Revendicare imobiliară. Decizia nr. 85/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 85/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 6648/2/2014

Dosar nr._

(2285/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 85

Ședința publică de la 27.01.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI

JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă N. I., împotriva deciziei civile nr. 66 A din data de 27.01.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/299/2010, în contradictoriu cu intimata – pârâtă B. M. și cu intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. Jicol, în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante N. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015 (fila 28) emise de Baroul București, lipsind intimata – pârâtă B. M. și reprezentanții intimaților chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus la data de 13.01.2015 cerere precizatoare cu privire la motivul II de recurs, cerere ce a fost comunicată intimatei B. M., potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare (fila 28).

La interpelarea instanței, apărătorul recurentei, având cuvântul, susține că cererea depusă la data de 13.01.2015 reprezintă precizarea motivului de recurs ce vizează greșita aplicare în cauză a deciziei pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. împotriva României, și nu poate fi interpretată ca o modificare sau o completare a acestei critici.

Curtea ia act de precizarea formulată oral de apărătorul recurentei.

Reprezentantul recurentei - reclamante, având cuvântul, susține că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurenta – reclamantă N. I., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, motivat și precizat, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii în revendicare cu obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentului în litigiu situat în București, Calea Victoriei, nr.128 B, etj.1, . având în vedere următoarele argumente:

Apreciază că motivele expuse vizează încălcarea dispozițiilor art. 304¹ pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât instanța de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat.

Arată că, prin hotărârea instanței de fond, s-a constatat că reclamanta deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chestiune ce nu a fost criticată de pârâtă, nu a fost declarat apel de către aceasta. Cu privire la acest aspect, hotărârea instanței de fond a primit putere de lucru judecat.

Cu toate acestea, în apel, fără să fie învestită cu o critică pe acest aspect, instanța s-a pronunțat în sensul că reclamanta nu deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Tribunalul București a încălcat dispozițiilor art. 304¹ pct. 6 din Codul de procedură civilă, creând reclamantei, în propria cale de atac, o situație mai grea, încălcând astfel și dispozițiile art.296 din Codul de procedură civilă.

Față de cel de-al doilea motiv de recurs, arată că acesta vizează pronunțarea unei hotărâri nelegale, netemeinice, cu încălcarea dispozițiilor legale.

În cadrul acestui motiv, a arătat că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr.10/2001. Tribunalul București a considerat că titlul de proprietate exibat de pârâtă este protejat de dispozițiile legii menționate, și încheiat cu respectarea legii și cu bună – credință.

În realitate, din probele depuse rezultă: contractul de vânzare – cumpărare întocmit în temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost încheiat cu bună – credință, întrucât la Primăria Municipiului București fusese depusă o cerere de restituire în natură a imobilului, cerere prin care reclamanta a arătat că statul nu are un titlu valabil asupra apartamentului, solicitând restituirea în natură. Primăria Municipiului București a ignorat această cerere și a procedat la vânzarea bunului, la începutul anului 1997, iar cererea de restituire în natură a fost soluționată în anul 2000. Pârâta a recunoscut existența solicitării de restituire în natură a imobilului încă de la soluționarea pe fond a litigiului, potrivit întâmpinării formulate. Mai mult, pe verso-ul cererii de cumpărare se află mențiunea existenței cererii de restituire în natură.

În aceste condiții, nu poate subzista prezumția de bună – credință.

Pe de altă parte, contractul de vânzare – cumpărare nu poate beneficia de protecția Legii nr.10/2001, în condițiile în care nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale de la acel moment.

Mai susține recurenta că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și hotărârea definitivă și irevocabilă prin care actul de donație încheiat în 1963 a fost constatat ca fiind lovit de nulitate absolută; nulitatea absolută produce efecte retroactive de la data încheierii respectivului act, deci statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra apartamentului în litigiu.

Apreciază că hotărârea de apel este criticabilă și sub aspectul aplicabilității în cauză a dispozițiilor deciziei M. A. împotriva României, hotărâre pronunțată în anul 2010 de Curtea Europeană.

În speță, este vorba de o acțiune în revendicare înregistrată pe rolul instanțelor în anul 2007. Potrivit dispozițiilor legale de la vremea respectivă, și potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene care era aplicabilă în cauza de față, și stabilea că în situația în care se depune o acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, chiar și în ipoteza în care cumpărătorul este de bună credință, trebuie să primeze drepturile fostului proprietar al cărui imobil a fost luat abuziv de către stat.

Faptul că în cursul procesului s-au schimbat anumite aspecte, nu i se poate imputa reclamantei și nu i se poate respinge acțiunea în revendicare pe acest criteriu.

În situația în care hotărârea M. A. este aplicabilă, și are putere de lege, reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității legii, principiului legalității și principiului dreptului la un proces echitabil.

Consideră, pe de o parte, că această hotărâre nu este aplicabilă în cauză și se aplică exclusiv cauzelor înregistrate după data pronunțării, iar pe de altă parte această decizie a fost interpretată și aplicată în mod abuziv în cauză. Tribunalul București a reținut în motivarea sa, că existența unui bun în patrimoniul fostului proprietar este dovedită numai dacă acesta deține o hotărâre definitivă prin care dreptul său de proprietate a fost recunoscut și prin care autoritatea administrativă a fost obligată la restituire, or, paragraful nr.140 din hotărârea M. A. a reținut că, într-adevăr există acest bun dacă (dar nu numai dacă) neputându-se face o interpretare restrictivă a acestei dispoziții.

Precizează că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub numărul_/299/09.07.2007 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanta N. I. a chemat în judecată pe pârâta B. M. solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Victoriei, nr. 128B, etaj 1, ..

În motivare, reclamanta a susținut că imobilul a fost dobândit de autorii săi, S. E. și S. I., în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub număr 3031/04.11.1951, iar în anul 1963 imobilul a fost preluat de statul comunist.

Reclamanta este moștenitoarea testamentară a autorilor săi, conform certificatelor de moștenitor_/24.09.1992, 153/10.10.2006.

Pârâta a dobândit în mod nelegal imobilul în litigiu, contractul nr. 2770/_/17.01.1997 fiind încheiat cu un neproprietar și cu fraudarea dispozițiilor legii 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 1536/30.01.2009, Judecătoria Sector 1 București a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civila 1392 din 02.12.2009 a Tribunalului București Secția Civila a fost admisa excepția necompetenței materiale și a declinat competenta în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin decizia civilă 110 R din 02.03.2010 a Curții de Apel Secția a IX- a Civila și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala, a fost respins recursul formulat de pârâta Braileanu M. împotriva sentinței civile nr 1392 din 02.12.2009 a Tribunalului București Secția III Civila.

Prin decizia civila 5F din 27.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția IV-a Civila în dosar nr_/299/2010 a fost soluționat conflictul negative de competență, stabilindu-se competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin decizia civila 4400 din 25.05.2011 ICCJ - Sectia Civila și de Proprietate intelectuala a respins ca neîntemeiat recursul declarat împotriva acestei din urmă sentințe de pârâta Braileanu M..

După stabilirea competenței materiale, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București la data de 07.03.2011 sub nr_/299/2010.

În cauza au fost invocate excepțiile privind lipsa calității procesuale active, autoritatea de lucru judecat, și s-a formulat cerere de disjungere privind chemarea în garanție.

Prin sentința civilă nr._/05.07.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, autorității de lucru judecat, cererea de disjungere a cererii de chemare în garanție; a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă în revendicare, și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție și de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că:

Cu privire la autoritatea de lucru judecat s-a reținut că existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata în cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea unei hotărâri, sau cu putere de lucru judecat atunci când se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces sa fie aceleași parți, sa se discute același obiect și aceeași cauza.

Excepția puterii de lucru judecat este o excepție de fond, fiind în legătura cu condițiile de exercițiu ale acțiunii, peremtorie pentru ca tinde la respingerea acțiunii și absoluta întrucât este reglementata prin norme imperative.

Din sentința civilă nr. 4577/ 23 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București rezultă că obiectul litigiului l-a constituit același imobil din cauza de față, dar pârâți sunt alte părți, nicidecum pârâta din prezenta acțiune, iar temeiul acțiunii l-a constituit anularea contractului de donație autentificat sub nr. 2297 din 9 mai 1964, și ca o consecință a nulității donației s-a solicitat revendicarea imobilului.

Acțiunea reclamantei privind anularea contractului de donație pe motiv de violență ca viciu de consimțământ, a fost respinsă ca fiind prescrisă, așa cum rezultă din decizia civilă 1706 A din 11 mai 2000 a Tribunalului București secția a IV-a civilă.

Capătul de cerere privind revendicarea a fost respins ca neîntemeiat ca o consecință a respingerii cererii de anulare a contractului de donație ca fiind prescris dreptul material la acțiune care privea imobilul revendicat.

Așadar, nu se poate discuta de pronunțarea unei soluții pe fond pe capătul de cerere privind revendicarea în cadrul procesual din dosarul 6598/1998 în care s-a pronunțat sentința civilă 4577 din 23 martie 1999 de Judecătoria sector 1 București.

Este adevărat că pentru a exista identitate de obiect între două acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit este același în ambele acțiuni, dar în prezenta cauză sunt alte părți, iar cauza este întemeiată pe alte dovezi decât cele susținute în dosar 6598/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocata de pârâta, instanța a constatat ca este neîntemeiată deoarece reclamanta a formulat prezenta acțiune în calitate de moștenitoare a defuncților proprietari în litigiu.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul unui bun cere restituirea sa de la cel care îl stăpânește fără drept.

În cauză, atât reclamanta cât și pârâta, invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiți.

Titlul de proprietate al reclamantei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub număr 3031/04.11.1951 autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 4407/1951, dar a cărui validitate a fost confirmată ulterior, în anul 2007 de instanță prin anularea unui act de donație încheiat de autoarea reclamantei cu statul în anul 1964, iar titlul de proprietate al pârâtei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 2770/_/17.01.1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar ..

Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt stabilite expres prin lege, acestea fiind propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență.

Conform art. 1169 C.civ., reclamantei îi revine sarcina probei că autorul său avea un drept preferabil.

Titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi decât cel al pârâtei, și provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar.

Titlul de proprietate al pârâtei provine de la un subiect de drept (M. București) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950.

Cu toate acestea, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al reclamantei nu este preferabil celui invocat de pârâta.

Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, astfel cum a fost succesiv prelungit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2001 și respectiv, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data de 14 august 2002.

Faptul ca legea speciala a instituit un termen în care sa fie contestata valabilitatea unor astfel de contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degaja și din jurisprudența CEDO.

Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Reclamanta a recurs, înainte ca parata sa solicite cumpărarea apartamentului în litigiu, la procedura speciala, solicitând să fie despăgubită cu ., dar acest imobil la data solicitării era donat de autoarea reclamantei prin act autentic statului român.

Soluționarea ulterioară a acțiunii în anularea contractului de donație prin sentința civilă 8123 din 24 mai 2007 de Judecătoria sectorului 1 București în dosar_, nu repune pe reclamantă în termenul și procedurile Legii 112/1995, deoarece în anul 2001 a fost adoptată Legea 10/2001, iar reclamanta avea dreptul să uzeze de acest act normativ.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

Prin această dispoziție legală, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

În favoarea pârâtei operează principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus), dreptul ei de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.

Parata a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din imobilul din .. 128B, etaj 1, sector 1, cu titlu oneros, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2770/_/17.01.1997 aceasta a fost de bună-credință, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului, că proprietar era statul român conform actului de donație autentificat și care era valabil la data depunerii cererii de cumpărare a apartamentului, cât și la încheierea contractului de vânzare cumpărare, iar reclamanta

Chiar dacă solicitase restituirea lui în natură în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, reclamanta nu era proprietar al apartamentului, aspecte ce rezultă și din conținutul avizelor compartimentelor vânzătoarei pârâtei și decizia 3245/26.01.2000.

Așadar, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care constituie titlul de proprietate al pârâtei exista o eroare comună și invincibilă, cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La data la care parata a cumpărat locuința, reclamanta nu solicitase în justiție constatarea nevalabilității titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil.

În consecință, nu a existat nici o rațiune, la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2770/_/17.01.1997, pentru care apartamentul nr. 5 să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

Față de cele expuse, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâtei, dobânditoare a imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanta, instanța a respinge cererea de revendicare, ca nefondată.

Cererea în revendicare fiind neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată de asemenea, aceasta fiind consecința firească a lipsei unei cauze-proprietatea, imobilul rămânând în continuare în proprietatea pârâtei, neexistând vreun prejudiciu care să oblige M. București prin Primar să o despăgubească pe pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs - calificat ulterior ca fiind apel - reclamanta N. I..

În motivarea apelului, s-a arătat că sentința de fond a fost pronunțată cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Au fost încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile fundamentale ale Omului și art.6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Deși a reținut că reclamanta deține un drept de proprietate mai vechi și care provine de la adevăratul proprietar, totuși instanța a acordat prioritate titlului de proprietate al pârâtei.

Reținând, ca premisă, existenta dreptului de proprietate, ca bun în patrimoniul reclamantei, instanța de fond trebuia să constate – în opinia apelantei - grefat pe raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului configurat în numeroase decizii, existenta unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei.

Cu privire la existența unui bun în patrimoniul reclamantei, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 8123/24.05.2007 pronunțată de Judecătoria sector I București, s-a constatat că statul a preluat în mod abuziv, în baza unui titlu lovit de nulitate absolută, această locuință. Sentința civilă nr. 8123/24.05.2007 este opozabilă pârâtei B. M., deoarece aceasta a formulat cerere de intervenție în respectiva cauză.

Existenței unui bun în patrimoniul reclamantului este recunoscută de CEDO în situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativa.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natura sa conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțata în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., existenta unui interes patrimonial intră de asemenea în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin 2 din Legea nr.10/2001, pana la momentul abrogării prin legea 1/2009.

Curtea europeana a stabilit ca titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natura, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legala a existentei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, acesta fiind cazul în speța, imobilul revendicat fiind înstrăinat de stat, în anul 1997, anterior soluționării notificării nr. 477/ 15.05.1996, întemeiate pe Legea 112/1995, formulată de reclamantă.

O astfel de valoarea patrimoniala se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate ulterior anului 1989, prin care a solicitat acordarea masurilor reparatorii.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de buna - credința, chiar și atunci când este anterioara confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privațiune contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (S. și alții împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 și 59, CEDO 2005-VII).

De asemenea, în cauza Viasu împotriva României s-a arătat ca atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persista în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, până în prezent, reclamanta nu a primit vreo despăgubire reala, concreta, pentru preluarea imobilului, nici în baza Legii 112/1995 și nici în baza Legii 10/2001 și nici nu mai este posibilă plata vreunei despăgubiri.

Reclamanta a reafirmat că deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că aceasta a formulat notificarea nr. 477/15.05.1996 pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 112/1995, încă din anul 1996, iar ulterior acesta a inițiat alte doua litigii contestând valabilitatea titlului statului și obținând în final o hotărâre favorabilă în acest sens.

S-a arătat că, reținând ca premisă existenta dreptului de proprietate, ca bun în patrimoniul său, instanța de fond trebuia să constate, grefat pe raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului configurat în numeroase decizii, existenta unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează că a intervenit pentru o cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care accepta sa restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, cu toate acestea, în măsura în care se adopta o anumita soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara și coerenta, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativa, administrativa ori judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei soluții (cauza P. contra României, paragraful 92).

Curtea europeana a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o maniera coerenta, chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generala .în acest context, Curtea a conchis în sensul absentei proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigentele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112).

În același timp, chiar dacă pârâta deține la rândul său un titlu asupra apartamentului, ca urmare a nedesființării acestuia până în prezent, și se consideră că dispune la rândul său, de un „bun”, trebuie totuși avut în vedere viciul care afectează titlul autorului său - statul, care radiază implicit și în privința propriului său drept, fapt de natura să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu titlul mai bine caracterizat al reclamantei.

Conchizând, întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, a susținut apelanta că instanța de fond trebuia să facă aplicarea directa a acestei Convenții, cu consecința arătata, unica posibila, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratei titulare a dreptului.

Pe de altă parte, respingerea acțiunii în revendicare cu motivarea că reclamanta ar putea obține despăgubiri în temeiul Legii 10/2001 este în evidentă contradicție cu numeroasele decizii CEDO prin care s-a constatat că în prezent, în România, nu există posibilitatea reală de despăgubire a foștilor proprietari, sistemul de despăgubire stabilit prin legea 10/2001 nefiind funcțional și eficient.

A susținut că acțiunea în revendicare trebuia admisa și din perspectiva dreptului comunitar ilustrat de art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pe de altă parte, nu se poate opune în cauză nici argumentul relativ la suportarea de către pârâtă, a consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenția, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi da dreptul chiriașului cumpărător la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piața a imobilului sau cel puțin la obținerea efectiva a prețului de achiziție.

Din aceasta perspectiva, dreptul conferit pârâtei de contractul de vânzare-cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, aceasta urmând a fi despăgubită în mod corespunzător, dacă dovedește că a încheiat vânzarea cu bună-credință și cu respectarea legii.

O altă critică s-a referit la faptul că instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare pe baza unor criterii străine de natura pricinii.

În situația în care, în acțiunea în revendicare, ambele părți litigante prezintă titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, instanța de judecată trebuie să compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și să acorde câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Aceasta este aplicația principiului de drept „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.

Titlul de proprietate al reclamantei provine de la adevărații proprietari, al căror drept de proprietate s-a născut în mod legal și a fost înscris în Cartea Funciară, asupra valabilității acestuia neputând plana nici cea mai vagă îndoială. În schimb, titlul pârâtei provine de la un neproprietar, Statul Român, care nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului în litigiu și, mai mult decât atât, pârâta a încheiat cu rea-credință contractul de vânzare cumpărare.

Deși instanța de fond a reținut că titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, aceasta a concluzionat că titlul pârâtei este preferabil.

Argumentele reținute de instanța de fond spre a conchide în acest mod nu sunt întemeiate și nu pot justifica respingerea acțiunii în revendicare.

În mod greșit instanța de fond a reținut și a acordat relevanță în cauză bunei-credințe pretinse de pârâtă. În realitate, pârâta a încheiat cu rea credință contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2770/_/17.01.1997.

Reaua-credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este dovedită prin următoarele prin: cererea depusă de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu anterior încheierii vânzării, înregistrată la Comisia Locală pentru Aplicarea Legii 112/1995 sub nr. 477/ 15.05.1996, cerere soluționată abia în anul 2000, cu mult după vânzarea apartamentului către pârâtă. În conținutul acestei cereri reclamanta susținea faptul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat.

Cu privire la cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu depusă de pârâtă la S.C Herăstrău Nord S.A, la data de 23.02.1996 s-a arătat că deși, potrivit art. 9 coroborat cu art. 14 din Legea 112/1995, pârâta trebuia să depună cererea de cumpărare abia după expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, aceasta a solicitat cumpărarea cu mult înainte de termenul legal. Pârâta a dovedit astfel că nu este interesată să aștepte expirarea termenului stabilit de legiuitor tocmai pentru depunerea cererilor de restituire formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare în lipsa declarației obligatorii solicitate de unitățile vânzătoare în temeiul de art. 9 alin 6 din Legea 112/1995, în sensul că respectivul cumpărător sau membrii familiei sale nu au dobândit ulterior anului 1990 și nu dețin o altă proprietate.

La încheierea contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 2770/_/17.01.1997 a fost încălcat art. 1 din Legea 112/1995. care permitea numai vânzarea imobilelor preluate cu titlu în proprietatea statului și nicidecum a imobilelor preluate abuziv. Or, imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în temeiul unui act care s-a constatat, cu caracter retroactiv, că este lovit de nulitate absolută.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut prin fraudarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1 alin. 6 din H.G 20/1996, care prevedeau suspendarea procedurilor administrative de vânzare până la stabilirea situației juridice a imobilului și până la soluționarea cererii formulate de reclamantă în temeiul Legii 112/1995.

Cu atât mai mult se impunea suspendarea procedurii de vânzare cu cât, prin cererea de restituire în natură formulată în baza legii 112/1995, reclamanta susținea că apartamentul a fost preluat abuziv, ceea ce însemna că nu putea fi vândut în temeiul acestei legi.

Totodată, apelanta a mai arătat că instanța de fond a aplicat greșit în cauză principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus).

Acest principiu validității aparenței în drept constituie o excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, respectiv o excepție de la regula quod nullum est nullum producit effectum.

Pentru a opera ca excepție de la principiile quod nullum est nullum producit effectum și resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, principiul validității aparenței în drept presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Fiind de rea-credință, așa cum s-a arătat mai sus, dobânditoarea nu poate invoca, în favoarea sa, excepția validității aparenței în drept, pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și a celorlalte dispoziții anterior menționate.

De asemenea, instanța de fond a aplicat greșit în cauză dispozițiile Legii 10/2001. În cauză aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001 este înlăturată de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului care se aplică cu prioritate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.proc.civ., precum și dispozițiile legale invocate în cuprinsul motivelor.

Intimata, legal citată, nu a depus întâmpinare.

Prin decizia civilă nr.66 A/27.01.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefundat, apelul astfel declarat de apelanta-reclamantă

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:.

Prin decizia XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prima concluzie care se desprinde este acea că într-o astfel de acțiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practica și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menționate în recursul în interesul legii.

În analiza existenței sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenție, și a priorității acestei din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un bun în sensul Convenției.

În acest context tribunalul a reținut că intimata pârâtă a dobândit apartamentul în discuție în baza Legii nr.112/1995, printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea nr.10/2001, astfel că în favoarea acesteia operează prezumția de bună credință la încheierea respectivului contract.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să îi permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

În acest sens, este de reținut că, prin decizia din cauza A. contra României, CEDO a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință, în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște unui drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest context trebuie făcută precizarea că prin decizia din cauza A. contra României CEDO a stabilit doar obligația statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, fără a valida calea alternativă a acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte CEDO a recunoscut doar un drept la despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

De asemenea Legea nr.10/2001 conține dispoziții prin care li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, aceștia nu vor pierde posesia materială în condițiile acestei legi.

Având în vedere considerentele de mai sus, tribunalul a constatat că nu poate da preferință titlului reclamantei, în concursul cu titlul pârâtei, astfel că se impune, în temeiul art.296 C.pr.civ., respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă.

În motivarea recursului se arată în esență că:

I. Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut:

Făcând trimitere la decizia CEDO pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, instanța de apel a concluzionat că reclamanta nu deține un bun actual.

Insă, a ignorat faptul că existența unui bun în patrimoniul reclamantei a fost stabilită de instanța de fond, iar acest aspect, nefiind contestat de pârâtă, a dobândit putere de lucru judecat.

În opinia recurentei - reclamante, pronunțându-se din oficiu asupra acestui aspect, instanța de apel a depășit limitele cererii de apel cu care a fost investită, și a creat apelantei o situație mai grea în propria sa cale de atac.

Deși instanța de fond a reținut că reclamanta deține un drept de proprietate mai vechi și care provine de la adevăratul proprietar, aceasta a acordat prioritate titlului de proprietate deținut de pârâtă, care este mai nou și provine de la un neproprietar. Reținând așadar, ca premisă, existenta dreptului de proprietate, ca „bun" în patrimoniul reclamantei, instanța de fond trebuia sa constate, grefat pe raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului existenta unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei.

Se arată că existența unui bun în patrimoniul reclamantului este recunoscută de CEDO în situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabila, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativa.

În cazul de față, prin sentința civilă nr. 8123/24.05.2007 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, s-a constatat că statul a preluat în mod abuziv, în baza unui titlu lovit de nulitate absolută, această locuință. Sentința civilă nr. 8123/24.05.2007 este opozabilă pârâtei B. M., deoarece aceasta a formulat cerere de intervenție în respectiva cauză.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natura sa conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțata în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de buna - credința, chiar și atunci când este anterioara confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privațiune contrara art.1 al Protocolului nr.1 (S. și alții împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 și 59, CEDO 2005-VII).

Având în vedere circumstanțele cauzei de față, solicită recurenta să se constate că, în speța, nu este vorba de o simpla vânzare a bunului altuia, ci de faptul că aceasta vânzare a survenit cu încălcarea flagranta a unor norme legale. Astfel, deși Legea nr. 112/1995 permitea exclusiv vânzarea imobilelor preluate cu titlu și numai după soluționarea cererilor administrative formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor, apartamentul reclamantei a fost vândut pârâtei care era în cunoștință de cauză cu privire la situația juridică a acestuia.

Vânzând pârâtei apartamentul pe care ar fi trebuit să-l restituie reclamantei, statul a privat-o pe aceasta de posibilitatea de a redobândi posesia acestuia (mutatis mutandis, Guittemin împotriva Franței).

II. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în cauză Decizia pronunțată de CEDO în cauza A. și alții împotriva României, având în vedere următoarele considerente:

În realitate, CEDO a reținut în paragraful 140 al Deciziei menționate:

140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut_acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, §§ 65 și 75).

Arată recurenta că CEDO a reținut de fapt că, în situația existenței unei hotărâri judecătorești care îndeplinește ambele condiții mai sus menționate, calitatea de bun actual este certă, fără însă ca acest lucru sa poată fi interpretat în sensul că, în cazul în care proprietarul deține o hotărâre prin care se constată doar nulitatea titlului statului, acesta nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniul său.

Astfel, în opinia recurentei – reclamante - instanțele de judecată sunt obligate să aprecieze de la caz la caz, pentru fiecare situație în parte, dacă în patrimoniul oponenților din acțiunea în revendicare există sau nu un bun actual.

În al doilea rând, arată recurenta că este discutabilă, din punct de vedere procedural, aplicarea acestei decizii pronunțate de Curtea Europeană în anul 2010, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare depusă pe rolul instanțelor de judecată în anul 2007.

Totodată, se arată că Decizia CEDO pronunțată în cauza A. și alții împotriva României nu anulează jurisprudența anterioară a Curții Europene, în materia acțiunilor în revendicare, astfel că instanțele interne sunt în continuare obligate să țină seama de aceasta.

Existenței unui bun în patrimoniul reclamantului, este recunoscută de CEDO în situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativa.

Potrivit deciziei pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza F. împotriva României: „constatarea ilegalității preluării bunului de către stat precum și absența titlului Statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului”.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natura sa conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțata în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., existența unui interes patrimonial intră de asemenea în sfera de protecție a prevederilor art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art.2 alin 2 din Legea nr.10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de buna - credința, chiar și atunci când este anterioara confirmării injustiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privațiune contrara art.1 al Protocolului nr.1 (S. și alții împotriva României., nr. 57.001/00, par. 39, 43 și 59, CEDO 2005-VII).

De asemenea, în cauza V. împotriva României instanța europeana a statuat deja ca atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire Ia punerea în practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persista în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.

Se concluzionează în sensul că instanța de apel a ignorat jurisprudența CEDO anterior menționată, făcând trimitere exclusiv la decizia M. A. și alții împotriva României, decizie pe care a interpretat-o în mod greșit.

De asemenea, Curtea Europeana a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranța legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legala suficient de bine stabilita în dreptul intern susținuta de o practica judiciara constanta pe acest aspect.

Or, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată erau în vigoare dispozițiile art. 2 alin.2 din Legea nr.10/2001 prin care a fost deja recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei. Mai mult decât atât, la data introducerii prezentei acțiuni, practica instanțelor interne era constantă în sensul admiterii cererilor de revendicare, în situația preexistenței unei hotărâri irevocabile de constatare a nulității titlului starului iar chiriașul cumpărător încheiase contractul cu rea-credință și cu încălcarea legii.

Susține recurenta că este lipsit de relevanță faptul că, în cursul soluționării prezentului litigiu, au fost abrogate prin Legea nr.1/2009, dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, această împrejurare nefiind decât o dovadă în sensul inconsecvenței legislative a legiuitorului român, inconsecvență sancționată de CEDO prin mai multe decizii. Împrejurarea abrogării art. 2 alin 2 din Legea nr.10/2001 nu poate să răpească reclamantei dreptul de proprietate recunoscut deja, intervenția legislativa ulterioara a statului nefiind conforma principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenția EDO sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european.

Până în prezent, reclamanta nu a primit vreo despăgubire reala, concreta, pentru preluarea imobilului, nici în baza Legii nr.112/1995 și nici în baza Legii nr.10/2001, și nici nu mai este posibilă plata vreunei despăgubiri.

Susține recurenta reclamantă că deține un drept de proprietate care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că aceasta a formulat notificarea nr. 477/15.05.1996 pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr.112/1995, iar ulterior acesta a inițiat alte doua litigii contestând valabilitatea titlului statului și obținând în final o hotărâre favorabilă în acest sens.

IlI. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând că titlul pârâtei a fost încheiat cu bună-credință, și drept urmare trebuie sa se bucure de protecția acestei Ieși.

În realitate, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în temeiul Legii nr.112/1995 nu se poate bucura de protecția Legii nr.10/2001 deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii și cu rea-credință.

Legea nr.10/2001, prin art. 18 lit. d) și art. 45, acordă prioritate în acțiunea în revendicare contractelor de vânzare cumpărare care au fost încheiate cu respectarea legii și cu bună-credință.

În cazul de față, chiar dacă instanța nu mai poate constata nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă, pentru a retine aplicarea dispozițiilor speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 în favoarea chiriașilor cumpărători, aceasta trebuie să aprecieze dacă apartamentul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și cu bună credință.

Reaua-credință a intimatei pârâte la încheierea contractului de vânzare cumpărare este dovedită – în susținerea recurentei – prin: a) cererea depusă de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu anterior încheierii vânzării, înregistrată Ia Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr.112/1995 sub nr. 477/15.05.1996, cerere soluționată abia în anul 2000.

În conținutul acestei cereri reclamanta susținea faptul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 era obligatorie clarificarea situației juridice a locuințelor solicitate pe cale administrativă sau pe cale judecătoreasca și suspendarea procedurii administrative de vânzare a acestora, până ia soluționarea cererii de restituire sau de revendicare. În cazul apartamentului în litigiu cererea de restituire în natură a fost soluționată abia în anul 2000, după ce, în luna ianuarie 1997, apartamentul fusese vândut pârâtei.

b) recunoașterea de către pârâtă, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și prin precizările depuse la termenul din data de 10.10.2008, în sensul că a cunoscut la momentul cumpărării apartamentului că acesta este solicitat de către reclamantă în temeiul Legii nr.112/1995.

Mai arată recurenta că pârâta nu poate susține că a fost convinsă, la momentul cumpărăriin că statul avea titlu de proprietate deoarece, cel puțin formal, titlul de care se prevala statul privea un alt imobil și nu imobilul în litigiu.

Astfel, actul de donație, despre care pârâta afirmă că era titlul statului, avea ca obiect apartamentul nr. 5 situat în Calea Victoriei nr. 128 A, și nu apartamentul în litigiu - nr. 5 situat în Calea Victoriei nr. 128 B.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995 și potrivit Normelor metodologice prevăzute de H.G. nr.20/1996, în vigoare Ia data încheierii vânzării, imobilele preluate de stat în baza unor acte de donație nu aveau un statut reglementat, legea nereferindu-se la acest gen de imobile ca fiind preluate cu titlu.

Deși, potrivit art. 9 coroborat cu art. 14 din Legea nr.112/1995, pârâta trebuia să depună cererea de cumpărare abia după expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, intimata pârâtă a solicitat cumpărarea cu mult înainte de termenul legat.

În opinia recurentei - reclamante, data depunerii cererii de cumpărare precum și omisiunea pârâtei de a da declarația prevăzută art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995 dovedesc încălcarea procedurii de vânzare-cumpărare și în consecință reaua - credință a cumpărătoarei.

În acest context probatoriu, recurenta - reclamantă consideră că, în cauză, nu se poate reține că în favoarea pârâtei operează prezumția de buna-credință, ca o cauză de

Se mai susține că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut prin fraudarea dispozițiilor legale art. 1 alin.6 din H.G nr.20/1996, care prevedeau suspendarea procedurilor administrative de vânzare până la stabilirea situației juridice a imobilului și până la soluționarea cererii formulate de reclamantă în temeiul Legii nr.112/1995.

În raport de dosarul constituit de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995, imobilul avea o situație juridică incertă și, în consecință, nu putea fi vândut înainte de lămurirea acestei situații.

Au fost încălcate și dispozițiile art.8 alin. 2 din H.G. nr.20/1996, prevederile Dispoziției nr.1449/08.10.1996 a Primarului General al Municipiului București și cele ale Hotărârii nr.117/23.10.1996 care prevedeau obligativitatea clarificării situației juridice a imobilului, anterior vânzării acestuia.

Pentru toate acest motive, titlul intimatei pârâte nu se poate bucura de protecția prevăzută de Legea nr.10/2001, fiind pe deplin aplicabile în cauză dispozițiile de drept comun privind revendicarea.

IV. Instanțele de fond și de apel a încălcat prevederile art. 480 cod civil și pe cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile fundamentale ale Omului și art. 6 din Convenție.

În cadrul acțiunii în revendicare, atunci când ambele părți dețin titluri de proprietate, care provin de la autori diferiți, instanța de judecată trebuie să compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și să acorde câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Aceasta este aplicația principiului de drept „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet".

În cazul de față, titlul de proprietate al reclamantei provine de Ia adevărații proprietari, al căror drept a fost înscris în Cartea Funciară, asupra valabilității acestuia neputând plana nici cea mai vagă îndoială. În schimb, titlul pârâtei provine de la un neproprietar, Statul R., care nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Chiar dacă instanța de apel a constatat că pârâta deține un titlu asupra apartamentului, ca urmare a nedesființării acestuia, trebuia să țină seama de viciul care afectează titlul autorului său, viciu care radiază implicit și în privința propriului său drept. Acest viciu era de natura sa împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâtei în concurs cu titlul mai bine caracterizat al reclamantei.

Cele două instanțe anteriore au ignorat autoritatea de lucru judecat și au lipsit de efecte sentința civilă definitivă și irevocabilă nr. 8123/24.05.2007, prin care Judecătoria sector 1 București a constatat nulitatea absolută a titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu.

Dată fiind existența acestei sentințe, aprecierea instanțelor în sensul că pârâta are un drept de proprietate preferabil celui al reclamantei încalcă – în opinia recurentei - în mod flagrant atât autoritatea de lucru judecat a sentinței menționate dar și principii fundamentale de drept: „quod nullum est nullum producet effectum"; „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet"; „resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis”.

Potrivit principiul retroactivității nulității absolute, statul român nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului în litigiu. Statul a avut numai posesia imobilului în litigiu, și numai această posesie a fost transferată pârâtei, nicidecum întregul drept de proprietate. În cauză au așadar aplicabilitate și principiile de drept nemo dat quod non habet și nemo plus iuris ad alium potest.

Naționalizarea imobilului în litigiu fiind abuzivă, dreptul de proprietate al autorilor reclamantei nu a încetat niciodată. Recunoașterea caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu înseamnă implicit recunoașterea faptului că autorii reclamantei nu au pierdut, prin actul de donație lovit de nulitate absolută, dreptul de proprietate. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

În opinia recurentei - reclamante, pentru motivele deja expuse, titlul de proprietate deținut de pârâtă, fiind obținut de la un neproprietar, cu rea-credință și cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale, nu se poate bucura de protecția art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile fundamentale ale Omului și art.6 din Convenție.

Prin respingerea acțiunii în revendicare, instanțele anterioare au refuzat repararea ilegalităților comise de statul român cu privire la această proprietate. Recurenta – reclamantă consideră că cele două instanțe au dispus de fapt a doua naționalizare a apartamentului în litigiu.

Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei de apel în sensul admiterii acestuia și pe fondul cauzei să se dispună admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Victoriei nr.128 B, .>sector 1.

La data de 13.01.2015 recurenta – reclamantă a depus la dosar o cerere prin care a precizat motivul II de recurs în sensul că:

1.În speță nu se pot aplica retroactiv prevederile deciziei M. A. și alții contra României pornind de la premisa următoare: dacă această hotărâre este considerată izvor de drept, dispozițiile art. 15 alin.2 din Constituția României consacră necesitatea respectării principiului neretroactivității legii civile stipulând că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Decizia M. A. și alții împotriva României,cu titlul de normă internațională, nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna că norma nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art.15 alin.2 din Constituție și principiului stabilității raporturilor juridice.

2. Reclamanta a introdus acțiunea în raport de practica previzibilă a Curții Europene a Drepturilor Omului din 2007. La acea dată nu fusese pronunțată decizia M. A. și alții contra României, iar noțiunea de bun și încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție erau interpretate diferit.

Din compararea reglementării interne în vigoare la data introducerii acțiunii cu reglementarea internațională rezultă în mod evident faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului erau mai favorabile.

Pronunțându-se asupra forței juridice a hotărârilor pronunțate, cu valoare de principiu, Curtea Europeană a decis în cauza Vemiere contra Belgiei, că hotărârile sale sunt obligatorii, nu numai cu privire la situația reclamantului într-o speță dată, în care ea a constatat o încălcare a unui drept garantat de convenție, ci și prin raportare la cauzele care au generat o asemenea încălcare.

Totodată în cauza Vermiere contra Belgiei s-a reținut în temeiul art. 46 alin.1 din Convenția Europeană, că hotărârile instanței europene produc efecte juridice directe în ordinea juridica a statului în cauza, în sensul că autoritățile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naționale incompatibile cu prevederile Convenției.

Coroborând dispozițiile art.20 alin.2 din Constituție și cele statuate de Curtea Europeană în cauza Vermiere contra Belgiei ,se constată că hotărârile Curții Europene îmbracă forma unor norme atunci când acestea sunt aplicate în practica internă, instanțelor naționale revenindu-le obligația aplicării acestora în temeiul aplicării normei mai favorabile.

Din acest punct de vedere, dacă la data soluționării cauzei, norma internă (art.480 Cod Civil) e mai favorabilă protecției dreptului de proprietate, reclamanții se pot prevala de această normă internă mai favorabilă decât Convenția, în baza aplicării regulii de interpretare per a contrario a art. 20 din Constituție.

Norma internă și jurisprudența relevantă în materia revendicării nu circumstanțiază sfera noțiunii de „bun" ce poate fi protejată prin acțiunea în revendicare de pronunțarea unei hotărâri care să oblige la restituirea bunului în sensul celor prevăzute de hotărârea M. A. și alții.Aplicarea formală a hotărârii anterior menționată și a modalității de definire a bunului protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție din aceasta hotărâre ar însemna o protecție mai scăzută a dreptului de proprietate astfel cum era el configurat de legea internă, doctrina și jurisprudența instituită în aplicarea art. 480 Cod civil.

3. Aplicarea jurisprudenței CEDO intervenite în timpul soluționării litigiului ar însemna – în susținerea recurentei - o negare a imprescriptibilității dreptului de proprietate și a acțiunii în revendicare astfel cum este ea statuată de Codul Civil 1864, doctrină și jurisprudența care vizează aceste dispoziții legale. Acest aspect nu poate fi considerat legal și constituțional, fiind vorba de un drept fundamental.

În raport de invocarea principiului neretroactivității legii civile, dacă s-ar aprecia ca aplicarea jurisprudenței Curții Europene trebuie făcută în orice condiții, recurenta – reclamantă consideră că instanța de apel ar trebuit să facă aplicarea principiului legalității și a art. 6 din CEDO, în sensul aplicării practicii previzibile a Curții Europene de la data introducerii acțiunii care confirma încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană în cazul vânzării de către stat a bunului reclamanților către terți, anterior asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului de proprietate.

. cauze, Curtea Europeană statuase că vânzarea bunurilor în baza Legii nr.112/1995 a împiedicat pe foștii proprietari deposedați abuziv de către stat sa-și exercite dreptul de proprietate, precum și faptul că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru aceasta lipsire prelungita de bunul respectiv.

Curtea Europeana arătase că, deși în temeiul Legii nr.247/2005, persoanele care se afla în situația reclamanților au dreptul la o indemnizație egala cu valoarea de piața a bunului care nu poate fi restituit, sub forma de titluri de valoare la Fondul Proprietatea, acest fond nu reprezintă o cale susceptibilă sa conducă la o despăgubire efectivă a reclamanților.

În lumina jurisprudenței Curții de la acea dată, privarea reclamanților de bunurile lor, combinata cu absenta totală a unei despăgubiri vreme de mai mulți ani, reprezintă o sarcina disproporționată și excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

4. Reclamanta a avut în vedere, la data introducerii acțiunii, incidența următoarelor hotărâri ale CEDO care recunoșteau fără urmă de echivoc încălcarea dreptului de proprietate: Cauza P. contra României; Cauza P. contra României; Cauza S. contra României; Cauza S. Taub contra României;

5. Instanțele de fond și de apel nu au răspuns motivat asupra inaplicabilității acestor decizii în cauză de față, instanța de apel făcând trimitere doar Ia cauza A. și alții împotriva României – care poate fi aplicată doar situațiilor care s-au constituit după pronunțarea ei.

6. Aplicarea retroactivă a efectelor deciziei M. A. și alții împotriva României ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum", potrivit căruia actele și faptele juridice se supun legii aplicabile la data la care s-au născut, această regulă derivând din principiul general al legalității.

Făcând aplicarea principiilor neretroctivătății legii civile și al legalității, este firesc ca litigiul de față să urmeze regimul juridic existent la data formulării acțiunii introductive de instanță, statuat în jurisprudența previzibilă a Curții la acea data. Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire Ia anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noii legi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării acestei legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Pentru soluționarea conflictului legilor în timp este necesar a se deosebi dreptul subiectiv, constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit legii posterioare.

7. ApIicarea în cauză a deciziei M. A. și alții împotriva Românieiar conduce și Ia încălcarea art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva aplicării retroactive a unor norme noi.

Aplicarea deciziei M. A., pronunțată de CEDO în anul 2010, în litigiul de față introdus Ia 09.07.2007, în temeiul practicii previzibile a Curții Europene la acea data, ar conduce la inadmisibilitatea acțiunii prin respingerea acțiunii fără examinarea reală a criteriilor de soluționare a acțiunii în revendicare

A susține că o acțiune trebuie respinsă doar pe considerentul că a intervenit o practică nouă total diferită decât cea existență Ia data introducerii acțiunii încalcă dreptul reclamantei la un proces echitabil.

În acest sens, în hotărârea pronunțată în cauza Kastelic c. Croațieinr._/00 din 10 iulie 2003, Curtea Europeană a arătat că dreptul de acces nu se limitează la posibilitatea introducerii unui proces, ci aplicarea sa poate fi extinsă la modul în care este condus procesul respectiv.

8. Curtea Europeană a atras atenția asupra „pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat."

Invocă recurenta - reclamantă în acest sens hotărârile CEDO în cauzele Forrer-Niedenthal c. Germaniei, nr._/99 din 20 februarie 2003, Satka și alții c. Greciei, nr._/00 din 27 martie 2003, C. c. României, nr. 4290/98 din 27 mai 2003.

9. Mai mult, chiar Curtea arată, în decizia M. A. &123,că lipsa de răspuns a autorităților administrative la cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, Ia care se adaugă lipsa, în perioada menționată mai sus, a unei căi de atac, le-a făcut pe doamnele A. și P. sa sufere o sarcină disproporționată, aducând atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță, motiv pentru care a reținut încălcarea art.6 & 1 din Convenție.

Recurs scutit de taxa de timbru.

Intimata nu a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut.

Nu au fost administrate probe noi în etapa recursului.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

I..Critica susținută de recurentă prin primul motiv de recurs, în sensul că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut – critică circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 6 din C.pr.civ. – nu este fondată în condițiile în care soluția pronunțată de instanța de apel este aceea de respingere a apelului, astfel că prin aceasta nu s-a stabilit („acordat”) vreun beneficiu/drept unei părți care a formulat cereri în proces, spre a se reține o greșeală de judecată în sensul susținut de recurentă.

Curtea notează motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 din C.pr.civ. se circumscrie situației de plus petita, respectiv aceea în care instanța acordă unei părți drepturi mai largi decât cele pe care aceasta le-a pretins (cerut), încălcându-se astfel principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil.

Analiza ce a fost realizată de instanța de apel relativ la chestiunea deținerii unui bun de către reclamanta apelantă a fost una circumscrisă argumentului prin care aceasta a susținut că hotărârea primei instanțe este greșită (și) prin prisma faptului că nu s-a ținut seama de împrejurarea că această parte este titulara unui bun aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În aceste condiții, apare ca evident faptul că instanța de apel a respectat atât principiul disponibilității, cât și limitele devoluțiunii stabilite de art. 295 alin. 1 din C.pr.civ, procedând la verificarea legalității sentinței apelate în limitele criticilor ce au fost formulate împotriva ei prin cererea de apel.

Susținerea potrivit căreia prima instanță stabilise deja existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei apelante este lipsită de fundament, pentru că în cuprinsul sentinței ce a format obiect al controlului judiciar în fața instanței de apel nu se regăsește o atare statuare. Ceea ce a constatat instanța fondului a fost faptul că reclamanta deține un titlu de proprietate valid, iar această constatare a constituit una dintre premisele antrenării mecanismului comparării respectivului titlu cu cel exhibat de către pârâtă.

Nu se poate reține că respectiva constatare a primei instanțe ar fi fost ignorată de instanța de apel, pentru că aceasta din urmă a realizat controlul judiciar în aceleași coordonate ale analizei comparative a respectivelor titluri de proprietate, analiză care a fost judicios realizată atât în considerarea situației particulare a imobilului revendicat, cât și în raport de contextul legislativ și jurisprudențial existent la data soluționării căii de atac.

Sub acest aspect, Curtea notează că preferabilitatea recunoscută titlului pârâtei intimate a fost argumentată, atât de instanța de apel cât și de cea de fond, prin prisma calificării situației juridice a imobilului revendicat ca fiind din categoria celor care intră în sfera de reglementare a Legii 10/2001, lege care constituie reglementarea specială în materia restituirii bunurilor imobile preluate de către stat în mod abuziv în perioada regimului comunist și care, în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant, înlătură de la aplicare prevederile dreptului comun și, implicit, eficiența criteriilor consacrate de jurisprudență în materia revendicărilor de drept comun.

Ca atare, împrejurarea că titlul recurentei este mai vechi decât cel al intimatei pârâte, și aceea că actul de preluare a bunului de către stat a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească definitivă nu pot primi valențele specifice unei acțiuni în revendicare de drept comun în condițiile în care imobilul revendicat intră în sfera de reglementare a legii speciale menționate anterior.

Calitatea de proprietar a reclamantei, precum și opozabilitatea hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea preluării de către stat a imobilului au fost avute în vedere de instanța de apel (ca și de cea de fond) atâta vreme cât respectiva calitate a constituit chiar premisa analizei comparative asupra titlurilor de proprietate, și implicit asupra drepturilor pe care fiecare dintre titlurile exhibate le conferă titularilor aflați în litigiu. Preferabilitatea stabilită în favoarea titlului (și implicit a dreptului) pârâtei intimate a fost motivată prin raportare la criteriile impuse de lege pentru situațiile care își găsesc reglementarea în actul normativ special menționat, astfel cum se impunea în lumina dezlegărilor date de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008 pronunțată pe calea recursului în interesul legii (ce are efecte obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ.) dar și a reorientării ce a avut loc în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului odată cu pronunțarea hotărârii M. A. împotriva României.

În ce privește aspectele expuse de recurentă cu referire la nevalabilitatea vânzării imobilului în litigiu către fostul chiriaș (intimata pârâtă), Curtea notează că – fiind vorba despre un imobil care intră în sfera de reglementare a legii speciale – asemenea vicii ale contractului de vânzare cumpărare puteau fi invocate (deci deduse judecății) doar în condițiile stabilite imperativ prin art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, respectiv înăuntrul unui termen de prescripție de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi.

În condițiile în care acțiunea pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, respectivul contract de vânzare cumpărare s-a consolidat, nemaiputând fi analizată legalitatea lui.

II..Susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit în speță hotărârea M. A. ș.a. împotriva României, reținând că prin respectiva hotărâre s-ar fi statuat în sensul că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați numai în situațiile în care s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus și restituirea bunului, este formulată de recurentă ca urmare a unei lecturări trunchiate relativ la raționamentul expus de instanța de contencios european în privința acestei chestiuni.

Din analiza considerentelor respectivei hotărâri reiese cu evidență faptul că instanța europeană a concluzionat tocmai în sensul reținut prin decizia recurată, respectiv:

„2. Aprecierea Curții

a) Principii ce decurg din jurisprudența Curții

134. Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

135. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

137. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52).

b) Aplicarea principiilor menționate mai sus

138. Curtea constată că părțile au puncte de vedere divergente în ceea ce privește interpretarea prevederilor legilor de reparație și, în mod special, în ceea ce privește momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

139. Curtea nu consideră necesar să soluționeze această controversă, care ține de teoria și de practica internă.

140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, && 65 și 75).

141. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordă importanță și faptului că Primăria București refuză încă să se conformeze deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 18 aprilie 2005, fără a oferi o justificare valabilă.

146. Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții, "o jurisprudență bine stabilită a instanțelor", această creanță constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menționată mai sus, & 52).

Din economia considerentelor expuse reiese fără echivoc opinia instanței de contencios european, care este în sensul că un bun ce a fost anterior preluat în mod abuziv de către stat reprezintă un „bun actual” pentru foștii proprietari numai în măsura în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, a fost recunoscută calitatea acestora de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. De asemenea, este explicită constatarea potrivit căreia, în absența unui act de dispoziție emis de o instanță sau de o autoritate administrativă internă, prin care să fie recunoscut în mod definitiv dreptul reclamanților de a li se restitui imobilul care a făcut obiectul preluării abuzive, respectivul imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

În ce privește critica prin care se susține caracterul discutabil al aplicabilității în speță a hotărârii ce a fost pronunțată de Curtea EDO în cauza M. A. ș.a. împotriva României, Curtea apreciază că este nefondată pentru considerentele care succed:

Curtea EDO a fost creată pentru soluționarea plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.

Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului intervine atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat de această Curte este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție.

În lumina acestor caracteristici ce definesc misiunea Curții EDO, este de domeniul evidenței că ea nu este o autoritate cu competențe în edictarea de legi, sau alte acte normative, astfel că hotărârile pe care le pronunță nu intră în categoria juridică a legilor.

Împrejurarea că hotărârile pronunțate de această entitate au forță obligatorie pentru statele membre nu schimbă natura juridică a actelor de jurisdicție astfel emise atâta vreme cât atribuțiile Curții sunt de a interpreta și aplica prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare, iar nu de a crea reguli (în sensul de legi) noi.

Având în vedere aceste valențe ale hotărârilor pronunțate de instanța de contencios european, și în consecință ale dezlegărilor pe care le conțin relativ la modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor adiționale, nu există temei spre a se reține că aplicarea dezlegărilor respective în litigii cu care instanțele naționale au fost sesizate înainte de pronunțarea unei astfel de hotărâri ar reprezenta o aplicare retroactivă, contrară principiului neretroactivității legii civile noi.

Domeniul de aplicare a acestui principiu general de drept consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituție este circumscris legii, respectiv actelor cu caracter normativ emise de autoritatea legiuitoare (ori de autoritatea executivă în cazurile în care puterea legislativă i-a delegat această competență), și nu există nici un temei spre a fi extins pe cale de analogie în privința actelor ce emană de la alte autorități.

Necesitatea aplicării imediate a hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A. ș.a. împotriva României în cauzele ce vor soluționate ulterior pronunțării ei nu poate fi pusă sub semnul îndoielii în condițiile în care:

Potrivit art. 46 pct.1 din Conventie, “Inaltele parti Contractante se angajează sa se conformeze hotărârilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt părți.”

Curtea EDO a enunțat un principiu de “loialitate convenționala“ atunci când a afirmat (în cauza Maestri c.Italia) ca: “rezulta din Convenție, in special din art.1 că, prin ratificarea acesteia, statele contractante se angajează sa procedeze in așa fel încât dreptul lor intern sa fie compatibil cu Convenția“. Rezulta, pe cale de consecință, că statul trebuie sa adopte masuri de importanta generala in cazul in care violarea constatata își găsește originea direct in norma de drept intern”.

Obligativitatea de a executa aceste hotărâri decurge din angajamentul Statului, care nu și-a îndeplinit obligația primară de a garanta drepturile recunoscute de Conventie, în termenii prevăzuți de articolul 1. Mai exact, Statul are obligația de a înceta exercitarea faptului ilicit, de a repara consecințele trecute ale faptului ilicit, precum si de a evita încălcările similare ce ar putea interveni ulterior (de a nu repeta faptul ilicit).

Jurisprudența Curții EDO afirmă o interpretare extensiva a termenilor art.46 din Convenție, în sensul ca nu se dorește limitarea efectelor unei hotărâri constatând o violare generata de o norma generala contrara Convenției numai la speța respectiva si la statul condamnat.

Prin hotărârea–pilot Broniowski c. Poloniei din 22.06.2004, Curtea a indicat statului masurile generale adecvate în scopul de a remedia deficienta structurala rezultând dintr-o “disfuncționalitate a legislației si a practicii administrative constatata in domeniul dreptului de proprietate”.

În aceeași ordine de idei, în hotărârea din 22.12.2005 in cauza Xenides Arestis c. Turciei, s-a statuat în sensul că “atunci când se constata o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabila, dar si de a alege, sub controlul Comitetului Ministrilor, masurile generale integrate în ordinea sa juridica interna”.

Din punctul de vedere al legislației interne, sunt relevante – sub aspectul pârghiilor legale de acordare a eficientei hotărârilor CEDO – prevederile art. 11 din Constituție (care prevad că “statul roman se obliga sa îndeplinească întocmai si cu buna – credință obligațiile ce ii revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”) precum și dispozițiile art. 20 din Constituție (care prevăd că “dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Romania este parte. Daca exista neconcordanta între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”)

În lumina acestor dispoziții constituționale se conturează următoarele principii: aplicabilitatea directa a normelor internaționale in materia drepturilor omului in ordinea juridica interna; valoarea interpretativa constituționala a normelor juridice internaționale in materia drepturilor omului; forța juridica supra-legislativa a normelor internaționale referitoare la drepturile omului; subsidiaritatea normelor internaționale relative la drepturile omului fata de reglementările naționale.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale si a Inaltei Curți de Casație si Justiție, cele patru principii se aplica și în ce privește dreptul internațional al drepturilor omului, în concret, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca dispoziție legală internă care conduce la concluzia obligativității hotărârilor CEDO, relevantă este și reglementarea care se regăsește în art. 322 pct.9 Cod proc.civ., potrivit căruia „revizuirea se poate cere daca C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor si libertăților fundamentale datorata unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua sa se producă si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate .“, prin aceasta fiind premisă reluarea procedurii judiciare interne ca efect excepțional pe care îl poate produce judecata internaționala.

În lumina acestor reglementări care impun recunoașterea imediată de către statele membre (prin toate autoritățile sale) a efectului obligatoriu al dezlegărilor, interpretărilor și statuărilor care se regăsesc în hotărârile instanței de contencios european, Curtea constată că nu poate fi privită ca fondată susținerea recurentei în sensul inaplicabilității în cauză a dezlegărilor ce au fost date de respectiva instanță prin hotărârea M. A. ș.a. împotriva României în privința categoriei de „bun actual” ce se află în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, prin prisma anteriorității introducerii acțiunii în revendicare pendinte – care se afla în curs de judecată la momentul pronunțării hotărârii Curții EDO din caza M. A. - față de data pronunțării respectivei hotărâri.

Cât privește referirea recurentei la necesitatea aplicării în speță a jurisprudenței anterioare (datei la care s-a pronunțat menționata hotărâre) a Curții EDO, prin prisma criteriului „normei mai favorabile”, Curtea notează că, pe lângă faptul că respectiva hotărâre nu are statutul juridic de normă de drept – pentru considerentele care au fost expuse în precedent -, principiul aplicării legii mai favorabile nu își poate găsi aplicare în speță, domeniul său de aplicare fiind unul circumscris reglementărilor din materie penală, astfel cum reiese din art. 13 din Codul penal.

Jurisprudența Curții EDO anterioară pronunțării hotărârii M. A. ș.a. împotriva României nu poate fundamenta o soluție de înlăturare a statuărilor făcute prin această din urmă hotărâre, și prin prisma faptului că hotărârea menționată este una pilot și, astfel, este destinata ajutării autorităților naționale în eliminarea problemelor sistemice sau structurale evidențiate de Curtea EDO in cazurile repetitive.

Procedura pilot reprezintă instrumentul prin care Curtea Europeană tratează grupuri de cauze similare (repetitive), care au la baza probleme identice.

. procedură, Curtea EDO urmărește: arătarea unei violări a Convenției .; identificarea disfuncțiilor la nivelul legii naționale, care constituie sursa violării; acordarea unor indicații clare Guvernului despre modul in care poate sa elimine disfuncționalitatea existenta; determinarea creării unor remedii efective, de natura sa gestioneze respectivele cazuri aflate pe rolul Curții.

În raport de aceste caracteristici pe care le are și hotărârea ce a fost pronunțată în cauza M. A., Curtea reține că prin efectul ei a avut lor o reorientare a practicii anterioare a instanței europene, o reașezare a principiilor ce decurg din jurisprudența sa, astfel că obligativitatea ce o caracterizează impune ca, ulterior pronunțării ei, Statele membre – prin autoritățile lor, inclusiv cele judiciare – să dea eficiență indicațiilor conținute în hotărârea pilor, respectiv principiilor redefinite prin aceasta.

Curtea apreciază util a aminti, în acest context, și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat – prin decizia civilă nr. 2155/14.07.2014 pronunțată de secția I civilă și de proprietate intelectuală – în sensul că „întrucât acțiunea de față a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 (…) ceea ce excluse aplicarea în speță a acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, context în care jurisprudența actuală a Curții europene, astfel cum a fost relevată în hotărârea M. A. contra României, nu este relevantă în cauză deoarece stabilește criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv în timpul regimului politic trecut, și în cazul în care există un concurs între legea specială, respectiv Legea 10/2001, dreptul comun și Convenția europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele prezentate, nu este cazul în speță.”

Astfel, ținând seama că acțiunea în revendicare pendinte a fost promovată la data de 06.07.2007, deci ulterior intrării în vigoare (la 14.02.2001) a legii 10/2001, situația juridică ce s-a creat este aceea a unui conflict între legea specială și dreptul comun, conflict care se impunea fi soluționat corespunzător dezlegărilor ce rezidă din decizia nr. 33/2008 pronunțată în procedura recursului în interesul legii, precum și în lumina principiilor care se degajă din hotărârea pilot M. A. contra României, astfel cum corect au procedat instanța de apel și cea de fond.

Având în vedere că acțiunea formulată de reclamantă, în speță, a fost fundamentată exclusiv pe prevederile dreptului comun, ca revendicare prin compararea titlului pe care recurenta reclamantă îl deținea în calitatea sa de moștenitoare a fostului proprietar (de la care statul a preluat bunul imobil) cu titlul pe care intimata pârâtă îl deține ca urmare a cumpărării aceluiași bun de la stat, instanțele nu aveau a analiza – ca și consecință a exigențelor impuse de principiul disponibilității - dreptul de proprietate al reclamantei din perspectiva art. 2 alin. 2 din Legea (specială) nr. 10/2001, astfel că este vădit lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că abrogarea acestei dispoziții legale speciale ar fi de natură „să răpească reclamantei dreptul de proprietate recunoscut deja”.

Legiuitorul român a edictat o lege specială – Legea 10/2001 -, și a stabilit prin aceasta proceduri speciale care trebuie urmate în vederea obținerea de reparații pentru măsurile abuzive de preluare a imobilelor în timpul regimului comunist. Persoanele care emit asemenea pretenții de dezdăunare sunt ținute a respecta rigorile acestor proceduri, și ale legilor speciale în care ele se regăsesc, așa încât reclamanta recurentă – care a formulat în speță astfel de pretenții de înlăturare a efectelor preluării abuzive a imobilului în litigiu – nu este îndreptățită a se prevala de faptul că nu a obținut încă despăgubiri pentru acest imobil (parcurgând procedurile speciale obligatorii) spre a înlătura incidența legii speciale, și a beneficia de judecata pretențiilor sale într-o acțiune de drept comun.

Astfel cum s-a reținut în analiza primului motiv de recurs, valabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul intimatei nu mai poate fi analizată în prezentul cadru procesual pentru că respectivul contract s-a consolidat sub aspectul valabilității, și implicit al eficacității prin neatacarea lui înăuntrul termenului de prescripție instituit prin art. 45 din Legea 10/2001, așa încât argumentele care tind la conturarea ineficacității acestuia prin prisma atât a lipsei bunei credințe a intimatei la încheierea menționatului contract, cât și a nerespectării condițiilor stabilite de Legea 112/1995 pentru perfectarea unui astfel de contract nu vor fi analizate.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă N. I., împotriva deciziei civile nr.66/27.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât B. M. și intimații - chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. G. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

2 ex./_

TB-S.4 – A.M.V.; C.A.

Jud.S.1 – O.C.

← Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 27/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 39/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 20/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI