Legea 10/2001. Decizia nr. 293/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 293/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 40000/3/2013
Dosar nr._
(267/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.293 A
Ședința publică de la 04.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.796 din 17.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. V..
P. are ca obiect – acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimata-reclamantă C. V., personal, lipsind apelantul-pârât M. Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatei-reclamante întâmpinare, în două exemplare, act procedural ce a fost comunicat și părții adverse, conform dovezi de citare aflată la dosarul cauzei.
Se mai învederează faptul că intimata-reclamantă a depus la dosar practică judiciară.
Intimata-reclamantă C. V. se legitimează cu C.I. . nr._, eliberată de SPCEP S1 Br.3 la data de 13.04.2009.
Curtea pune în discuție proba cu expertiză solicitată de apelantul-pârât prin motivele de apel.
Intimata-reclamantă C. V. apreciază că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize în cauză.
Curtea, după deliberare, respinge proba cu expertiză solicitată de apelantul-pârât prin motivele de apel, ca nefiind utilă soluționării cauzei, având în vedere faptul că pârâtul nu a formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză efectuat la instanța de fond și nici nu a susținut prin alte elemente noi intervenirea unor împrejurări ce fac necesară completarea probatoriului printr-o nouă expertiză în apel.
De asemenea, va respinge și proba cu înscrisuri solicitată de apelantul-pârât, având în vedere faptul că acesta nu a indicat și atașat la dosarul cauzei înscrisurile de care înțelege să se folosească în susținerea cererii de apel și, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în combaterea motivelor de apel.
Intimata-reclamantă C. V. solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.12.2013, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamanta C. V. a chemat în judecată M. Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata prețului de piața aferent imobilului situat în București, ., ., ce l-a deținut în proprietate și care a fost restituit moștenitorului fostului proprietar.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în temeiul Legii nr.112/1995, a dobândit proprietatea imobilului sus menționat, prin cumpărare de la . calitatea acesteia de mandatara a Statului Român.
În anul 2008, moștenitorul fostului proprietar al imobilului a demarat procedurile judiciare împotriva reclamantei solicitând instanțelor de judecata sa o oblige să-i lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul de mai sus, în cadrul unei acțiuni în revendicare ce a făcut obiectul dosarului 17._ .
Prin sentința civilă nr. 895/18.01.2011, pronunțata de Judecătoria Sectorului l București în dosarul 17._, a fost admisa acțiunea fostului proprietar de revendicare a imobilului, fiind obligată să i-l lase în deplină proprietate și liniștita posesie.
Prin dec. civ. nr. 339A/2.04.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civila, a fost respins apelul reclamantei, iar prin dec. civ. nr. 2042/19.11.2012 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a III-a Civila i-a fost respins recursul, astfel că deposedarea de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost rezultatul hotărârii judecătorești.
În aceste condiții, reclamanta a arătat că i-a fost deschisă calea răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea produsa de pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului.
Reclamanta a susținut că legiuitorul, prin intermediul art. 50 al. 3 din Legea nr.10/2001 a stabilit o derogare de la principiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune și a legiferat obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti prețul de piața al imobilelor ce au fost pierdute de chiriașii cumpărători în urma admiterii unei acțiuni în revendicare în fata fostului proprietar al imobilului.
În ce privește fondul prezentei cereri de chemare în judecata, reclamanta a arătat că prin efectul puterii lucrului judecat dat deciziile pronunțate în apel și în recurs, în cadrul procesului de revendicare, a fost statuat faptul ca are dreptul la obținerea prețului de piața.
Astfel, în cuprinsul deciziei din apel instanța a reținut ca reclamantei îi sunt aplicabile constatările și, totodată, dispozițiile cuprinse în Hotărârea T. și T. c. România în sensul în care dreptul intern îi permite obținerea prețului de piața al imobilului, reclamanta aflându-se în situația pierderii dreptului de proprietate urmare a unei acțiuni în revendicare, iar nu a unei acțiuni în nulitate a actului său de vânzare-cumpărare.
