Cereri. Decizia nr. 756/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 756/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 756/2015

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 756 R

Ședința publică de la 30.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – D. Z.

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – D. L. M.

GREFIER – S. V.

……………………

Din partea Ministerului P. – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița, de recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice și de recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 637/27.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, având ca obiect „despăgubiri – Legea nr. 221/2009”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița reprezentați de avocat A. O., cu împuternicire avocațială la dosar și recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice prin consilier juridic M. S., cu delegație la dosar, lipsind recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-au depus la dosar de către recurenții reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița întâmpinării, copii de pe acestea fiind comunicate părților din proces.

Reprezentații părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurenților reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița arată că instanța a acordat exact suma de la prima judecată a fondului. în urma rejudecării au rezultat două situații: pe de o parte că expertiza mașini unelte din primul ciclu procesual nu a fost atinsă în nici un fel de decizia de casare pentru că nu a fost criticată de recurentul de atunci, iar pe de altă parte cea ce a dispus instanța de recurs pentru rejudecare, respectivă o nouă expertiză pentru evaluarea imobilului și terenului a rezultat o valoare mult mai mare. Pentru construcție a rezultat o valoare de 252.500 lei, iar pentru teren o valoare de 19.500 lei, în total o valoare de 272.000 lei.

Instanța a aplicat principiul per total. În situația în care s-ar scădea valoarea mașinilor unelte tot ar rămâne aceeași valoare pentru că valoarea imobilului a fost mai mare decât în prima judecată a fondului.

Reprezentantul recurentului pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice solicită admiterea recursului propriu, modificarea hotărârii recurată și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Solicită a se avea în vedere, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte că nu s-a făcut dovada că bunurile pretinse, considerate imobile prin destinație, sunt de natura celor prevăzute de acest text de lege, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar a cărui utilitate o deserveau la data deposedării.

Solicită a se avea în vedere că acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unor proceduri administrative începute la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, procedură care să nu fi fost finalizată, ori în cauză nu este vorba despre asta, deoarece prin Dispoziția nr. 484/2006 a fost respinsă notificarea întemeiată pe Legea 10, cu motivarea că imobilul a rămas în proprietatea notificatoarei.

Reprezentantul Parchetului arată că se critică sentința pronunțată de Tribunalul București pentru greșita acordare de despăgubiri materiale. Apreciază că susținerile reclamanților, în sensul că bunurile mobile ar fi fost de fapt bunuri imobile prin destinație nu poate fi primită, deoarece pentru a putea fi calificat un imobil prin destinație, imobilul trebuie să prezinte utilitate reală, de necontestat pentru exploatarea imobilului și să fie afectate efectiv acestei exploatări ceea ce înseamnă că nu pot fi considerate imobile prin destinație bunurile care sunt afectate pentru uzul personal al proprietarului imobilului, chiar dacă acesta le folosește ocazional în interesul exploatării fondului.

Apreciază că în mod eronat instanța a acordat despăgubiri reclamanților pentru o suprafață de teren arabil de 2 hectare. Această suprafață apare în cuprinsul procesului verbal de confiscare din 1952. Consideră că din probatoriul administrat în cauză nu s-a stabilit cu certitudine că acest teren nu a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991. Simplele susțineri ale reclamanților că terenul în cauză nu ar fi identic cu suprafața de 3,5 hectare asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate nefiind susținute de alte mijloace de probă.

Consideră că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum exagerat de mare, trebuind a se ține cont de faptul că imobilul nu mai există în materialitatea sa, fiind demolat, iar valoarea stabilită de expert este mult prea mare în raport de suprafața imobilului, de anul construirii, de materialele de construcție folosite la acea vreme. Trebuie ținut cont de faptul că imobilul nu avea utilități, iar la momentul preluării acestuia zona era o zonă rurală.

Pentru aceste motive solicită respingerea recursului propriu.

Apărătorul recurenților reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița solicită respingerea celorlalte recursuri și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Să se constate că în cauză nu au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză de către M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București. În apel se susține că valoarea despăgubirilor este mult prea mare, fără a se aduce un argument tehnic sau o probă suplimentară este inconsistent față de un raport de expertiză, care are toată documentația atașată.

Cu privire la terenul de 2 hectare arată că aceste nu se suprapune, nu este inclus în suprafața de 3,5 hectare despre care a rezultat în urma demersurilor instanței, pe alte legi speciale, că s-a reconstituit pe Legea nr. 18/1991. În mod corect a reținut instanța de fond că în baza legii nr. 18/1991 a făcut obiectul reconstituirii terenurile cooperativizate și care aparțineau mamei lui O. G.. Ele nu pot fi considerate aceleași cu cele 2 hectare, care au fost confiscate lui O. G., pentru că au fost confiscate în anul 1952.

În privința susținerii referitoare la bunurile mobile. În decizia de casare s-a reținut că nu există nici o dispoziție care să fie interpretată în sensul că pentru bunurile mobile nu s-ar acorda despăgubiri. Prin raportul de expertiză se arată faptul că pe acel teren se afla o fabrică de îngroșat și presat stofă și atelierul de prelucrat lemn. Precizează că aceste ateliere aveau în dotare utilaje specifice pentru realizarea de materiale de construcție. Să se constate că în procesul verbal de confiscare este menționat avere imobilă, iar expertul confirmă că acestea făceau parte din dotarea atelierelor, deci erau imobile prin destinație.

Referitor la critica recurentului pârât, în sensul că pot face obiectul Legii nr. 221/2009 doar bunuri de același gen cu acelea fac obiectul Legii nr. 10/2001 solicită a se avea în vedere că la fila 14 din hotărârea instanței de fond, unde este menționat că art. 6 prin bunuri imobile se înțelegeau și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

s-a invocat de recurentul pârât că în precedenta cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a dat o dispoziție de respingere. Acest lucru este un argument în plus să se admită prezenta cerere pentru că ceea ce a dispus decizia de casare a fost să se verifice în mod amănunțit dacă nu cumva s-au obținut despăgubiri pe legile anterioare. Răspunsul negativ, în sensul că s-a respins solicitarea petentei, nu face decât să confirme că ambele cerințe din Decizia RIL nr. 6/2013 sunt respectate.

Nu se solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul recurentului pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice solicită respingerea recursului formulat de reclamanți ca nefondat și admiterea recursului formulat de M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București.

Reprezentantul Parchetului solicită admiterea recursului declarat de pârât. În mod corect s-a arătat că reclamanții nu au dovedit faptul că bunurile mobile erau imobile prin destinație, în înțelesul art. 6 din Legea nr. 10/2001

Respingerea recursului declarat de reclamanți și menținerea sentinței ca legală și temeinică.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 15.06.2010, reclamanții O. M., O. N., P. A. și M. Doinița au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice, în temeiul art. 5 din Legea 221/2009, art. 112, art. 2 și art. 8 C.pr.civ., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanți a următoarelor sume, în echivalent RON, la data plății: 140.000 EUR, prețuire provizorie, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, respectiv în cuantumul care va rezulta din administrarea probei cu expertiză judiciară evaluatoare, 2.600.000 EUR, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că O. G. - soțul reclamantei O. M., respectiv tatăl reclamanților, O. N., P. A., M. D. - a fost arestat la data de 11.03.1950 și prin sentința nr. 186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii pentru „infracțiunea de complicitate la crimă de uneltire contra ordinei sociale” prevăzută și pedepsită de art. 121 pct. 1 și 2 raportat la art. 209 pct. 3 combinat cu art. 230 al. II Cod Penal, toate combinate cu art. 4 al. I din Legea 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale. Confiscarea averii s-a dispus conform Decretului 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române.

O. G. a executat vreme de 13 ani detenția dispusă prin sentința de condamnare, succesiv în închisorile din G., Baia M., G., anume până la data de 14.01.1963, când a fost pus în libertate conform Decretului (de grațiere) nr. 5/1963.

Suplimentar, condamnarea suferită de O. G. este menționată în memorialele publicate după 1989, cum este lucrarea „Rezistența”, de O. Cotan și T. B., Editura Fundației A. Ș., C. 1995, pag. 78 - 82 - unde este redată și decizia penală de respingere a recursului formulat împotriva sentinței 186/1950, anume decizia nr. 2473/17.08.1950 - pag. 84, pag. 147 (Anexa 2).

Casa era compusă din 5 încăperi cu următoarea destinație: două hale mari în care am amenajat o fabrică de îngroșat și presat stofa: într-una dintre hale se aflau piua de îngroșat stofa și presa, iar în cealaltă se afla motorul; trei camere de locuit.

Casa confiscată a fost construită de O. G. împreună cu reclamanta O. M., cu mâinile lor, în perioada 1947-1950; gaterul pentru tăiat lemne și instalația de prelucrat postav, confiscate, erau întreprinderea lor, care deservea comunitatea cu aceste activități și care aducea venituri familiei; confiscarea acestora în baza sentinței penale de condamnare, împreună cu toate accesoriile de bună funcționare și cu pământul de 2 ha a constituit ruinarea totală a stării materiale a familiei dezbinată sever prin trimiterea soțului, respectiv tatălui în închisori, din martie 1950, unde a suferit rele tratamente, lăsând în urmă soția după numai 4 ani de la căsătorie, un copil în vârstă de 1 an (O. N.) și unul nenăscut încă (P. A., născută în iulie 1950). În închisori, O. G. a ajuns pradă maltratărilor, a efectuat muncă silnică în mina de aur din Baia Spriei, iar la G. a contractat o gravă afecțiune la stomac, din cauza foametei, fiind operat pe viu în închisoare de către codeținuți.

O. M. a așteptat întoarcerea soțului, crescând în condiții grele pe cei doi copii, O. N. și P. A.. După întoarcerea lui din 1963, s-a născut M. D., iar O. G. a decedat în spital 9 ani mai târziu, din cauza revenirii iremediabile a bolii de stomac - anume la data de 25.04.1974, la vârsta de numai 54 de ani (Anexa 4 - certificat de deces O. G.).

În dovedirea calităților de soție, respectiv copii, față de O. G., au depus pentru O. M.: certificat de naștere nr. 58/24.08.1926, certificat de căsătorie cu O. G., înregistrată sub nr. 25/29.11.1946, copie carte de identitate . nr._; pentru O. N.: certificat de naștere, înregistrată sub nr. 3/07.02.1949, copie buletin de identitate . nr._; pentru P. A.: certificat de naștere, înregistrată sub nr. 30/08.07.1950, certificat de căsătorie nr. 5308/09.10.2972 (pentru schimbarea numelui de familie, din O. în P.), copie carte de identitate .

nr._; pentru M. D.: certificat de naștere, înregistrată sub nr. 323/17.02.1964, certificat de căsătorie ..6 nr._ din 24.07.1982 (pentru schimbarea numelui de familie din O. în M.), copie pașaport românesc nr._/02.07.2005 și copie pașaport canadian nr. WL535249/01.06.2009.

După 1989, reclamantei O. M. i s-a recunoscut calitatea prevăzută de Decretul-lege 118/1990, conform Hotărârii nr. 15/04.01.1991 și conform Hotărârii nr. 30/27.08.1993, concret pensia actuală de pe urma defunctului soț fiind de 200 RON (Anexa 6).

Pentru casa și celelalte bunuri confiscate în baza sentinței penale 186/1950, deși a solicitat despăgubiri - aceste bunuri nu mai există în prezent - pe cale administrativă și judiciară, nu au beneficiat de niciun fel de despăgubiri.

Astfel, nu au beneficiat de drepturile prevăzute de Legea 112/1995 și Legea 1/2000, iar conform Legii 18/1991 au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 3,50 ha teren agricol - trecută în proprietatea Statului ca urmare a cooperativizării, nu prin sentința penală 186/1950 (Anexa 7 - adeverința nr. 143/03.02.2003 a Primăriei Topolog, județul Tulcea; Hotărârea nr. 145/30.10.1996 a Comisiei Județene Tulcea pentru Aplicarea Legii 112/1995, sentința civilă 547/08.05.1997 a Judecătoriei Babadag pronunțată în dosarul nr. 688/1997).

Reclamanții au precizat că despăgubiri pentru casa și utilajele confiscate prin sentința penală nu au, obținut nici în baza Legii 10/2001, nici în baza Legii 247/2005.

Prejudiciul material - prețuit provizoriu la valoarea de 140.000 EUR, echivalent RON la data plății - urmează a fi evaluat prin administrarea probei cu expertiză judiciară asupra bunurilor confiscate în baza sentinței penale 186/1950 și enumerate în procesul-verbal din 14.04.1952 încheiat de Corpul Portăreilor Tribunalului C. (Anexa 3).

Prejudiciul moral urmează a fi acoperit prin despăgubirea bănească în cuantumul invocat: 2.600.000 EUR, echivalent RON la data plății. Aceasta întrucât, în ceea ce privește daunele morale, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de persoanele vătămate, trebuie să aprecieze o anume sumă globală care să compenseze pentru acestea ceea ce le lipsește ca urmare a faptului prejudiciabil, realizând așadar o apreciere obiectivă, in concreto, a valorii patrimoniale care ar putea compensa prejudiciul moral cauzat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 din Legea 221/2009, art. 112, art. 2 și art. 8 C.pr.civ.

Prin încheierea de ședință din data de 13.10.2010, tribunalul a încuviințat, pentru reclamanți, proba cu înscrisuri, constând în actele de la dosar, probele cu expertiză tehnică specialitatea construcții și expertiză care să evalueze bunurile mobile menționate în cuprinsul procesului-verbal de confiscare.

Prin sentința civilă nr. 2297/21.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea reclamanților, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 178.057,2 lei, respectiv a sumei de 44.514,3 lei pentru fiecare reclamant, constând în despăgubiri ce reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, O. G. (sentința nr. 186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C.). Pârâtul a fost obligat și la plata către reclamanți a sumei de 1.780 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta O. M. este soția lui O. G., iar reclamanții Obanicia N., P. A. și M. Doinița sunt copiii acestuia.

Autorul reclamanților, O. G., prin sentința nr. 186 din 13 iunie 1950 a Tribunalului M. C. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii, pentru complicitate la crimă și uneltire contra ordinei sociale prevăzută și pedepsită de art. 121 pct. 1 și 2 și art. 209 pct. 3 C.penal.

Condamnarea suferită de autorul reclamanților constituie de drept condamnare cu caracter politic, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește pretențiile reclamanților constând în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, tribunalul a apreciat că aceste despăgubiri nu pot fi acordate, având în vedere că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Aceste dispoziții fuseseră modificate prin art. I pct. I și art. II din O.U.G. 62/2010, dispoziții declarate însă neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010.

Prin deciziile menționate, în materia reparării prejudiciului moral produs, Curtea Constituțională a reținut că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există niciun text de drept material în Legea nr. 221/2009 care să dea posibilitatea reclamaților să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferi de autorul sau potrivit art. 5 din Legea 221/2009.

În consecință, întrucât nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a autorului reclamanților în condițiile în care deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, tribunalul a apreciat că nu este întemeiat capătul de cerere referitor la aceste pretenții ale reclamanților.

În ceea ce privește cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, tribunalul a constatat că aceste pretenții sunt întemeiate, prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În executarea sentinței nr. 186/1950, prin care s-a dispus și confiscarea averii autorului reclamanților, s-a întocmit procesul-verbal din 14 aprilie 1952 de către Corpul Portăreilor Tribunalului C. (filele 26, 27) prin care s-a declarat confiscarea și s-a predat Sfatului Popular al comunei Sîmbăta Nouă, Regiunea C., averea autorului reclamanților, menționată în cuprinsul acestui proces-verbal.

Echivalentul bunurilor confiscate a fost stabilit prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, rapoarte ce vor fi omologate de tribunal, respectiv: prin raportul de expertiză specialitatea mașini unelte și scule, întocmit de expert M. F. s-a stabilit că valoarea totală a bunurilor expertizate este de 40.973,20 lei, iar prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert ing. Hintea E. s-a stabilit că valoarea imobilului (casă și teren menționate în procesul-verbal din 14.04.1952) este de 137.084 lei.

Fiind îndeplinite cerințele art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 178.057,2 lei, constând în despăgubiri ce reprezintă echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, O. G. (sentința nr. 186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C.). Prin convenția încheiată de reclamanți în baza art. 1704 C.civ. și atestată sub nr. 65/10.05.2010 de Cabinetul de avocatură O. A. depusă în ședința din 14.12.2011, reclamanții au stabilit ca fiecărei părți să-i revină ¼ (o pătrime) din totalul sumelor de bani care s-ar dispune, cu orice titlu și în favoare oricăreia dintre părți, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 212/2009 după defunctul O. G..

Având în vedere această convenție, tribunalul a constatat că suma ce revine fiecărui reclamant cu titlu de despăgubiri este de 44.514,3 lei, sumă pe care pârâtul va fi obligat să o plătească fiecărui reclamant. Pentru aceste considerente, a admis în parte cererea reclamanților, pârâtul urmând a fi obligat la plata către aceștia numai a sumei ce reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții și pârâtul, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 02.05.2012, sub nr._/3/2010.

Prin decizia civilă nr. 1058/07.06.2012, Curtea de Apel BucureștiSecția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins recursul declarat de recurenții-reclamanți, a admis recursul declarat de recurentul-pârât, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate la același tribunal, menținând dispozițiile sentinței privind soluționarea capătului de cerere referitor la daunele morale.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs, examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 304¹ C.pr.civ., a reținut următoarele:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenții-reclamanți, care vizează modul de soluționare a cererii pentru acordarea de daune morale, sunt neîntemeiate.

Prima instanță a reținut corect că în speță se regăsește o condamnare cu caracter politic, astfel cum stabilește Legea nr. 221/2009, întrucât prin sentința penală nr. 186/13.03.1950 a Tribunalului M. Constanta, autorul reclamanților a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică și i-a fost confiscată averea, pentru complicitate la crimă și uneltire contra ordinei sociale prevăzută și pedepsită de art. 121 pct. 1 și 2 și art. 209 pct. 3 Cod procedură penală, iar, prin procesul-verbal încheiat la data de 14.04.1952, bunuri mobile și imobile confiscate, au fost enumerate în cuprinsul acestuia.

Curtea a reținut în acest sens, alături de tribunal, că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ”decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză – critica formulată în acest sens de reclamanți, critică ce se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., fiind deci neîntemeiată.

De altfel, a reținut instanța de recurs, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin admiterea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011 și care este obligatorie în condițiile art. 330⁷alin. 4 C.pr.civ., s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora. Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”. Pe de altă parte, s-a arătat expres că „prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”. Din această cauză, „pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu a fost recunoscută și în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii”.

In consecință, a apreciat instanța de recurs, trebuie reținut că prin cele două decizii de neconstituționalitate, s-a constatat că prin reglementarea art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel încât despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. S-a apreciat, totodată, că, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

Curtea Constituțională a mai constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Curtea Constituțională a constatat și că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, a reținut instanța de recurs, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1¹ din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a din alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, considerațiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la toate susținerile formulate de recurenți privind temeinicia cererii lor de acordare a daunelor morale.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în cazul soluției date de tribunal capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 211/2009, instanța de recurs a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât, în conformitate cu cele ce vor fi arătate în continuare.

Curtea a reținut în prealabil că instanța de fond a considerat în mod corect că sunt aplicabile cererii prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, susținerile recurentului referitoare la inadmisibilitatea pretențiilor prin raportare la acest text legal neputând fi primite.

In conformitate cu prevederile legale sus-menționate, S. R. poate fi obligat la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite celui îndreptățit sau acestea nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. 5 din aceeași lege, „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”. Nu se poate trage concluzia din corelarea acestor reglementări că nu se pot acorda despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate în ipotezele arătate anterior, în condițiile în care legea nu distinge expres în sensul indicat de recurent.

Pe de altă parte, a reținut instanța de recurs, contrar celorlalte susțineri ale recurentului din motivele de recurs, vizând condițiile legale în care s-ar putea obține o dezdăunare pentru bunurile imobile confiscate, trebuie reținut că textele legale prezentate nu condiționează expres acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate fostului condamnat politic sau descendenților acestuia decât de împrejurarea constatării că o asemenea reparație s-a realizat deja în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a procedurilor speciale ulterioare prevăzute de Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere, evident, împrejurarea că în domeniul legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv intră și „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist” (art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001).

Se evită în acest mod o dublă reparație în ipoteza analizată, fără însă a se face trimitere la parcurgerea prealabilă și obligatorie a altor proceduri instituite prin alte legi speciale ca o condiție obligatorie pentru acordarea despăgubirilor instituite prin acest act normativ special ulterior, Curtea apreciind că o interpretare restrictivă în sens contrar ar lipsi de orice finalitate dispoziția cu caracter reparatoriu inclusă în cadrul Legii nr. 221/2009, o normă legală în vigoare, nedeclarată neconstituțională. Nu în ultimul rând, a reținut instanța de recurs, trebuie să se procedeze la o interpretare istorico-teleologică a acestui act normativ, interpretare pentru care prezintă un deosebit interes expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, expunere de care legiuitorul a ținut seama în procesul legislativ.

In cadrul acestei expuneri, avându-se în vedere domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 care include și imobilele prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. b, s-a arătat că „dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră o despăgubire concretă”. Astfel, printre schimbările preconizate ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 s-a aflat, în concepția inițiatorilor noii legi, „reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Astfel, prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoanele în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” (s.n.). Prin urmare, potrivit aceleiași expuneri de motive, „acest proiect își propune să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist”.

Curtea a constatat însă că sunt întemeiate criticile recurentului referitoare la administrarea și interpretarea probatoriului în cauză, inclusiv din perspectiva verificării aspectelor legate de aplicarea art. 5 alin. 1 lit. b teza finală din Legea nr. 221/2009, respectiva a împrejurării dacă reclamanții ar fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi speciale cu caracter reparatoriu. Din cercetarea înscrisurilor aflate la dosarul de fond, a apreciat instanța de recurs, rezultă că singurele informații avute în vedere de tribunal sub acest ultim aspect au fost cele privind procedura parcursă de reclamanți (ori o parte dintre aceștia) pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 corelate cu relațiile furnizate de M. Finanțelor Publice din care rezultă faptul neîncasării de despăgubiri bănești până la data 2.12.2010, cu niciun titlu.

La dosar există, totodată, relații privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea lui O. M., pentru o suprafață de 3,50 ha teren agricol, în . (adeverință de la fila 51). Or, a apreciat instanța de recurs, este evident că toate aceste date trebuiau corelate cu cele referitoare la inițierea vreunei proceduri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, recurenții-reclamanți recunoscând în fața instanței de recurs că au formulat notificare conform acestei legi speciale, la care Legea nr. 221/2009 face trimitere expresă, notificare vizând „întregul teren” și „toată averea” din loc. S. (H. O.), .), județ Tulcea, confiscate în anul 1952.

Pe de altă parte, Curtea trebuie să remarce că aceste date nu au fost valorificate nici prin raportare la expertiza imobiliară administrată în cauză vizând evaluarea imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, neputând fi ignorate în procedura de identificare corectă a acestuia, anterior evaluării din prezenta cauză. In plus, Curtea, ținând seama de natura bunului expertizat, a constatat că lucrarea expertului nu a fost precedată de înfățișarea acestuia la fața locului, fiind realizată (inclusiv cu privire la teren) numai pe baza datelor oferite de reclamanți (fila 137 dosar fond) confruntate cu oferte imobiliare din județul C. (neobservându-se de prima instanță nici această necorelare, imobilul fiind situat conform actelor de la dosar și susținerilor din recurs în județul Tulcea).

Față de cele reținute mai sus, instanța de recurs, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., a admis recursul formulat de recurentul-pârât și a casat parțial sentința recurată, trimițând cauza la același tribunal pentru rejudecarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale, fiind necesară administrarea de probe noi, respectiv completarea probatoriului atât cu înscrisuri cât și cu o nouă expertiză imobiliară, realizată conform 201 și 208 C.pr.civ. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii privind soluționarea capătului de cerere referitor la daunele morale și a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți, în raport de considerentele deja expuse.

Urmare a acestei măsuri, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub același număr, la data de 01.11.2012.

În ședința publică din data de 29.04.2013, reclamanții au depus la dosar o precizare asupra capătului 1 al cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că primul capăt de cerere este reprezentat de solicitarea de obligare a pârâtului la plata către reclamanți a următoarei sume, în echivalent RON la data plății: 140.000 EUR, prețuire provizorie, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, respectiv în cuantumul care va rezulta din administrarea probei cu expertiză judiciară evaluatoare.

Prin prezenta precizare, au specificat reclamanții, nu au făcut decât să indice faptul că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, pentru care, prin capătul 1 de cerere, solicită despăgubiri reprezentând echivalentul valorii acestora, sunt toate bunuri imobile, așa cum însuși actul de preluare și inventariere a bunurilor a menționat - Avere Imobilă, respectiv: în parte sunt imobile prin natura lor, iar în cealaltă parte sunt imobile prin destinație.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că O. G. - soțul reclamantei O. M., respectiv tatăl lui O. N., P. A., M. D. - a fost arestat la data de 11.03.1950 și, prin sentința nr. 186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C., a fost condamnat la: 15 ani muncă silnică și confiscarea averii pentru „infracțiunea de complicitate la crimă de uneltire contra ordinei sociale” prevăzută și pedepsită de art. 121 pct. 1 și 2 raportat la art. 209 pct. 3 comb. cu art. 230 al. II Cod Penal, toate combinate cu art. 4 al. I din Legea 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale.

În executarea dispoziției sentinței 186/1950 de confiscare a averii, o comisie formată din portărelul principal la Tribunalul Județului C., sergent major de la Postul de Poliție Sîmbăta Nouă și vicepreședintele Sfatului Popular Sîmbăta Nouă s-au deplasat la data de 14.04.1952, orele 11:00, la domiciliul lui O. G., din satul Hagiomer, . Hîrșova, C., unde, în prezența reclamantei O. M., au declarat confiscarea si au predat în custodie Sfatului Popular al comunei Sîmbăta Nouă până la valorificarea de către Secția Financiară a raionului Hîrșova următoarea: „AVERE IMOBILĂ: Una casă construită din chirpici, acoperită cu țiglă, având una camera, una sală și trei dependințe în care se află o instalație de circa 150 m.p., situată în satul Hagiomer, . C.. Suprafața de 2 hectare pământ arabil, situată pe mereaua satului Hagiomer, reg. C.; Un motor orizontal cu combustibil de petrol de 8/12 ha. P. marca hiill motor nr. 5566 cu starea de funcționare, cu o uzare de cca. 30% având toată instalația de evacuare și răcire; Un rezervor de petrol capacitatea 50 litri; Una piuă țărănească rudimentară pe valuturi de lemn, in stare de funcționare; Una presă pentru abale simplă portativă având 7 fiecare și 183 cartoane pentru presare; Una transmisie de trei țoii și lungă de cea. 4 m; O pânză de circular; O pânză de gater; trei axe cu câte doi rulmenți fiecare; Un ax mic cu un rulment; Un ax cu doi rulmenți și o șaibă din lemn; Un dinam de mașină; Două axe mici cu rulmenți; Un lanț de motoretă; Una cheie franceză; Cinci rulmenți diferiți; Un nud hobarfără fier; Un plat sanc cu fier; Un val de uși cu fier; Ghizimt cu fier; Un anslanchoher cu fier; Una coarbă fără bacuri; Un burghiu de patru; Una pilă în trei muchii; Un robanch fără fier; trei rândele fără eptit; Două șaibe de fier; Două șaibe de lemn de un m. diametru și o curea de ventilator de 1.100”

În dovedire, au arătat reclamanții, au depus procesul-verbal din 14.04.1952, încheiat de Corpul Portăreilor Tribunalului C.. Casa era compusă din 5 încăperi cu următoarea destinație: două hale mari în care am amenajat o fabrică de îngroșat și presat stofa: într-una dintre hale se aflau piua de îngroșat stofa și presa, iar în cealaltă se afla motorul; trei camere de locuit. Casa confiscată a fost construită de O. G. împreună cu O. M., cu mâinile lor, în perioada 1947 - 1950; gaterul pentru tăiat lemne și instalația de prelucrat postav, confiscate, erau întreprinderea lor, care deservea comunitatea cu aceste activități și care aducea venituri familiei.

Expertiza judiciară (specialitate mașini-unelte-scule) administrată în primul ciclu procesual a concluzionat că: „în gospodăria țărănească a familiei O. au existat două ateliere, unul pentru prelucrarea lemnului și altul pentru prelucrare postav. Atelierul de prelucrare a lemnului avea în dotare utilaje si scule specifice pentru realizare de materiale de construcții obținute prin prelucrarea lemnului - fierăstrău circular, gater, scule, dispozitive de manevrat scânduri, bușteni ș.a. Atelierul de prelucrare postav era dotat cu prese manuale, scule și cuptor pentru încălzit plăcile de presare”.

Ca și considerații juridice asupra bunurilor imobile prin destinație, la legea aplicabilă, reclamanții au arătat următoarele aspecte: Casa și terenul sunt bunuri imobile prin natura lor (art. 463 C.civ. din 1864). Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație (art. 468 C.civ. din 1864). Din lista normativă a alineatului 2: cazul de față: instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie și a altor uzine; exemple similare: teascurile, căldările, alambicurile, căzile și vasele.

Doctrina a statuat: „După cum se poate observa, din redactarea textelor, pentru a fi în prezența imobilului prin destinație este nevoie, pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică ori volițională (intelectuală), între bunul mobil și cel imobil (prin natura lui) la care servește și, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă același proprietar.”

În concluzie, au precizat reclamanții, având în vedere cele de mai sus, probele administrate au confirmat pe deplin întrunirea cerințelor anterior evocate, așadar suntem în prezența unor bunuri imobile, cu privire la totalitatea bunurilor confiscate prin sentința penală de condamnare, pentru care solicită obligarea pârâtului la plata echivalentului lor valoric.

Reclamanții au specificat împrejurarea că formulează prezenta precizare, întrucât, pe parcursul procesului, mașinile-uneltele-sculele au fost convențional denumite, în anumite ocazii procesuale, mobile, respectiv când s-a utilizat această expresie s-a avut în vedere nu terminologia juridică, ci s-a avut în vedere punctul de vedere al specialității experților judiciari care puteau efectua evaluările (s-a dorit a se face o distincție, din acest punct de vedere, față de casa și teren), strict pentru că aveam 2 specializări de expertiză judiciară: construcții civile și industriale - evaluare proprietăți imobiliare; masinile-uneltele-sculele.

În rejudecare, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și proba cu expertiză evaluatoare prin comisie rogatorie, sens în care a fost învestit Tribunalul Tulcea, fiind format dosarul nr._ .

În ședința publică din data de 13.11.2013, reclamanții au depus la dosar o precizarea privind probațiunea suprafeței de teren reconstituită în proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că suprafața de 2 ha situată „pe mereaua satului Hagiomer” din procesul-verbal de confiscare a averii în baza sentinței de condamnare penală (14 aprilie 1952) nu este aceeași cu suprafața de 3,50 ha, care a fost reconstituită în proprietatea reclamanților prin titlul de proprietate emis în baza Legii 18/1991, act la care se referă răspunsul Primăriei Topolog la adresa instanței. O. G., decedat 1974, a avut o soră: I. M. (decedată 2013). Mama celor doi a fost O. D. (decedată în anii "78-"80). Aceasta a deținut în proprietate pământ colectivizat în anii cooperativizării – ("56-"58).

În baza Legii nr. 18/1991 (urmând a se vedea în acest sens adeverința Primăriei Topolog nr. 145/03.02.2002 - fila 51 dosar Tribunalul București prima judecată a fondului), s-au emis celor 2 ramuri de moștenitori după O. D., 2 titluri de proprietate, fiecare pentru câte o suprafață de 3,5 ha: a) titlul de proprietate pentru moștenitorii fiului predecedat (1974) O. G., adică: O. M. (soția supraviețuitoare) și cei 3 copii: O. N., P. A., M. D.; b) titlul de proprietate pentru fiica I. M. (numele de O. a fost schimbat prin căsătorie). Nici nu se putea include în suprafața reconstituită în baza Legii 18/1991 suprafața de 2 ha din procesul-verbal de confiscare a averii (din 14 aprilie 1952), au menționat reclamanții, pentru că O. G. era la închisoare la epoca realizării colectivizării – ("56-"58), iar cei 2 ha fuseseră deja preluați de stat în baza sentinței penale de condamnare politica.

În concluzie, au precizat reclamanții, suprafața de 2 ha pentru care solicită despăgubiri în prezenta cauză este ceea ce a aparținut lui O. G., pierdută prin confiscarea dispusă prin sentința penală. Suprafața de 3.50 ha conform titlului de proprietate este ceea ce au primit reclamanții în baza Legii 18/1991 după mama lui O. G., O. D., terenuri cooperativizate în "56-"58 și care au făcut, astfel, obiectul reconstituirii prin Legea 18/1991.

Prin sentința civilă nr. 637/27.05.2014 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilăa admis în parte cererea reclamanților O. M., O. N., P. A. și M. Doinița, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 178.057,2 lei, respectiv a sumei de 44.514,3 lei pentru fiecare reclamant, constând în despăgubiri ce reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, O. G. (sentința nr.186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C.) și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2980 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia civilă pronunțată în recurs, instanța de recurs a reținut, obligatoriu în condițiile art. 315 c.pr.civ faptul că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

Mai mult, instanța de recurs a reținut că nu se poate trage concluzia că din corelarea reglementărilor că nu se pot acorda despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, chestiune pe care de asemenea tribunalul o reține ca incidentă în condițiile art. 315 c.pr,.civ, prin raportare la data formulării acțiunii.

Cu privire la aceste bunuri ce au făcut obiectul criticii în fața instanței de recurs, reclamanții și-au schimbat poziția procesuală, arătând că acestea nu reprezintă bunuri mobil ci bunuri imobile prin încorporațiune.

Astfel, a reținut tribunalul că ceea ce s-a confiscat de fapt a fost o casă de locuit și două ateliere, unul de prelucrat postav și altul de prelucrat lemn, cu toate uneltele aferente acestora, aspect reținut și de expertul M. F.. Prin urmare, constatând că deși prin natura lor, bunurile confiscate o dată cu casa de locuit și terenul erau bunuri mobile, însă, dată fiind destinația lor, stabilită de proprietar, și anume aceea de atelier de prelucrare postav și lemne, incorporate în construcție,reprezentând un tot funcțional, prin destinația dată de fostul proprietar, tribunalul apreciază că art. 468 c.civ vechi le definește ca fiind imobile prin destinație.

De altfel, tribunalul a reținut și prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001 care arată că prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în acest construcții.

Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalații preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Prin urmare,față de cele de mai sus, tribunalul a apreciat că este respectată în speță decizia pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 6/2013, potrivit căreia, în interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare, stabilește ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata sa nu fi obținut deja o reparație.

O altă problemă pusă de instanța de recurs, este aceea a acordării unor despăgubiri, în orice formă în baza Legilor speciale nr. 10/2001 și 247/2005, cu privire la aceleași bunuri ce fac obiectul prezentului dosar.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că imobilul construcție și teren confiscate au fost situate în satul Hagiomer, regiunea C., în prezent, astfel cum s-a reținut și de către instanța de recurs, zona aflându-se în județul Tulcea, .> Astfel, după numeroase demersuri, tribunalul a constatat că notificarea nr. 171/2001 formulată de O. M. a fost soluționată, prin dispoziția de respingere a notificării, nr. 484/23.05.2006, motivat de faptul că imobilul a rămas în proprietatea notificatoarei iar instalațiile și unelte nu se încadrează în prevederile art. 2 și 6 din Legea nr. 10/2001. La dosar nu a fost depusă dovada de comunicare a acestei dispoziții către reclamanți, aceștia afirmând în fața instanței că au luat la cunoștință de aceasta cu ocazia transmiterii ei în prezentul dosar.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 despăgubirile în temeiul acestei legi se acordă dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, condiția pusă de lege este aceea a neacordării acestora și nu aceea a respingerii cererii în temeiul legii speciale.

În ceea ce privește suprafața de teren de 2 ha, la confiscată ca urmare a hotărârii de condamnare, tribunalul a reținut că prin cererea formulată de O. M. Primăriei Topolog, aceasta a solicitat pe de o parte restituirea terenului de aproximativ 3,5 ha, cu care soțul acesteia ar fi intrat în CAP precum și restituirea terenului confiscat ca urmare a condamnării politice, identificând așadar două modalități de preluare a terenului, unul prin înscrierea acestuia in Cap iar altul ca urmare a condamnării politice, pentru ca într-o altă cerere să identifice terenul introdus în CAP ca fiind al mamei soțului condamnat.

Tribunalul a reținut că ceea ce s-a reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 este dreptul de proprietate asupra terenurilor introduse în CAP, fiind regăsit O. G. în registrul agricol al comunei Topolog, cu suprafața de 3,5 ha, același teren neputând face pe de o parte obiectul înscrierii în cooperativele agricole și pe de altă parte obiectul confiscării ca urmare a condamnării politice.

Tribunalul a constatat că nu se putea expertiza o eventuală suprapunere între cele două terenuri, atâta timp cât pentru cel confiscat nu s-a exhibat un titlu de proprietate, însă nici nu poate fi dată o astfel de interpretare, atâta timp cât prezumția simplă conduce la ipoteza contrarie.

Sub aspect valoric, reține tribunalul că s-a efectuat o nouă expertiză, prin care s-a identificat valoarea construcției și a terenului, la suma de_ lei, superioară cele 178.057,2 lei, reținută prin sentința civilă nr. 2297/2011.

Astfel, constată tribunalul că aflându-ne în fond după casare, ca urmare a admiterii recursului declarat de S. R. prin M. Finanțelor Publice, nu trebuie încălcat principiul non reformatio in pejus, recurentei neputându-i-se agrava situația în propria cale de atac, principiul aplicându-se și în fond după casare.

Ca urmare, tribunalul,a menținut argumentele avute de prima instanță, menținute în condițiile art. 315 c.pr.civ de instanța de recurs reține că reclamanta O. M. este soția lui O. G., iar reclamanții Obanicia N., P. A. și M. Doinița sunt copiii acestuia . Autorul reclamanților, O. G., prin sentința nr. 186 din 13 iunie 1950 a Tribunalului M. C. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii, pentru complicitate la crimă și uneltire contra ordinei sociale prevăzută și pedepsită de art. 121 pct. 1 și 2 și art. 209 pct. 3 C.penal.

Condamnarea suferită de autorul reclamanților constituie de drept condamnare cu caracter politic, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.

În executarea sentinței nr. 186/1950, prin care s-a dispus și confiscarea averii autorului reclamanților, s-a întocmit procesul-verbal din 14 aprilie 1952 de către Corpul Portăreilor Tribunalului C. prin care s-a declarat confiscarea și s-a predat Sfatului Popular al comunei Sîmbăta Nouă, regiunea C., averea autorului reclamanților, menționată în cuprinsul acestui proces-verbal.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs reclamanții O. M., O. N., P. A. și M. Doinița, recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice.

I.În motivarea recursului formulat de M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București se critică netemeinicia sentinței atacate sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale acordate reclamanților.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009 și ale deciziei Înaltei Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că" în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare se stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație", M. P. a apreciat că S. R. poate fi obligat la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, numai dacă bunurile respective nu i-au fost restituite celui îndreptățit sau acesta nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005. Aceasta înseamnă că numai bunurile imobile pot face obiectul acordării de despăgubiri materiale conform Legii nr. 221/2009, nu și bunurile mobile. Or, în speța dedusă judecății, reclamanții O. M., O. N., P. A. si M. D. au solicitat, iar instanța a acordat prin hotărârea ce se atacă și contravaloarea unor bunuri mobile menționate în cuprinsul procesului-verbal din data de 14.04.1952, respectiv: un motor orizontal cu combustibil de petrol, un rezervor de petrol cu capacitatea de 50 de litri, o piua țărănească rudimentară, o presă pentru abale simplă portativă, o transmisie de trei țoi, o pânză de circular, o pânză de gater, trei axe cu cate 2 rulmenți fiecare, un ax mic cu un rulment, un ax cu doi rulmenți și o aibă din lemn, un dinam de mașină, două axe mici cu rulmenți, un lanț de motoretă, o cheie francez, cinci rulmenți diferiți, un hobar fără fier, un plat sanc cu fier, un val de uși cu fier, ghizmit cu fier, un anslanchoher cu fier, o coarbă fără bacuri, un burghiu, o pilă în trei muchii, un robanch fără fier, trei rindele, doua șaibe de fier, doua șaibe de lemn și un ventilator, bunuri ce nu puteau face, conform legii, obiectul acordării unor despăgubiri prin echivalent.

Recurentul M. Publică arată că susținerile reclamanților ca aceste bunuri ar fi de fapt bunuri imobile prin destinație nu pot fi primite, deoarece pentru a putea fi calificat imobil prin destinație, bunul mobil trebuie să prezinte o utilitate reală, de necontestat, pentru exploatarea imobilului și să fie afectat efectiv acestei exploatări, ceea ce înseamnă că nu pot fi considerate imobile prin destinație bunurile care sunt afectate pentru uzul personal al proprietarului imobilului, chiar dacă ocazional acesta le folosește în interesul exploatării fondului.

Bunurile mobile devenite imobile prin destinație păstrează această calitate numai atâta timp cât proprietarul nu le dezafectează de la exploatarea fondului, pentru a le da o altă destinație. Totodată, o altă categorie de bunuri imobile prin destinație o reprezintă cele considerate astfel, datorită atașării lor la un imobil pentru a-i spori funcționalitatea ori din considerente de ordin estetic (ornamental) sau de altă natură.

M. P. a apreciat că bunurile mai sus menționate în procesul-verbal din data de 14.04.1952 nu fac parte din această categorie de bunuri imobile prin destinație, iar instanța de judecată nu trebuia să acorde despăgubiri materiale reclamanților pentru aceste bunuri.

De asemenea, recurentul a apreciat că în mod eronat instanța de judecată a acordat despăgubiri reclamanților O. M., O. N., P. A. si M. Doinița pentru o suprafață de teren arabil de 2 ha, situată pe mereaua satului Hagiomer, ce apare în cuprinsul procesului-verbal de confiscare din data de 14.04.1952 din probatoriul administrat în cauza neputându-se stabili cu certitudine că acest teren nu ar fi fost restituit reclamanților în baza Legii nr. 18/1991, simplele susțineri ale reclamanților că terenul în cauză nu ar fi identic cu terenul în suprafață de 3,5 ha și asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nefiind susținute de alte mijloace de probă.

Recurentul a apreciat cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților pentru imobilul construcție și teren ca fiind exagerat de mare, raportat la valoarea imobilului.

Se precizează că imobilul nu mai există în materialitatea sa, fiind demolat. Valoarea stabilită de către expert, respectiv 137.084 lei, considerăm că este mult prea mare ținând cont de suprafața efectivă a acestuia, de anul construirii, de materialele de construcție folosite la vremea respectivă, respectiv chirpici, cât și de durata estimată de viață a construcției. De asemenea, a apreciat recurentul, că trebuie ținut cont și de faptul că imobilul nu avea utilități, iar în momentul preluării acestuia, zona în care era situat era o zona rurală, respectiv satul Hagiomer, .>

Toate aceste aspecte sunt de natură a reduce în mod considerabil valoarea bunului imobil.

În final, recurentul M. P. a solicitat admiterea recursului, desființarea acesteia și pe fond pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

II. În motivarea recursului declarat de recurenții reclamanți întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilăse arată că hotărârea este lipsită de temei legal și încalcă legea din următoarele puncte de vedere:

Se învederează că prin hotărârea pronunțată se încalcă principiul legalității. În același timp, hotărârea pronunțată este și lipsită de temei legal într-adevăr, niciun text de drept pozitiv nu este invocat în considerente la acest capitol.

Hotărârea pronunțată încalcă principiul efectivității procedurilor judiciare în sensul că, deși o nouă expertiză s-a efectuat tocmai la indicația Curții de Apel, rezultatul acestei probe este ignorat la stabilirea adevăratei situații de fapt în cadrul rejudecării (adevărata valoare a daunelor); altfel spus, justițiabilii percep zădărnicia efectuării - pe parcursul a doi ani după casarea dispusă de Curtea de Apel a unei noi expertize.

Recurenții reclamanți au solicitat modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtului la plata integrală a sumei stabilite de expertiza judiciară administrată în rejudecare, respectiv obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei totale de 312.973,20 RON suma de 78.243,30 lei pentru fiecare reclamant, constând în despăgubiri ce reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, O. G. (sentința nr.186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C.).

III.În motivarea recursului declarat de recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se arată că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Văzând hotărârea pronunțată de instanță în rejudecarea fondului, recurentul pârât a apreciat că aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.304 pct. 9 Cod procedură civilă).

În opinia recurentului pârât, se impune a se constata că soluția instanței de fond, în rejudecare, este greșită, prin raportare la problemele de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 1058/07.06.2012.

Prin decizia nr. 1058/07.06.2012, instanța de control judiciar a stabilit irevocabil necesitatea analizării obiectului cererii de chemare în judecată și cauza juridică a acesteia, pentru a se realiza ulterior o analiză a modului în care instanța de fond a stabilit situația de fapt dedusă judecății și a sancționat această situație, prin aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Curtea de Apel, a reținut în prealabil că instanța de fond a considerat în mod corect că sunt aplicabile cererii prevederile art.5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, însă a considerat necesară administrarea de probe noi, respectiv completarea probatoriului atât cu înscrisuri cât și cu o nouă expertiză imobiliară, realizate conform art. 201 și art. 208 Cod procedură civilă.

Sub un prim aspect, recurentul pârât a apreciat că atâta timp cât în speță nu s-a făcut dovada de către reclamanți că bunurile considerate imobile prin destinație pretinse sunt de natura bunurilor mobile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001, acțiunea este neîntemeiată.

Prin urmare, instanța de fond a invocat anumite ipoteze din Legea nr. 10/2001, dar nu analizează în concret și natura bunurilor, provocând o disoluție în motivare.

Recurentul pârât a susținut, reținând incidența dispozițiilor art. 261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, care în opinia sa conduce la desființarea în totalitate a sentinței recurate, că pe fond, acțiunea nu este întemeiată, motivat de faptul că plata echivalentului bănesc se putea acorda numai în condițiile legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, pentru bunuri considerate imobile prin destinație pretinse, dacă sunt verificate ipotezele reglementate de art. 6 alin.1 și alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu se regăsește în speță.

În acest sens, recurentul pârât a arătat că prin dispoziția nr. 484/23.05.2006 a fost respinsă notificarea nr.171/2001, motivat de faptul că imobilul a rămas în proprietatea notificatoarei, iar instalațiile și uneltele nu se încadrează în prevederile art. 2 și art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art.6(1) teza a 2 din Legea nr. 10/2001, prin „imobile" în sensul acestui act normativ se înțeleg și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcții preluate abuziv.

A.. 2 al textului dispune că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În ambele situații, legiuitorul face trimitere la bunuri ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor, ci prin destinație.

Încorporate sau nu, în construcția preluată abuziv sau doar incluse în categoria ,,utilajelor sau instalațiilor", este necesar a se face dovada includerii acestor bunuri devenite imobile prin destinație, în fondul imobiliar a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speță consideră că nu s-a administrat.

Cerința esențială pentru situația prevăzută de art.6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este ca bunurile, devenite imobile prin destinație, să fi fost preluate odată cu imobilul și să existe fizic, la data intrării în vigoare a legii. Totodată, este necesar ca bunurile să se fi aflat în imobilul preluat abuziv, indiferent de destinația acestuia, aspecte care nu au fost dovedite în cauza de față.

În acest sens, a arătat recurentul pârât, pornind de la principiul „electa una via" ce are la bază preîntâmpinarea obținerii unei duble reparații sau a pronunțării unor hotărâri contradictorii, după ce o cale a fost aleasă, nu este admis să se recurgă la alta. Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unor proceduri administrative începute la momentul cererii de chemare în judecată, în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr.247/2005 care să nu fi fost finalizată.

Astfel, față de ansamblul probator al cauzei, respectiv expertiza evaluatoare prin comisie rogatorie, sens în care a fost învestit Tribunalul Tulcea fiind format dosarul nr._, recurentul pârât a arătat că instanța de fond avea obligația să cenzureze concluziile expertului M. F. cu privire la cuantumul sumelor stabilite de acesta.

Recurentul pârât a menționat că instanța nu este legată de concluziile expertizei, aceasta constituind numai un element de convingere lăsat la aprecierea judecătorului ca de altfel, toate mijloacele de probă.

În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 637/27.05.2014 și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de către S. R. prin M. Finanțelor Publice și de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, ca nefondate.

Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că nu sunt fondate nici criticile formulate de către S. R. prin M. Finanțelor Publice și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, dar nici criticile formulate de către recurenții-reclamanți pentru următoarele motive:

Curtea constată că toți recurenți au invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură Civilă.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din codul de procedură civilă este nefondat, având în vedere următoarele aspecte:

Dispozițiile legale sus-menționate se referă la douã sunt ipoteze:

a) hotãrârea recuratã este lipsitã de temei legal. Se au în vedere acele situații în care considerentele hotãrârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea datã litigiului sau hotãrârea nu este motivatã în drept;

b) hotãrârea atacatã a fost datã cu încãlcarea sau aplicarea greșitã a legii. Sunt vizate situațiile în care instanța evocã normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauzã, dar le încalcã „în litera sau spiritul lor” ori le aplicã greșit, consecințã a unei interpretãri eronate a legii.

Cu privire la recursul declarat de către S. R. prin M. Finanțelor Publice și de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, Curtea le va analiza împreună având în vedere că sunt identice criticile formulate în cuprinsul motivelor de recurs.

Prima critică formulată atât de către S. R. prin M. Finanțelor Publice, cât și de M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București se referă la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor

art. 5 din Legea nr.221/2009 privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile mobile menționate în procesul-verbal din 14.04.1952, încheiat de Corpul Portăreilor Tribunalului C..

Curtea învederează că această critică nu este fondată având în vedere următoarele:

În executarea dispoziției sentinței 186/1950 s-a dispus confiscarea averii numitului O. G., din satul Hagiomer, . Hîrșova, C.. Conform procesului verbal menționate averea confiscată era compusă din: „AVERE IMOBILĂ: Una casă construită din chirpici, acoperită cu țiglă, având una camera, una sală și trei dependințe în care se află o instalație de circa 150 m.p., situată în satul Hagiomer, . C.. Suprafața de 2 hectare pământ arabil, situată pe mereaua satului Hagiomer, reg. C.; Un motor orizontal cu combustibil de petrol de 8/12 ha. P. marca hiill motor nr. 5566 cu starea de funcționare, cu o uzare de cca. 30% având toată instalația de evacuare și răcire; Un rezervor de petrol capacitatea 50 litri; Una piuă țărănească rudimentară pe valuturi de lemn, in stare de funcționare; Una presă pentru abale simplă portativă având 7 fiecare și 183 cartoane pentru presare; Una transmisie de trei țoii și lungă de cea. 4 m; O pânză de circular; O pânză de gater; trei axe cu câte doi rulmenți fiecare; Un ax mic cu un rulment; Un ax cu doi rulmenți și o șaibă din lemn; Un dinam de mașină; Două axe mici cu rulmenți; Un lanț de motoretă; Una cheie franceză; Cinci rulmenți diferiți; Un nud hobarfără fier; Un plat sanc cu fier; Un val de uși cu fier; Ghizimt cu fier; Un anslanchoher cu fier; Una coarbă fără bacuri; Un burghiu de patru; Una pilă în trei muchii; Un robanch fără fier; trei rândele fără eptit; Două șaibe de fier; Două șaibe de lemn de un m. diametru și o curea de ventilator de 1.100” .

Astfel, Curtea constată că s-a confiscat de fapt o casă de locuit și două ateliere, unul de prelucrat postav și altul de prelucrat lemn, cu toate uneltele aferente acestora, aspect reținut și de expertul M. F..

Prin urmare, se reține că bunurile confiscate odată cu casa și terenul erau afectate utilizării în atelierul de prelucrare postav și lemne.

Se învederează că, chiar dacă aceste bunuri erau mobile prin natură lor, la data confiscării de către stat aceste bunuri erau imobile prin destinație, având în vedere erai destinate funcționării atelierelor, fiind incorporate în construcție, reprezentând un tot funcțional, prin destinația dată de fostul proprietar.

Pe cale de consecință, la data preluării, având în vedere destinația dată de către proprietar, precum și utilizarea efectivă în cadrul atelierelor, bunurile menționate în procesul-verbal de confiscare erau imobile prin destinație în conformitate cu art. 468 din Vechiul Cod Civil, care prevede că „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestuia sunt imobile prin destinație.

În acest sens, sunt și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 care arată că prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții

O asemenea interpretare este în concordanță cu decizia în interesul legii nr. 6/2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia, în interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare, stabilește ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata sa nu fi obținut deja o reparație.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că soluția pronunțată de către Tribunalul București este legală și temeinică, iar critica formulată este neîntemeiată.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată doar de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București referitoare la împrejurarea că nu trebuia să fie acordate despăgubiri materiale pentru suprafața de 2ha, Curtea constată că nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 despăgubirile în temeiul acestei legi se acordă dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, condiția pusă de lege este aceea a neacordării acestora și nu aceea a respingerii cererii în temeiul legii speciale.

Curtea confirmă susținerile primei instanțe, referitoare la faptul că, în familia O., preluarea terenului s-a realizat prin două modalități, respectiv prin colectivizare la CAP și cea de-a doua prin confiscare, ca urmare a condamnării politice. Astfel, în registrul agricol al Comunei Topolog, figurează O. Gheorghcu suprafața de 3,5 ha. Această suprafață de teren colectivizată a fost restituită în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind emis titlul de proprietate.

Curtea reține că suprafața de teren de 2 ha este distinctă de suprafața de teren de 3,50 ha, care a fost colectivizată, deoarece, la data preluării în CAP, suprafața de teren de 2 ha fusese deja confiscată, prin sentința de condamnare.

Astfel, nu se putea include în suprafața reconstituită în baza Legii 18/1991 suprafața de 2 ha din procesul-verbal de confiscare a averii (din 14 aprilie 1952), deoarece O. G. era la închisoare la epoca realizării colectivizării – (1956-1958), iar cei 2 ha fuseseră deja preluați de stat în baza sentinței penale de condamnare politică.

Curtea învederează că cele două modalități de preluare sunt diferite și nu se poate argumenta că S. R. a colectivizat aceeași suprafață de teren, care a făcut înainte obiectul unei confiscări speciale.

Având în vedere argumentele expuse, și ținând cont de faptul că recurenții-pârâți nu au administrat nicio probă contrară, instanța de recurs va constata că nu este întemeiată critica formulată.

Cu privire la cea de-a treia critică comună privitoarea la cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea o va considera neîntemeiată, având în vedere următoarele:

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 2297/21.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă s-a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 178.057,2 lei, respectiv a sumei de 44.514,3 lei pentru fiecare reclamant, constând în despăgubiri ce reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului lor, O. G. (sentința nr. 186 din 13.06.1950 a Tribunalului M. C.).

Pârâții nu au formulat nicio obiecțiune față de concluziile raportului de expertiză specialitatea mașini unelte și scule, întocmit de expert M. F. sau față de raportul de expertiză construcții întocmit de expert ing. Hintea E., deși rapoartele de expertiză au fost comunicate și au avut posibilitatea procedurală de a formula obiecțiuni.

În cel de-al doilea ciclu procesual, a fost efectuat prin comisie rogatorie un alt raport de expertiză în evaluare de către expertul L. G.- V..

Acest raport de expertiză a fost comunicat recurenților-pârâți, însă aceștia nu au formulat obiecțiuni cu privire la concluziile raportului, nefiind depus nici un înscris în acest sens.

Astfel, în condițiile în care recurenții-pârâți au avut posibilitatea legală de două ori să formuleze obiecțiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză și nu și-au exercitat acest drept procesual, critica formulată cu privire la cuantumul exagerat al acestor despăgubiri nu poate fi reținută.

Pentru aceste motive, constată că nu este fondată nici cea de-a treia critică formulată.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița, Curtea constată că se invocă o singură critică și anume cea referitoare la aplicarea principiului non reformatio in pujus.

Această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 2297/21.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă s-a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 178.057,2 lei, compusă din 40.973,20 lei valoarea bunurilor imobile prin destinație și 137.084 lei, valoarea casei și terenului menționate în procesul-verbal din 14.04.1952

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au exercitat calea de atac a recursului.

Prin decizia civilă nr. 1058/07.06.2012, Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins recursul declarat de recurenții-reclamanți, a fost admis recursul declarat de recurentul-pârât, a fost casată în parte sentința recurată și a fost trimisă cauza pentru rejudecarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate la același tribunal, menținându-se dispozițiile sentinței privind soluționarea capătului de cerere referitor la daunele morale.

Astfel, s-a dispus rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii recursului declarat de către recurenții-pârâți.

Principiul non reformatio in pejus trebuie respectat nu numai cu ocazia judecãrii cãii de atac, ci și în situașia în care se dispune rejudecarea cauzei (de prima instanțã sau de instanța de apel) ca efect al admiterii căii de atac.

În cauză, în urma rejudecării cauzei, nu se poate agrava situația juridică a părții, care a câștigat calea de atac și a determinat rejudecarea cauzei.

Curtea învederează că acesta își găsește aplicabilitatea și în calea de atac a recursului, deoarece, în conformitate cu art. 316 din Vechiul Cod de procedură „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice”.

Astfel, având în vedere dispoziția de trimitere la regulile privind judecata apelului, prima instanță în mod corect a cordat relevanță juridică principiului enunța consacrat în mor expres în dispozițiile art. 296 teza finală din Vechiul Cod de procedură civilă.

Pentru motivele expuse, se constată că nu este întemeiată nici critica formulată de către recurenții-reclamanți.

Ținând cont de faptul că toate criticile invocate de către recurenți au fost considerate neîntemeiate, nefiind incident motivul de recurs invocat prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă, Curtea, în conformitate cu art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile declarate de către recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița, de recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice și de recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 637/27.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița în contradictoriu cu recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice și recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 637/27.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice în contradictoriu cu recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița și recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 637/27.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București în contradictoriu cu recurenții-reclamanți O. M., O. N., P. A. și M. Doinița și recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 637/27.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. Z. G. D. F. M. D. L.

GREFIER,

S. V.

Red. DZ/07.07.2015

Tehnored. CG 2 ex

Jud. fond S. E. P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 754/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Partaj judiciar. Decizia nr. 626/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Cereri. Decizia nr. 756/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Cereri. Decizia nr. 756/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI