:
I.Procesul s-a derulat pe fondul unor grave încălcări ale principiilor de drept aplicabile și cu încălcarea drepturilor procesuale fundamentale ale recurentei -pârâte iar ca urmare, înt-un proces vădit inechitabil, motiv de casare prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ raportat la art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Recurenta arată că prezenta acțiune de evacuare a fost introdusa împotriva recurentei pârâte de către reclamanta S. D.-M..
În timpul derulării procesului in fata Judecătoriei sectorului 1 reclamanta a înstrăinat apartamentul din care s-a cerut evacuarea sa, perfectând contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.374/25.05.2010 cu intimata, cumpărătoarea P. C..
Ca urmare, reclamanta inițială a renunțat la aceasta calitate procesuala, fiind in continuare "substituita" de cumpărătoare.
Recurenta pârâtă a arătat că a ridicat excepția lipsei calității procesuale active a numitei P. C.. Judecătoria sectorului 1 a admis excepția dar în urma apelului exercitat de aceasta, Tribunalul București - Secția a IV-a Civila a statuat ca P. C. îsi justifica întru totul calitatea procesuală activă, iar ca urmare, s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea fondului cauzei.
Chiar daca acest aspect procesual a fost tranșat în sensul stabilit de tribunal printr-o soluție ce a căpătat autoritatea lucrului judecat, recurenta pârâtă consideră că aceasta statuare are la origine o gravă încălcare a prevederilor art.1107 pct.1 C.civ.
Instituția subrogației legale reglementata de susmenționatul text se situează în limita unor criterii foarte clar stabilite, de la care nu sunt admise excepții. Ca urmare, textul este aplicabil exclusiv in accepțiunea ca subrogarea in locul vânzătorului nu poate avea loc decât in ipoteza in care ea este expresa si este făcuta concomitent cu vânzarea-cumpărarea.
În speța, actul translativ de proprietate nu cuprinde o asemenea stipulație, în pofida faptului ca la data perfectării sale acțiunea in evacuare era introdusa si se afla in curs de judecata.Ideea subrogării le-a survenit celor în cauză ulterior, iar ca urmare nu putea produce consecințe juridice în cauza.
Recurenta pârâtă a supus atenției Curții acest aspect procesual pentru a demonstra caracterul inechitabil al procesului ieșit in evidenta printre altele, în acel stadiu al procesului. Deci, o reglementare legală categorică, fără soluții alternative și fără posibilități de a da textului legal o altă interpretare decât exprimarea literala si logică a voinței legiuitorului, a fost pur si simplu răsturnată, exclusiv pentru a salva situația substituentei P. C..
Recurenta susține că în continuare, pe parcursul rejudecării fondului și a apelului, conjugate cu arbitrariul comis in interpretarea si aplicarea art.1107 pct.1 C.civ., demonstrează că recurenta pârâtă este victima unui proces vădit inechitabil.
II. Instanța de apel a dat o rezolvare vădit nelegală motivului de casare cu care a fost investită prin care susținea că i s-a încălcat in mod flagrant dreptul la apărare.
În fata primei instanțe, cu prilejul rejudecării, recurenta susține că i s-a încălcat grav dreptul la apărare.
În contextul în care în primul ciclu procesual nu s-au administrat probe, era absolut firesc ca la rejudecare instanța să fi pus în discuție dreptul părtilor de a solicita probe. Cum însa, în opinia recurentei, magistratul fondului în rejudecare avea deja formată o anumita convingere asupra soluției pe care urma să o pronunțe, a omis faza obligatorie de mai sus, acordându-i recurentei pârâte direct cuvântul asupra fondului. Apărătorul recurentei - pârâte a stăruit însă să se pună în discuție cererea de probe a acesteia, magistratul fondului a revenit foarte greu asupra măsurii dispuse.
Recurenta–pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri în varianta procesuală reglementată de art.172 C.pr.civ., în sensul obligării "reclamantei" inițiale, S. D.-M. vânzătoarea către P. C., de a depune la dosarul cauzei convenția sub semnătură privată prin care defunctul său soț V. M., a convenit cu S. D.-M., să-i constituie un drept de habitatie viageră pentru apartamentul in litigiu, apartament cumpărat de recurenta pârâtă in condițiile Legii nr.112/1995 de la Primăria Municipiului București, contractul fiind ulterior desființat prin hotărâre judecătoreasca.
Era esențial în apărarea de mai sus că S. D.-
M. a fost căsătorită cu fratele recurentei pârâte fiind deci în
relații foarte apropiate cu aceasta pe care în perioada premergătoare anului 1989 soțul recurentei pârâte a ajutat-o foarte mult, iar ca urmare se simțea obligată moral să încheie înscrisul menționat în scopul asigurării acesteia întrucât odată cu solicitarea probei cu înscrisul menționat, recurenta - pârâtă a învederat ca singurul exemplar existent este deținut de S. D.-M..
Recurenta pârâtă arată că a stăruit să se aplice procedura prevăzută de art.172 și art.175 C.pr.civ. în sensul citării acesteia cu mențiunea prezentării sale in instanța cu actul solicitat.
Din considerente inexplicabile judecătorul fondului a reținut că recurenta pârâtă ar fi solicitat "proba cu martori" iar ca atare a respins-o cu motivarea potrivit căreia perfectarea înscrisului de către defunctul soț al acesteia și fosta ei cumnată este "neverosimila". În acest sens, s-a motivat că dacă realmente ar fi existat un asemenea înscris, ar fi fost cerută administrarea în primul ciclu procesual.
Recurenta pârâtă arată că în fata instanței s-a plâns (formulând un motiv de casare pe acest abuz procesual) de vădita încălcare a dreptului la apărare. Totodată a demonstrat cu argumente absolut convingătoare că în contextul existentei unui drept de habitatie viageră, constituit prin "stipulație pentru altul" și nedeținând din motive obiective un exemplar al înscrisului, aducerea la dosar a exemplarului deținut exclusiv de fosta reclamantă, care în raport de acest proces este un terț, era unica modalitate de a se apară în scopul stabilirii adevărului. Acest scop, care potrivit prevederilor art.129 alin.5 C.pr.civ. constituie pentru magistratul cauzei obligația fundamentala in instrumentarea acestuia, a fost ignorat, si de către instanța de apel.
Or, apare ca un non sens, și un abuz judiciar, să se refuze aducerea la dosar a unui înscris esențial pentru cauza când legea instituie o asemenea procedura prin art.172 si urm. C.pr.civ., fără să fi condiționat în vreun fel recurgerea la aceasta modalitate.
Este suficient că partea să învedereze că nu deține acel înscris (indiferent din ce motive), care se afla în posesia pârtii adverse sau a unei terțe persoane.
În speța, dacă numita S. D.-M. și-ar fi păstrat calitatea de reclamantă, problema depunerii înscrisului se rezolvă procedural în mod direct, dar întrucât s-a retras din cauza în mod fraudulos tocmai pentru a nu i se opune actul juridic al habitatiei viagere, era imperios necesar să fie citată ca terța persoană cu mențiunea prezentării înscrisului invocat de recurenta pârâtă.
Recurenta – pârâtă a explicat și împrejurarea care explică neinvocarea acestui act juridic în faza inițiala a procesului: insuficienta comunicare între client si apărător. Recurenta – pârâtă a considerat că nu exista nicio cale procedurală de a fi valorificată ca proba, iar ca atare i-a relatat apărătorului doar aspectele de ordin moral si ingratitudinea reclamantei vis-a-vis de promisiunile pe care i le-a făcut soțului acesteia.
Instanța de apel a preluat argumentația subiectivă a judecătorului de la fond, deși prevederile art.129 alin.5 C.pr.civ. o obligau să treacă peste resentimentele ce i le-au creat teza însușită, și să dea prevalență principiului rolului activ în scopul stabilirii adevărului și prevenirea oricărei greșeli în stabilirea situației de fapt dedusă judecații.
În raport de aceste considerente, având în vedere admisibilitatea probei cu înscrisuri in actuala fază procesuala, recurenta – pârâtă solicită a se da curs prevederilor art.172 raportat la art.175 si art.176 C.pr.civ, în considerarea tezei că în scopul stabilirii adevărului este oportuna aducerea în instanța a fostei reclamante S. D.-M. pentru a confirma sau infirma personal dacă s-a perfectat înscrisul, decât să se accepte teza instanței de fond și a celei de apel ca aceasta apărare a recurentei - pârâte este neverosimilă.
Recurs legal timbrat.
Intimata reclamată a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, susținând că i s-a stabilita calitatea procesuală prin deciziile instanțelor de control judiciar din ciclu procesual anterior, că în ciclul procesual anterior instanța fondului a administrat probele relevante și că recurenta nu a făcut dovada vreunui titlu cu privire la imobilul unde locuiește.
Recurenta nu a mai solicitat administrarea de probe noi în sensul art.305 C.pr.civ., în faza recursului.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Astfel, prin primul motiv de recurs recurenta reclamantă susține că procesul s-a derulat pe fondul unor grave încălcări ale principiilor de drept aplicabile și cu încălcarea drepturilor procesuale sale fundamentale, într-un proces vădit inechitabil, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ raportat la art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, caracter inechitabil care rezidă din constatarea calității procesuale active a intimatei reclamante în cauză.
Acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În acest sens, Curtea reține că într-un ciclu procesual anterior, prin decizia civilă nr.385A/04.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.1971/12.11.2012 Curții de Apel București Secția a III-a Civilă s-a reținut cu putere de lucru judecat, în considerentele acestei decizii, astfel cum acestea sunt redate în cele ce preced, că intimata reclamantă P. C., care a dobândit imobilul din care se solicită evacuarea în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.374 din 25.05.2010 de BNPA D. A. și Z. M., de la numita Ș. D. M. ulterior introducerii acțiunii în evacuare de către aceasta din urmă, are calitate procesuală activă în cauză; instanțele de control judiciar au reținut că prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din care se solicită evacuarea recurentei pârâte a operat și transferul dreptului la acțiune în patrimoniul succesorului convențional, astfel că a avut loc transmisiunea calității procesuale active de la reclamanta vânzătoare Ș. D. către cumpărătoarea P. C., parte ce își justifică participarea procesuală activă. Instanțele de control judiciar au constata că intimata reclamantă care a cumpărat imobilul ulterior introducerii acțiunii de la reclamanta vânzătoare Ș. D. s-a subrogat și sub aspect procesual în drepturile și obligațiile primei reclamante, dispozițiile art.1107 și art.1108 C.civ. invocate de pârâtă nefiind incidente în cauză în condițiile în care acestea reglementează plata prin subrogație și nu subrogarea cumpărătorului în drepturile vânzătorului.
Curtea reamintește că recurentei, care critică deciziile mai sus menționate susținând că sunt nelegale și inechitabile că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat, sub aspect negativ aceasta împiedicând părțile să formuleze o cerere nouă prin care să tindă o nouă judecare a cauzei, iar sub aspect pozitiv, se bucură de putere de lucru judecat, fiind prezumată în mod absolut ca fiind legală și temeinică.
Puterea de lucru judecat este reglementată de prevederile art.1201 C.civ. ca o prezumție legală absolută irefragabilă în raport de care o hotărâre judecătorească irevocabilă este considerată că reflectă adevărul, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre parți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o judecată ulterioară.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasa dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, această reglementare a autorității de lucru judecat in forma prezumției venind să asigure, din nevoia de ordine si stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor intre considerentele hotărârii judecătorești.
Cum, potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1202 alin.2 C.civ., în relația dintre părți aceasta prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate pretinde ca în cauză, faza rejudecării după casare să se stabilească contrariul a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.
Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în forma puterii de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridica și ordine socială, și face imposibilă readucerea în fata instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate; mai mult, valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO precum susține recurenta, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii, cum este în cauză principiul securității raporturilor juridice.
În acest sens, în jurisprudența Curții EDO (cauzele R. contra României, paragrafele 23, 24, Brumărescu c.României, nr._/1995, § 61, Riabykk c.Rusiei, nr._/1999) s-a statuat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin articolul 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției unde se vorbește despre superioritatea dreptului ca element de patrimoniu comun a statelor membre. Unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, între altele, ca soluția dată și rămasă definitivă să nu mai fie repusă în discuție (Brumărescu c.României, nr._/1995, § 61). În virtutea acestui principiu nici una dintre părți nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii doar în scopul obținerii unei reexaminări a cauzei și o nouă decizie despre acest subiect. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere pe același subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât dacă există motive substanțiale și imperioase care o cer (Riabykk c.Rusiei, nr._/1999).
Așa fiind, în mod legal instanțele de fond au respins criticile pârâtei prin care aceasta susținea nelegalitatea unei decizii definitive și irevocabile, respectiv al caracterul nelegal al deciziei civile nr.385A/04.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1971/12.11.2012 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă, astfel că și criticile prin care recurenta susține că în privința sa s-au adus încălcări ale principiilor de drept aplicabile și drepturilor sale procesuale fundamentale, într-un proces vădit inechitabil, sunt vădit nefondate.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenta reclamantă critică decizia susținând că instanța de apel a dat o rezolvare vădit nelegală motivului de apel, care ar fi condus în opinia recurentei la desființarea hotărârii primei instanțe, și prin care aceasta susținea că i s-a încălcat in mod flagrant dreptul la apărare.
Și acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În aceste sens, Curtea, referitor la modalitatea de exercitare a dreptului la apărare de către recurentă, constată că în primul ciclu procesual, recurenta nu a formulat întâmpinare și nu a solicitat nici o probă în apărare, iar anterior soluționării cererii de constatare a transmisiunii convenționale a calității procesuale active de la reclamanta inițială, Ș. D. M. către intimata reclamantă P. C., la termenul de judecată din 15.09.2010, prima instanță a administrat recurentei pârâte interogatoriul solicitat de reclamanta inițială, persoană care, susține recurenta, i-ar fi transmis soțului acesteia, un drept de abitație viageră, sentința desființată rămânând în pronunțare la un termen ulterior, respectiv la cel din 27.10.2010.
Curtea mai reține că în faza rejudecării după casare, la termenul de judecată din 15.09.2010, după cum rezultă din considerentele sentinței primei instanțe, pârâta a solicitat instanței încuviințarea probei testimoniale pentru a dovedi încheierea cu numita Ș. D. a unei convenții de abitație viageră cu privire la imobil, și obligarea acesteia, în baza art.172 și art.175 C.pr.civ. a depune această convenție, cerere de probe pe care prima instanță a respins-o ca nefiind utilă cauzei cu motivarea că numita Ș. D. nu are calitate de proprietar al imobilului din care se solicită revendicarea, astfel că o posibilă convenție pretins încheiată de către pârâtă cu reclamanta nu are relevanță probatorie.
În condițiile în care recurenta, asistată de avocat, cu toate că nu solicitase în condițiile prevăzute de lege probele pe care le considera necesare, respectiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art.115 C.pr.civ, a cerut încuviințarea lor primei instanțe, iar acesta s-a pronunțat motivat și legal, după cum se va expune mai jos, asupra acestei cereri, contrar susținerilor tendențioase și nefondate ale recurentei, acesteia nu i s-a încălcat în nici un fel dreptul la apărare.