Tot asemenea, a subliniat instanța de apel în argumentarea soluției ce a pronunțat-o, ca are posibilitatea de a primi, în condițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.1/2009, prețul de piața al imobilului", (ultimul paragraf al paginii 8 din motivarea d.c. nr. 339A/2.04.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civila).
În același sens s-a pronunțat și instanța de recurs, aceasta reținând că "recurenta pârâta având posibilitatea reparării integrale a prejudiciului suferit prin pierderea posesiei asupra bunului prin formularea unei acțiuni directe în instanța, conform dispozițiilor articolului 50 din Legea 10/2001".
Având în vedere ca a pierdut proprietatea asupra apartamentului ca urmare a unei acțiuni în revendicare, a solicitat să se constate ca în sarcina pârâtului s-a născut obligația de garanție pentru evicțiune, prevăzuta de art. 1695 și urm din N.C.Civ. coroborat cu art. 50 din Legea 10/2001, ca pârâtul este de drept obligat sa o garanteze de viciile asupra dreptului de proprietate al apartamentului, răspunderea acestuia născându-se și operand, așa cum a arătat, „ope legis”.
În ce privește cuantumul solicitat, reclamanta a menționat ca acesta urmează să fie stabilit prin expertiza ce a solicitat să fie administrată în cauza, în vederea stabilirii prețului de piața, având în vedere ca pârâtul este ținut sa plătească pe lângă prețul vânzării sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii.
În acest sens a arătat faptul ca evicțiunea s-a produs în momentul pronunțării dec.civ. nr. 339A/2.04.2012 a Tribunalului București Secția a III-a Civila, astfel ca expertiza va trebui sa aibă în vedere valoarea apartamentului de la data pronunțării deciziei, astfel cum rezulta din art. 1701 al. 3 din N.C.Civ., dar și din art. 501 din Legea nr.10/2001.
În drept, reclamanta a invocat art. 194 și următoarele, art. 411 N.C.Pr.Civ., Legea nr.10/2001 coroborata cu art. 1695 și urm. din Noul Cod Civil.
Reclamanta C. V. a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâtului la plata prețului de piață determinat prin expertiza de specialitate în evaluarea proprietății imobiliare, preț de piață aferent imobilului situat în București, ., ., Sector 3, ce l-a deținut în proprietate și care a fost restituit moștenitorului fostului proprietar.
Deși a fost legal citată, instituția pârâtă nu a formulat apărări în cauză.
Prin sentința civilă nr.796/17.06.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis acțiunea și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei prețul de piață al imobilului din București, ., ., sectorul 3, respectiv suma de 475.010 lei, precum și suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta C. V. a fost proprietara imobilului situat în București, ., ., sector 3, pe care l-a dobândit în temeiul Legii nr.112/1995, prin cumpărare de la . calitatea acesteia de mandatara a Statului Român, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr.42/112/1 februarie 1997.
Prin sentința civilă nr.895/18.01.2011, pronunțata de Judecătoria Sectorului l București în dosarul 17._ a fost admisa acțiunea reclamantului S. S. I., de revendicare a imobilului, reclamanta C. V. fiind obligata să i-l lase în deplina proprietate și liniștita posesie.
Prin decizia civilă nr.339A/2.04.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civila a fost respins apelul reclamantei, iar prin Dec. civ. nr. 2042/19.11.2012 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a III-a Civila i-a fost respins recursul, astfel că reclamanta a fost deposedată de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, hotărârea fiind pusă și în executare silită la 23 mai 2013, deși Contractul de vânzare-cumpărare nr. 42/112/1 februarie 1997 nu a fost anulat sau desființat, reclamanta fiind un dobânditor de bună-credință.
În aceste condiții reclamantei i-a fost deschisă calea acțiunii de răspundere a vânzătorului pentru evicțiunea produsa prin pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului, ca urmare a efectului admiterii acțiunii în revendicare imobiliară prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În speță, a apreciat prima instanță, nu sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile pentru evicțiune a vânzătorului, potrivit dreptului comun (art. 1337 C. civil de la 1864, aplicabil în raport cu data evicțiunii), ci, devin aplicabile dispozițiile răspunderii speciale pentru evicțiune, stabilită prin art. 50 alin. 21 și 3 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună - credință în baza Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate), la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și alin. 21 al art. 50 din Legea nr. 10/2001 se face de către M. Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie 2010).
