Anulare act. Decizia nr. 346/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 346/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 29066/3/2013
Dosar nr._
(2231/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.346
Ședința publică de la 25.06.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta pârâtă C. A., împotriva încheierii de ședință din data de 11.04.2014, respectiv împotriva sentinței civile nr.772 din 13.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. G. și cu intimata pârâtă P. R. D..
P. are ca obiect: rezolutiune act – contract de vânzare cumpărare
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.06.2015 și apoi la 25.06.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, la data de 28.08.2013, reclamanta D. G. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele P. R. D. și C. A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3006/15.07.2010.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în temeiul contractului de împrumut încheiat la data de 23.01.2009, a transmis către pârâta P. folosința oneroasă a sumei de_ euro, aceasta din urmă având obligația de a o returna la data de 30.06.2009, sub sancțiunea aplicării de penalități de întârziere de 0,1% pe zi și a obligației de a asigura transferul dreptului de proprietate a terenului în suprafață de 2000 mp situat în orașul Voluntari, .. Aceasta din urmă obligație a fost asumată de debitoare în calitate de tutore al tatălui său, R. N., în beneficiul căruia a fost acordat și împrumutul. Având în vedere că la scadența, debitoarea nu și-a respectat obligația de returnare a împrumutului, creditoarea a introdus o cerere de chemare în judecată, obținând astfel titlul executoriu constând în sentința civilă nr.176/4.02.2013, irevocabilă prin decizia nr.158/6.06.2013. În încercarea de a-și pune în executare silită titlul, creditoarea a aflat că debitoarea a înstrăinat toate bunurile sale, inclusiv terenul ce s-a constituit ca garanție a contractului de împrumut. În ceea ce privește contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3006/15.07.2010, arată că sunt îndeplinite condițiile acțiunii revocatorii, astfel există frauda debitoarei care a înstrăinat la un preț sub valoarea de piață, iar cumpărătoarea C. A. cunoștea valoarea economică reală a imobilului. Mai arată că în aceeași perioadă, pârâta P. a mai înstrăinat un teren în zonă pentru prețul de_ euro, o valoare reala. Învederează că, față de neîndeplinirea de către vânzătoare a condiției privind depunerea prețului obținut în termen de 7 zile într-un cont pe numele interzisului R. N., condiție impusă de Comisia pentru ocrotirea minorilor și persoanelor cu handicap, contractul este rezolvit de drept.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1562 C.civ.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri. La termenul de judecată din data de 11.04.2014, în temeiul art 258 C.proc.civ, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtelor, răspunsurile fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Pârâta C. A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual active și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei P., respinse, ca neîntemeiate prin încheierea din 11.04.2014 (fila 93-95). Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că nu sunt întrunite cerințele acțiunii revocatorii întrucât patrimoniul din care a ieșit bunul era cel al interzisului R. N., care nu a avut calitate de debitor față de reclamantă.
Pârâta P. R. D. nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 11.04.2014, tribunalul a pus în discuția părților calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și temeiul de drept.
Prin sentința civilă nr.772/13.06.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis acțiunea formulată de către reclamantă, a constatat inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3006/15.07.2010, față de reclamantă și a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 9994,1 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de împrumut întocmit la data de 23.01.2009, reclamanta a acordat pârâtei P. R. suma de_ euro, cu obligația pentru aceasta din urmă de a restitui împrumutul la data de 30.06.2009, sub sancțiunea aplicării de penalități de întârziere de 0,1% pe zi. S-a mai prevăzut că în cazul în care, în termen de 60 zile de la scadență, debitoarea nu restituie suma, să transfere, la cererea creditoarei, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2000 mp situat în orașul Voluntari, . (ce face parte dintr-un lot de 4,51 ha), aflat în proprietatea tatălui său R. N., „întrucât suma împrumutată a fost folosită la întreținerea acestuia, care este paraplegic” (fila 74).
Prin sentința civilă nr.176/4.02.2013 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă cererea reclamantei și obligată pârâta P. R. la plata sumei de_ euro împrumut nerestituit și a sumei de_ euro, penalități de întârziere. În vederea recuperării creanței, reclamanta și-a pus în executare silită titlul, în acest sens formându-se dosarul de executare silită nr.817/2013 al SCPEJ D., C.&Asociații.
La data de 15.07.2010 a fost autentificat de către BNPA Voluntas Legibus contractul de vânzare cumpărare nr.3006 în temeiul căruia numitul R. N., prin tutore P. R. a înstrăinat către pârâta C. A. terenul în suprafață de_ mp din orașul Voluntari . (fosta .), pentru prețul de_ lei, pe care pârâta P. s-a obligat sa îl depună, în termen de 7 zile într-un cont pe numele tatălui său, conform Dispoziției nr.1583/25.06.2010 a Primarului Sectorului 2. Obligația aceasta nu a fost adusă la îndeplinire, așa cum rezultă din adresa înaintata de BNPA Voluntas Legibus către executorul judecătoresc (fila 79).
S-a mai stipulat în cuprinsul actului de vânzare cumpărare împrejurarea că în situația nerespectării obligației de depunere a prețului în contul lui R. N., contractul se consideră rezolvit de drept, cumpărătoarea având dreptul la restituirea prețului de_ euro și a unor daune interese în cuantum de_ euro.
În aceste condiții, deși depozitarul unui titlu executoriu ce ii recunoaște o creanță certă, lichidă și exigibilă de_ euro, reclamantul se află în imposibilitate de satisfacere a dreptului său, motiv pentru care a promovat prezenta cerere de chemare în judecată. În considerarea dispozițiilor art.1718 C.civ (incident în cauză, pentru considerentele expuse în încheierea pronunțată la data de 11.04.2014), potrivit cu care „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”, tribunalul constată îndeplinite condițiile de admisibilitate.
Față de dispozițiile legale mai sus citate, acțiunea pauliană, care se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorului chirografar, așa cum o definește art.975 C.civ, este acea acțiune revocatorie pusă de legiuitor la îndemâna creditorului pentru a ataca în justiție un act juridic încheiat de debitor în frauda dreptului său de gaj general, în vederea prejudicierii sale, având ca scop obținerea desființării judecătorești a operațiunii respective. Practica judiciară și doctrina, iar în prezent, legiuitorul noului cod civil au statuat asupra cerințelor ce trebuie întrunite pentru admisibilitatea unei asemenea pretenții, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, concretizat în mărirea sau crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul debitorului, frauda debitorului, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și, în principiu, anterioară actului atacat, și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
În ce privește îndeplinirea primei condiții, instanța a apreciat că este incontestabila calitatea reclamantei de creditoare față de pârâta P. R., probată deopotrivă prin clauzele contractului de împrumut, dar mai ales în baza sentinței civile nr.176/4.02.2013. Așadar, în considerarea calității sale de debitoare, orice act oneros încheiat de pârâta P. cu nesocotirea obligațiilor sale financiare față de reclamanta creditoare, aduce acesteia din urmă un prejudiciu. De necontestat sunt și caracterele creanței recunoscute reclamantei în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească, respectiv certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea. De asemenea, tribunalul a statuat asupra anteriorității creanței, reținând că data contractului de împrumut este 23.01.2009. Este just că titlul executoriu a fost obținut ulterior, însă pentru analiza unei acțiuni revocatorii legiuitorul nu a impus ca pretinsa creanță să rezulte dintr-un titlu executoriu.
În cauză, creanța reiese dintr-un act ce poartă dată certă, în baza căruia debitoarea a promis ca îl va determina pe un terț (tatăl său) să se oblige față de creditoare. Însă, la data promisiunii (data împrumutului), terțul nu mai era în măsură să își manifeste capacitatea civilă de exercițiu, dreptul de a dispune de bunurile sale fiind suprimat prin sentința civilă nr.420/19.01.2007 pronunțată de Judecătoria sector 2, în baza căreia R. N. a fost pus sub interdicție. Tribunalul a mai avut în vedere mărturisirea pârâtei exprimată în cadrul răspunsului la interogatoriu (întrebarea nr.9, fila 114) în sensul că din anul 2008 a reprezentat pe tatăl său. În aceste condiții, prin contractul de împrumut întocmit în anul 2009, deci la o dată când R. N. era pus sub interdicție, iar pârâta P. acționa în numele și pe seama acestuia, debitoarea a promis propria faptă constând în aceea de a asigura transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 2000 mp, în cazul nerambursării la termen a împrumutului. Or, revenind la prima condiție ce se cere a fi analizată, față de aceste precizări, se impune a fi recunoscut prejudiciul creat reclamantei prin încheierea de către debitoarea sa, a contractului de vânzare cumpărare având drept obiect terenul ce purta drept garanție pentru respectarea obligației principale din contractul de împrumut, în schimbul unui preț total de_ euro.
Frauda debitorului presupune că aceasta a acționat în cunoștință de cauză cu privire la rezultatul păgubitor al actului față de creditor. Cum pârâta P. nu își poate nega calitatea de debitoare în temeiul contractului de împrumut pentru suma de_ euro și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, începând cu 1.07.2009, este de natura evidenței că nu ar putea susține în mod real că la data de 15.07.2010 nu își cunoștea obligația de restituire a împrumutului în principal, ori obligația de a asigura transferul proprietății către reclamantă, în subsidiar, astfel cum și-a asumat prin contractul de împrumut. Ca atare, tribunalul a conchis asupra conduitei conștiente a pârâtei la încheierea contractului de vânzare cumpărare în ceea ce privește insolvabilitatea produsă ori mărită în propriul patrimoniu.
A mai reținut tribunalul, în analiza acestei condiții, împrejurarea că în cadrul răspunsului la întrebarea nr.3 a interogatoriului administrat de reclamantă (fila 113), pârâta a recunoscut propria semnătura de pe un înscris prin conținutul căruia a acordat o altă valoarea economică unui teren similar celui transmis prin actul juridic supus analizei. De asemenea, a apreciat instanța conduita repetitivă a pârâtei în a accesa împrumuturi de la persoane fizice, pe care nu le-a putut rambursa, astfel că a promis transmiterea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile (fila 115).
Și condiția privind complicitatea terțului subdobânditor la fraudă este îndeplinită în cauză, tribunalul reținând, din probele administrate că pârâta C. A. a cunoscut ca prin încheierea contractului de vânzare cumpărare la prețul indicat, debitorul a devenit sau, cel puțin și-a mărit o stare de insolvabilitate. Este recunoscut în practica judiciara chiar mai veche, faptul că în privința acestei cerințe, ea se consideră îndeplinită dacă terțul a cunoscut că prin actul încheiat, debitorul îți creează sau mărește o stare de insolvabilitate, fără a cunoaște și intenția debitorului de a prejudicia interesele creditorului său (Trib. Suprem, decizia nr. 919/4.07.1970).
În ceea ce privește nivelul prețului, nu poate fi omisă împrejurarea că în cuprinsul contractului, evaluarea imobilului, conform ghidului pentru valorile orientative ale proprietății imobiliare, este la suma de_ lei. Cu toate acestea, prețul contractului a fost la nivelul sumei de_ lei, adică aproximativ 23% din valoarea rezultată în urma expertizei. Tribunalul a subliniat, în conturarea atitudinii pârâtei C., răspunsul acesteia la întrebarea nr.3 a interogatoriului (fila 119), în sensul că nu cunoaște un preț al zonei pentru imobile terenuri similare, în pofida faptului că ocupația sa la nivelul anului 2010 era în domeniul imobiliar, astfel cum a precizat oral în ședința de judecată de astăzi. Așadar, coroborând clauza contractului privind evaluarea imobilului cu împrejurarea că ocupația cumpărătoarei constă tocmai în achiziționarea de imobile, tribunalul a găsit nerealistă susținerea pârâtei în sensul că nu poate indica o valoare de tranzacționare a terenurilor.
A mai observat tribunalul aceeași conduită neconformă unui bun întreprinzător într-o afacere imobiliară, care semnează un contract de vânzare cumpărare a unui teren, fără a lectura clauzele acestuia, potrivit răspunsului său la întrebarea nr.5 (fila 120).
Determinantă în stabilirea complicității la fraudă a terțului subdobânditor, pârâta C. A., este clamata necunoaștere a clauzei penale. Astfel, în cazul în care pârâta P. nu își respecta obligația de a depune prețul contractului într-un cont deschis pe numele tatălui său în termen de 7 zile de la data tranzacției, convenția avea a se rezolvi de drept, iar cumpărătoarei i se naște dreptul la restituirea prețului, precum și la daune interese în cuantum de 300.000 euro. Tribunalul a apreciat că posibilitatea încasării acestei sume de bani reprezintă un mobil suficient pentru orice persoană pentru a urmări realizarea ei. În aceste condiții, susținerea pârâtei în sensul că nu cunoștea această clauză contractuală apare nu numai nerealistă, dar total nesinceră și permite acestei instanțe să tragă prezumția atitudinii sale complice pârâtei vânzătoare.
În ceea ce privește susținerea pârâtei C. în sensul că limitele încheierii contractului de vânzare cumpărare au fost trasate de Primarul sectorului 2, tribunalul a reținut că, într-adevăr actul juridic a avut în vedere dispoziția nr.1583/25.06.2010. Însă, dispoziția a fost emisă în considerarea cererii tutorelui P., fără ca autoritatea administrativă locală să intervină în voința părților cu referire la prețul contractului. Emitentul dispoziției avea a urmări numai depunerea sumei de bani în contul interzisului, obligație nesocotită, iar în prezent caducă, față de decesul lui R. N., în data de 20.04.2012.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a constatat temeinicia cererii de față, sens în care a admis acțiunea. Reținând că efectul reușitei unei asemenea cereri rezidă în inopozabilitatea actului atacat creditorului păgubit, tribunalul a dat eficiență sancțiunii relative, constatând că actul juridic de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3006/15.07.2010 nu își va produce efectele translative de proprietate față de reclamantă.
Văzând și dispozițiile art.451 rap. la art.455 C.proc.civ, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată provocate de prezentul litigiu, sens în care a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 9994,1 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 11.04.2014, precum și împotriva sentinței civile nr.772/13.06.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a formulat apel pârâta C. A., solicitând schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar în subsidiar, schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivare, apelanta pârâtă a susținut că încheierea prin care au fost respinse atât excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante D., cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte P. a fost pronunțată cu încălcarea art.36C.proc.civ..
Arată că soluția instanței de respingere a celor două excepții are la bază o profundă neînțelegere a situației de fapt deduse judecății și a raporturilor juridice dintre părți.
Astfel, prin sentința civila nr.176/04.02.2013 pronunțată de către Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, debitoarea P. a fost obligată la plata către creditoarea D. a sumei împrumutate de 200.000 Euro plus penalități în cuantum de 180.000 Euro. Prin vânzare, R. (reprezentat prin tutore P.), în calitate de vânzător, în schimbul prețului de 150.000 Euro, a transmis către apelantă, în calitate de cumpărător, proprietatea asupra terenului situat în orașul Voluntari, ./II (fosta .), în suprafața de 11.513 m.p.
Așadar cele două raporturi juridice au părți diferite, neexistând nicio legătură între cele două acte juridice.
Chiar dacă s-ar lua în considerare mențiunile cuprinse în contractul de împrumut, potrivit cărora, dacă la scadența împrumutul nu va fi restituit, „împrumutata se obliga să transfere proprietatea unui teren [...] proprietatea tatălui său R. N., întrucât suma împrumutată a fost folosită la întreținerea acestuia", aceasta, în calitate de debitoare, și-a asumat personal o obligație, respectiv aceea de a determina pe un terț (tatăl său, R. N.) să-și ia un anumit angajament față de creditor.
În această situație, apreciază că este incidentă o promisiune a faptei altuia. D. urmare, terța persoană în contractul de împrumut (R.) este și rămâne străină de contract, întrucât niciodată acesta, prin voința sa, nu a consimțit la încheierea contractului de împrumut, astfel încât efectele contractului de împrumut se produc numai între debitor și creditor.
Consideră apelanta că instanța de fond în mod neîntemeiat a reținut, în cuprinsul sentinței atacate că obligația asumată de intimata P. prin împrumut a fost asumată în calitate de tutore al interzisului R. și că împrumutul a fost acordat în beneficiul interzisului R.. Prin această interpretare, instanța de fond a creat o legătură artificială între patrimoniul interzisului R. și patrimoniul intimatei P.. Pentru ca intimata P. să fi încheiat împrumutul în calitate de tutore al interzisului R. și în beneficiul acestuia, ar fi avut nevoie de consimțământul interzisului R. manifestat de către autoritatea tutelară; în acest caz, intimata P. ar fi trebuit să solicite și să obțină în prealabil, de la autoritatea tutelară, încuviințarea reprezentării bolnavului interzis R. la încheierea împrumutului, caz în care intimata P. ar fi fost doar semnatara actului în calitate de tutore.
Dar, având în vedere faptul că împrumutul este de fapt o chitanță generală prin care P. recunoaște că a primit de la D. G., "în decursul timpului”, suma de 200.000 Euro și se obliga să o restituie Ia o anumită dată, este evident faptul că P. nu ar fi putut dovedi autorității tutelare că aceste sume au fost folosite exclusiv în interesul interzisului, prin urmare cu siguranță autoritatea tutelară ar fi refuzat să acorde tutorelui P. încuviințarea reprezentării bolnavului interzis R. Ia încheierea împrumutului în aceasta formă. Tot în vederea apărării intereselor interzisului, autoritatea tutelară ar fi cenzurat împrumutul, în sensul înlăturării din împrumut a penalităților de întârziere excesive, respectiv de 1% pe zi de întârziere.
Mai mult decât atât, chiar în situația în care împrumutul ar fi fost încheiat de P. în calitate de tutore al interzisului R. și în beneficiul acestuia, în situația în care suma împrumutată nu era restituită la termen, consecințele s-ar fi produs în patrimoniul interzisului, în sensul diminuării acestuia, fiind evident că și din această perspectivă se impunea obținerea în prealabil de Ia autoritatea tutelară a încuviințării reprezentării bolnavului interzis R. la încheierea împrumutului.
Având în vedere cele precizate, precum și sentința civila nr. 176/04.02.2013 pronunțata de Tribunalul București, este evident faptul că intimata P. a încheiat împrumutul, în nume personal, asumându-și obligația de a restitui suma de 200.000 Euro și că nu există nicio legătură juridică între o eventuală diminuare a patrimoniului interzisului R. prin încheierea vânzării cu pârâta și starea de insolvabilitate a intimatei P..
Precizează că principiul relativității cunoaște două laturi: prima care se refera la faptul că obligațiile asumate privesc numai partea care și le-a asumat, legea neadmițând nicio derogare, iar cea de-a doua se referă la faptul că drepturile asumate profita părții care și le-a asumat, legea admițând excepții de la această regulă în sensul că părțile pot să prevadă doar drepturi în folosul unor terțe persoane.
În raport cu inexistența unei legături între reclamantă și actul a cărui inopozabilitate se cere a se constata față de aceasta, este lesne de observat lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive a ambelor pârâte.
Referitor la lipsa calității procesuale active a reclamantei se impune a fi reținut că între intimata D. și părțile din raportul de vânzare ( R. și C.) nu exista nicio legătură juridică, întrucât prin sentința s-a stabilit un raport juridic obligațional de creanță exclusiv între D. și P., iar prin vânzare un raport juridic de vânzare-cumpărare între R. și C..
Pe de altă parte, în patrimoniul intimatei-pârâte P. nu a intrat și nici nu putea intra niciodată terenul ce face obiectul vânzării, întrucât, potrivit dispozițiilor legale incidente ale art. 128 Codul Familiei, „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, de o parte, și minor, de alta parte" și, conform art. 129 din același act, „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplica și în cazul tutelei celui pus sub interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel”.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive sustine că în ceea ce o privește pe P., aceasta nu este parte în raportul juridic născut din vânzare, participând la încheierea actului doar în calitate de tutore al lui R. și semnând actul doar pentru exteriorizarea consimțământului acestuia exprimat prin Dispoziția nr.1583/25.06.2010 emisă de Primăria Sectorului 2 București, iar în ceea ce o privește pe apelantă aceasta nu este parte în raportul juridic născut din împrumut.
Mai mult decât atât, instanța de fond a ignorat că, pentru a se constata în instanța în opozabilitatea oricărui act/raport juridic se impune ca la judecata să participe toate părțile acestuia, iar tranșarea litigiului să se realizeze prin pronunțarea unei sentințe opozabile părților contractante și nu reprezentanților părților care au încheiat actul juridic.
În speță, vânzarea a fost încheiată între R. și apelantă, motiv pentru care la judecată trebuia să participe R. în calitate de parte a vânzării, iar nu P. care a participat la încheierea actului doar în calitate de tutore al lui R. și în patrimoniul căreia nu s-a născut niciun drept de proprietate cu privire la obiectul vânzării.
Astfel, în calitate de fost proprietar titular al dreptului de proprietate și parte a vânzării a cărei inopozabilitate se cere a fi constatată de către instanță, sentința trebuia pronunțată în contradictoriu cu R., iar nu cu P..
Raportat la cele de mai sus, recurenta pârâtă apreciază că se impune anularea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelanta a mai susținut că sentința este neîntemeiată, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.975 C.proc.civ. privind condițiile de exercițiu ale acțiunii pauliene:
Acțiunea pauliană reglementată de art. 975 C.civ., reprezintă o măsura de conservare a patrimoniului debitorului, aflată la dispoziția unui creditor, prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, prejudiciere concretizată prin încheierea de acte prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
Făcând referire la condițiile esențiale reținute atât în doctrina, cât și în jurisprudența de specialitate, necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru ca o acțiune revocatorie să fie întemeiată, arată că în cauza de față, presupusul act prejudiciabil pentru reclamantă, respectiv vânzarea, nu a produs, la momentul încheierii sale, efecte în patrimoniul acesteia, ci doar în patrimoniul părților, respectiv în cel al vânzătorului R. și în cel al cumpărătorului C..
P. a semnat actul în calitate de tutore al vânzătorului R. și nu de parte, în condițiile și cu respectarea dispozițiilor legale instituite de Codul Familiei, anume cele ale art. 147, art. 129 și art. 130 alin. 2.
Consimțământul lui R., atât cu privire la momentul încheierii Vânzării, cât și cu privire la drepturile și obligațiile născute în temeiul acesteia, a fost manifestat de către autoritatea tutelară prin Dispoziția nr.1583/25.06.2010 emisă de Primăria Sectorului 2 București, P. fiind doar semnatara actului în calitate de tutore.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu atacă, ca fiind fraudulos, niciun act încheiat de P. cu privire la patrimoniul acesteia din urma, ci un act prin care a fost diminuat patrimoniul unui terț, respectiv patrimoniul vânzătorului R.. Apreciază că vânzarea nu a produs niciun fel de efecte patrimoniale în ceea ce o privește pe P., în sensul că nici nu i-a sporit și nici nu i-a diminuat patrimoniul, astfel încât aceasta prima condiție esențială a acțiunii pauliene nu este îndeplinită.
Mai arată că pârâta P. nu a participat la încheierea vânzării în nume propriu, ci în calitate de tutore al lui R., în executarea mandatului acordat de autoritatea tutelara conform Dispoziției nr.1583/25.06.2010 emise de către Primăria Sectorului 2 București.
Prin urmare, având în vedere calitatea de tutore al pârâtei P., precum și efectele contractului de vânzare, nici această condiție esențială a acțiunii pauliene nu este îndeplinită.
De asemenea, intimata D. avea, la data încheierii vânzării, o creanța certa, lichida și exigibila împotriva lui P., iar nu împotriva vânzătorului R., ceea ce face ca nici aceasta condiție esențiala pentru intentarea acțiunii pauliene să nu fie îndeplinită.
Nu poate fi avută învedere opozabilitatea împrumutului față de R., întrucât împrumutarea unei sume de 200.000 Euro și înscrierea unei penalități de 1% pe zi de întârziere, reprezintă în mod vădit un act de dispoziție ce nu putea fi valabil încheiat fără acordul autorității tutelare, incidente fiind dispozițiile art.129, art. 130 șiart. 147 din Codul Familiei citate mai sus.
Având în vedere că încheierea împrumutului nu s-a făcut de către R. prin tutore și cu acordul prealabil al autorității tutelare, ci de către P. în nume propriu, rezultă neechivoc că aceasta a contractat împrumutul în nume propriu.
Un argument important îl reprezintă semnarea împrumutului de către soțul lui P., anume de V. P., persoană care nu ar fi fost necesar a semna un asemenea contract decât în ipoteza în care primirea/restituirea sumei împrumutate ar fi îmbrăcat forma unui act de dispoziție în accepțiunea art. 35 din Codul Familiei ce privea bunurile comune ale soților. Semnarea actului de către V. P. nu avea relevanță în situația în care P. ar fi acționat din dispoziția Autorității Tutelare ca tutore al Iui ă
Mai mult decât atât, nici ladata încheierii împrumutului, nici ulterior încheierii acestuia, R. nu a avut calitatea de debitor al reclamantei, datoriile intimatei P. fiind proprii și personale, asumate fiind printr-un contract de împrumut cu privire la care atât R., cât și A. C. sunt terți.
Apelanta a îndeplinit toate formalitățile prevăzute de lege pentru a se asigura de încheierea valabila a contractului. Condițiile în care urma a se încheia vânzarea au fost menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2519/17.06.2010 de BNPA Volumaș Legibus, actul fiind supus spre aprobare autoritarii tutelare.
Din documentele aflate la dosarul cauzei rezultă în mod neechivoc că autoritatea tutelară, care a exprimat consimțământul vânzătorului, a verificat întrunirea tuturor condițiilor de valabilitate cerute de lege cu privire la actul juridic în cauză, inclusiv prețul vânzării, preț apreciat ca fiind sincer si serios și în directă concordanță cu preturile de tranzacționare din zonă la nivelul anului 2010.
Constatările instanței de judecată privind valoarea prețului terenului obiect al vânzării, ca fiind inferioară valorii orientative stabilită prin Ghidul privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare pe anul 2010, sunt complet eronate și nu pot constitui în sine dovada conivenței frauduloase dintre debitor și terț, în măsura în care nu se coroborează cu alte probe din care sa rezulte intenția fraudei.
Prețul vânzării a fost stabilit și consimțit de către părțile raportului de vânzare, iar ulterior avizat de către Autoritatea Tutelară, care a avut atribuția de control a actului supus avizării, iar dacă ar fi considerat că actul nu este încheiat în interesul interzisului, ar fi îndrumat părțile spre o nouă negociere sau nu ar fi avizat actul de dispoziție.
Pe de alta parte, pentru a se putea determina dacă prețul stabilit de către părți era inferior celui practicat de piața imobiliară, se impunea în cauza efectuarea unei expertize în specialitatea evaluării proprietații imobiliare, pentru a se putea stabili prețul la care se tranzacționau terenuri similare la momentul vânzării.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apelanta a achitat prețul în numerar, bancnotele fiind fotocopiate la sugestia notarului spre a nu exista vreun dubiu cu privire la plata efectivă a prețului.
Încheierea vânzării de către apelanta a fost de buna-credința, acesta s-a încrezut în cuprinsul cărții funciare și și-a îndeplinit toate obligațiile care îi incumbau potrivit legii. Obligativitatea verificării de către apelantă a depunerii, de către PIoesteanu, a sumei de bani . pe numele celui pus sub interdicție este vădit neîntemeiata, atâta timp cât, în baza dispozițiilor legale și contractuale, obligația depunerii acestei sume revenea tutorelui P., iar obligația verificării - notarului public instrumentator și ulterior autoritarii tutelare.
Concluzionând, starea de insolvabilitate se apreciază în raport cu patrimoniul debitorului ( PIoeșteanu), iar nu în raport cu patrimoniul unei terțe persoane (R.), ceea ce face ca sentința să fie neîntemeiată.
În măsura în care se va constata că N. R. era decedat la data formulării cererii de chemare în judecată, recurenta pârâtă invocă excepția lipsei capacității de folosința a acestuia cu consecința admiterii apelului, anularii sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosința potrivit art. 56 (3) raportat la art. 176 pct. l C.proc.civ.
Pârâtă P. R. D., prin curatorul special S. C. G. a formulat apel provocat împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 11.04.2014, precum și a sentinței civile nr.772/13.06.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, solicitând, în principal, modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În motivare, aceasta a susținut că raporturile juridice dintre aceasta și intimata D. G. au rezultat dintr-un contract de împrumut scadent la data de 30.06.2009, contract de împrumut care ulterior a fost confirmat de către instanța de judecată în sensul că a fost obligată să plătească reclamantei suma de 200.000 euro cu titlu de împrumut și 180.000 euro penalități.
Ulterior la data de 15.07.2010, a încheiat în calitate de tutore al tatălui său, R. N., cu apelanta C. A. un contract de vânzare cumpărare prin care înstrăina un lot de teren din averea tatălui său, scopul acestei vânzării fiind îngrijirea numitului R. N. care era pus sub interdicție judecătorească fiind bolnav.
În ceea ce privește calitatea procesual pasivă a pârâtei P. R., se arată că aceasta nu a participat în calitate de parte cocontractantă la încheierea actului de vânzare cumpărare nr. 3006/15.07.2010, ci doar ca reprezentant legal al interzisului judecătoresc, pârâta neînstrăinând nimic din patrimoniul său și nici nu a primit nimic în patrimoniul său în urma acestei tranzacții, astfel că nu poate fi parte în proces pentru constatarea inopozabilității unui contract ce nu îi aparține.
Sumele de bani obținute în urma acestei tranzacții au fost folosite exclusiv în interesul interzisului judecătoresc.
În ceea ce privește reținerea instanței în sensul că pârâta ar fi acceptat un preț mult prea mic în frauda creditorului său este greșită, întrucât prețul nu i-a revenit acesteia, iar din înscrisurile depuse de însăși reclamantă rezultă că în luna decembrie a aceluiași an a mai înstrăinat tot în calitate de reprezentant legal o suprafață de teren, însă acel act instanța îl consideră valabil și nefăcut în frauda creditorilor săi, în condițiile în care a fost încheiat sub aceleași auspicii, pârâta în calitate de reprezentant legal neprimind nici din acel act vreo sumă de bani.
Astfel în condițiile în care, pârâta nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare a cărui inopozabilitate s-a cerut a fi constată de către reclamanta, nu poate fi parte nici în procesul care vizează acest contract, similitudine fiind cu contractul de vânzare cumpărare încheiat prin mandatar, caz în care mandatarul nu are niciodată calitatea de pârât într-un proces care vizează contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta.