Este de reținut și faptul că recurenta, asistată de avocat, și care nu a formulat apărări în conformitate cu prevederile art.115 C.pr.civ în sensul de a indica răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii și dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, susține în esență că încălcarea dreptului său la apărare ar fi avut loc prin aceea că ea, și nu instanța ar fi pus în discuție necesitatea de a administra probele și că această împrejurare ar avea semnificația că magistratul fondului în rejudecare avea deja formată o anumita convingere asupra soluției pe care urma să o pronunțe, și că a omis încuviințarea probelor, acordându-i recurentei pârâte direct cuvântul asupra fondului, iar apărătorul recurentei-pârâte ar fi stăruit să se pună în discuție cererea de probe a acesteia, iar magistratul fondului a revenit foarte greu asupra măsurii dispuse.
Curtea constată că susținerile recurentei, care și-a exercitat pe deplin dreptul la apărare cu toate că nu formulase cererea de probe în condițiile legii, pe caleaq întâmpinării și nu se afla nici în coordonatele prevăzute de dispozițiile art.118 alin.2 C.pr.civ., beneficiind de asistență juridică calificată, sunt tendențioase în condițiile în care recurenta își invocă propria culpă de a solicita probele în condițiile legii, ceea ce nu poate fi primit; mai mult, din partea introductivă a hotărârii primei instanțe rezultă că ulterior referatului grefierului de ședință, pârâta a solicitat probe, asupra cărora instanța s-a pronunțat, iar ulterior a constatat cauza în stare de judecată, astfel că sunt nereale susținerile recurentei potrivit cărora judecătoria ar fi constatat anterior solicitării de probe cauza în stare de judecată și că ar fi revenit foarte greu asupra măsurii dispus, și acelea că ar fi avut vreo convingere preformată, defavorabilă recurentei.
În ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora prima instanță ar fi săvârșit un abuz respingându-i cererea formulată în condițiile art.172 C.pr.civ, de a obliga pe reclamanta inițială, Ș. D.-M. de a depune la dosarul cauzei convenția sub semnătură privată prin care defunctul său soț V. M., a convenit cu aceasta să-i constituie un drept de habitație viageră pentru apartamentul in litigiu, și acestea sunt vădit nefondate.
Prevederile art.172 C.pr.civ statuează că atunci ,,când partea învederează că partea potrivnică deține un înscris privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. Cererea de înfățișare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părților sau dacă însăși partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul.,, În cauză, prevederile art.172 C.pr.civ nu erau întrunite în cauză, în condițiile în care numita Ș. D.-M. nu mai avea calitatea de parte în cauză, calitatea sa procesuală activă fiind transmisă intimatei reclamante P. C., cu care nu încheiase vreo convenție prin care să folosească imobilul.
Mai mult, în conformitate cu prevederile art.167 C.pr.civ. probele pot fi încuviințate numai dacă ele pot să conducă la dezlegarea pricinii, or o eventuală convenție încheiată de soțul recurentei pârâte cu fosta proprietară a imobilului, de constituire în favoarea acestuia a unui drept de abitație pentru apartamentul in litigiu, nu reprezenta o probă care să poată fi încuviințată în condițiile în care nu avea nici o relevanță probatorie în cauză (nu era nici măcar pertinentă), dat fiind că o eventuală asemenea convenție încheiată cu fostul proprietar nu era opozabilă intimatei reclamante în calitate de nou proprietar al imobilului, în raport de principiile relativității efectelor actului juridic, reglementat de prevederile art.969 C.civ.
Neavând nici un titlu în privința imobilului pe care îl ocupa, iar proba solicitată nu era nici măcar pertinentă, și nicidecum concludentă, nu erau incidente nici dispozițiile art.175 C.pr.civ. câtă vreme, chiar dacă ar fi existat o asemenea convenție precum cea invocată de recurentă, după cum s-a arătat mai sus, aceasta nu era opozabilă intimatei reclamante. În plus, în raport de dispozițiile art.167 C.pr.civ., nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel ar fi respins nefondat cererea sa de aplicare a prevederilor art.172 și art.175 C.pr.civ în privința numitei Ș. D.-M. și nu și-ar fi exercitat rolul activ în condițiile în care prevederile art.129 alin.5 C.pr.civ. nu obligă instanța să administreze probe ce privesc pe persoane care sunt terți în proces, și care nu sunt pertinente și concludente.
În ceea ce privește susținerile recurentei prin care arată că din considerente inexplicabile instanța fondului ar fi reținut că ar fi solicitat "proba cu martori" pe care ar fi a respins-o cu motivarea că perfectarea înscrisului de către defunctul soț al acesteia și reclamanta inițială, fosta ei cumnată Ș. D.-M. ar fi "neverosimilă" și acestea sunt tendențioase și nefondate; în aceste sens, din cuprinsul părții introductive a hotărârii primei instanțe, reiese faptul că recurenta pârâtă a solicitat proba cu martori, astfel că în mod legal și temeinic prima instanță a respins această probă ca nefiind utilă cauzei motivând, cum s-a arătat mai sus, că numita Ș. D. nu are calitate de proprietar al imobilului din care se solicită revendicarea, astfel că o posibilă convenție pretins încheiată de către pârâtă cu reclamanta nu are relevanță probatorie.
Este adevărat că sub aspectul temeiniciei, în considerentele sentinței primei instanțe s-a reținut faptul că existența unei convenții de abitație viageră încheiate cu fosta proprietară ce a inițiat acțiunea în evacuarea pârâtei este ne-credibilă, dar nu mai puțin adevărat este că în primul ciclu procesual, anterior soluționării cererii de constatare a transmisiunii convenționale a calității procesuale active de la reclamanta inițială, Ș. D. M. către intimata reclamantă P. C., în cadrul interogatoriului luat la termenul de judecată din 15.09.2010 de reclamanta inițială, persoană care, susține recurenta, i-ar fi transmis un drept de abitație viageră, recurenta pârâtă a recunoscut că ocupă fără nici un titlu imobilul în care locuiește fără titlu din anul 2000 și fără a achita chirie și nu a fost în măsură să invoce împotriva celei care îi constituise pretinsul drept de abitație existența vreunei convenții.
Mai mult, deși la rejudecarea în fond a pricinii recurenta invocase o convenție de abitație viageră, în cadrul soluționării recursului de față recurenta pârâtă susține faptul că constituirea pretinsului drept de habitatie viageră, s-ar fi făcut printr-o "stipulație pentru altul", invocând o stare de fapt diferită de cea invocată în fața instanțelor de fond, direct în recurs și schimbând cauza apărărilor sale, ceea ce, în raport de prevederile art.295 alin.1 raportat la art.316 C.pr.civ. nu poate fi primit.
În fine, sunt vădit formulate ,,pro causa,, susținerile recurentei potrivit cărora schimbarea cauzei juridice a apărărilor sale direct în recurs s-ar datora insuficientei comunicări cu apărătorul său, deoarece prevederile legale privind probațiunea și limitele efectului devolutiv al căilor de atac nu pot fi aplicate diferențiat părților, în funcție de raporturile lor cu avocații.
Pentru aceste considerente, văzând prevederile art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
Văzând și dispozițiile art.274 C.pr.civ., Curtea va obliga pe recurent la plata sumei de 496 lei cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocațial, în măsura în care s-a dovedit că au fost efectuate în legătură cu soluționarea recursului de față .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă V. D. împotriva deciziei civile nr. A421/08.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimata reclamantă P. C..
Obligă pe recurent la 496 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. B. A. S. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. B.A.S.
Tehnored. T.I./2 ex
Jud. apel:
A. D. B.
A. E. P.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 30/2015. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 803/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