Din perspectiva celor expuse și ale art.50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și alin. 21, se face de către M. Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
Astfel, s-a reținut că M. Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect cererile de restituire a prețului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pierdut ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii acestuia.
M. Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse privind starea de fapt și legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M. Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că reclamanta C. V. este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului, astfel cum a fost stabilit prin expertiză.
Astfel, s-a constatat că, deși contractul de vânzare-cumpărare nr._ a fost menținut ca valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a fost deposedată de imobil, iar titlul acesteia a fost lipsit de efecte, tocmai prin admiterea acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește dispozițiile legale relevante pentru cauză, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.
Art. 50 alin. (21) din Legea nr.10/2001, prevede că „cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru”.
„Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
În fine, art. 501 din aceeași lege, prevede că „(1) proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, iar „(2) valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.
Astfel, în situațiile prevăzute de lege, restituirea prețului plătit reactualizat sau a valorii de circulație a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, în condițiile în care, cumpărătorii au fost evinși de foștii proprietari ai imobilelor, se face, în ultimă instanță, din bugetul Statului Român, în numele căruia, prin interpușii stabiliți de Legea nr. 112/1995, s-au făcut vânzările.
În acest fel, legiuitorul a înțeles ca în aceste situații, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun prevăzute de art.1337 și următoarele din Codul civil.
Potrivit art.50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, se conferă „ex legae" Ministerului Finanțelor Publice, legitimare procesuală pasivă în litigiile referitoare la restituirea prețului plătit, actualizat sau a valorii de circulație a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situația în care cumpărătorii au fost evinși de foștii proprietari.
Tribunalul a constatat că, deși M. Finanțelor Publice este persoana care are calitate procesuala pasivă în cauză, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, care a fost titularul dreptului de proprietate asupra fondului locativ vândut potrivit Legii nr.112/1995, acesta nu face astfel de plăți din bugetul propriu, ci, din fondul extrabugetar în care s-au vărsat sumele în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, sau din alte resurse bugetare ale Statului Român, dar această situație nu-i conferă calitate procesuală pasivă Statului Român reprezentat prin M. Finanțelor Publice.
În cazul de față, s-a apreciat că în cauza de față este incident un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului „specialia generalibus derogant”, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea specială, nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21 se face de către M. Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995”.
Tribunalul a reținut că prin art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, legiuitorul, a stabilit o obligație legală a instituției Ministerului Finanțelor Publice, ca, în calitate de reprezentant al Statului Român, în numele căruia s-au făcut vânzările locuințelor din fondul locativ de stat către foștii chiriași, să le plătească cumpărătorilor deposedați de locuințele cumpărate, fie prețul plătit, actualizat, fie valoarea de piață a imobilului, distincția fiind făcută de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu este vorba în cazul în speță, despre o răspundere civilă contractuală, bazată pe culpă, calitatea procesuală pasivă a instituției pârâte fiind dată de lege și nu stabilită prin contractul încheiat între părți, astfel că dispozițiile de drept comun invocate de către reclamantă nu sunt aplicabile în cauză.
M. Finanțelor Publice vine să gestioneze obligația Statului Român, referitor la răspunderea specială pentru evicțiune stabilită prin dispozițiile art. 50 alin. 3 și art. 501 din Legea 10/2001, astfel cum, prin aceeași instituție, a gestionat fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, în care s-a vărsat prețul plătit de reclamantă în 1997, la cumpărarea locuinței din fondul locativ de stat.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. 2, 21 și 3 din Legea nr.10/2001, așa cum s-a reținut mai sus, legiuitorul a făcut distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit actualizat.
În condițiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva reclamantei-fost chiriaș-cumpărător, iar prin hotărârile judecătorești citate de reclamantă, instanțele au reținut buna-credință a cumpărătoarei la încheierea contractului, tribunalul constată că reclamanta-cumpărătoare, are dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii (art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001).
Astfel, s-a constatat că, dacă legiuitorul a prevăzut în mod expres că se datorează valoarea de piață a imobilului, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atunci când cumpărătorul a fost de bună credință, conform principiului „a fortiori rationae”, Tribunalul a apreciat că se datorează valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, fiind reținută buna-credință a cumpărătorilor, aceștia fiind evinși totuși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare.
Tribunalul a constatat că este astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50l din Legea 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum prevede dispoziția legală.
În consecință, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată, astfel că a obligat M. Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului, așa cum a fost stabilită în contradictoriu cu această instituție, prin raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. B. N., respectiv suma de 475.010 lei.
Conform art. 453 alin. 1 C.pr. civilă, M. Finanțelor Publice a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivare, apelantul a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată pe fondul cauzei.
Astfel, s-a arătat că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Apelantul a susținut că, în cauză, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. Apelantul a arătat că reaua-credință a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceasta știa sau ar fi putut să știe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta și că pasivitatea îi este imputabila.
A susținut acesta că este lipsită de relevanță mențiunea din considerentele deciziei prin care a fost soluționat recursul, în aceeași cauză, în sensul că pârâta din acea cauză (reclamanta din prezenta cauza) ar avea posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cauză, deoarece instanța ce a pronunțat respectiva decizie nu era învestită cu competența de soluționare a unei cereri privind plata prețului de piața al imobilului. Cu alte cuvinte, această mențiune are doar un caracter ipotetic, de apreciere de ordin general asupra drepturilor părților.
S-a mai arătat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 501 din Legea 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu Primăria Municipiului București, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piața a imobilului în cauză.
În al doilea rând, s-a arătat că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiza întocmit în cauză, deoarece acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.
Astfel, s-a arătat că suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanta achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței. Apelantul apreciază o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.
Evaluarea prețului de piața al imobilului în cauză ar fi trebuit să ia în calcul, în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de apelant la: - 30% .
Prin urmare, apelantul consideră că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză,nefiind posibil ca reclamanta să încaseze în prezent o diferență de sute de ori mai mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea imobilului pe piață imobiliară de la ora actuală.
O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de piața la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piața a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr.112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr.10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr.112/1995, și a art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr.112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Mai mult, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această speță, apelantul a susținut că reclamanta avea obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).
În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observată particularitatea esențiala a acestei cauze: Reclamanta din acea cauză, doamna A. R. câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumărescu c. României, întrucât hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauză reprezenta un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1. lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cât și a art. 6 par.1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr.112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.
Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c.Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c.României).
Față de cele de mai sus, apelantul pârât a solicitat admiterea apelului și efectuarea unui nou raport de expertiză, din care să rezulte prețul de piață corect al apartamentului în cauză.
Soluția instanței de fond a fost criticată și cu privire la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel s-a arătat că pârâtul nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.274 C.proc.civ. este neîntemeiată obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata reclamantă C. V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata reclamantă a susținut că, în ce privește prima critică, printr-un dosar inițiat de intimații-reclamanți în anul 2008 și finalizat în anul 2012 ce a avut ca obiect revendicarea imobilului (apartament) pentru care astăzi se solicită aplicarea principiilor evicțiunii, instanțele judecătorești au admis cererea în revendicare formulată de fostul proprietar dând preferință titlului fostului proprietar ca urmare a „cântăririi" atât a celor două titluri de proprietate supuse litigiului (al reclamantei și al fostului proprietar) cât și a posibilității reale de respectare a principiilor Convenției Europene prin impunerea unor sarcini ce ar fi putut fi considerate ca disproporționate în sarcina fostului proprietar ori a reclamantei, având în vedere că actul său de vânzare-cumpărare nu fusese anulat de vreo instanță judecătorească fiind, astfel, un titlu valid.
Intimata reclamantă a apreciat că, practic, suntem în fața unei puteri a lucrului judecat întrucât prin deciziile pronunțate în apel și în recurs în cadrul procesului de revendicare în urma căreia aceasta a fost evinsă, a fost statuat faptul că reclamanta are dreptul la obținerea prețului de piață.
Astfel, în cuprinsul deciziei din apel instanța afirmă faptul că reclamantei îi sunt aplicabile constatările și, totodată, dispozițiile cuprinse în Hotărârea T. și T. c România, în sensul în care dreptul intern ii permite obținerea prețului de piață al imobilului, reclamanta aflându-se în situația pierderii dreptului de proprietate, urmare a unei acțiuni în revendicare, iar nu a unei acțiuni în nulitate a actului său de vânzare-cumpărare.
Tot asemenea, subliniază instanța de apel în argumentarea soluției faptul că "parata ar avea posibilitatea de a primi în condițiile Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, prețul de piață al imobilului...".
În același registru s-a pronunțat și instanța de recurs, aceasta afirmând „recurenta pârâtă având posibilitatea reparării integrale a prejudiciului suferit prin pierderea posesiei asupra bunului prin formularea unei acțiuni directe în instanța, conform dispozițiilor articolului 50 din Legea 10/2001”.
Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, legiferata prin art.1337 și urm din vechiul C. Civ, respectiv 1695 și urm din Noul C.Civ. (având în vedere aplicabilitatea acestuia în conformitate cu art.5 al. 2 din Legea 71/2011) nu poate fi limitată sub nicio formă, aceasta fiind semnificația tezei finale a art.1699 din NCC.
Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, intimata reclamantă a arătat că susținerile apelantului-pârât referitoare la valoarea stabilită prin raportul de expertiză nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței atacate, cu atât mai mult cu cât împotriva acestui raport de expertiză nu a făcut niciun fel de obiecție, însușindu-și-l ca atare.
Curtea, analizând criticile de apel, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 și de care a fost lipsită ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar.
În acord cu art. 50 din Legea nr.10/2001, Curtea constată că dezdăunarea cumpărătorilor, specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, în care cumpărătorul este evins, și-a găsit consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispozițiile actului normativ Legea nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin . Legii nr. 1/2009.
Se constată din interpretarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la M. Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Curtea reține că în situația succesiunii în timp a mai multor norme legale cu incidență asupra unui raport juridic, momentul anulării actului, adică al producerii efectelor nulității trebuie distins de momentul în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate. Ambele cazuri trebuie rezolvate potrivit regulii tempus regit actum: cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil, în vreme ce efectele nulității sunt determinate de legea în vigoare în momentul anulării efective, care, în ipoteza pe care o avem în vedere, este legea nouă. Numai în cazul în care un act s-a încheiat și a fost anulat efectiv sub aceeași lege, suntem în prezența unei causae finite, care nu mai poate fi afectată de legea nouă.
Prin urmare, este posibil ca o lege să cârmuiască cauzele de nulitate și altă lege să se aplice efectelor acestei sancțiuni civile. O soluție contrară ar echivala cu înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, și, deci, ultra-activitatea legii vechi, care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă.
Aplicând aceste considerații cu valoare de principiu litigiului de față, Curtea reține că obligarea Ministerului Finanțelor Publice în litigiul dedus judecății reprezintă exclusiv un efect al constatării nulității actelor civile, stipulat de legea nouă.
În ce privește fondul pretențiilor reclamantei, Curtea reține incidența dispozițiilor art.20 al. 2/1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, „ineficacitate” apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Așa fiind, Curtea nu poate valida susținerea apelantului pârât în sensul că Legea nr.10/_ impune drept condiție existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se fi desființat contractul pentru ca reclamanta să poată fi îndreptățită la solicitarea prețului de piață al imobilului.
Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile dreptul la o despăgubire.
Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr.112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care reclamanta a pierdut proprietatea și posesia bunului, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.
Curtea nu poate primi astfel susținerile apelantului pârât în sensul că reclamanta este de rea credință deoarece știa sau ar fi putut să cunoască faptul că imobilul în litigiu este revendicat de fostul proprietar, respectiv că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta, astfel că nu se poate primi solicitarea acesteia de a fi despăgubită la valoarea de piață întrucât contractul de vânzare cumpărare încheiat în aceste condiții nu respectă prevederile Legii nr.112/1995.
În cauza de față, Curtea constată că o condiție esențială de admitere a unei astfel de acțiuni formulate de reclamantă prin care se solicită prețul de piață al imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între unitatea administrativă și fostul chiriaș.
Or, această condiție a respectării prevederilor Legii nr.112/1995 este îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere considerentele deciziei civile nr.339/02.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă, în majoritate și deciziei civile nr. 2042/19.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile nr.339/02.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă: „Asupra posibilității pârâtei, cumpărătoare în baza Legii nr 112/1995 de a primi despăgubiri la nivel prețului de piață, Tribunalul constată: În cauza T. și T. c României din 24.03.2009, instanța europeană, având în vedere practica constantă a instanțelor românești în materie, subliniază că pentru cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr 112/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în revendicare câștigată de către foștii proprietari, fie aflați în situația anulării contractului de vânzare –cumpărare, dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul Codului Civil, prețul actualizat achitat la cumpărarea imobilului, sau chiar prețul de piață al imobilului (par 40). Mai mult, soluția despăgubirii cumpărătorilor evinși prin acordarea unor sume care să reflecte prețul de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr 1/2009, prin nou introdusul art. 50/1. Pe cale de consecință, în situația admiterii acțiunii în revendicare intentată de către reclamant, pârâta ar avea posibilitatea de a primi, în condițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prețul de piață al imobilului, ceea ce corespunde exigențelor convenționale relative la respectarea principiului proporționalității. (…)Punând în balanță cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de CEDO, dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, Tribunalul apreciază că posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudențial, atât în dreptul intern, cât și la nivelul instanței europene, pentru pârâtă de a obține despăgubiri la nivelul prețului de piață, pentru imobilul în cauză face ca doar în cazul acesteia principiul proporționalității stipulat de articolul 1 din Primul Protocol la Convenție să fie respectat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar și obligarea a pârâtei la lăsarea apt. 6 . corp A . în deplină proprietate și posesie în favoarea reclamantului”.
De asemenea, potrivit considerentelor deciziei civile nr. 2042/19.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: „Pârâta, la rândul său, deține un act de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost atacat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001. În astfel de situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în repetate rânduri, că vânzarea de către stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia ,iar terții au fost de buna – credință, reprezintă o privare de bun. A reținut apoi că o astfel de privare ,combinată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a întâmplat și în cazul intimatului reclamant ,este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 și dă acestuia dreptul la despăgubiri (cauzele S., P., P. etc.). În condițiile în care legislația internă nu asigură reclamantului obținerea acestor despăgubiri, prin deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului reținându-se constant că Fondul Proprietatea este nefuncțional, în mod corect instanța de apel a apreciat că se impune admiterea acțiunii și restituirea în natură a bunului către reclamanți, recurenta pârâtă având posibilitatea reparării integrale a prejudiciului suferit prin pierderea posesiei asupra bunului prin formularea unei acțiuni directe în instanță, conform dispozițiilor articolului 50 din Legea nr. 10/2001” .
Totodată, Curtea are în vedere la soluționarea cauzei de față prevederile art. 1202 alin. 2 Cod civil, care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.
A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătuta, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
Ca urmare, prin raportare la dispozițiile normelor sus-indicate, precum și considerentele hotărârilor sus-enunțate, care se impun cu putere de lucru judecat prezentei instanțe, Curtea va constata că reclamanta beneficiază de dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. 2 indice 1 din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, Hotărârea din 19.10.2006 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza R. împotriva României, își găsește incidența în cauză, circumstanțele speței fiind asemănătoare, în prezenta cauză contractul de vânzare cumpărare nefiind constatat nul, ceea ce însemnă că reclamanta se poate bucura de protecția unui bun în sensul Convenției, în timp ce în cauza R. a fost recunoscută de către instanțele naționale valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, chiriașul cumpărător bucurându-se de un bun în sensul Convenției. Aceleași considerații sunt valabile și în ceea ce privește cauza T., T. versus România.
Și cauzele Brumărescu, respectiv Pinc și Pincova își găsesc incidență în cauză, având în vedere că în respectivele cauze situațiile premise sunt asemănătoare, întrucât chiriașilor cumpărători li se recunoscuseră valabilitatea titlului lor și numai după admiterea recursurilor în anulare, aceștia au fost privați de bun. Or, în cauza de față reclamanta se poate prevala de un titlu valabil și de un asemenea bun în sensul Convenției.
De asemenea, Curtea nu consideră relevante pentru soluționarea cauzei de față nici celelalte cauze jurisprudențiale invocate de către apelantul pârât și care nu au vizat litigii ale cetățenilor români, în fața CEDO, dat fiind aspectele de putere de lucru judecat și constatarea în favoarea reclamantei a unui bun în sensul Convenției, ceea ce impune protecția acestuia atât din perspectiva convențională, dar și a legii interne, respectiv Legea nr.10/2001.
În ce privește despăgubirea reclamantei constând în prețul de piață al imobilului, Curtea reține că acesta a fost stabilit în baza unei expertize tehnice de specialitate, fiind determinat printr-o probă încuviințată de instanța de judecată, la care pârâtul nu s-a opus. Mai mult, nu pot fi primite susținerile apelantului privind o pretinsă supraevaluare a imobilului, atât timp cât această parte nu a înțeles să conteste în fond valoarea stabilită de expert prin eventuale obiecțiuni la expertiză.
Totodată, Curtea are în vedere faptul că expertul a stabilit valoarea imobilului, ce a constituit obiectivul expertizei, conform Standardelor Internaționale de Evaluare, prin metoda comparației directe, la stabilirea valorii avându-se în vedere imobile similare cu cel în litigiu la care au fost aplicați coeficienți favorabili și defavorabili.
Curtea nu poate primi susținerile apelantului în sensul că reclamanta a achiziționat imobilul la un preț social, cu mult sub prețul pieței și astfel s-ar fi impus o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală, de vreme ce art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 stabilește fără echivoc îndreptățirea chiriașilor cumpărători la o dezdăunare echivalentă cu prețul de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în situația în care aceștia au fost evinși prin hotărâri judecătorești de definitive și irevocabile cum este cazul și reclamantei, respectiv că valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză. Cum acest articol nu dispune luarea în calcul a altor indicatori, așa cum solicită apelantul, nici instanța nu poate face acest lucru, potrivit principiului recunoscut în materie civilă potrivit cu care unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Ca urmare, Curtea nu poate valida susținerile apelantului legate de îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, respectiv că aceasta ar fi îndreptățită doar la o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr.112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Apelantul a mai susținut că expertul ar fi trebuit să ia în calcul în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de apelant la 30% în minus. Or, o asemenea critică nu s-a constituit într-o obiecție la fond, așa cum s-a arătat mai sus, apelantul nefăcând nicio obiecție la raportul de expertiză întocmit în primă instanță. Mai mult, această critică nu este susținută de nicio probă în apel, simpla susținere a blocajului imobiliar, și acesta într-un procent de 30%, nefiind suficientă. Curtea are în vedere că apelantul a redus la simple afirmații susținerile sale în legătură cu valoarea imobilului stabilită de expert, acesta neaducând critici concrete în legătură cu comparabilele folosite de expert, respectiv cu coeficienții favorabili sau nefavorabili aplicați.
Deși a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză, apelantul nu a susținut elemente noi, respectiv intervenirea unor împrejurări care să facă necesară completarea probatoriului deja administrat printr-o expertiză în apel.
În ce privește critica vizând greșita obligare a recurentului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, Curtea o constată nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 453 din Noul Cod procedură civilă, care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.
Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată.
Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.
Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispozițiile art.453 din Noul Cod de procedura sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.
Or, în cauza de față, instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării reclamantei prin acordarea acesteia a valorii prețului de piață al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanța de apel.
Mai mult, Curtea reține că pârâtul nu a recunoscut pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare, astfel că din această perspectivă nu se poate reține incidența art. 454 Cod procedură civilă, pentru ca acesta să fi putut fi absolvit de plata cheltuielilor de judecată.
În consecință, față de considerentele de fapt și de drept enunțate mai sus, Curtea, temeiul art. 480 alin. 1 din Noul Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE (C._), cu sediul în București, sector 5, ., împotriva sentinței civile nr.796/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. V. (CNP_), cu domiciliul ales în București, .. 22, sectorul 1 și cu domiciliul în București, ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 04.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
5 ex/16.06.2015
--------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.V.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 740/2015. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 295/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