Fie ca vorbim de reprezentarea legală sau de reprezentarea convențională reprezentantul părții nu poate sta niciodată personal în proces ca și parte cocontractantă, întrucât toate actele pe care le-a întocmit au fost pe seama și în numele celui pe care îl reprezintă, astfel că solicită respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Apreciază că nu sunt întrunite cumulativ dispozițiile art. 975 c.civ întrucât prin vânzare, patrimoniul pârâtei nu a fost afectat în nici un fel, nici nu a crescut și nici nu s-a micșorat, deoarece bunul nu îi aparținea, nu a intrat niciodată în patrimoniul său, acest bun aparținând tot timpul tatălui său.
Consideră greșit raționamentul logico juridic folosit de către instanța de fond, întrucât aceasta reține că prin contractul de împrumut pârâta s-ar fi obligat să îl determine pe tatăl său să îi dea numitei D. G. suprafața de teren de 2.000 m.p., iar ulterior a vândut această suprafață de teren unei alte persoane.
Ca acest raționament să fie corect ar fi trebui să avem în codul nostru civil reglementarea situației în care, pârâta debitor poate obliga pe altcineva în locul său să garanteze împrumutul pentru aceasta sau eventual să îl plătească, aspect ce echivalează cu promisiunea faptei altuia, situație juridică ce nu a fost consfințită de către legiuitorul civil de la 1865, astfel că reclamanta și-a asumat riscul contractului, în sensul că exista posibilitatea ca pârâta să nu poată determina terțul să îi înstrăineze terenul sau să îl ofere ca și contravaloare a împrumutului.
Instanța de fond pornind de la contractul de împrumut ce nu putea să vizeze terenul care nu îi aparținea, consideră că prin vânzarea încheiată de către pârâtă, aceasta și-a micșorat patrimoniul, deducție logico juridică falsă, întrucât nu a întrunit cumulativ și calitatea de debitor, dar și de proprietar al terenului pentru a se putea considera că a acceptat un preț subevaluat al unui bun al altuia și care i-a mărit starea de insolvabilitate.
În ceea ce privește intenția de fraudă a debitorului cu consecința faptului că pârâta nu ar fi cunoscut rezultatul păgubitor al actului față de creditorul său, se arată faptul că nu se poate avea în vedere îndeplinirea acestei ipoteze în condițiile în care acel bun nu a fost al său, iar tatăl său nu a avut nici o relație juridică cu apelanta pârâta C. A., astfel că pârâta în calitate de tutore nu avea cum să aibă reprezentarea faptului că actele tatălui său sunt păgubitoare pentru creditorii săi personali, creditori personali care nu au și nici nu au avut vreo creanță asupra tatălui său. Simpla mențiune din contractul de împrumut echivalează cu obligația terțului, în speță tatăl pârâtei, de a înstrăina, aspect nepermis de lege, reclamanta prezumându-se că a cunoscut riscul acestei clauze contractuale fiind asistată de avocat.
În ceea ce privește existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, acesta există împotriva pârâtei, iar nu împotriva tatălui său, astfel că nu se poate considera că reclamanta justifică un interes în anularea sau constatarea inopozabilității actelor unui terț care nu îi este obligat juridic.
În ceea ce privește complicitatea la fraudă a terțului dobânditor cu care debitorul a încheiat actul, arată că în calitate de debitoare nu a încheiat nici un act juridic în frauda creditorului său, actul încheiat a fost cu pârâta în calitate de reprezentant legal, persoanele cocontractante fiind C. A. și R. N., iar terțul dobânditor nu avea cum să fie complice cu pârâta P. R., întrucât nu de la aceasta cumpăra bunul.
De asemenea, apelanta Ploestenau R. a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta C. A., solicitând admiterea acestuia.
În motivare, aceasta a formulat în esență aceleași apărări cu cele invocate în susținerea apelului declarat.
Intimata reclamanta nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 11.06.2015, instanța a constatat că în ceea ce privește apelul provocat formulat de apelanta pârâta Ploesteanu R., pin curator special, nu sunt întrunite cerințele imperative ale art. 473 din Codul de procedură civilă, câtă vreme, deși în cauză există o situație de coparticipare procesuală, intimata nu a declarat apel împotriva unui alt intimat care să nu fie parte în apelul principal, ci pretențiile sale tind la admiterea apelului și respingerea acțiunii civile formulate de reclamanta, astfel cum s-a solicitat și pe calea apelului principal.
Ca atare, Curtea a constatat că această cale de atac este inadmisibilă, respectiv că apelul astfel formulat nu poate fi calificat nici ca apel principal, el fiind formulat după împlinirea termenului legal de apel.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea intimatei reclamante.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În referire la apelul exercitat împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 11.04.2014.
Criticile sunt nefondate.
Astfel, așa cum rezultă din contractul încheiat la data de 23.01.2009, redactat la Cabinetul de Avocat P. M., sub semnătură certificată, reclamanta a împrumutat pârâtei P. R. suma de 200.000 euro, sumă ce trebuia restituită la data de 30.06.2009, sub sancțiunea aplicării de penalități de întârziere de 0,1% pe zi.
Prin aceeași convenție, pârâta și-a asumat obligația ca în ipoteza nerestituirii la termen a sumei împrumutate, să asigure transferul dreptului de proprietate a terenului în suprafață de 2.000 mp situat în orașul Voluntari, ., proprietatea numitului R. N., menționându-se că suma împrumutată a fost folosită pentru întreținerea acestuia din urmă.
Având în vedere că la scadența, debitoarea nu și-a respectat obligația de returnare a împrumutului, reclamanta a obținut titlul executoriu constând în sentința civilă nr.176/4.02.2013, a Tribunalului București secția a IV Civilă, definitivă prin decizia nr.158/6.06.2013, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care pârâta P. R. a fost obligată la plata sumei de 380.000 euro. Ca urmare, prin sentința civilă nr.176/4.02.2013, s-a statuat cu putere de lucru judecat, că are calitatea de debitor al reclamantei, pârâta P. R..
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3006/15.07.2010, numitul R. N., reprezentat de tutore Ploesteanu R. a înstrăinat către pârâta C. A., terenul în suprafața de 11.513 mp din orașul Voluntari . (fosta .), pentru prețul de 638.910 lei, pe care pârâta P. s-a obligat să îl depună, în termen de 7 zile într-un cont pe numele tatălui său, conform dispoziției nr.1583/25.06.2010 a Primarului Sectorului 2.
Curtea reține, așadar, că la încheierea acestui ultim act juridic, pârâta P. R., nu a participat în calitate de parte cocontractantă, ci a acționat ca reprezentant legal al interzisului judecătoresc, R. N..
Cu toate acestea, Curtea apreciază că în analiza legitimării procesuale active a reclamantei și, respectiv, a celei procesuale pasive a pârâtelor chemate în judecată, nu se putea face abstracție de împrejurarea că, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv la data de 20.04.2012, numitul R. N., a decedat, așa cum rezultă din adresa nr._/11.12.2012, emisă de Municipiul București Consiliul Local sector 3 București, Direcția de Evidență a Persoanelor Serviciul Stare Civilă.
Prin urmare, deși este corectă aserțiunea apelantei în sensul că debitorul din titlul executoriu, nu este același cu persoana vânzătorului din contractul de vânzare cumpărare a cărei inopozabilitate se invocă, nu se poate face abstracție de starea de fapt și de drept, existentă la data formulării acțiunii civile de față, când, urmare a decesului vânzătorului, capacitatea sa procesuală de folosință a încetat, astfel că, nu s-ar putea imputa reclamantei faptul că s-a îndreptat împotriva descendentei acestuia, pârâta P. R., care a și avut calitatea de tutore al vânzătorului și care s-a obligat, personal, să transfere, în viitor, dreptul de proprietate asupra imobilului –bun al altuia - ce a făcut obiect al vânzării, către reclamantă, justificând în acest fel, atât legitimarea sa procesuală activă, cât și legitimarea procesuală pasivă a pârâtelor chemate în judecată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea nu poate aprecia ca fiind fondate criticile apelantei și nici apărările formulate de intimata pârâta, cu acest obiect.
În referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Curtea reține că în cererea de apel nu se regăsește o critică care să vizeze soluția adoptată de instanța de fond în referire la această excepție, prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 11.04.2014.
Or, în condițiile în care în primă instanța, a fost deja dedusă analizei această excepție, care a și primit o soluție defavorabilă apelantei, singura posibilitate avută de aceasta la îndemână, pentru a putea declanșa controlul judiciar asupra acestei dezlegări date de prima instanța, era aceea a formulării unor motive de apel, cu acest obiect.
Altfel spus, în opinia prezentei instanțe, dată fiind omisiunea apelantei de a deduce analizei instanței de control judiciar, odată cu formularea apelului, o critică care să vizeze soluția adoptată de prima instanță în referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, apelanta nu mai are posibilitatea de a invoca ca și motiv de ordine publică această excepție, odată cu susținerea concluziilor asupra apelului.
De altfel, soluția adoptată de instanța de fond sub acest aspect este corectă, în condițiile în care, acțiunea introductivă a fost formulată la data de 28.08.2013, iar potrivit art. 7 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 - act normativ incidente în cauză în raport de prevederile art. 201 și 116 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil și de statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată în interesul legii, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, raportat la obiectul pricinii de față, era necesar ca apelanta să probeze că reclamanta a cunoscut încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărei inopozabilitate se solicită și implicit prejudiciul care i-a fost produs, anterior împlinirii unui termen de 3 ani, raportat la data introducerii acțiunii, condiție care nu este îndeplinită în cauză, probele administrate în condiții de contradictorialitate și publicitate în primă instanță, nerelevând o atare situație de fapt.
În plus, Curtea are în vedere faptul că creanța exhibată de reclamantă a devenit certă la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 176/4.02.2013, a Tribunalului București secția a IV a Civilă.
În referire la celelalte critici formulate de apelantă.
Criticile sunt fondate.
Astfel, potrivit art.975 din Codul civil, normă a cărei incidență a fost corect reținută în cauză, în raport de momentul încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se solicită a se constata prin acțiunea introductivă și de data scadenței împrumutului contractat de pârâta Ploesteanu R. de la reclamantă-30.06.2009 (în raport de prevederile art. 116 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil), creditorii pot, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Prin urmare, condițiile impuse de textul de lege sunt următoarele: actul atacat trebuie să fi creat un prejudiciu creditorului, respectiv prin încheierea lui debitorul și-a cauzat sau și-a majorat starea de insolvabilitate, trebuie să existe o fraudă din partea debitorului și a terțului cu care acesta a încheiat actul atacat, respectiv aceste persoane să cunoască faptul că prin încheierea actului debitorul își creează sau mărește insolvabilitatea, iar creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.
Rezultă astfel că pentru a fi admisibilă acțiunea pauliană introdusă de un creditor în revocarea judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor acestora, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: actul atacat să fie încheiat în frauda drepturilor creditorului, adică să-i fi creat acestuia un prejudiciu; să existe o fraudă a debitorului, acesta cunoscând caracterul prejudiciabil al actului față de creditorul său; creditorul să fie titularul unei creanțe certe, lichide și exigibile și, ca regulă, anterioară actului atacat și să existe complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul, în sensul că terțul cunoaște că prin încheierea actului debitorul și-a creat sau mărit starea de insolvabilitate.
Toate aceste condiții sunt cumulative, admisibilitatea acțiunii revocatorii fiind supusă, deci, cerinței ca cele patru condiții să fie întrunite concomitent, astfel că neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acțiunii, chiar dacă celelalte sunt îndeplinite.
Curtea reține, totodată, că toate aceste condiții se impun a fi verificate cu luarea în considerare a situației de fapt și de drept existente la data încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se solicită a se constata.
În cauză, așa cum s-a reținut anterior, reclamanta are calitatea de creditor al pârâtei Ploesteanu R., raporturile juridice dintre aceasta și pârâta sus menționată, fiind tranșate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. nr. 176/4.02.2013, a Tribunalului București secția a IV a Civilă.
Astfel, împrejurarea că în contract s-a specificat că împrumutul este necesar pentru suportarea costurilor îngrijirii interzisului judecătoresc, nu poate avea drept consecință, ignorarea chestiunii litigioase dezlegate prin această hotărâre judecătorească definitivă, care a statuat că are calitatea de debitor pârâta P. R., iar nu interzisul judecătoresc R. N..
Ca atare, faptul că așa cum rezultă din contractul de împrumut, pârâta Ploesteanu R. s-a obligat ca în ipoteza în care nu restituie la scadență suma împrumutată, la cererea creditoarei, să transfere dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafața de 2.000 mp., din orașul Voluntari ., parte componentă a unei suprafețe totale de 4,51 ha, restituit numitului R. N., tatăl său, conform Dispoziției Primăriei Voluntari nr. 408/14.07.2003 are semnificația că această pârâta și-a asumat o obligație proprie de a asigura transferul proprietății către reclamantă la cererea și ca urmare a exprimării opțiunii în acest sens a acesteia.
Împrejurarea că la momentul asumării acestei obligații personale de către pârâta P. R., tatăl acesteia, R. N., fusese deja pus sub interdicție, astfel că acesta nu mai era în măsura să își manifeste personal capacitatea de exercițiu, prin încheierea de acte juridice de dispoziție, nu era de natură a conduce la concluzia că acesta și-a asumat obligația de a transfera proprietatea și nici că, pârâta ar fi putut dispune în mod liber de bunurile interzisului judecătoresc al cărei tutore era.
Astfel, Curtea se raportează la prevederile art. 129 și art. 130 alin. 2 cu referire la art. 147 din același act normativ, din Codul Familiei, care stabilesc condițiile restrictive în care pot fi încheiate acte juridice de dispoziție de către tutore.
Curtea reține că, așa cum s-a statuat pe cale doctrinară, pot fi atacate pe calea acțiunii pauliene orice acte încheiate de către debitor, sub condiția ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului, inclusiv cele prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanță specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său. Un astfel de act poate fi cel încheiat de către promitentul vânzător dintr-o promisiune unilaterală de a vinde, prin care el înstrăinează bunul promis unui terț. Dacă beneficiarul promisiunii își valorifică opțiunea sa pentru cumpărarea bunului (ridică opțiunea), contractul de vânzare nu mai poate fi perfectat. Prin faptul că creditorul, beneficiarul promisiunii, nu își mai poate realiza dreptul său de a cumpăra bunul, el suferă un prejudiciu. De această dată, prejudiciul nu constă în accentuarea sau provocarea unei stări de insolvabilitate, ci în imposibilitatea creditorului de a-și realiza dreptul său de opțiune în sensul cumpărării bunului.
Or, pe de o parte, în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că la data scadenței împrumutului, reclamanta și-ar fi exercitat această opțiune, pentru a se putea reține incidența ipotezei anterior reliefată și deci caracterul fraudulos al actului încheiat, iar pe de altă parte, asumarea de către pârâtă a obligației de a vinde bunul altuia, nu putea conduce la concluzia că, vânzarea realizată prin contractul autentificat sub nr.3006/15.07.2010, ar fi operat în persoana acestei pârâte.
Astfel, potrivit art. 973 din Codul civil, contractul produce efecte numai intre părțile contractante, astfel încât, asumarea de către pârâta a unei asemenea obligații, nu era de natura a obliga însăși persoana pusă sub interdicție.
Pe de altă parte, este indubitabil că în cauză, contractul de vânzare cumpărare a cărei inopozabilitate se solicita a se constata în speță, a fost încheiat între interzisul judecătoresc, în calitate de proprietar la bunului vândut și apelantă, împrejurarea că vânzătorul a fost reprezentat legal de pârâta P. R., în calitatea de tutore, neavând drept consecință, asumarea unor obligații în persona acesteia din urmă, care, în acest caz, are de plano, doar calitatea de administrator al bunurilor altuia, fiind ținut de respectarea dispozițiilor legale în această materie.
Astfel, Curtea se raportează la mențiunile inserate în Dispoziția nr. 1583/25.062.2010 emisă de Primăria Sectorului 2 București, dar și la faptul că, în cauză, nu se contestă că actul a fost încheiat cu respectarea limitelor acestei împuterniciri, astfel că actul astfel încheiat în numele reprezentatului, produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte cocontractantă, întrucât punerea sub interdicție și instituirea tutelei nu are drept consecință confuziunea patrimoniului interzisului cu cel al tutorelui, acesta din urmă fiind ținut să dea socoteală pentru toate actele realizate în această calitate și să administreze în favoarea interzisului bunurile acestuia, fără a putea folosi bunurile interzisului pentru realizarea obligațiilor asumate personal, cum este cazul în speță.
De asemenea, Curtea nu poate primi ca fondate susținerile din apel, ale intimatei reclamante în sensul că acest act ar fi fost încheiat în considerarea calității pârâtei P. R. de viitor succesor al interzisului judecătoresc, în raport de prevederile art. 965 din Codul civil și art. 702 din Codul civil, moștenirea nedeschisă încă ( având în vedere că actul a fost încheiat la data de 15.07.2010, iar decesul proprietarului terenului s-a produs la data de 20.04.2012) neputând face obiect al vânzării.
În plus, potrivit celor menționate în convenția de împrumut, totalul suprafeței deținute de R. N., conform Dispoziției Primăriei Voluntari nr. 408/14.07.2003 era de 4,51 ha. Or, vânzarea care face obiectul prezentului litigiu ca și cea realizată conform contractului autentificat sub nr. 1337/13.12.2010 de către BNP M. P. A. - singurele acte juridice anexate în probațiune de reclamanta în prezenta cauză, în justificarea pretențiilor sale - oricum nu epuizează suprafață sus menționată, astfel că nici din acest punct de vedere, nu s-ar putea aprecia că ar fi îndeplinită cerința ca actul astfel încheiat să fie prejudiciabil pentru reclamantă.
Nu poate fi primit argumentul instanței de fond în sensul că în acest caz, dat fiind că interzisul judecătoresc, prin situația sa specială, nu își poate exprima propria sa voință la momentul încheierii actului, aflându-se într-o imposibilitate obiectivă, ca efect al absenței discernământului, în realitate, alegerea privind exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunurilor sale și a cocontractanților, respectiv a condițiilor vânzării, se realizează de către tutore, o atare interpretare neținând cont de faptul că potrivit legii, încheierea în aceste condiții a unui astfel de act de dispoziție nu se poate realiza de către tutore, în mod singular, ci doar cu încuviințarea prealabilă și fundamentată pe o analiză anterioară a respectării interesului celui pus sub interdicție, a autorității tutelare.
Or, așa cum arată chiar apelanta, este greu de crezut, că în condițiile în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat că pârâta Ploesteanu R. este cea obligată la restituirea împrumutului, iar nu cel pus sub tutelă, s-ar fi putut admite de către această autoritate, posibilitatea debitoarei de a proba, ulterior contractării împrumutului și remiterii sumei împrumutate( așa cum rezultă din convenția de împrumut –chitanța generală, aceste acte realizându-se anterior semnării contractului menționat și la date neprecizate) că suma împrumutată a fost folosită exclusiv în interesul interzisului, respectiv că s-ar fi putut admite, că în condițiile în care cel pus sub tutelă, deține bunuri de valoare, era necesar a se realiza un împrumut de către tutore, ale cărei condiții nu pot fi apreciate ca nefiind oneroase, penalitățile de întârziere ridicându-se ca și cuantum la valoarea sumei împrumutate.
Astfel, trebuie avut în vedere că autoritatea tutelară, în executarea atribuțiilor prevăzute de textele legale anterior evocate nu se rezumă la a aproba formal încheierea de acte juridice, la simpla solicitare a tutorelui, ci, în temeiul legii, trebuie să analizeze în ce măsura, administrarea bunurilor celui ocrotit prin tutelă, corespunde interesului celui ocrotit, să analizeze cheltuielile făcute de tutore, dar și oportunitatea acestor cheltuieli, respectiv proporționalitatea lor cu nevoile interzisului, aspecte necontestate de altfel de către reclamantă prin acțiunea introductivă.
De altfel, este cel puțin discutabilă valabilitatea clauzei prin care tutorele se obligă să înstrăineze pentru viitor bunurile interzisului, pentru executarea unei obligații personale, în raport de prevederile art. 809 din Codul civil, care interzice tutorelui să cumpere bunurile persoanelor aflate sub tutela lor, până ce socotelile definitive ale tutelei nu au fost date și aprobate. Or, în speță, tutorele s-a angajat să transmită un drept care aparținea interzisului judecătoresc pentru a stinge o datorie personală, ceea ce are semnificația asumării obligației de a realiza în fapt un act de dispoziție asupra bunurilor celui pus sub tutelă, pentru plata unei datorii personale, ceea ce presupune o apropriere a acestui bun.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere, în referire la condiția ca actul a cărui inopozabilitate se invocă, să fie prejudiciabil, este necesar ca prin încheierea lui să se creeze sau să se accentueze o stare de insolvabilitate.
Altfel spus, actul atacat trebuie, să provoace o însărăcire debitorului, ceea ce ar însemna în cazul de față, să se facă dovada că valoarea prestațiilor este dezechilibrată, cum ar fi vânzarea unui bun al debitorului la un preț lezionar.
În cauză, prima instanță a reținut îndeplinirea acestei condiții raportându-se la mențiunile din convenție, potrivit cu care, raportat la ghidul privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din județul Ilfov, valoarea bunului înstrăinat era de 2.679.496 lei, prețul total al vânzării, fiind stabilit de părți la suma de 150.000 Euro, echivalentul a 638.910 lei.
Prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 C.civ., se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Or, așa cum s-a statuat în mod constant în practica instanței supreme și în doctrina de specialitate, prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească.
Echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut trece prin filtrul subiectivismului părților contractante, care prin efectul voinței lor sunt libere să aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plătește drept preț. Ca atare, și în situația în care un contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat pentru un preț inferior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părțile sunt libere să determine prețul sub sau peste valoarea bunului, acesta rămâne, în principiu valabil. În consecință, chiar dacă prețul stabilit este inferior valorii propriu-zise a obiectului vândut nu înseamnă că prețul este neserios, la stabilirea prețului putând fi avute în vedere și alte criterii.
În cauză, aplicând aceste considerații teoretice, Curtea apreciază că prezumția trasă de prima instanță din existența acestei diferențe între valoarea orientativă avută în vedere pentru stabilirea taxei notariale și prețul efectiv stabilit de părți, nu poate susține concluzia referitoare la îndeplinirea acestei condiții de exercițiu a acțiunii pauliene.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că o atare analiză a caracterul nelezionar, serios al prețului vânzării a fost deja cenzurată de către autoritatea tutelară din cadrul Primăriei sectorului 2 București care, aprobând realizarea vânzării, a apreciat că actul încheiat nu este prejudiciabil pentru interzisul judecătoresc, putându-se prezuma că, această autoritate a avut în vedere atât situația de fapt și de drept a bunului vândut, dar și starea pieței imobiliare de la data realizării vânzării și modul în care aceasta a fost afectată de criza economică din perioada respectivă, care este de notorietate că a influențat cererea și oferta. Ca atare, date fiind și aspectele la care s-a făcut referire, este fondată critica din apel în sensul că pentru a putea concluziona în mod judicios asupra acestui aspect, nu era suficientă o simplă referire la valorile orientative ale tranzacțiilor ci, era necesar ca reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, să administreze dovezi concludente în sensul că prețul stabilit în contract, era unul derizoriu, neserios și, prin urmare, fraudulos stabilit în raport cu cererea și oferta practicate în concret pe piața liberă la data încheierii convenției respective și negocierii acestui element esențial al vânzării.
Numai în aceste condiții, având în vedere, totodată, și faptul că, potrivit legii incidente la data încheierii actului, buna credință se prezumă, împrejurarea că apelanta pârâta își desfășura activitatea, la data încheierii convenției în domeniul imobiliar, respectiv răspunsul apelantei la interpelarea instanței de fond în sensul că nu cunoștea prețul zonei pentru terenuri similare, puteau susține prezumția trasă de tribunal referitoare la prețul lezionar stabilit prin contract.
În ceea ce privește frauda debitorului (consilium fraudis) acesta vizează intenția (dolul) debitorului de a cauza un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat ca urmare a cunoașterii de către debitor a faptului că prin perfectarea actului contestat pe cale pauliană îi cauzează creditorului un prejudiciu. Proba fraudei cade în sarcina creditorului indiferent dacă actul atacat este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Fiind vorba de un fapt juridic, dovada fraudei se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumții simple.
Referitor la complicitatea terțului la frauda debitorului această condiție este îndeplinită atunci când el a cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului. Complicitatea la fraudă care definește atitudinea dobânditorului din punctul de vedere al acțiunii pauliene înseamnă cunoașterea de către terțul față de raportul juridic obligațional a faptului că actul încheiat cu debitorul prejudiciază pe creditor, provocând sau mărind insolvabilitatea debitorului.
Pe de altă parte, regulile general acceptate în practica judiciară până la acest moment, nu sunt în sensul că la analizarea diligenței cumpărătorului unui imobil ar trebui să se țină seama de îndeplinirea ori neîndeplinirea de către cumpărător a obligației de verificare a existenței unor contracte de împrumut sau de încheierea unor promisiuni de vânzare angajate anterior de către vânzător/ reprezentantul legal al acestuia.
Curtea retine că în cauză nu s-a probat că promisiunea de vânzare a bunului aparținând interzisului judecătoresc a fost supusă cerințelor de publicitate impuse de legislația adoptată în materia publicității imobiliare.
Mai mult decât atât, simplul fapt al încheierii unui contract de vânzare-cumpărare de către debitor nu este prin el însuși, suficient concluziei că este prejudiciabil pentru creditor, fiind posibil ca prețul obținut să fie destinat plății creanței al cărei titular este creditorul respectiv.
În cauză, prima instanța a constatat îndeplinirea acestei condiții în persona apelantei reținând că acesta a recunoscut la interogatoriu că nu a lecturat clauzele contractuale, la momentul semnării vânzării, că părțile au inserat în cuprinsul vânzării o clauza rezolutorie și o clauză penală, prin care s-a stipulat că în cazul în care tutorele nu depune prețul vânzării în contul deschis pe numele tatălui său, în termen de 7 zile de la data tranzacției, convenția are a se rezolvi de drept, iar cumpărătoarea are dreptul la restituirea prețului și la daune interese de 300.000 Euro, apreciind că nu poate fi primită apărarea apelantei în sensul că această clauză a fost trasată prin Dispoziția Primarului sectorului 2 București, întrucât, în opinia primei instanțe, autoritatea tutelară nu intervine în stabilirea prețului contractului și a condițiilor realizării vânzării, ci doar urmărește depunerea sumei de bani în contul interzisului judecătoresc.
O atare interpretare nu poate fi primită, în condițiile în care instanța de fond omite a avea în vedere ambele efecte ale acestei clauze și în același timp, minimalizează nejustificat și fără suport legal, atribuțiile autorității tutelare, în materia actelor de dispoziție încheiate de tutore.
Astfel, deși se reține stipularea unui pact comisoriu de grad patru, pentru situația neîndeplinirii condiției vizând depunerea de către tutore a prețului vânzării în contul interzisului judecătoresc, se omite faptul că în cazul îndeplinirii cerințelor convenționale, impuse pentru a opera acest pact, consecința ce s-ar putea produce ar viza rezoluțiunea de drept a convenției de vânzare, cu consecința, revenirii imobilului în patrimoniul interzisului judecătoresc.
Or, în condițiile în care, chiar instanța de fond a apreciat că valoarea reală a bunului vândut este cea menționată în ghidul notarilor publici, adică o valoare mult superioară prețului convenit și chiar cuantumului daunelor interese, nu se poate deduce o complicitate a cumpărătoarei în sensul avut în vedere de art. 975 din Codul civil, aceasta neavând un drept preferabil în temeiul clauzei contractuale anterior menționate, de a urmări bunul vândut, și, de asemenea, nicio stare de insolvabilitate a vânzătorului creată prin încheierea actului în aceste condiții.
Pe de altă parte, autoritatea tutelară are atribuția de a veghea la respectarea interesului celui pus sub tutelă, or, o atare obligație legală nu este, în concepția legiuitorului, o atribuție pur formală, ci, presupune analiza elementelor de fapt la care s-a făcut deja anterior referire.
Mai mult, eventuala intenție frauduloasă a vânzătorului nu se extinde automat asupra cumpărătorului, mai ales că în cauză nu s-a probat că pârâtele se cunoșteau anterior, că au avut alte relații contractuale sau de colaborare, care să susțină prezumția complicității la fraudă a apelantei pârâte.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, găsind fondate, în limitele anterior reliefate, criticile apelantei pârâte, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâta împotriva încheierii din data de 11.04.2014, va admite apelul declarat de aceeași apelanta pârâtă împotriva sentinței civile nr. 772/13.06.2014, a Tribunalului București Secția a V- a civilă, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta D. G. în contradictoriu cu pârâtele C. A. și P. R. D., ca nefondată.
În temeiul art. 453 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, Curtea, în raport de soluția adoptată în apel, va obliga pe intimata reclamantă D. G. la plata cheltuielilor de judecată către apelanta pârâtă C. A., în suma de 2.500 lei – reprezentând ½ din totalul onorariului de avocat, achitat de apelanta pârâta C. A., conform facturii și extrasului de cont anexate la filele 110-111 dosar apel.
În temeiul art. 48 alin.3 din OUG nr. 80/2013, cu referire la art. 453 din Codul de procedură civilă, intimata reclamantă va fi obligată, să achite apelantei pârâte și suma de 500 lei, avansată cu titlu de remunerație a curatorului special desemnat pentru intimata pârâtă P. R. D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâta C. A., domiciliată în Voluntari, ., județ Ilfov, cu domiciliul ales la S.C.P.A. B., B. și Asociații, în București, ., nr.9, ., CNP_, împotriva încheierii pronunțate la data de 11.04.2014 de Tribunalul București Secția a V- a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. G., domiciliată în București, ., sector 2, CNP_ și intimata pârâtă P. R. D., CNP_, cu domiciliul în București, ., sector 2, prin curator special S. C. G., cu sediul în București, Bld. A. O., nr. 44, ., ., sector 4.
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă C. A., împotriva sentinței civile nr.772/13.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. G. și intimata pârâtă P. R. D., prin curator special S. C. G..
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta D. G., în contradictoriu cu pârâtele P. R. D., prin curator special S. C. G. și C. A..
Obligă pe intimata reclamantă D. G. la plata cheltuielilor de judecată către apelanta pârâtă C. A., reprezentate de suma de 2.500 lei - onorariu de avocat, achitat conform art. 453 alin. 2 din codul de procedură civilă și de suma de 500 lei - sumă avansată cu titlu de remunerație a curatorului special, suportată conform art. 48 alin.3 din OUG nr. 80/2013.
Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând se depune la Curtea de Apel București.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
6 ex/ 8.07.2015
------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – C.L.B.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 119/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 88/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
