Anulare act. Decizia nr. 475/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 475/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 475/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 475 A

Ședința publică de la 13.10.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea ÎN COMPLET DE DIVERGENȚĂ a cererii de apel formulate de apelanții – reclamanți S. G., S. P., împotriva sentinței civile nr. 1285 din 03.11.2014, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Obiectul pricinii – anulare act în temeiul Legii nr.165/2013.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat E. – C. N., în calitate de reprezentant al apelanților – reclamanți S. G., S. P., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul D. (fila 12), lipsind reprezentanții intimaților – pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Procedura de citare nu este legal îndeplinită, nefiind restituite dovezile de citare la dosarul cauzei.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentantul apelanților – reclamanți, având cuvântul, învederează că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului, în complet de divergență.

Apelanții reclamanți S. G., S. P., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii contestației, anularea deciziei de invalidare nr.150 din data de 18.12.2013, și obligarea Comisie Naționale la emiterea titlului de despăgubire în temeiul art.41 alin.3 din Legea nr.165/2013, la valoarea stabilită de antecesoarea C. Centrală, de 168.699 lei.

Apreciază că, Tribunalul București în mod greșit a dispus respingerea acțiunii; decizia de invalidare a fost emisă în mod nelegal de C. Națională fiind invalidată Dispoziția Primarului Municipiului C. nr._/2005.

Mai solicită a se avea în vedere că, prin dispoziția menționată, Primarul Municipiului C. a propus acordarea despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit în natură situat C., ., nr.63, județ D.. Dispoziția a intrat în circuitul civil, fiind înaintată Comisiei Centrale împreună cu întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia, la data de 03.05.2006 fiind înregistrat dosarul nr._. De altfel, motivul pentru care a fost invalidată dispoziția a mai fost avut în vedere și analizat de Tribunalul D., Curtea de Apel C., cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/63/2007.

Pentru aceleași motive, Primăria C. a invalidat dispoziția din 2005 și a procedat la emiterea unei noi dispoziții contestate, iar instanța a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la primirea de despăgubiri pentru întregul imobil. Dispoziția contestată a mai făcut și obiectul dosarului nr._, cauză în care Curtea de Apel C. și Înalta Curte de Casație și Justiție au analizat cu prioritate calitatea procesuală activă a persoanelor reclamante de a primi despăgubiri.

Apreciază că Dispoziția nr._/2005, în ceea ce privește îndreptățirea persoanelor și calitatea acestora de a primi despăgubiri pentru întregul imobil a intrat în puterea de lucru judecat, astfel încât C. Națională nu mai putea pune în discuție acest aspect. Față de această situație, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr.3444, a amendat Președintele Comisie Centrale pentru neexecutarea acestor hotărâri.

Mai arată că, la data de 28.10.2011, la solicitarea Comisiei Centrale, a fost realizat în raport de evaluare întocmit de către un expert ANEVAR prin care a fost stabilită valoarea întregului imobil la suma 168.699 lei; or, dacă la acel moment C. Centrală a apreciat că reclamanții sunt persoane îndreptățite pentru a primi despăgubiri pentru bunul în litigiu, C. Națională nu mai putea reveni asupra acestei chestiuni.

Consideră că, în speță, este vorba despre un dosar aprobat în înțelesul prevederilor art.41 alin.3, iar sintagma „dosar aprobat” trebuie interpretată în raport de dispozițiile vechii Legi nr.10/2001, și având în vedere și faptul că există un raport de evaluare din 28.10.2011, iar dreptul la despăgubire reprezintă pentru reclamanți un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în speranța legitimă că reclamanții vor primi titlul de despăgubire la valoare.

Există fișa tehnică din dosarul Tribunalul București (fila 142) din care rezultă că imobilul a fost demolat în anul 1986, există proces – verbal (fila 158) din care rezultă că din proprietatea acestora s-a luat un teren în suprafață de 216 mp. și o clădire de 132,35 mp. cu împrejmuiri de 4,50 ml., însă în procesul – verbal privind starea terenului din anul 2007 este menționat doar terenul, având în vedere că imobilul construcție a fost demolat în anul 1986.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ /21.03.2014, contestatorii S. G. și S. P. au formulat în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, contestație împotriva deciziei de invalidare nr. 150/18.12.2013, solicitând anularea acesteia, ca fiind emisă nelegal; obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită contestatoarei Titlul de despăgubire pentru imobilul situat în C., . nr. 63, județul D., la valoarea de 168.699 lei, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestației s-a arătat că:

Se arata ca prin Decizia contestată - emisă în temeiul prevederilor art. 17 alin. 1 lit. a), art. 21, art. 25 alin. 2 și art. 41 alin.5 din Legea nr. 165/2013 - s-a decis invalidarea Dispoziției primarului Municipiului C. nr. 1804/20.12.2005, prin care s-a propus acordarea despăgubirilor către reclamanți, pentru imobilul imposibil de restituit în natura, notificat sub nr. 47/N/2001 situat în C., ., nr.63.

Reclamanții consideră că dispozițiile legii 165/2013 nu se aplica cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, soluționate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Au susținut reclamanții că, în această situație, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu mai putea repune în discuție valabilitatea deciziilor emise de entitățile investite cu soluționarea Notificărilor, sub aspectul „existenței și întinderii dreptului de proprietate sau îndreptățirea la acordarea masurilor reparatorii” deoarece s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat.

Au precizat că au chemat în judecată C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a fi obligata la emiterea Titlului de Despăgubire, cauza formând obiectul Dosarului nr._ înregistrat Curtea de Apel C., iar prin sentința nr. 456/20 octombrie 2010, acțiunea a fost admisă, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului formulat, conform Deciziei nr. 3444/14 iunie 2011, pronunțata de ICCJ București.

Prin Raportul de Evaluare din octombrie 2011 întocmit de expertul evaluator ., desemnat de către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a determinat valoarea imobilului din C., . suma de 168.699 lei.

După . Legii nr. 165/2013, C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor, preluând atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în mod nelegal a emis Decizia de Invalidare nr. 150/18.12.2013, și nu Titlul de Despăgubire la care fusese obligat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În raport de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor era obligată să emită Titlul de despăgubire, deoarece, pe de o parte, Dosarul nr._/CC/03.05.2006, referitor la Notificarea nr. 316/N/2001 formulată de S. G. și S. P., era dosar aprobat de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . Legii nr. 165/2013 (care a și procedat la evaluarea imobilului) iar, pe de altă parte, obligația emiterii Titlului de despăgubire la valoarea de 168.699 lei era stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv Sentința nr. 456/20 octombrie 2010, pronunțata de Curtea de Apel C..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 315 alin 1 și 3, art. 41 din Legea 165/2013.

Intimata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București cu privire la cererea introductivă de instanță; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, au fost invocate prevederile art.96 pct.1 din Noul Cod de Procedură Civilă, susținându-se că soluționarea petitelor privind plata despăgubirilor, formulate de reclamanți în contradictoriu cu A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este de competența Curții de Apel - Secția de C. Administrativ și Fiscal.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că H.G. nr. 572/2013, reglementează organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, fără ca aceasta să aibă competențe în privința emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire, asigurând numai organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. În ședința plenului Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 15.02.2010 s-a decis soluția de principiu pentru unificarea practicii judiciare, prin care s-a stabilit că A.N.R.P nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Conform art. 17 alin.1 lit. a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Conform art. 31 și art. 41, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titlurile de plată în condițiile stabilite de Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 31 alin. 3 și art.41 alin.4, titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

Cu privire la solicitarea reclamanților de plată a cheltuielilor de judecată, s-a susținut neteminicia acestui capăt de cerere.

Contestatorii au depus răspuns la întâmpinarea astfel formulata, solicitând în esența respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București ca neîntemeiată, întrucât Decizia de Invalidare nr. 150/18.12.2013 a fost emisa de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor care are sediul în circumscripția Tribunalului București, aceasta fiind instanța competenta sa soluționeze contestația formulata.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, s-a susținut că are capacitate procesuală pasivă, deoarece asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Națională pentru Compensarea Imobilelor și, chiar dacă au „ștampile separate”, „au același președinte”.

Prin sentința civilă nr.1285/03.11.2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorii S. G. și S. P., în contradictoriu cu intimata C. NAȚIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Cu privire la excepția calității procesuale pasive a pârâtei ANRP, tribunalul a reținut că aceasta este fondată raportat la faptul că ANRP este, conform art. 1 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 572/2013, un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria Primului-ministru, în art. 2 din H.G. nr. 572/2013, prevăzându-se principalele atribuții ale Autorității. Aceasta, printre altele, asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Acesta din urmă asigură lucrările Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, comisie ce a fost constituită în scopul finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.

Faptul că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea secretariatului amintit, nu îi conferă acesteia calitate procesuală pasivă, având în vedere că numai C. Națională validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii, conform prevederilor Legii nr. 165/2013.

Cu privire la fondul cauzei s-a reținut că:

Prin notificarea nr. 47/2001, S. G. și S. P. au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul - teren situat în București . în suprafața de 276 mp .

Prin Dispoziția nr._ din20.12.2005, emisă de Primarul mun. C., s-a propus acordarea despăgubirilor către notificatori, pentru imobilul imposibil de restituit în natura, situat în C., ., nr.63.

Dispoziția primarului Mun. C. nr._/20.12.2005, împreuna cu întreaga documentație în baza căreia a fost emisa, s-a înaintat la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii Titlului de Despăgubire, înregistrându-se dosarul nr._/CC/03.05.2006.

Prin sentința civilă nr. 456/2010 pronunțată de Curtea de Apel C., rămasa definitivă și irevocabilă, a fost obligat CNCI să emită reclamanților decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în C., . nr. 63, jud. D..

Prin decizia de invalidare nr. 150/18.12.2013 emisa de CNCI, s-a invalidat Dispoziția nr._/20.12.2005 emisa de Primarul Municipiului C., pe motiv că nu s-a făcut dovada că terenul a aparținut notificatorilor.

În speță, în drept, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013. Potrivit art. 4, dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin art. 17 din acest act normativ se prevede înființarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, funcționând în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are ca atribuție aceea de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii.

În al. 5 al art. 21 din Legea nr. 165/2013 în forma în vigoare la data emiterii deciziei de invalidare, se prevedea ca Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise de entitățile notificate, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.

Alineatul (5) a fost declarat neconstituțional prin punctul 1 din Decizia nr. 686/2014 începând cu 27.01.2015, astfel ca aceasta dispozitie era aplicabila la data emiterii deciziei de invalidare, întrucât deciziile Curții constituționale nu retroactivează - potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În al. 8 al art. 21 se menționează că, ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

Având în vedere textele sus amintite, reverificând întinderea dreptului de proprietate al reclamanților în ce privește terenul, întrucât notificarea a privit numai terenul în suprafață de 276 mp, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9041/1981, reclamanții au dobândit imobilul construcție format din casa cu 4 camere, hol, bucătărie și sală, situat în municipiul C., . nr. 63, iar terenul aferent construcției în suprafață de 276 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.

În raport de împrejurarea că, la data achiziționării construcției, terenul aferent de 276 mp a trecut în proprietatea statului, calitatea de persoana îndreptățită la restituirea terenului sau la acordarea de măsuri reparatorii, o avea numai fostul proprietar, respectiv vânzătorul - Pasita A., și nu reclamanții, care nu au avut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar dreptul de folosință.

În considerarea prevederilor art. 21 al. 8 sus menționate, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor avea dreptul de a invalida Dispoziția primarului Mun. C. nr._/20.12.2005, chiar dacă exista o hotărâre rămasă irevocabilă prin care a fost obligat CNCI să emită reclamanților decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în C., . nr. 63, jud. D., neproducându-se în acest fel o încălcare a autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească soluționând o cerere având ca obiect obligația de a face, respectiv de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, reținând încălcarea termenului în care trebuia să se producă acest lucru.

Întrucât notificarea a privit numai terenul, nu și construcția, în mod corect, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, în baza competentelor conferite în art. 21 al. 5 din Legea nr. 165/2013, a invalidat Dispoziția primarului Mun. C. nr._/20.12.2005 pe considerentul ca notificatorii nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, întrucât nu au deținut terenul cu vreun titlu de proprietate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții.

În motivarea apelului se susține în esență că:

Prin Decizia de Invalidare contestată, emisă de CNCI, în mod nelegal s-a invalidat Dispoziția primarului Mun. C. nr._/20.12.2005.

Prin Dispoziția nr._/20.12.2005 emisă de Primarul municipiului C., s-a propus acordarea despăgubirilor către apelanți, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 47/N/2001 situat în C., ., nr. 63.

Această din urmă dispoziție s-a înaintat la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii Titlului de Despăgubire, înregistrându-se Dosarul nr._/CC/03.05.2006.

La data de 09 august 2010, reclamanții au chemat în judecată C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a fi obligată la emiterea acestuia, cauza formând obiectul Dosarului nr._, înregistrat la Curtea de Apel C..

Prin Sentința nr. 456/20.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. – devenită irevocabilă -, pârâta C. Centrală a fost obligată să emită Decizia privind Titlul de Despăgubire pentru imobilul situat în C., ., nr. 63, jud. D., conform Dispoziției nr._/20.12.2005.

La data de 28 octombrie 2011, la solicitarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertul evaluator ., a și întocmit raportul de evaluare, fiind stabilită valoarea imobilului la suma de 168.699 lei.

La data pronunțării sentinței civile nr.456/20.10.2010, de Curtea de Apel C., era în vigoare Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Conform acestor dispoziții, procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 începea cu înaintarea unei notificări de către persoana interesată, iar după depunerea actelor de proprietate cerute de lege, unitatea căreia notificarea i-a fost adresată avea obligația de a emite dispoziția prin care fie admitea solicitarea făcută, fie o respingea.

În speța, contestatorii prin notificarea nr. 47/N/2001 au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în C., ., nr. 36, Jud.D..

A fost emisă Dispoziția nr._/20.12.2005., recunoscându-li-se dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, dispoziție ce nu a fost atacată.

Dispoziția respectivă nu poate fi retractată de către organul emitent după ce a fost comunicată și a ajuns la cunoștința persoanei îndreptățite, aceasta producând efecte în planul dreptului de proprietate, născând drepturi cu caracter patrimonial, din momentul în care ea este admisă.

Conform procedurii în vigoare la data emiterii respectivei Dispoziții, controlul CCSD era limitat la verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură, procedura administrativă urmând să se finalizeze prin emiterea, de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a Deciziei reprezentând Titlul despăgubire.

Din luna octombrie 2011, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea toate elementele necesare emiterii Titlului de Despăgubire la valoarea evaluată de 168.699 lei însă, în mod nejustificat, a refuzat acest lucru, timp de peste 2 ani de zile, deși Sentința civila nr. 456/20.10.2010, prin care CCSD a fost obligată la emiterea Deciziei reprezentând Titlul de Despăgubire, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 14.06.2011, trebuia executată în termen de 30 de zile, conform legii contenciosului administrativ Legea nr. 554/2004, în speța până la data de 14.07.2011.

În condițiile în care, CCSD dispusese efectuarea evaluării imobilului, este evident faptul că, la momentul respectiv, apreciase că apelanții reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Susțin apelanții că, la acel moment, dreptul de despăgubiri în valoare de 168.699 lei, reprezenta pentru aceștia un bun în înțelesul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO, însoțit de speranța legitimă că vor primi titlu de despăgubire pentru suma cuprinsă în raportul de evaluare, potrivit unei legislații în vigoare la momentul valorificării dreptului.

Înainte de . Legii nr. 165/2013, procedura de restituire prin echivalent ajunsese la momentul emiterii titlului de despăgubire pentru suma expertizată de 168.699 Iei, lipsa emiterii Deciziei reprezentând Titlul de Despăgubire, datorându-se, exclusiv, culpei CCSD, care nu a înțeles să se conformeze, nici dispozițiilor legale, în vigoare la acel moment și nici să execute o hotărâre judecătorească.

Prin apariția Legii nr. 165/2013, atribuțiile CCSD au fost transmise CNCI.

În această situație, chiar dacă Legea nr.165/2013 a adăugat între atribuțiile comisiei nou înființate și alte atribuții decât cele avute de CCSD, consideră apelanții că acest lucru nu îi dă posibilitatea CNCI să refuze executarea unei hotărâri judecătorești executorii pronunțate în contradictoriu cu antecesoarea sa.

Prin raportare Ia principiul obligativității hotărârilor judecătorești, rezultă că dispozițiile Legii nr.165/2013 nu dau dreptul CNCI de a repune în discuție fondul dreptului, și de a emite o decizie de invalidare, aceste verificări fiind făcute atât de către instanța, cât și de CCSD, la momentul la care a dispus efectuarea raportului de evaluare.

În doctrina și jurisprudență s-a decis constant ca hotărârea judecătoreasca este supusa condițiilor de fond și de forma stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia.

În speță, apelanții consideră ca dispozițiile art. 17 afin. 1 lit. a) din Legea nr.165/2013, conform, cărora între atribuțiile CNCI, comisie care a continuat atribuțiile CCSD, s-a prevăzut posibilitatea validării/invalidării în tot sau în parte a deciziilor emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, nu pot fi aplicare retroactiv, deoarece s-ar încălca principiul securității juridice prin aceea că statul, parte în procesul pendinte, a schimbat atribuțiile fostei CCSD în momentul în care reclamanții dețineau un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția EDO.

De altfel, și prin dispozițiile Legii nr.165/2013, legiuitorul a permis ca CNCI să emită Titluri de despăgubire în procedura specifica Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (art.41 alin.3), în cazul dosarelor aprobate de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte de . prezentei legi, cu atât mai mult, aceasta procedura se impunea și în situația de speța, când obligația emiterii Titlului de despăgubire fusese dispusă printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, cu peste 2 ani înainte de . prezentei legi, dar neemiterea acestuia s-a datorat refuzului intimatei de a pune în executare aceasta hotărâre. În vederea aplicării art. 41 din Legea nr.165/2013 sintagma „dosare aprobate”, trebuie interpretata în raport cu procedura specifica CCSD reglementata prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005.

În procedura administrativă reglementată prin aceste acte normative dosarele privind acordarea de despăgubiri parcurgeau următoarele etape respectiv: etapa transmiterii și înregistrării, etapa analizării sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului care face obiectul notificării, etapa evaluării, etapa emiterii titlului de despăgubire.

Având în vedere și cele mai sus expuse, categoria de „dosar aprobat” nu poate fi echivalentă cu dosarul în care s-a emis deja titlu de despăgubire, astfel că singura etapa în care CCSD avea putere decizională, putând refuza acordarea de despăgubiri prin echivalent, era etapa analizării sub aspectul posibilității restituirii în natura a imobilului ce face obiectul notificării pentru motivul ca restituirea în natura a imobilului notificat era posibil a fi restituit în natura.

În aceasta situație, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor numai putea pune în discuție valabilitatea Dispoziției nr._/20.12.2005 emisă de Primarul Mun. C., singura obligație a acesteia fiind emiterea Deciziei reprezentând Titlu de Despăgubire, adică să execute o hotărâre judecătorească executorie pronunțată în contradictoriu cu antecesoarea sa, C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În Dosarul nr._, atât Curtea de Apel C. cât și ICCJ București, pentru a dispune obligarea CCSD Ia emiterea Deciziei reprezentând Titlul de Despăgubire pentru imobilul situat în C. ., nr. 63, jud. D., au verificat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților Ia primirea de despăgubiri (în caz contrar s-ar fi dispus respingerea acțiunii) și, în subsidiar încălcarea termenului rezonabil în care trebuia emisa Decizia reprezentând Titlul de Despăgubire, în raport de dispozițiile legale în vigoare la acea data.

De altfel, prin întâmpinarea depusă de CCSD în Dosarul nr._, s-a invocat faptul ca reclamanții nu erau persoane îndreptățite să solicite despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 pentru terenul intrat în proprietatea statului în baza Dispozițiilor Legii nr. 58/1974, reclamanții nefiind proprietari, aceștia având terenul doar în folosința.

Curtea de Apel C., analizând această apărare a CCSD, a reținut ca, potrivit art. 25 alin 4 din Legea nr.10/2001 republicata: „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natura a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia are forța probanta a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară» concluzionând ca cererea privind obligarea CCSD să emită Titlul de Despăgubire pentru imobilul ce a aparținut reclamanților este fondată.

Hotărârea Curții de Apel C. a fost menținută prin Decizia nr. 3444/14.06.2011 pronunțată de ICCJ.

De altfel și ICCJ a analizat motivele de recurs formulate de CCSD, prin care a susținut ca Dispoziția nr._/20.12.2005 emisa de Primăria Mun. C. a încălcat dispozițiile art. 30 alin. 2 din Legea nr.58/1974 conform cărora reclamanții nu ar fi persoane îndreptățite Ia obținerea de despăgubiri.

Tot prin motivele de recurs, CCSD a criticat Dispoziția nr._/20.12.2005 prin faptul ca Primăria Mun. C. a propus acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul situat în C., ., nr. 63, Jud. D., deși, în opinia recurentei, reclamanții erau îndreptățiți la măsuri reparatorii numai pentru construcția demolata, nu și pentru teren, deoarece imobilul teren fusese trecut în proprietatea statului.

Or, CNCI, invalidând Dispoziția nr._/20.12.2005 pe motiv ca reclamanții nu au fost proprietarii terenului în suprafața de 276 mp. aferent construcției dobândite de aceștia prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9041/1981, iar pentru construcția demolata nu ar fi solicitat despăgubiri, încalcă principiul puterii lucrului judecat, stabilit prin Sentința nr. 546/20.10.2010.

În mod greșit, instanța de fond a apreciat ca Sentința nr. 456/20.10.2010 a Curții de Apel C. a avut ca obiect „obligația de a face”, respectiv de a emite Decizia reprezentând Titlul de Despăgubire.

În realitate, în Dosarul nr._ instanțele au analizat regularitatea Dispoziției nr._/20.12.2005 emisă de Primăria Mun. C., prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanților, analizând motivele invocate de CCSD cu privire la nelegalitatea dispoziției, în special acela ca reclamanții nu erau proprietarii terenului aferent construcției dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 9041/1981.

Față de cele de mai sus, consideră apelanții că în mod greșit instanța de fond a dispus respingerea acțiunii.

Apel scutit de taxa de timbru.

În concluzie, apelanții solicită admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii contestației, anularii Deciziei de Invalidare nr. 150/18.12.2013 și obligarea CNCI sa emită Titlul de despăgubire în procedura prevăzuta de art. 41 alin. 3 din L.165/2013, la valoarea de 168.699 lei.

Intimata – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin aceasta prezentând în esență etapele – administrative și judiciare - parcurse în procedura de soluționare a notificării pe care apelanții reclamanți au formulat-o în condițiile Legii 10/2001 pentru terenul în suprafață de 216 m.p. situat în municipiul C., .. Pavlov nr. 63.

Se arată că, urmare a publicării Legii nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia.

Conform art. 17 alin.1 lit. a-b din Legea nr.165/2013, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Intimata – pârâtă învederează că procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire, ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 456/20.10.2010 a Curții de Apel C., rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3444/14.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este expres reglementată la art. 41 alin. (5) raportat la art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Articolul 21 din lege prevede, la alineatul 9, că „în cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv"; în același sens, sunt și dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a, care stabilesc posibilitatea validării sau invalidării deciziei entității învestite de lege.

În cazul de față, în dosarul nr._/CC –înaintată apelanților și primăriei C. - Secretariatul CNCI a solicitat prin adresa nr._/CC/13.08.2013, completarea dosarului cu înscrisuri, și respectiv cu notificarea prin care reclamanții apelanți au solicitat măsuri reparatorii și pentru imobilul construcție.

În acest context, intimata – pârâtă face referire la termenul legal instituit - de 120 de zile - în care persoanele îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele de despăgubire (art. 32 alin. 1).

În cazul de față, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9041/1981, apelanții au dobândit imobilul construcție format din casă cu 4 camere hol bucătărie și sală, situat în municipiul C., . nr. 63. Terenul aferent construcției în suprafața de 276 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 58/1974.

Deși prin Decretul nr. 38/1986 imobilul construcție situat în municipiul C., . nr. 63, a trecut în proprietatea statului de la S. G. și S. P., prin procesul verbal încheiat ia data de 16.05.1986 foștilor proprietari le-a fost preluată doar construcția situată în ..

Cu privire la formularea unei notificări de către reclamanți care să vizeze și imobilul construcție solicitat, se face precizarea că aceștia nu au depus o notificare în condițiile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. La dosarul de despăgubire există o cerere a reclamanților cu privire la construcția demolată, însă respectiva cerere nu a fost depusă prin executor judecătoresc. În data de 07.09.2007, ulterior expirării termenului prevăzut de lege pentru depunerea notificării, notificatori au depus prin intermediul executorului judecătoresc, o cerere prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru construcție.

Se mai arată că Primăria Municipiului C. a înaintat adresa nr._/10.2013, înregistrată la ANRP sub nr._/18.10.2013, nefiind depuse înscrisurile solicitate.

Având în vedere că dosarul de despăgubire nu a fost completat cu înscrisurile solicitate, în ședința CNCI din data de 18.12.2013 a aprobat emiterea deciziei de invalidare întrucât notificatorii nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren notificat iar construcția demolată nu a fost notificată potrivit dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente, intimata – pârâtă solicită instanței să constate că Decizia de invalidare nr. 150/18.12.2013 este temeinică și legală.

Consideră intimata că în mod eronat apelanții reclamanți susțin că prin Dispoziția nr._/20.12.2005 a fost recunoscut în favoarea acestora dreptul la despăgubiri pentru imobilul solicitat, câtă vreme, față de dispozițiile art. 17 alin. 1 raportat la art. 21. alin. 5 din Legea nr. 165/2013, conform cărora singura entitate abilitată de legiuitor a constata existența acestui drept este CNCI.

În lumina noilor modificări legislative, și în virtutea atribuțiilor de control și verificare recunoscute de legiuitor în sarcina CNCI, aceasta poate invalida propunerea de acordare de măsuri reparatorii chiar și în aceste condiții.

În acest sens s-a pronunțat, de altfel, și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 269/2014.

Intimata a mai făcut referire și la considerentele sentinței nr. 4793/27.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a ll-a C..

De asemenea, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 861 din 28 noiembrie 2006 a CCR, prin care s-a reținut că "situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări."

Cu privire la susținerile apelanților referitoare la autoritatea de lucru judecat impusă Sentința civilă nr. 456/20.10.2010 a Curții de Apel C., rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3444/15.06.2011 a ÎCCJ, se arată că:

Adoptarea Legii nr. 165/2013 nu are ca efect privarea persoanelor de dreptul de proprietate, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român, în acord cu soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată, garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.

Prin sentința civilă invocată, instanța a stabilit obligația de emitere a titlurilor de despăgubire doar în considerarea competenței legale a CCSD, fără a efectua o cercetare a fondului ori a documentației existente la dosarul de despăgubire.

Prin noua lege (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013) s-a dat posibilitatea SCNCI de a solicita documente și pentru aprobarea existenței și întinderii dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.

Toate dosarele de despăgubire nesoluționate până la . Legii nr. 165/2013, ori cele în care au fost pronunțate hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile ce atrag incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5), sunt supuse procedurilor administrative prin care CNCI poate solicita documente în completare, în conformitate cu prevederile art. 21.

Menționează intimata – în lumina dezlegărilor date de CCR prin deciziile nr. 269/2014 și 686/2014 – că există o singură excepție de la regula controlului exercitat de CNCI, și anume situația în care instanța însăși a exercitat controlul de legalitate a măsurilor dispuse și a stabilit, în mod concret, întinderea drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri.

În cazul de față, prin Sentința civilă nr. 456/2010.2010 pronunțată de către Curtea de Apel C., rămasă definitiva și irevocabilă prin Decizia nr. 3444/15.06.2011 a ÎCCJ, instanța nu s-a pronunțat asupra aspectelor constatate de către Secretariatul CNCI ca trebuind a fi verificate, ci a stabilit doar obligația de emitere a titlului de despăgubire, fără a efectua o cercetare din punct de vedere al existenței dreptului persoanelor ce se consideră îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Astfel, CNCI, în exercitarea atribuțiilor de control și verificare, în dosarul de despăgubire nr._/CC a dispus invalidarea parțială a Dispoziției nr._/20.12.2005 emisă de către Primarul Municipiului C..

Se mai susține că solicitarea apelanților reclamanți de obligare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire conform raportului de evaluare întocmit de . este inadmisibilă încondițiile Legii nr. 165/2013, având în vedere faptul că acest raport de evaluare nu a fost aprobat vreodată de CCSD.

De asemenea, intimata – pârâtă precizează că raportul de evaluare nu întrunește caracterele unui act administrativ de autoritate. El nu este hotărâtor, nu are caracter executoriu și, de asemenea, nu stabilește o creanță certa și exigibilă în favoarea beneficiarului. Simpla înregistrare a unui raport de evaluare la ANRP, și lipsa formulării de obiecțiuni la acesta de către reclamanți nu este echivalentă cu acceptarea tacită și, în niciun caz, cu aprobarea raportului de către CCSD, singura procedură legală care ar fi condus la emiterea titlului de despăgubire.

Cu privire la solicitarea apelanților reclamanți privind obligarea CNCI la emiterea titlului de despăgubire în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 la valoarea de 168.699 lei, stabilită prin raportul de evaluare efectuat de către . se arată că:

Legiuitorul a reglementat — prin Legea nr. 165/2013 - doar doua situații excepționale în care CNCI emite titlul de despăgubire, fiind prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 41 alin. 3, respectiv: dosare aprobate de CCSD . acesteia până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013; dosare care au parcurs toate etapele în procedura judecătorească, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri rămasă irevocabilă, înainte de . legii și în care au fost

consemnate sume.

Sintagma "dosare aprobate" din cuprinsul art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate avea altă semnificație decât aceea de dosare care au parcurs toate etapele administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 165/2005 (etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, etapa analizării dosarelor de câtre Secretariatul CCSD sub aspectul verificării posibilității restituirii în natură a imobilului ce făcea obiectul notificării, etapa evaluării, etapă în care - dacă se constata că, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă - dosarul se transmitea evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, etapa aprobării dosarului, etapă în care CCSD aproba raportul de evaluare întocmit și dispunea emiterea titlului de despăgubire, în cazul în care CCSD nu era de acord cu raportul, dispunea, potrivit legii, transmiterea dosarului la reevaluare).

În speță, dosarul nr._/CC raportul de evaluare întocmit de . nu a fost aprobat de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Referitor la solicitarea de obligare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea acestora, în considerarea celor mai sus menționate.

Având în vedere argumentele prezentate, solicită respingerea apelului formulat de către reclamanții S. G. și S. P. împotriva Sentinței civile nr. 1285/03.11.2014 a Tribunalului București și, pe cale de consecință, menținerea ca fiind temeinică și legală.

Intimata – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la prezenta acțiune.

Se arată că atribuțiile conferite Secretariatului Comisiei Naționale ce funcționează în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților vizează tocmai centralizarea dosarelor conținând decizii/dispoziții emise de către entitatea învestită de lege.

Faptul că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea secretariatului amintit, nu îi conferă acesteia calitate procesuală pasivă, având în vedere că numai C. Naționala,validează/în validează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii, conform prevederilor Legii nr.165/2013.

Cu privire la solicitarea apelanților reclamanți privind obligarea ANRP la plata cheltuielilor de judecată, învederează că aceasta este neîntemeiată în considerarea celor mai sus menționate.

Având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANRP cu privire la acțiunea formulată de către reclamanți, precum și respingerea apelului formulat de către reclamanții S. G. și S. P. împotriva sentinței civile nr. 1285/03.11.2014 a Tribunalului București.

În privința excepției astfel susținute de intimata ANRP, Curtea a dispus în sensul respingerii ei, ca fiind lipsită de interes, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință din data de 08.09.2015.

Relativ la excepția astfel susținută de intimata ANRP, Curtea constată că ea a fost soluționată - în sensul admiterii - de către prima instanță, situație în care chestiunea astfel adusă în discuție a intrat în puterea lucrului judecat câtă vreme nu a fost atacată cu apel de vreuna dintre părțile din proces și, în aceste condiții, nu mai poate avea valențele unei excepții procesuale necesar a fi distinct analizată și soluționată în etapa judecării recursului. Ca atare, Curtea nu proceda la analiza acestei apărări în coordonatele excepției procesuale care i-a fost atribuită în mod eronat de către intimată, ci va fi avută în vedere ca reprezentând un punct de vedere menit să pună în evidență soluția dată de prima instanță acestei apărări.

Analizând apelul – în complet de divergență - în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, și de prevederile art. 479 din N.C.pr.civ., Curtea – în opinie majoritară – reține caracterul fondat al acestuia pentru considerentele care succed:

I, Prin Dispoziția nr._/20.12.2005 emisă de Primăria mun. C., s-a stabilit calitatea reclamanților apelanți de persoane care au dreptul să primească măsuri reparatorii pentru imobilul notificat sub nr. 47N/2001, imposibil de restituit în natură, fiind făcută propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, respectiv prin echivalent.

În partea dispozitivă a acestei Dispoziții administrative se regăsește mențiunea potrivit căreia imobilul pentru care au fost propuse măsurile reparatorii este identificat „conform procesului verbal privind starea imobilului solicitat, situat în C., . nr. 63”.

Din analiza documentului la care se face astfel referire în actul de dispoziție emis de entitatea notificată, respectiv Procesul verbal privind starea de fapt a imobilului (teren) I.P. Pavlov nr. 63 - fila 146 dosar fond –, Curtea reține că imobilul la care acesta se referă este numai terenul în suprafață de 216 m.p.

Pe de altă parte, Curtea constată că prin notificarea ce a fost soluționată prin Dispoziția menționată, respectiv cea înregistrată la Primăria mun. C. în anul 2001, sub nr. 47N, imobilul solicitat a fi restituit era descris ca fiind reprezentat de „terenul în suprafață de 216 m.p. situat în C. . nr. 63, jud. D., pe care s-a aflat imobilul ce ne-a fost demolat prin procesul verbal din 16.05.1986”.

Având în vedere, pe de o parte, solicitarea explicit formulată prin notificare, de a se restitui terenul în suprafață de 216 m.p., și pe de altă parte, elemente menționate prin care este identificat de către entitatea notificată imobilul pentru care apelanților reclamanți le-a fost recunoscut dreptul de a primi reparații în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, Curtea constată că nu poate fi privită ca întemeiată susținerea apelanților în sensul că li s-ar fi recunoscut beneficiul reparațiilor prin echivalent și pentru construcția demolată. Este neechivocă dispoziția emisă de Primăria mun. C. (prin prisma mențiunilor din procesul verbal indicat de aceasta), în sensul că imobilul – imposibil de restituit - pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este format exclusiv din teren, iar pentru construcție nu a fost formulată o propunere similară.

Cum beneficiarii respectivei Dispoziții nu au contestat-o în condițiile art. 26 alin. 3 din legea specială (nr. 10/2001), ea a devenit definitivă în forma analizată, astfel că, în temeiul ei, entitățile administrative competente conform Titlului VII din Legea 247/2005 erau ținute să acorde apelanților măsuri reparatorii prin echivalent numai pentru imobilul identificat prin respectivul act juridic.

Curtea notează că depunerea de către reclamanți a unei notificări formulate ulterior prin executor judecătoresc – în anul 2007 -, sau a unei cereri simple (nedatate) adresate entității notificate nu sunt de natură a permite o analiză, în speță, a dreptului acestora la despăgubiri în alte coordonate decât cele stabilite prin Dispoziția nr._/20.12.2005 emisă de Primăria mun. C., pentru că această din urmă dispoziție constituie actul prin care entitatea notificată s-a dezinvestit de soluționarea notificării, si, în absența unei contestații îndreptate împotriva respectivului act, a fost epuizată etapa evaluării ce s-ar fi putut efectua în coordonate specifice atribuțiilor care țin de etapa analizării notificărilor.

II, Aceeași Dispoziție ce a fost emisă de entitatea notificată a constituit fundamentul unui demers judiciar întreprins de către apelanții reclamanți anterior emiterii Deciziei de invalidare ce a fost contestată în speță, demers în cadrul căruia instanțele judecătorești – prin sentința nr. 456/20.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. Secția de C. Administrativ și Fiscal, devenită irevocabilă prin decizia nr. 3444/12.06.2011 pronunțată de ÎCCJ Secția de C. Administrativ și Fiscal – au stabilit obligația Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor (entitate juridică ale căreia atribuții au fost preluate de intimata CNCI, conform art. 18 alin. 3 din Legea 165/2013) de a „emite reclamanților decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în C., . nr. 63, jud. D., conform Dispoziției nr._/20.12.2005 emisă de Primarul Mun. C.”.

Din considerentele sentinței menționate reiese că măsura dispusă de instanță este consecința reținerii unei conduite a CCSD neconformă obligațiilor legale care îi reveneau, respectiv a faptului că „prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care se apreciază că absența totală a despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.”.

Aceste constatări făcute la judecata în primă instanță au fost confirmate de instanța de recurs, care a găsit nefondate criticile pe care CCSD le-a formulat în susținerea căii de atac promovate, reținând că „în mod corect, în raport de dispozițiile din Capitolul V – Titlul VII (…) instanța de fond a obligat C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire”.

Având în vedere că menționata obligație, ce a fost stabilită de instanță prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, este una determinată, și anume aceea de a emite actul juridic ce constituie însuși titlul de despăgubire pentru dreptul care li s-a constatat prin Dispoziția nr._/20.12.2005 emisă de Primarul Mun. C., intimata era ținută – în calitatea sa de entitate juridică ce a preluat obligațiile antecesoarei CCSD (pe lângă atribuțiile noi ce îi sunt conferite de Legea nr. 165/2013) – să procedeze la emiterea respectivului titlu.

Curtea notează că, în determinarea coordonatelor obligației ce a fost stabilită în sarcina antecesoarei intimatei prin sentința nr. 456/2010 a Curții de Apel C., nu pot fi ignorate considerentele acestei hotărâri, prin care s-a reținut calitatea reclamanților de a fi titulari ai dreptului la respectarea bunurilor aflat în sfera de protecție a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția EDO, și totodată s-a statuat că acest drept le-a fost încălcat prin pasivitatea îndelungată – începând din anul 2006 – a autorităților de stat competente de a finaliza procedura acordării reparațiilor propuse prin Dispoziția emisă de entitatea notificată.

Având în vedere aceste repere complexe de evaluare a pretențiilor ce au fost deduse judecății în litigiul pendinte, Curtea constată că în mod eronat prima instanță a reținut că prin hotărârile instanțelor de contencios administrativ s-ar fi stabilit numai o obligație generică de a face, și că în litigiul în care acestea au fost pronunțate nu s-ar fi analizat dreptul reclamanților de a primi despăgubiri.

Împrejurarea că în precedentul litigiu nu a fost analizată calitatea de persoane îndreptățite (conform art. 3 din Legea 10/2001) prin prisma calității reclamanților de foști proprietari de la care a fost preluat imobilul, nu este de natură a schimba efectele pe care hotărârile pronunțate le produc în litigiul pendinte, pe de o parte pentru că o atare analiză nu era posibil a fi realizată în cadrul legislativ de la data la care ele au fost pronunțate, iar pe de altă parte pentru că însăși constatarea făcută cu putere de lucru judecat, în sensul că Dispoziția emisă de entitatea notificată le conferă beneficiarilor ei calitatea de titulari ai unui drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat, și atrage consecința statuării cu privire la însuși dreptul de a beneficia de despăgubirile propuse prin Dispoziția nr._/2005.

Faptul că instituția publică – CCSD – nu s-a conformat respectivelor hotărâri judecătorești, iar ulterior a intervenit modificarea legislativă determinată de adoptarea Legii 165/2013, prin care instituției succesoare – CNCI - i s-au conferit atribuții inclusiv în ce privește realizarea unei reevaluări a calității de persoane îndreptățite a beneficiarilor Dispozițiilor și/sau Deciziilor emise de entitățile notificate, nu poate constitui temei pentru a lipsi hotărârile judecătorești de efectele de obligativitate și incontestabilitate ce le sunt specifice.

Având în vedere situația anterior reținută relativ la conținutul dreptului reclamanților apelanți de a beneficia, din partea intimatei CNCI, de emiterea unei decizii care să reprezinte titlul de despăgubire pentru imobilul notificat în condițiile Legii 10/2001, astfel cum s-a stabilit prin hotărârile judecătorești menționate, Curtea constată că devin aplicabile prevederile art. 41 alin. 5 din Legea nr. 165/2013, normă potrivit căreia „Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.

Nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 41 alin. 3 din același act normativ - invocate de apelanții reclamanți – pentru că situația reținută în precedent nu se circumscrie ipotezei acestei norme, și anume aceea de a exista un dosar aprobat de fosta CCSD în cadrul căruia respectiva entitate să fi decis cu privire la o anumită sumă de bani care s-ar cuveni reclamanților cu titlu de despăgubiri. Raportul de evaluare întocmit de către evaluatorul desemnat de CCSD nu constituie un act emis de însăși autoritatea ce are competența stabilirii despăgubirilor, și atâta vreme cât concluziile respectivului raport nu a fost însușit de Comisie printr-un act juridic propriu, el nu are aptitudinea de a produce efecte juridice de care reclamanții să se poată prevala în raporturile lor juridice cu C. intimată.

Curtea notează că art. 21 alin. 5 din Legea 165/2013 – la care face trimitere art. 41 alin. 5 - prevede că: „Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii”.

Alineatul 5 al art. 21 nu poate fi însă reținut ca aplicabil cauzei pendinte întrucât acesta nu reglementează o modalitate de executare a obligației stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Din contră, aplicarea acestuia ar putea conduce la a se lăsa neexecutată a unei asemenea obligație - așa cum s-a întâmplat prin emiterea deciziei de invalidare ce este contestată în speță - cu argumentul că reclamanții nu ar fi persoane îndreptățite la obținerea unor măsuri reperatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, articolul 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul din aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis împotriva Greciei din 27 august 1991). Acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți.

Astfel, trimiterea la art. 21 trebuie privită ca una limitată strict la acea parte a textului de lege care presupune o formă de punere în executare a hotărârii judecătorești, și anume evaluarea și emiterea deciziei de compensare.

Cu alte cuvinte, odată ce soluționarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 a trecut de faza verificării deciziei emise de unitatea deținătoare de către Secretariatul Comisiei Centrale, conform legii în vigoare la data desfășurării procedurii corespunzătoare (în speță, Titlul VII din Legea nr. 247/2005) și a ajuns, în baza unei hotărâri judecătorești, în etapa de evaluare a despăgubirilor, nu se mai poate întoarce la faza verificării deciziei în temeiul unei legi noi, care impune în plus un control mai extins, astfel încât legea nouă (Legea nr.165/2013) se va aplica numai în privința etapei evaluării, în sensul că nu se mai emite un titlu de despăgubire, cum stabilise hotărârea judecătorească, ci un act echivalent, respectiv decizia de compensare.

Din această perspectivă, dacă nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 456/2010 pronunțate de Curtea de Apel C. - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ sub aspectul verificării legalității Dispoziției nr._/2005 emisă de Primarul mun. C. (nerealizându-se o examinare pe fond a temeiniciei și legalității acesteia), în schimb există autoritate de lucru judecat în chestiunea dreptului reclamantului de a obține măsuri reparatorii (compensatorii) în baza deciziei în discuție.

Se cuvine a fi menționat și faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 are în vedere, referindu-se la dispozițiile art. 21 alin. 5 și 8 din Legea nr. 165/2013, situația notificărilor aflate în faza verificării deciziilor emise de unitățile deținătoare, excluzând din câmpul controlului exercitat de Secretariatul Comisiei Naționale pe cele emise în executarea unor hotărâri judecătorești. În cauză însă se pune problema aplicării art. 41 alin. 5, ce privește situația dosarelor ce au depășit această etapă și instituie o normă de trimitere la acele părți din art. 21 care pot constitui, conceptual, o formă de executare a unei hotărâri judecătorești.

Concluzionând, Curtea reține că, dat fiind faptul că stadiul soluționării notificării ce a fost formulată de reclamanții apelanți la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu mai permitea, conform celor expuse mai sus, verificarea de către CNCI a existenței dreptului lor – de persoane cu vocație de a primi măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 -, în mod eronat intimatul a procedat la efectuarea unei astfel de evaluări și, în baza acesteia, a emis decizia de invalidare contestată în speță.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea - în opinie majoritară – va dispune, în conformitate cu prevederile art. 480 din N.C.pr.civ., admiterea apelului, și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Va fi anulată decizia de invalidare contestată, urmând a fi obligată intimata ca, potrivit competențelor ce îi revin în baza Legii 165/2013, să finalizeze procedura de acordare a despăgubirilor care se cuvin contestatorilor conform propunerii făcute prin Dispoziția nr._ emisă de Primarul mun. C..

Constatând că atribuția de a determina valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite revine intimatei conform art. 21 alin. 6 și 9 din Legea 165/2013, iar această atribuție nu a fost una exercitată în procedura emiterii Deciziei de invalidare ce este supusă analizei în litigiul pendinte, Curtea constată că nu există premisa efectuării unui control judecătoresc relativ la această chestiune, așa încât nu poate hotărî – astfel cum fără temei solicită reclamanții apelanți - cu privire la cuantumul despăgubirilor care li se cuvin.

Se va lua act de faptul că apelanții reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată, potrivit precizării făcute în mod expres odată cu concluziile puse asupra fondului apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanții – reclamanți S. G., CNP_ și S. P., CNP_, ambii cu domiciliul ales la av. N. E., în comuna Podari, ., județ D., împotriva sentinței civile nr.1285/03.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1.

Schimbă în parte sentința în sensul că:

Admite în parte acțiunea.

Anulează decizia de invalidare nr.150/18.12.2013 emisă de intimată.

Obligă intimata să finalizeze procedura de acordare a despăgubirilor în favoarea contestatorilor propusă prin Dispoziția nr._/20.12.2005 emisă de Primăria Municipiului C..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Ia act că apelanții – reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

6 ex.

TB-S.4 – L.I.F.

Cu opinia divergentă a doamnei judecător M. H. în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Am apreciat că apelul formulat trebuia respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1. La data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Art. 3 pct.1 din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 aflate în curs de soluționare la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, art.4 din Legea nr.165/2013 prevede că dispozițiile acestui act normativ „se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii”.

Potrivit art. 34 al. 1 din Legea nr.165/2013: „(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni”.

Întrucât în cauză, la data intrării în vigoare a acestui nou act normativ, notificarea rezolvată de către Primăria Municipiului C., prin dispoziția nr._/20.12.2005 de propunere a acordării despăgubirilor, se afla nesoluționată pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,rezultă indiscutabilincidența în cauză a dispozițiilor noii Legi nr. 165/2013.

Din perspectiva problemelor ridicate de prezentul litigiu, trebuie menționat că domeniul obiectiv de aplicare al noii legi, este constituit în mod majoritar, de această ultimă categorie evidențiată, reprezentată de notificările aflate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nesoluționate, în sensul neemiterii titlului de despăgubire, aspect notoriu la nivel național.

2. Grefându-mă pe premisa includerii notificării apelanților, în sfera de aplicare a Legii nr. 165/2013, observ în continuare, că unul dintre principiile introduse de acest nou act normativ, este reglementat de dispozițiile art. 21 al.5 și 8 conform cărora: „(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. (…) (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7)”.

Așadar, potrivit acestei reguli, independent de verificarea administrativă realizată de unitatea deținătoare la momentul emiterii dispoziției sale administrative privind propunerea acordării de măsuri reparatorii, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor este abilitată să realizeze în cadrul dosarelor de pe rolul său, nesoluționate încă, un nou control de fond asupra existenței și întinderii dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.

Atribuirea acestei prerogative a Comisiei Naționale, s-a realizat de către legiuitor în mod invariabil, fără vreo distincție, fără instituirea vreunui criteriu relativ depășirii sau nu, a vreuneia dintre subetapele (!) anterioare emiterii titlului de despăgubire, prevăzute de fostul cadru de reglementare - Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a condiționat această prerogativă de analiză a Comisiei asupra existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, de faptul aflării dosarului de pe rolul Comisiei, în subetapa verificării exclusiv a legalității respingerii cererii de restituire în natură, subetapă reglementată de art.16 al.4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 („(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură”), articol care instituie deci un control restrâns, diferit de cel în discuție reglementat de legea nouă, tot astfel cum nu a permis acest control, exclusiv în privința dosarelor care au depășit subetapa verificării soluției respingerii cererii de restituire în natură și au trecut în cea a evaluării imobilului, prevăzută de art.16 al.5 din același titlu: „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

În expunerea de motive a Legii nr. 165/2013, legiuitorul a menționat: „Având în vedere faptul că vechile reglementări în materie s-au dovedit ineficiente, s-a considerat necesar ca sfera de aplicare a noii legi să cuprindă toate situațiile privind cererile nesoluționate până în prezent”.

Coroborând această intenție declarată a legiuitorului cu lipsa instituirii vreunui criteriu condițional de aplicare, astfel cum am ilustrat anterior, concluzia logică nu poate fi decât aceea a incidenței dispozițiilor art. 21 al.5 și 8 inclusiv dosarelor pentru care s-a început în procedura Titlului VII, evaluarea imobilului, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (acolo unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă).

De altfel, se ridică și întrebarea logică de ce ne-am raporta ca și punct de referință, la această subetapă, atât timp cât obiectul de verificare al celor două norme juridice evocate (art.16 al.4 din Titlul VII - exclusiv legalitatea soluției de respingere a restituirii în natură; art.21 al.5 și 8 din Legea nr. 165/2007 - existența și întinderea dreptului la măsuri reparatorii) este distinct, astfel încât pe cale de consecință, nu se poate aprecia că situația juridică ar fi fost deja verificată în procedura anterioară, pentru a fi incident vreun potențial drept câștigat.

De asemenea, interpretând sistematic și teleologic, dispozițiile alineatelor articolului 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apreciez că nici nu se realizează în mod legislativ, o departajare fermă, riguroasă, între aceste invocate subetape ale procedurii reglementate de acest text legal anterior, dovadă fiind în acest sens, inexistența reglementării de către legiuitor, a vreunor efecte juridice concrete ale depășirii uneia sau alteia dintre ele, exempli gratia: decăderi, sancțiuni sau drepturi câștigate. Dimpotrivă, modul de reglementare al întregului art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ilustrează intenția legiuitorului de a configura prin dispozițiile alineatelor sale 4-9, o etapă unitară compactă, respectiv aceea a emiterii titlului de despăgubire, a cărei finalizare este conturată ferm de legiuitor, prin stipularea în mod expres în cadrul Capitolul 5¹ al Titlului, a efectului său juridic, de trecere la cealaltă etapă individualizată și din punct de vedere formal, distinct de legiuitor, respectiv valorificarea titlurilor de despăgubire.

Acest scop legislativ de constituire compactă, unitară (nu fragmentată pe subetape) a etapei emiterii titlului de despăgubire, este reconfirmat de altfel, și prin reglementarea nouă a Legii nr.165/2013 care, astfel cum am expus anterior, privește unitar, nediferențiat, stadiul dosarelor nesoluționate, aflate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A impune condiția enunțată ca și criteriu în privința aplicării dispozițiilor art. 21 al.5 și 8 din Legea nr.165/2013, înseamnă pe de o parte, a adăuga la lege, fapt prohibit, precum și, pe de altă parte, înseamnă atât a determina o discriminare între cele două categorii de dosare (cele verificate strict în privința soluției de respingere a cererii de restituire în natură, conform art.16 al.4 din Titlul VII, deci nu și în privința existenței dreptului persoanei la măsuri reparatorii, putând fi cercetate de către Comisie, sub aspectul existenței dreptului, în vreme ce cele aflate spre evaluare - neverificate nici ele anterior, sub aspectul existenței și întinderii dreptului, nu ar putea fi cercetate sub acest aspect), cât și a exclude din domeniul de aplicare al noului act normativ, cea mai mare parte a dosarelor administrative nesoluționate aflate pe rolul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (întrucât marea lor majoritate se află, astfel cum am evocat anterior, în acest stadiu concret), ceea ce în nici un caz nu poate fi apreciat că ar fi fost intenția legiuitorului ce a fost preocupat cu precădere, de instituirea unei reglementări noi care să accelereze prin termenele și mecanismele instituite, procedura de soluționare a tuturor notificărilor formulate în temeiul legilor de reparație adoptate de stat, temporizate și nesoluționate până în prezent datorită unor reglementări apreciate inclusiv convențional, ca fiind deficitare și ineficace.

Aceeași este de altfel, și optica instanței de contencios constituțional, ce prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014 prin care a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (6) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a statuat următoarele: „46. Referitor la art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii și, după caz, de a aproba punctajul cuvenit, Curtea reține că nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului recunoscut.

47. Curtea observă, sub acest aspect, că invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări. Astfel, aceasta poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecința constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat. Scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiași imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv ori recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanție a recunoașterii acestuia în mod just.

48. Curtea observă, de altfel, că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.

49. În plus, Curtea observă că deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii”.

Așadar, în raport de toate aceste argumente derivând inclusiv din metodele de interpretare literală (textul legal analizat al art. 21 al.5 din Legea nr.167/2013 fiind din punctul de vedere dezbătut, clar, nesusceptibil de controversă), istorico – teleologică, dar și sistematică, enunțate în ansamblul paragrafelor anterioare, apreciez că norma juridică cercetată - art. 21 al.5 din Legea nr.167/2013 - vizează în principiu, toate dosarele aflate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru care nu s-a emis încă, titlu de despăgubire, indiferent de stadiul nesoluționării lor.

3. i. O excepție de la acest principiu evocat, este cea reglementată de Decizia Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5), (8) și (9) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, conform căreia s-a statuat că „dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr.165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora”.

ii. De asemenea, o altă excepție a fost reglementată de legiuitorul însuși, în cadrul dispozițiilor art.41 al.1 și 3 din Legea nr. 165/2013: „(1) Plata (…) sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (…) (3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), C. Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor”.

Premisa acestei secunde excepții vizează în mod similar primei excepții, existența unor hotărâri judecătorești irevocabile care au dezlegat, imuabil pentru organul administrativ, chestiunile amintite care se configurează la rândul lor, în mod necesar, în premise ale silogismului juridic finalizat prin stabilirea sumelor efective.

iii. Or, în raport de existența dispozițiilor de excepție ale art.41 al.1 și 3 din Legea nr. 165/2013, anterior analizate, prevederile art.41 al.5 din Legea nr. 165/2013, conform cărora „Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”, nu mai pot fi interpretate ca reprezentând la rândul lor, o excepție fie ea și parțială, de la aplicarea art. 21 al.5 și 8 din lege.

Astfel, pentru început trebuie observat că acest text pare susceptibil de multiple interpretări, el fiind apreciat în avizul Consiliului Legislativ la Legea nr. 165/2013, ca reprezentând o normă juridică incertă.

Dacă apreciem din punct de vedere gramatical, în lipsa totuși, a unei virgule între cuvintele „despăgubire” și „stabilite”, că sintagma cu valoare de atribut „stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” din cadrul normei juridice analizate, se raportează la substantivul obligațiile, atunci nu există nici o controversă legată de deplina aplicare a art. 21 și în privința dosarelor aflate pe rolul Comisiei, în privința cărora există hotărâri judecătorești irevocabile având ca obiect, o obligație de a face, respectiv de a emite un titlu de despăgubire. Situația este similară notificărilor aflate pe rolul unităților deținătoare, în privința cărora persoanele notificatoare solicitau instanței, obligarea unităților la soluționarea notificării, când, ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești având ca obiect exclusiv această obligație de a face, unitățile deținătoare rezolvau notificarea, în temeiul însă, al legii în vigoare, astfel cum era ea reglementată la acel moment al rezolvării notificării. Pentru argumentul interpretării raționale a pari, aceeași rezolvare trebuie acceptată și pentru categoria în discuție, a dosarelor de pe rolul Comisiei în care există hotărâri judecătorești prin care, datorită pasivității, CCSD a fost obligată să emită titlu de despăgubire.

Dacă apreciem însă, că sintagma cu valoare de atribut „stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” se raportează la substantivul titluri de despăgubire, de care nu îl desparte vreo virgulă, atunci, se ridică problema juridică a determinării termenului legislativ „stabilite” utilizat. Or, stabilirea unui titlu de despăgubire, presupune o concretizare a acestuia, operațiune juridică necesar raportabilă la cele două elemente enunțate – existența și întinderea dreptului la despăgubiri – premise ale stabilirii cuantumului determinat al măsurilor reparatorii, un alt mod de stabilire a titlului neputând fi conceput din punct de vedere juridic.

Or, în cazul acestei ultime interpretări, constat că, din perspectiva elementelor structurale ale normei juridice, s-ar ajunge în mod inevitabil, la concluzia reglementării - prin prevederile evocate din primul alineat al art. 41, pe de o parte, și din alineatul 5, pe de altă parte - a unor dispoziții juridice (prescripții de conduită) diferite pentru însă, aceeași ipoteză. Detaliind, am ajunge ca în situația în care există hotărâri judecătorești care au dezlegat anterior problema de drept concretă a existenței și întinderii dreptului la măsuri reparatorii, să se emită titlu de despăgubire conform procedurii anterioare - în accepțiunea alineatelor 1 și 3, dar și să se aplice prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013, potrivit celui de-al 5 – alineat al art. 41. Am fi așadar, în cazul unei contradicții legislative, operate în cuprinsul chiar al aceluiași articol, împrejurare care ar determina inevitabil, excluderea de la aplicare fie a unuia, fie a celuilalt alineat.

Din această perspectivă, constat în temeiul argumentului de interpretare rațională actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (dispoziția legală trebuie interpretată în sensul în care produce un efect, nu în sensul care determină neaplicarea sa) și raportat la lipsa de controversă în privința alineatelor 1 și 3 ale art. 41, că interpretarea dispozițiilor art. 41 al.5 din lege, nu se va putea realiza decât în primul sens evocat, respectiv acela că norma juridică vizează doar situațiile în care hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate au avut ca obiect, exclusiv o obligație de a face, respectiv de a emite un titlu de despăgubire care nu a fost însă, determinat sau stabilit concret, prin prisma existenței calității de persoană îndreptățită și a întinderii dreptului la măsuri reparatorii.

La aceeași concluzie conduce și interpretarea literală a normei juridice cercetate. Astfel, textul art. 41 al.5 este clar și inechivoc: executarea se realizează conform art. 21; întrucât el nu reglementează nici un fel de distincție, executarea se va efectua inclusiv potrivit celor două alineate enunțate ale art. 21, concluzie impusă de argumentul interpretării raționale ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Rezultatul este identic prin aplicarea metodei de interpretare teleologică a acestei norme juridice, întrucât legiuitorul a urmărit prin intermediul acestui text tranzitoriu, să reglementeze incidența exhaustivă a noii legi, și în privința cererilor în legătură cu care s-au admis acțiuni de sancționare a pasivității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în aplicarea dezideratului citat din expunerea de motive a legii, evocat la punctul 2 din prezenta opinie divergentă.

În consecință, dispozițiile art. 41 al.5 din Legea nr. 165/2013 nu pot fi apreciate ca reprezentând o excepție, fie ea și parțială, de la principiul evocat de art. 21 al.5 și 8 din actul normativ.

În fine, chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterioare, am aprecia că interpretarea secundă este totuși, cea aplicabilă, atunci aș constata că, și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere, potrivit textului legal, ca și excepții de la aplicarea principiului evocat, exclusiv situațiile când titlurile de despăgubire au fost „stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, adică - astfel cum am enunțat anterior - determinate sub aspectul existenței și întinderii dreptului la despăgubiri, premise obligatorii ale fixării cuantumului măsurilor reparatorii, un alt mod de stabilire a unui titlu de despăgubire neputând fi conceput din punct de vedere juridic.

4. Aplicând toate aceste considerente cu caracter teoretic, cazului particular prezent, constat că în cauză, apelanții beneficiază de sentința civilă nr. 456/20.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. Secția de C. Administrativ și Fiscal, devenită irevocabilă prin decizia nr. 3444/12.06.2011 pronunțată de ÎCCJ Secția de C. Administrativ și Fiscal, prin care s-a stabilit obligația Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor de a „emite reclamanților decizia reprezentând titlul de despăgubire”.

În motivarea cererii de chemare în judecată respective, apelanții prezenți au arătat că solicită instanței „ca prin sentința ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului să emită și să comunice decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul (…) dosarul fiind înregistrat la C. Centrală, fără a fi soluționat până la această dată. Reclamanții au mai arătat că Secretariatul Comisiei Centrale trebuia să analizeze dosarul și constatând că, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, să transmită dosarul evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termenul de 45 zile prevăzut de lege, procedura urmând a fi finalizată prin emiterea de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Au susținut reclamanții că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de 4 ani de la emiterea Dispoziției nr._ din 20.12.2005 este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acțiuni este unul legitim și urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII (…) În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, HG 1095/2005 modificată și completată prin HG nr. 128/2008” (fila 10 verso dosar fond).

Or, din cuprinsul motivelor de fapt și de drept citate ale cererii respective de chemare în judecată, ca de altfel, și din dispozitivul sentinței civile prin care ea a fost soluționată, anterior redat, rezultă în mod indubitabil că obiectul respectivului litigiu l-a constituit exclusiv o obligație de a face, respectiv aceea a obligării pârâtului să emită titlul de despăgubire.

Nici reclamanții nu au cerut și nici instanța de judecată nu le-a acordat, stabilirea titlului de despăgubire, determinarea sa sub aspectul existenței și întinderii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nici un considerent al sentinței nefiind arondat cercetării acestor aspecte. Acțiunea a vizat exclusiv, obligația generală de a se emite titlul de despăgubire. Tot în această cheie, trebuie interpretate și considerentele sentinței, neputând fi admis ca pe calea considerentelor, să se recunoască părților procesuale, mai multe drepturi decât cele acordate prin dispozitivul hotărârii judecătorești.

Pe cale de consecință, în aplicarea art. 41 al.5 din Legea nr. 165/_ anterior analizat, la preexistența unei hotărâri judecătorești având ca obiect doar o simplă obligație de a face, va rezulta incidența deplină a art. 21 din aceeași lege, fundament al deciziei de invalidare emise de intimata pârâtă prin raportare la nedovedirea dreptului de proprietate asupra terenului ce, la momentul cumpărării imobilului construcție de către apelanți, în anul 1981, a trecut în proprietatea statului, din patrimoniul vânzătorului, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, în condițiile în care art. 1 din Legea 10/2001, explicitat prin art.1.4 din HG nr. 270/2005, optează pentru despăgubirea în astfel de cazuri, a vânzătorului, deci nu a cumpărătorului.

În fine, chiar dacă am aprecia că prin considerentele sentinței craiovene, s-a realizat trimitere și la o încălcare a art.1 al Protocolului Adițional la Convenția EDO, deși astfel cum am ilustrat, considerentele trebuie interpretate în limita obiectului restrâns al cererii respective de chemare în judecată, cu toate acestea observ că respectivele argumente au fost adnotate totuși, de către instanța de recurs din respectivul litigiu, în cadrul deciziei nr.3444/12.06.2011 a ÎCCJ Secția de C. Administrativ și Fiscal ce analizând aceeași problemă, s-a circumscris în analiza sa, în mod exhaustiv, repetat, exclusiv dispozițiilor art. 6 din CEDO, fără a realiza nici măcar o singură trimitere la prevederile invocate ale art. 1 din Primul Protocol adițional.

În consecință, întrucât apelanții nu dețin vreo hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară care să fi verificat existența și întinderea dreptului dumnealor la măsuri reparatorii, sentința civilă nr. 456/20.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. Secția de C. Administrativ și Fiscal, având ca obiect doar o obligație de a face, apreciez în virtutea prevederilor art. 41 al.5 în referire la art. 21 al.5 și 8 din Legea nr. 165/2013, că intimata C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era perfect îndreptățită să evalueze aspectul existenței și întinderii dreptului la măsuri reparatorii și subsecvent, să invalideze pentru considerentul anterior ilustrat, decizia administrativă a primăriei.

Astfel cum am arătat la punctul 2, aspectul începerii evaluării conform art. 16 al. 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îl apreciez ca fiind nerelevant silogismului juridic prezent.

Pentru ansamblul acestor considerente, în contradicție cu opinia majoritară a completului de judecată, am apreciat că se impunea respingerea apelului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Judecător

H. M.

Red. HM

6 ex.

← Legea 10/2001. Hotărâre din 22-10-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1267/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1326/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1323/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 1319/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI