Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 49/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 37457/300/2011

Dosar nr._

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 49 R

Ședința publică din data de 14.01.2015

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - LIVIU-EUGEN FĂGET

JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.

JUDECĂTOR - M. S.

GREFIER - F. J.

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-revizuenți G. I. și G. R. M. împotriva deciziei civile nr. 168 A/11.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații P. A. L., M. BUCUREȘTI, S.C. A. S.A., C. P. și C. R. T..

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții-revizuenți G. I. și G. R. M., reprezentați de avocat B. A. M., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 27 dosar, și intimatul P. A. L., reprezentat de avocat C. L., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 38 dosar, lipsă fiind intimații M. București, S.C. A. S.A., C. P. și C. R. T..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care reprezentantul recurenților-revizuenți solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în cadrul căreia depune la dosar decizia civilă nr. 457 A/28.10.2014 pronunțată în dosarul nr._/3/2013 de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Reprezentantul intimatului P. A. L. menționează că are cunoștință de această hotărâre, nu se opune la depunerea ei la dosar însă precizează că decizia depusă la acest termen de către reprezentantul recurenților-revizuenți nu are nici un fel de relevanță în cauza de față.

După deliberare, Curtea încuviințează administrarea probei cu înscrisul depus, urmând ca asupra forței probatorii și relevanței acestuia să aprecieze la pronunțarea hotărârii.

Părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Recurenții-revizuenți G. I. și G. R. M., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, modificarea în tot a acestei hotărâri în sensul admiterii apelului formulat de către reclamanți cu consecința schimbării soluției primei instanțe.

Reprezentantul recurenților-revizuenți apreciază că soluția pronunțată de către instanța de apel a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, reprezentantul recurenților-revizuenți arată că în cererea de apel a redat în integralitate motivarea instanței de fond conform căreia obiectul cererii de revizuire o pot face doar hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, nu și încheierile interlocutorii pronunțate de către instanța de fond, or, în cazul de față revizuirea, care privește o încheiere interlocutorie prin care s-a soluționat o excepție de ordine publică pe care părțile interesate nu au înțeles să o critice pe calea apelului și a recursului, este inadmisibilă însă, soluția instanței de apel s-a raportat la dispozițiile art. 322 alin.2 Cod procedură civilă.

Reprezentantul recurenților-revizuenți arată că instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii și dispozițiile deciziei nr. 233/2001 pronunțată de Curtea Constituțională.

În ceea ce privește motivul doi de recurs, reprezentantul recurenților-revizuenți arată că, prin încheierea interlocutorie din data de 20.11.2002 a cărei revizuire se solicită, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că nu au fost îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art.1201 Cod civil.

În raport de acest aspect, reprezentantul recurenților-revizuenți menționează că în noul proces au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dovedirea calității procesuale active a numitei C. A. M. și a interesului pe care aceasta îl justifica în promovarea unei noi acțiuni care privea nulitatea absolută a acelorași contracte de vânzare-cumpărare pe care instanțele le-au validat, calitate ce se impunea a fi discutată tocmai în raport de mențiunea din cuprinsul certificatului de moștenitor, respectiv declarația de renunțare la succesiune autentificată sub nr. 474/08.12.1982, document ce nu exista la momentul soluționării excepției și care nu a fost depus în dosarul aflat la Comisia de aplicare a legii nr. 10/2001 și nici în dosarul nr._/2001.

Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.

Intimatul P. A. L., prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Reprezentantul intimatului P. apreciază că toate criticile formulate în recurs nu pot duce la modificarea hotărârii atacate, acestea fiind de fapt critici aduse încheierii interlocutorii pronunțată de instanță în anul 2002 și nicidecum împotriva hotărârii atacate cu recurs, cu precizarea că aceasta ar fi admisibilă doar în raport de decizia pronunțată de Curtea Constituțională invocată de către reprezentantul recurenților-revizuenți or, această decizie nu are nici un fel de legătură cu cauza de față.

În ceea ce privește motivul doi de recurs, reprezentantul intimatului P. A. L. solicită respingerea acestuia, motivat de faptul că înscrisul invocat, respectiv declarația de renunțare la succesiune, nu îndeplinește condițiile legale, acest înscris existând permanent la data pronunțării hotărârilor, astfel că cererea de revizuire este inadmisibilă la fond.

Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 12.10.2011, revizuienții G. I. și G. R.-M. au solicitat, în contradictoriu cu intimații P. A. L., M. București prin Primarul General și . temeiul dispozițiilor art. 322 alin. 1 pct. (5) din Codul de procedură civilă, revizuirea încheierii interlocutorii pronunțate în data de 20.11.2002, care face parte integrantă din dispozitivul sentinței civile nr. 2361/02.04.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/2002, în sensul schimbării în tot a încheierii atacate și anulării hotărârilor pronunțate pe cele trei paliere (sentința civilă nr. 2361/02.04.2003, decizia civilă nr. 1439A/01.09.203 și decizia civilă nr. 2017/13.11.2006).

În motivare, revizuenții au arătat că prin încheierea anterior menționată instanța a respins excepția autorității de lucru judecat invocată prin raportare la un litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 3009/1997 soluționat prin sentința civilă nr. 5308/26.03.1998 și în condițiile în care mai exista un litigiu soluționat prin admiterea excepției autorității de lucru judecat (respectiv sentința civilă nr. 2767/17.02.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 9723/1998). Au arătat că instanța a respins excepția, apreciind că nu există identitate de părți, întrucât în celălalt litigiu nu a figurat ca reclamantă și C. A. M., ci numai autorul intimatului P. A. L., respectiv P. M.. Or, instanța și pârâții nu au cunoscut, în acest litigiu, existența unui înscris care ar fi determinat admiterea excepției autorității de lucru judecat, respectiv declarația de renunțare la succesiunea defunctei B. A. a numitei C. A. M., declarație care conferea calitate procesuală numai numitului P. M.. Revizuenții au precizat că intimatul P. A. L. a ascuns cu bună știință existența acestui înscris, întrucât dacă formula singur acțiunea, aceasta ar fi fost respinsă pentru existența autorității de lucru judecat. Au mai arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, declarația de renunțare fiind un înscris nou, existent la momentul soluționării litigiului, reținut de partea adversă și despre care revizuenții au luat cunoștință la data de 14.09.2011, cu prilejul unei executări silite.

În drept, au invocat prevederile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

Intimatul P. A. L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivare, intimații au arătat că excepția autorității de lucru judecat soluționată prin încheierea interlocutorie pronunțată în data de 20.11.2002 a fost respinsă pentru că s-a constatat lipsa identității de cauză între cele două litigii, lucru care nu are nicio legătură cu „înscrisul nou”. Mai mult, dovada existenței acestui înscris rezulta din certificatul de moștenitor emis la data de 22.12.1982 care se afla la dosarul nr. 5088/1994, dosar atașat la dosarul nr._/2002 în care s-a pronunțat încheierea atacată. Prin urmare, au arătat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă. Intimații au precizat că în ceea ce privește solicitarea de anulare a sentinței civile nr. 2361/02.04.2003, deciziei civile nr. 1439A/01.09.203 și deciziei civile nr. 2017/13.11.2006, primele hotărâri judecătorești le sunt favorabile revizuenților, astfel încât, nu justifică un interes în anularea lor, iar ultima hotărâre ar putea fi revizuită numai de către Curtea de Apel. Practic, prin cererea formulată, revizuenții urmăresc să obțină efectele pe care le-ar fi produs o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, cerere care însă apreciază a fi tardivă. Au menționat că înscrisul invocat, chiar și în situația în care s-ar aprecia că îndeplinește condițiile impuse de lege, nu poate conduce la schimbarea soluției date.

În drept, au invocat prevederile art. 115, art. 326 Cod procedură civilă.

Revizuenții au formulat, în ședința publică din data de 25.05.2012, o cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de intimați, și a moștenitorilor defunctei C. A. M., respectiv C. P. și C. R. T..

Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, iar, la termenul de judecată din 16.11.2012, a pus în discuție admisibilitatea cererii de revizuire.

Prin sentința civilă nr._/23.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de revizuenții G. I. și G. R. M. în contradictoriu cu intimații M. București, prin Primar General, S.C. A. S.A., C. P., C. R. T. și P. A. L..

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea formulată s-a solicitat revizuirea încheierii interlocutorii pronunțate în data de 20.11.2002 în dosarul nr._/2002 soluționat prin sentința civilă nr. 2361/02.04.2003, pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

Prin cererea ce a format obiectul dosarului anterior menționat, reclamanții P. A. L. și C. A. M. au solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, . I., G. R.-M. și Szathmary R., să se constate că imobilul situat în .. 2, ., București, a fost preluat abuziv și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între stat și persoanele fizice.

În cadrul acestui litigiu s-a invocat excepția autorității de lucru judecat în considerarea litigiului purtat anterior între părți și soluționat prin sentința civilă nr. 5308/26.03.1998 pronunțată în dosar nr. 3009/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Prin această din urmă hotărâre a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de P. M. (autorul intimatului P. A. L.) în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, S.C. A. S.A., G. I., G. R.-M. și Szathmary R. prin care se solicita nulitatea contratelor de vânzare cumpărare încheiate între stat și persoanele fizice, constatarea dreptului de proprietate al autoarei reclamantului – B. A. – asupra imobilului situat în .. 2, ., trecut în mod ilegal și abuziv în administrarea pârâtelor persoane juridice prin naționalizare și obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul. Totodată, între părți mai avusese loc un litigiu soluționat prin admiterea excepției autorității de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2767/17.02.1999 pronunțată în dosarul nr. 9723/1998 al Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a se pronunța asupra excepției invocate instanța a dispus, la termenul de judecată din 23.10.2002, atașarea dosarului nr. 5088/1994 (f. 67 – Dosar_/2002).

Prin încheierea din 20.11.2002 instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, apreciind că, deși există identitate de părți între cele două litigii, nu sunt îndeplinite condițiile privind identitatea de obiect și de cauză.

Prin sentința civilă nr. 2361/02.04.2003 instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._/2002, iar apelul declarat de reclamanții P. A. L. și C. A. M. a fost respins prin decizia civilă nr. 1439/01.09.2003, în timp ce recursul acelorași părți a fost admis prin decizia nr. 2017/13.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/2/2004, dispunându-se admiterea acțiunii în fond, constatarea preluării abuzive a imobilului și nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995.

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze și prin care s-a solicitat revizuirea încheierii interlocutorii pronunțate în data de 20.11.2002 privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, revizuenții au arătat că la data de 14.09.2011 au aflat de existența unui înscris nou care ar fi determinat o soluție diferită asupra excepției anterior menționate, respectiv declarația de renunțare la succesiunea defunctei B. A. a numitei C. A. M..

Instanța a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, având în vedere următoarele aspecte:

Astfel, în primul rând instanța a constatat că, fiind vorba despre o încheiere, fie ea și interlocutorie, prin care s-a soluționat o excepție, aceasta nu poate face obiectul revizuirii întrucât pe această cale pot fi atacate, conform art. 322 alin. 2 Cod procedură civilă, numai hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare ori hotărârile instanței de recurs atunci când evocă fondul. În cauză este vorba despre o încheiere prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat, iar potrivit dispozițiilor anterior menționate, revizuenții puteau ataca pe această cale decizia instanței de recurs prin care s-a schimbat însuși fondul cauzei.

În al doilea rând, instanța a constatat că înscrisul invocat de revizuenți nu îndeplinește condițiile impuse de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât nu este un înscris nou. Astfel, existența declarației de renunțare la succesiune rezultă din însuși certificatul de moștenitor eliberat la data de 22.12.1982 emis în dosarul nr. 1997/1982 de notariatul de Stat al Sectorului II București. Acest certificat se afla depus la fila 3 din Dosarul nr. 5088/1994 atașat dosarului în care s-a pronunțat încheierea atacată încă de la data de 23.10.2002 (încheierea – fila 67 Dosar nr._/2002). Așadar, existența fizică a însăși declarației de renunțare la succesiune este complet irelevantă în condițiile în care aceasta rezulta fără putință de tăgadă din certificatul de moștenitor, certificat în care se menționau clar și moștenitorii defunctei B. A..

În al treilea rând, instanța a constatat că înscrisul invocat nu îndeplinește condițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă și dintr-o altă perspectivă, respectiv aceea a faptului că nu conduce la modificarea soluției pronunțate pe excepția invocată. După cum s-a arătat anterior, instanța a reținut faptul că există identitate de părți, însă nu există identitate de obiect și cauză, or, declarația de renunțare ar fi avut relevanță cel mult sub aspectul identității de părți.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 322 pct. 5 și art. 326 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța a respins ca inadmisibilă cererea formulată.

Revizuenții G. I. și G. R. M. au formulat apel împotriva sentinței la data de 08.02.2013 (data poștei), ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 07.03.2013, motivele de apel fiind depuse la data de 08.10.2013.

Din dezvoltarea motivelor de apel rezultă că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

1. În mod greșit a reținut instanța de fond că o încheiere interlocutorie nu poate face obiectul unei cereri de revizuire, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 340/17.05.2011 prin care s-a admis revizuirea unei hotărâri, care, fără a evoca fondul, a produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale. Instanța fondului nu a invocat niciodată excepția necompetenței materiale și nu a pus în discuția părților acest aspect.

2. S-a criticat soluția instanței de fond care a considerat că înscrisul nou invocat de revizuenți nu întrunește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind un înscris nou. Instanța de fond a apreciat că acea declarație de renunțare la succesiunea defunctei C. A. M., ca moștenitoare a autoarei sale, reieșea dintr-un certificat de moștenitor care fusese depus în dosarul de fond, insa această declarație de renunțare la succesiune nu a existat la momentul la care instanța a analizat excepția autorității de lucru judecat, nefiind depusa nici la dosarul administrativ și nici la dosarul instanței.

3. S-a criticat soluția instanței de fond care a considerat că înscrisul nou invocat de revizuenți nu întrunește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind relevant în ceea ce privește soluția instanței asupra autorității de lucru judecat. S-a arătat că nu întâmplător defuncta C. A. M. nu formulase odată cu fratele său, P. M., autorul intimatului pârât, o cerere în restituire în baza Legii nr. 112/1995, întrucât dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu prevedeau posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a moștenitorului renunțător. Această procedură specială a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, conform dispozițiilor art. 2-4 din lege. Ca atare, această excepție a autorității de lucru judecat a fost analizată de către instanța de fond numai din perspectiva defunctei C. A. M., care promovase pentru prima dată o acțiune pentru că, moștenitorul lui P. M., nedefăimând actul de renunțare la succesiune, a făcut aplicabile dispozițiile art. 2-4 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, instanța fondului trebuia să analizeze cererea în revizuire din perspectiva acestor dispoziții.

Intimatul P. A. L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În motivare, s-a arătat că decizia Curții Constituționale invocată de partea adversă nu-și regăsește aplicabilitatea în speța de față. Revizuenții apelați din prezenta cauză nu sunt beneficiarii unei hotărâri a Curții Europene prin care să se fi constatat că, pronunțând încheierea interlocutorie criticată pe calea revizuirii, s-ar fi încălcat vreun drept. Totodată, s-a arătat că dispozițiile art. 158 Cod procedură civilă nu își găsesc aplicare în speță deoarece, instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale în soluționarea cererii de revizuire, aceasta pronunțându-se în limitele cererii de revizuire.

S-a arătat că decizia invocată nu-și găsește aplicabilitatea sub acest aspect, apelul fiind nefondat. În ceea ce privește criticile aduse hotărârii instanței de fond pe motiv că ar fi reținut în mod greșit că înscrisul nu este nou, împrejurarea că în cauză nu a fost depusă declarația, câtă vreme în cuprinsul altor înscrisuri aflate la dosarul cauzei se făceau referiri la aceasta, nu este de natură să schimbe cu nimic soluția dată de instanța de fond cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, a considerat că apelanții-revizuenți sunt nemulțumiți de faptul că instanța nu ar fi invocat din oficiu lipsa calității procesuale active a defunctei C. A. M., deși incidența art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre moștenitorii lui Budulescu A. a fost soluționată irevocabil într-un alt proces, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că are calitate de persoană îndreptățită numai P. A. L., astfel că declarația de renunțare la succesiune formulată de C. A. M. și-a produs efecte.

În ceea ce privește aptitudinea înscrisului de a modifica soluția instanței, s-a arătat că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă nu față de lipsa identității de părți, ci față de lipsa identității de cauză și obiect.

Prin decizia civilă nr. 168 A din 11.02.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-revizuenți G. I. și G. R. M. împotriva sentinței civile nr._/23.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimații P. A. L., M. București, . P. și C. R. T.,.

Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată revizuenții au solicitat revizuirea încheierii interlocutorii pronunțate în data de 20.11.2002 în dosarul nr._/2002 soluționat prin sentința civilă nr. 2361/02.04.2003, pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, arătând că la data de 14.09.2011 au aflat de existența unui înscris nou care ar fi determinat o soluție diferită asupra excepției anterior menționate, respectiv declarația de renunțare la succesiunea defunctei B. A. a numitei C. A. M..

Prin sentința civilă nr. 2361/02.04.2003, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._/2002, iar apelul declarat de reclamanții P. A. L. și C. A. M. a fost respins prin decizia civilă nr. 1439/01.09.2003, în timp ce recursul acelorași părți a fost admis prin decizia nr. 2017/13.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/2/2004, dispunându-se admiterea acțiunii în fond, constatarea preluării abuzive a imobilului și nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. 1 pct. 5 teza I Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.”

În primul rând, tribunalul a reținut, ca și instanța de fond, că obiect al cererii de revizuire pot face doar hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, nu și încheieri interlocutorii pronunțate de către instanța de fond.

Mai mult, tribunalul a reținut că în procesul în care s-a pronunțat acea încheiere, părțile puteau declara cale de atac și împotriva acestei încheieri, însă nu au înțeles să critice soluția dată acestei excepții pe calea căilor ordinare, respectiv apel și ulterior recurs, astfel că este inadmisibilă cererea de revizuire formulată.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că instanța de fond nu a pus în discuție excepția necompetenței materiale, ci în cadrul admisibilității cererii de revizuire a precizat că este vorba despre o încheiere prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat, iar potrivit dispozițiilor anterior menționate, revizuenții puteau ataca pe această cale decizia instanței de recurs prin care s-a schimbat însuși fondul cauzei. Cu alte cuvinte, instanța de fond a făcut o analiză raportat la obiectul cererii de revizuire și a reținut că această cale în speța de față putea fi exercitată doar în privința deciziei de recurs, care a evocat fondul, împotriva sentinței de fond și a deciziei din apel, cererea fiind inadmisibilă, ca și împotriva încheierilor interlocutorii pronunțate de aceste instanțe.

În ceea ce privește aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale invocată de recurenți și la hotărârile care nu evocă fondul cauzei, tribunalul a reținut sub un prim aspect, că revizuirea nu se poate exercita împotriva hotărârilor cu privire la care se puteau invoca critici pe căile de atac ordinare, iar pe de altă parte, această decizie nu-și regăsește aplicabilitatea în speța de față deoarece apelații nu sunt beneficiarii unei hotărâri a Curții Europene prin care să se fi constatat că pronunțând încheierea interlocutorie, criticată pe calea revizuirii, s-ar fi încălcat vreun drept.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, tribunalul a reținut că nici acesta nu este întemeiat.

Astfel, potrivit art. 322 pct. 5 teza I Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.”

Astfel, pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire, este necesar să fie întrunite, sub aspectul admisibilității cererii, o . condiții, în mod cumulativ, respectiv: partea interesată să prezinte un înscris nou, ce nu a fost folosit în procesul finalizat prin hotărârea atacată, dar care să fi existat la data pronunțării respectivei hotărâri; înscrisul să nu fi putut fi invocat în acel proces deoarece a fost reținut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi depus la dosar dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, împrejurare pe care partea interesată trebuie însă să o dovedească; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși și să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, cererea de revizuire nu este admisibilă.

Tribunalul a reținut, așa cum a reținut și instanța de fond, că înscrisul invocat de revizuenți nu îndeplinește condițiile impuse de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât nu este un înscris nou. Astfel, existența declarației de renunțare la succesiune rezultă din însuși certificatul de moștenitor eliberat la data de 22.12.1982 emis în dosarul nr. 1997/1982 de Notariatul de Stat al Sectorului II București. Acest certificat se afla depus la fila 3 din Dosarul nr. 5088/1994 atașat dosarului în care s-a pronunțat încheierea atacată încă de la data de 23.10.2002 (încheierea – fila 67 Dosar nr._/2002). Așadar, existența fizică a însăși declarației de renunțare la succesiune este complet irelevantă în condițiile în care aceasta rezultă fără putință de tăgadă din certificatul de moștenitor, certificat în care se menționau clar și moștenitorii defunctei B. A..

Prin urmare, instanța care a pronunțat încheierea interlocutorie a avut cunoștință de faptul că numita C. A. M. a renunțat la succesiunea defunctei B. A., această renunțare rezultând din certificatul de moștenitor depus la dosarul cauzei.

Față de aceste considerente, cererea de renunțare nu poate constitui un înscris nou.

Totodată, tribunalul a reținut că și cel de-al treilea motiv de apel este neîntemeiat, deoarece înscrisul invocat nu conduce la modificarea soluției pronunțate pe excepția invocată.

Deci instanța a reținut faptul că există identitate de părți, însă nu există identitate de obiect și cauză, or, declarația de renunțare ar fi avut relevanță cel mult sub aspectul identității de părți, alegațiile apelanților cu privire la temeiurile de drept ale acțiunii formulate de către aceasta neputând fi primite de instanța de apel.

Față de aceste considerente, tribunalul a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei tribunalului revizuenții G. I. și G. R. M. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prin care au solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării soluției primei instanțe.

Recurenții au arătat că, în ceea ce privește primul motiv de apel, tribunalul l-a respins ca nefondat, pe de-o parte, pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond, obiectul cererii de revizuire o pot face doar hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, nu și încheierile interlocutorii pronunțate de către instanța de fond, iar în cazul de față revizuirea, care privește o încheiere interlocutorie prin care s-a soluționat o excepție de ordine publică pe care părțile interesate nu au înțeles să o critice pe calea apelului și a recursului, este inadmisibilă.

Pe de altă parte, în opinia instanței de apel prima instanță "nu a pus în discuție excepția necompetenței materiale", ci a făcut o analiză raportat la obiectul cererii de revizuire și "a reținut că această cale în speța de față putea fi exercitată doar în privința deciziei de recurs care a evocat fondul".

Mai mult chiar, instanța apelului califică aceste critici drept simple "alegații".

Or, în cererea de apel, arată apelanții-revizuenți, au redat în integralitate motivarea instanței fondului pe acest aspect și au constatat cu surprindere că soluția acesteia se raporta la dispozițiile art. 322 alin. 2 Cod procedură civilă.

De asemenea, recurenții arată dă dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 233/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 340/2011 trebuiau avute în vedere.

Recurenții arată că instanța de recurs urmează să aprecieze în ce măsura încheierea interlocutorie putea fi atacată cu apel și/sau recurs odată cu fondul, în condițiile în care pe fond acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă.

Recurenții au mai arătat că, în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, tribunalul l-a respins ca fiind neîntemeiat întrucât situația înfățișată nu se circumscrie situației prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, înscrisul invocat nefiind un înscris nou.

Cu toate acestea, nu se regăsește o motivare completă a soluției instanței de apel raportat la criticile formulate.

Astfel, prin încheierea interlocutorie din 20.11.2002 a cărei revizuire se solicită, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 1201 Cod civil.

Apelanții-revizuenți arată că motivele avute în vedere de instanța fondului la momentul soluționării acestei excepții de ordine publică aveau legătură, în principal, cu temeiul juridic (obiect-cauza) indicat în cea de-a treia acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor lor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Cu alte cuvinte, instanța fondului a considerat că numita C. A. M. (reclamanta în cauza civilă nr._/2002) promovase pentru prima dată, în nume propriu, acțiunea în contradictoriu cu ei, în calitate de moștenitoare de pe urma autoarei sale B. A., pe când autorul intimatului P. A. L. (P. M.) își întemeiase cele două acțiuni anterioare în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Însă, dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost invocate în noul proces din perspectiva dovedirii calității procesuale active a numitei C. A. M. și a dovedirii interesului pe care aceasta îl justifica în promovarea unei noi acțiuni care privea nulitatea absolută a acelorași contracte de vânzare-cumpărare pe care instanțele le-au validat, calitate care se impunea a fi discutată tocmai în raport de mențiunea din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 1814/22.12.1982 (declarația de renunțare la succesiune).

Din această perspectivă, apelanții învederează cazul cu totul particular, în care reclamau existența unui înscris care nici de facto, dar nici de jure nu există la momentul soluționării excepției, respectiv declarația de renunțare la succesiune auto sub nr. 474/08.12.1982.

1. Din perspectiva dispozițiilor art. 3 și 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, declarația de renunțare la succesiune a numitei C. A. M. nu-și mai producea efectele juridice în condițiile în care, pe de-o parte, aceasta formula notificare în baza aceluiași act normativ (fiind repusă în termenul de acceptare a succesiunii), iar, pe de altă parte, ceilalți comoștenitori acceptanți în termen (în cazul de față, P. Alesandro L. și autorul său – P. M.) defăimau direct/indirect actul de renunțare la succesiune ca fiind dat în condiții care reclamau invocarea metusului.

Or, la dosarul cauzei au depus suficiente dovezi în acest sens (a se vedea notificarea formulata de P. M. și C. A. M. în baza Legii nr. 10/2001 în care solicitau restituirea în natură a imobilului în cauză, indicând-o ca autoare comună pe mama lor – B. A.).

2. O altă dovadă implicită a acestui lucru constă și în nedepunerea declarației de renunțare la succesiune în dosarul aflat la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și în dosarul nr._/2002). Ba, mai mult, P. Alesandro L. promovează a treia acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu mătușa sa, C. A. M..

Din aceasta perspectivă, declarația de renunțare la succesiune nr. 474/1982 nu există de jure, în raport de dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

3. Dar declarația de renunțare nu a existat nici de facto, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, ea nu a fost depusă nici în dosarul aflat la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 (până în anul 2007) și nici în dosarul nr._/2002.

Nedepunerea ei de către comoștenitorul acceptant, P. A. L., echivala, potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 3 și 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, cu defăimarea expresă a actului.

În concluzie, cazul de față este unul special, deoarece actul de renunțare la succesiune nu există ca urmare a denunțării implicite a lui de către ceilalți comoștenitori sub efectul dispozițiilor art. 3 și 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.

În raport de aceste aspecte, apelanții învederează că în mod greșit instanțele anterioare au considerat că cererea lor nu îndeplinește toate condițiile de admisibilitate.

Recurenții solicită a se constata că declarația de renunțare autentificată sub nr. 474/08.12.1982 a fost depusă în cauza în dosarul nr._/3/2007, dosar în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 2569/18.03.2011 constatând că numita C. A. M. nu a acceptat succesiunea de pe urma autoarei sale, motiv pentru care "legiuitorul nu i-a recunoscut vocația la restituirea imobilului".

În același dosar pârâtul M. București solicita depunerea declarației de renunțare la succesiune nr. 474/1982 de către persoana care confirma înscrisul – P. Alesandro L., întrucât numai prin depunerea înscrisului la dosarul de Lege nr. 10/2001, comoștenitorul putea să confirme actul de renunțare la succesiune și numai în aceste condiții el își producea efectele în raport de dispozițiile legii speciale.

Apelanții arată că au precizat în cererea introductivă că revizuirea nu și-au întemeiat-o pe această hotărâre ulterioară ca înscris nou, ci pe actul care a stat la baza răsturnării situației în cazul de față.

De aceea, și din această perspectivă se impune admiterea recursului de față.

Cel mai important efect al unei hotărâri judecătorești este puterea (autoritatea) de lucru judecat care se bazează pe adevărul stabilit de instanță (res iudicata pro verite habetur) și care este menită să evite contrazicerile între două hotărâri judecătorești.

În cazul de față cele două hotărâri contradictorii implică tripla identitate.

În ceea ce privește identitatea de obiect, învederează că există același obiect material (imobilul) cât și dreptul subiectiv ce poartă asupra lui (dreptul de proprietate asupra bunului revendicat). Practica a statuat că există identitate de obiect și dacă acesta este diferit formulat în cele două cereri, dar scopul final urmărit de reclamant este același.

Se poate vorbi de identitatea de cauză când fundamentul juridic al dreptului pretins este același. Or, în speță, s-a invocat nulitatea absolută pentru frauda la lege și cauza ilicită (în ambele procese).

Hotărârea prima definitivă și irevocabilă prin care le-au fost validate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate pe calea acțiunii în contestație în anulare și/sau revizuire, iar ea își produce efectele de la data rămânerii definitive.

Art. 1201 cod civil reglementează instituția ca o prezumție legală absolută care nu poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă. Din dispozițiile art. 166 Cod procedură civilă rezultă că excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond, peremptorie și absolută, care poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice stadiu al procesului.

Recurenții au mai arătat că instanța a constatat că înscrisul invocat nu îndeplinește condițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât el nu prezintă relevanță în ceea ce privește soluția pronunțată de instanță asupra excepției autorității de lucru judecat.

Întrucât la pct. II din prezentele motive deja au explicat raționamentul pentru care acest înscris întrunește condițiile cerute de lege pentru a fi considerat nu numai un înscris nou, ci și faptul că existența sa (reglementată de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001) și implicit, cunoașterea situației de jure și de facto ar fi condus la o altă soluție asupra excepției, recurenții arată că sunt îndreptățiți să considere că și sub acest aspect instanța fondului a pronunțat o soluție netemeinică și nelegală.

Recurenții arată că este eronată susținerea potrivit căreia prin încheierea interlocutorie a cărei revizuire o solicită instanța fondului în mod corect a soluționat excepția autorității de lucru judecat pe considerentul că temeiul de drept din ultimul dosar diferea de al primelor două (invocarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001). Și acest aspect trebuia analizat de instanța fondului în raport de înscrisul nou invocat ca temei al revizuirii.

Învederează că "nulitatea actului juridic este și rămâne cârmuita de legea în vigoare la data întocmirii sale", ceea ce se explică prin faptul că efectul nulității suie în trecut până la acea dată, această sancțiune fiind dictată de lege tocmai de încălcarea unei dispoziții imperative în ființă la epoca când actul a fost încheiat.

Din această perspectivă, P. Alesandro L., conștient fiind că autorul său (P. M.) epuizase posibilitatea desființării titlurilor lor de proprietate prin promovarea a două acțiuni în constatarea nulității absolute, avea în mod imperios nevoie de mătușa sa, ca alături de ea, să mai promoveze o nouă acțiune cu același obiect, cauză și părți. Pentru aceasta trebuia să defăimeze declarația de renunțare la succesiune pe care aceasta a formulat-o în anul 1982, întrucât, în caz contrar, aceasta nu-și justifica nici calitatea procesuală activă și nici interesul. Legea nr. 10/2001 oferea instrumentele necesare în acest sens. D. urmare, noua acțiune a fost primită de instanță, prin respingerea excepției autorității de lucru judecat, raportat la C. A. M. care promova pentru prima dată o astfel de cerere.

Instanța fondului a mai săvârșit o gravă greșeală, considerând că Legea nr. 10/2001 trebuie privită ca un temei de drept de sine stătător în materia nulităților relative și absolute privind încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Constatarea nulității absolute nu trebuia analizată decât din perspectiva dispozițiilor Codului civil (art. 966-968 și urm.), materia nulităților raportat la dispozițiile normei care a guvernat încheierea convențiilor a căror nulitate se invocă (Legea nr. 112/1995).

Legea nr. 10/2001 nu prevedea decât un termen de decădere din dreptul de a mai promova o cerere cu un astfel de obiect, derogatoriu de la dreptul comun.

În raport de aceasta se pune problema determinării domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Cum prin sentința civilă nr. 5308/26.03.1998 rămasă definitivă și irevocabilă, învederează recurenții, și prin sentința civilă nr. 2767/17.02.1999 rămasă definitivă și irevocabilă instanțele le-au confirmat și validat irevocabil contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respingându-se acțiunea autorului lui P. Alesandro L., instanța investită cu a treia acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor lor nu mai avea voie să mai primească această cerere din partea succesorului lui P. M..

Cu alte cuvinte, legiuitorul nu poate ca prin noua lege să dispună de un drept recunoscut aceleiași persoane printr-o hotărâre rămasă irevocabilă, decât dacă ar avea loc o expropriere pentru o cauză de utilitate publică.

În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, invocă dispozițiile art. 328 coroborat cu art. 304 pct. 9 și urm. Cod procedură civilă.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate, Curtea reține următoarele:

În mod corect instanțele de fond au reținut că obiect al revizuirii, potrivit art. 322 C.proc.civ., pot forma doar hotărâri prin care a fost soluționat fondul cauzei, în timp ce în cauza de față recurenții au solicitat revizuirea unei încheieri interlocutorii prin care a fost respinsă o excepție, repectiv excepția autorității de lucru judecat.

Chiar dacă hotărârea primei instanțe în respectiva cauză le fusese favorabilă, recurenții puteau declara în respectiva cauză apel în aderare în condițiile art. 293 C.proc.civ. Oricum, este irelevantă împrejurarea dacă recurenții ar fi putut sau nu să atace încheierea respectivă pe calea apelului, întrucât admisibilitatea sau nu a revizuirii nu este determinată de acest aspect. Singura împrejurare relevantă este dacă hotărârea atacată vizează sau nu fondul cauzei. Or, prin încheierea atacată cu revizuire nu a fost soluționat fondul cauzei respective.

De asemenea, în mod corect au reținut instanțele de fond inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 233/2011, aceasta privind doar dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ., care nu au incidență în prezenta cauză.

Curtea constată că în mod corect instanțele de fond au apreciat că declarația de renunțare la moștenire nr. 474/1982 nu este un înscris nou în sensul avut în vedere de art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, declarația de renunțare la moștenire era menționată în certificatul de moștenitor aflat la fila 3 din dosarul nr. 5088/1994, dosar care a fost atașat la dosarul în care a fost pronunțată încheierea atacată cu revizuire (_/2002) în baza dispozițiilor date prin încheierea din 23.10.2002. Prin urmare, existența înscrisului invocat era cunoscută la momentul pronunțării încheierii atacate cu revizuire, existența lui fiind menționată într-un înscris care era probă în dosarul 5088/1994. Ca atare, nu se poate vorbi de o ”descoperire” ulterioară a acestui înscris.

Mai mult, înscrisul invocat se afla într-o evidență publică, fiind înregistrat în registrul de renunțări la succesiune, așa încât nu se poate vorbi de ”reținerea de către partea potrivnică” a înscrisului și nici de o imposibilitatea de înfățișare a înscrisului ”dintr-o împrejurare mai presus de voința părților”.

Sunt total irelevante susținerile recurenților referitoare la puterea juridică a declarației de renunțare la succesiune în raporturile generate de Legea nr. 10/2001 sau de consecințele implicite ale nedepunerii acesteia la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Ceea ce se analizează în prezenta cauză este îndeplinirea de către acest înscris a condițiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., iar aceste condiții nu sunt îndeplinite pentru motivele reținute mai sus.

Curtea constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că înscrisul invocat (declarația de renunțare la succesiune făcută de C. A.-M. prin declarația autentificată sub nr._/8.12.1982 și înregistrată în registrul de renunțări sub nr. 474/1982) nu este relevant întrucât nu este de natură să determine modificarea soluției date prin încheierea atacată cu revizuire.

Astfel, prin încheierea atacată a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat pentru lipsa identității de obiect și de cauză. Cu privire la părți, instanța a constat că ”în ambele procese au participat aceleași părți, chiar dacă acțiunea de față este promovată de moștenitorii reclamantului în patrimoniul cărora s-a transmis de la data decesului acestuia, pe lângă celelalte drepturi și obligații și dreptul de a exercita prezenta acțiune”.

Așadar, excepția autorității de lucru judecat nu a fost respinsă pentru considerente referitoare la părți. Or, înscrisul invocat în revizuire are relevanță doar sub aspectul părților, iar nu al cauzei sau obiectului cererii.

Criticile recurenților-revizuenți referitoare la raționamentul reținut de instanță pentru soluționarea excepției autorității de lucru judecat nu pot fi primite întrucât analiza acestora nu se poate face decât în măsura în care ar fi fost întrunite în cauză condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire. Or, pentru considerentele reținute mai sus, în prezenta cauză nu sunt întrunite nici condițiile generale de admisibilitate prevăzute de art. 322 C.proc.civ. referitoare la sfera hotărârilor care pot fi atacate cu revizuire, nici condițiile speciale prevăzute de art. 322 pct. 5 C.proc.civ, referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul invocat, așa cum corect au reținut instanțele de fond.

În consecință, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-revizuenți G. I. și G. R. M. împotriva deciziei civile nr. 168 A din 11.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații P. A. L., M. București, prin Primarul General, . P. și C. R. T..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 14.01.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

L. E. F. M. Steluța C. M. S.

GREFIER,

F. J.

Red. MS

Tehnored. MS/PS 2 ex.

Jud. apel: A. E. P., I. P.

#Judecător Liviu Eugen Făget

← Anulare act. Decizia nr. 133/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 85/2015. Curtea de Apel... →

Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI