Anulare act. Decizia nr. 221/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 221/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-02-2015 în dosarul nr. 221/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 221R
Ședința publică de la 16 februarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. P.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă L. RĂDIȚA împotriva deciziei civile nr. 286A/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți L. V. și L. A., având ca obiect: anulare act, alte cereri.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 9.02.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 16.02.2015.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 01.02.2012, reclamanta L. R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții L. V. și L. A., să se declare nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 782/06.07.2008 de Biroul Notarului Public A. N. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a invocat eroarea asupra naturii actului juridic, susținând că nu și-a exprimat consimțământul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare
Prin sentința civilă nr._/02.11.2012, Judecătoria sectorului 3 București a admis cererea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 782/06.06.2008 de Biroul Notarului Public A. N..
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 782/06.06.2008, reclamanta a vândut pârâților nuda proprietate asupra imobilului proprietatea sa din .. 43 (fost 23), .. B, ., sector 2 (fost sector 3) rezervându-și dreptul de uzufruct viager, prețul vânzării fiind de 61.600 euro. În cuprinsul contractului, reclamanta a declarat că a primit integral prețul de la pârâți la data autentificării contractului.
Instanța a reținut relațiile de rudenie dintre părți precum și faptul că, atât înainte cât și după încheierea contractului, pârâții au acordat întreținere reclamantei, împrejurare ce a dovedit intenția reală a reclamantei de a încheia un contract de vânzare cu clauză de întreținere.
Instanța a reținut că pârâții nu au dovedit proveniența sumei de bani pe care pretind că au achitat-o ca preț al imobilului. De asemenea, din probele administrate în cauză, instanța a reținut că prețul menționat în contract nu are un caracter serios, intenția părților nefiind acela de a fi plătit, înțelegerea acestora fiind în sensul ca dreptul de proprietate asupra imobilului reclamantei să fie transmis în proprietate pârâților în schimbul obligației de întreținere pe care aceștia urmau să o presteze reclamantei.
Instanța a apreciat că, sub aspectul consimțământului reclamantei la încheierea actului de vânzare cumpărare, acesta a fost afectat de o eroare distructivă de voință. Astfel, față de cauza actului juridic urmărită de reclamantă, aceasta nu și-a manifestat un consimțământ perfect valabil, caracterul real și conștient al actului juridic fiind reprezentat într-un mod fals, împiedicând formarea actului juridic.
Instanța a reținut și inexistența unei cauze licite, prețul fiind fictiv.
Lipsind cele două elemente calificate de art. 948 C. civ. ca esențiale pentru încheierea actului în mod valabil – respectiv consimțământul, care a fost afectat de o eroare distructivă de voință, și cauza licită, prima instanță a apreciat că respectivul contract de vânzare cumpărare este nul absolut.
Prin decizia civilă nr. 286 A/10.03.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții pârâți L. V. și L. A. împotriva sentinței civile nr._/02.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - 06.07.2008 și de data formulării prezentei acțiuni – 01.02.2012, că susținerile reclamantei în sensul că nu a avut cunoștință de conținutul și natura juridică a actului încheiat nu pot fi apreciate ca fiind dovedite în cauză în modalitatea reținută de instanță. Mențiunile cuprinse în actul de vânzare cumpărare semnat de reclamantă în mod greșit au fost înlăturate de instanță printr-o simplă apreciere a depozițiilor martorilor audiați în cauză sau prin răspunsurile reclamantei la interogatoriu iar vicierea consimțământului acesteia printr-o eroare distructivă de voință este de asemenea un aspect în mod nelegal reținut în raport de conținutul certificatului medico-legal psihiatric aflat la fila 100 – certificat întocmit cu prilejul încheierii actului în litigiu și care atestă capacitatea de dispoziție și discernământul păstrat al reclamantei în raport cu data introducerii actului.
Tribunalul a apreciat că nici lipsa cauzei licite astfel cum a fost reținută de instanță nu a fost dovedită în cauză, depozițiile contradictorii ale martorilor cu privire la proveniența banilor cu care pârâții au achitat prețul imobilului nefiind o dovadă concludentă a fictivității prețului stabilit în contract sau a neachitării acestuia către reclamantă, întreaga motivație a instanței sub acest aspect fiind bazată doar pe simple prezumții.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta L. Rădița, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului și a menținerii ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, arătând că hotărârea nu cuprinde motivele de drept și de fapt ce au stat la baza pronunțării hotărârii. Recurenta a susținut că instanța de apel nu a precizat motivele care au condus la formarea convingerii sale în sensul că, în raport de data încheierii contractului și data formulării acțiunii, reclamanta nu a avut cunoștință de natura actului juridic încheiat.
Recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel, în motivarea hotărârii, a făcut o gravă confuzie între lipsa discernământului și lipsa consimțământului. Recurenta reclamantă a mai arătat că motivul pentru care a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 782/06.06.2008 de Biroul Notarului Public A. N. a fost acela că reclamanta s-a aflat în eroare asupra naturii actului semnat, situație în care consimțământul a fost afectat de eroare distructivă de voință și în niciun caz nu a solicitat anularea actului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului. Prin urmare, în speță, nu are niciun fel de relevanță juridică faptul ca la dosar s-a depus un certificat medico-legal din care rezultă că reclamanta-intimată avea capacitate de dispoziție si discernământ, deoarece, niciun moment, a susținut recurenta reclamantă, nu a contestat acest fapt.
Recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel, înlăturând întreg materialul probator, considerându-l simple prezumții, deși din interpretarea corectă a probelor rezulta cu certitudine că reclamanta s-a aflat în eroare distructivă de voință, a apreciat că nu sunt dovedite motivele de nulitate invocate, considerând hotărârea instanței de fond nelegală și netemeinică, fără a arăta motivele de fapt si de drept pe care se sprijină hotărârea pronunțată.
Recurenta reclamantă a mai susținut că, tot fără a motiva, instanța de apel a reținut că nici lipsa cauzei licite, așa cum a fost reținută de instanța de fond, nu a fost dovedită.
Recurenta reclamantă a considerat că, din probele administrate în cauză, rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta-intimata s-a aflat în eroare asupra naturii actului semnat, iar instanța de apel, fără a analiza probele și fără a preciza temeiul de drept pe care se sprijină, a respins cererea de chemare în judecată.
Recurenta reclamantă a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, întrucât este lipsită de temei legal, instanța de apel neprecizând temeiul legal ce a stat la baza pronunțării hotărârii. Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a ignorat prevederile art. 953 din Codul civil care prevede că eroarea ca viciu de consimțământ constă în reprezentarea inexactă a realității la momentul încheierii contractului. Eroarea asupra naturii contractului nu constituie un simplu viciu de consimțământ, ci un obstacol la formarea contractului, deoarece voința părților nu se întâlnește. De aceea, în caz de eroare asupra naturii actului, consimțământul nu este doar viciat, el lipsește pentru că există neconcordanță între voința internă, reală a părților și voința exprimată prin contract. De asemenea, instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 954 cod civil care stabilește că eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii, atunci când falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului ce se încheie, fie asupra identității fizice a obiectului, reprezentând mai mult decât un viciu de consimțământ, deoarece partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului în cauză.
Recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 948 din Codul civil, care arată că o altă condiții esențială pentru validitatea unei convenții o reprezintă existenta unei cauze licite. În prezenta cauză, lipsește cauza licită, având în vedere că prețul contractului nu a fost plătit în realitate.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă este întemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea recurată poate fi modificată sau casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Criticile recurentei referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate sunt întemeiate și echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor deduse judecății, ceea ce reprezintă unul dintre argumentele care vor conduce la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în prezenta speță.
Potrivit art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, obligativitatea motivării în fapt și în drept a hotărârii judecătorești decurge din prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, edictate în scopul asigurării bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și posibilității exercitării controlului judiciar de către instanțele superioare.
Prin urmare, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să justifice aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, dar și la excepțiile procesuale și apărările de fond invocate. Cu alte cuvinte, argumentarea instanței trebuie să conducă, în mod logic și convingător, la soluția pronunțată, în absența unei asemenea modalități de redactare privind probele și motivele ce au generat o anumită rezolvare dată demersului părții neputându-se exercita controlul judiciar.
Instanța de apel are obligația legală de a analiza toate motivele de apel formulate împotriva sentinței, să verifice criticile aduse și să răspundă acestora, ceea ce nu s-a realizat în cauză prin decizia recurată.
Curtea constată că, în apel, instanța a schimbat soluția primei instanțe, considerând că situația de fapt reținută de aceasta nu este reală, fără însă a realiza o analiză proprie a probelor administrate prin care să argumenteze în fapt această concluzie.
Astfel, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că nu a avut reprezentarea actului juridic încheiat bazându-se nu pe probe ci numai pe distanța în timp între data încheierii actului juridic și data formulării acțiunii.
Al doilea argument arătat de instanța de apel este în sensul că mențiunile cuprinse în actul de vânzare cumpărare semnat de reclamantă în mod greșit au fost înlăturate de prima instanță printr-o simplă apreciere a depozițiilor martorilor audiați în cauză, fără însă a face o apreciere proprie a acestor declarații, pentru a justifica schimbarea soluției în apel prin reținerea unei alte situații de fapt.
Referirea instanței de apel la existența discernământului reclamantei la încheierea contractului este străină cauzei, reclamanta neinvocând lipsa discernământului ca motiv de nulitate a actului juridic, ci lipsa consimțământului rezultând din eroarea obstacol, distructivă de voință, asupra naturii actului juridic.
De asemenea, instanța de apel a considerat că lipsa cauzei licite nu a fost dovedită în cauză, fără a reanaliza probele, rezumându-se să enunțe concluzia în sensul că depozițiile martorilor cu privire la proveniența banilor cu care pârâții au achitat prețul imobilului nu sunt o dovadă concludentă a fictivității prețului.
În privința soluției de casare care urmează a fi pronunțată în cauză, Curtea constată că inexistența motivării, ca și insuficiența ei, constituie în principiu motiv de modificare conform art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, însă, în cazul în care decizia tribunalului este insuficient motivată în ceea ce privește starea de fapt, în calea de atac a recursului, care nu are caracter devolutiv ca și apelul, nu este posibilă suplinirea motivării din această perspectivă, fiind astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. În această situație, în temeiul art. 312 alin. 3 și 5 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr. 286A/10.03.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, pe care o va casa și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta reclamantă L. RĂDIȚA împotriva deciziei civile nr. 286A/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți L. V. și L. A..
Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.02.2015.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. A. S. A. V.
GREFIER
V. Ș.
Red. AV
Tehnored. GC 2 ex
17.02.2015
Jud. apel S. M. P.
M. P.
Cu opinia separată a jud. I. P. în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Achiesând la expunerea cronologică a speței reținem următoarele:
Prin acțiunea introductivă la instanță reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.782/2008, cu motivarea că a fost în eroare asupra naturii contractului și că nu a încasat prețul.
Judecătorul fondului a dispus administrarea probei cu martori pe aspecte cuprinse în actul autentic, în lipsa unei convenții a părților în acest sens încălcând astfel dispozițiile art.1191 și urm. Cod civil, motiv pentru efectul probatoriu al acestora este reclamantul.
Acceptând însă într-o teză subsidiară, în pofida acestei încălcări, proba cu martori, vom constata că toate concluziile reținute de judecătorul fondului nu constituie prezumții cum le califică acesta, ci simple speculații privind starea de nevoie a reclamantei, lipsa mijloacelor bănești ale acesteia de a se întreține și lipsa de preocupare a pârâților de a ajuta pe reclamantă.
Vom constata și în acest subsidiar că pe de o parte contractul dintre părți nu prevedea dreptul reclamantei la întreținere, ci doar dreptul de uzufruct viager, iar pe de altă parte că actul i-a fost citit reclamantei de către notar, conform încheierii de autentificare, aceasta, reclamanta consimțind nu doar să îl semneze, ci acceptând și toate clauzele contractuale, inclusiv primirea prețului.
În altă ordine de idei, vom mai constata că teza probatorie ce s-a invocat a fi dovedită cu martori, constituie o teză probatorie a unui fapt negativ, respectiv cea a neprimirii prețului, teză ce nu ar putea fi acceptată decât în condițiile unei contraprobe cu faptul pozitiv. În speța de față o atare dovadă a faptului pozitiv este tocmai actul autentic ce prevede neechivoc primirea prețului.
În considerentele deciziei recurate toate inadvertențele speculative ale sentinței de fond bazate pe declarațiile de martori au fost înlăturate punctual, prin raportarea criticilor apelanților la probatoriul cu înscrisuri al cauzei, dar și la caracterul contradictoriu al declarațiilor de martori. Reținem suplimentar și nerelevanța tezei probatorii a modului în care pârâții ar fi obținut suma de bani pentru achitare prețului, aspectul neconstituind obiect al litigiului, pe de o parte și nici obiect al vreunui denunț penal, pe de altă parte. În același context vom remarca și faptul că reclamanta nu a înțeles să denunțe penal eventualele fapte de fals în declarații și fals intelectual sau săvârșite de cei implicați, în întocmirea actului – reclamanta, pârâții și notarul.
Pentru toate aceste considerente, recursul ar fi trebuit respins ca nefondat.
JUDECĂTOR
I. P.
RED.IP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
23.02.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 193/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 223/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
