Legea 10/2001. Decizia nr. 754/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 754/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 754/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 754 R
Ședința publică de la 30.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă I. S. E., împotriva sentinței civile nr. 1024/17.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți N. I. S., J. C. M. B. și C. G. al M. București prin Primarul G., având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta- reclamantă I. S. E. personal și asistată de avocat V. T., cu împuternicire avocațială la dosar și intimații-pârâți N. I. S. și J. C. M. B. reprezentați de avocat B. Pinkerton D., lipsind intimatul pârât C. G. al M. București prin Primarul G..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei- reclamante I. S. E. solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, deși instanța nu a intrat pe fond, însă sunt în al treilea ciclu procesual, astfel încât chiar dacă motivele pe care le invocă ar atrage casarea sentinței, apreciază că nu se mai poate restitui a treia oară cauza la fond, față de dispozițiile Legii nr. 202/2010.
Pe motiv că au avut o acțiune îndreptată împotriva pârâtei N. I. S., pe calea dreptului comun, nu mai au acces la judecarea acțiunii de față, care este întemeiată pe Legea nr. 10/2001, deși există o decizie de casare, care a considerat nelegală prima hotărâre din primul ciclu procesual, prin care s-a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei pronunțată pe calea dreptului comun, respectiv decizia civilă nr. 132/2004 a Î.C.C.J.
Instanța, în hotărârea atacată, spune că nu are nici o îndrumare dată prin decizia de casare și nu cuprinde nici o dispoziție, în sensul că ar fi fost nelegală admiterea excepției autorității de lucru judecat. Arată că decizia de casare, pronunțată în prezentul dosar, care ține toate instanțele în rejudecare, respectiv decizia civilă nr. 1097/2007 a Curții de Apel București – Secția a III a Civilă este lacunar motivată. Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 1097/2007, care stabilește limitele rejudecării, a fost casată hotărârea prin care s-a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 132/2004, astfel încât apreciază că nu se pot întoarce în aceeași situație care a fost înaintea casării.
Instanța în primul ciclu procesual, pe fond, s-a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 132, pe considerentul că modificările de acțiune au fost formulate tardiv. Instanța de casare spune că nu au fost tardive modificările intervenite, întrucât au fost făcute în prima zi de înfățișare, în fața instanței competente, prin urmare nu sunt pe calea unei acțiuni pe dreptul comun, ci pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost precizată în termen. În decizia de casare s-a constatat că motivul de recurs este fondat și a trimis cauza pentru rejudecarea acțiunii pe fond, astfel cum a fost modificată la 21.09.2004, la instanța competentă.
În rejudecare au ajuns în aceeași situație în care și prin hotărârea pronunțată în rejudecare se pronunță aceeași soluție ca și cea care a fost casată. Apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 315 C.pr.civ. pentru că nici o instanță, deși s-a admis faptul că au precizat în termen că este o acțiune întemeiată pe baza Legii nr. 10/2001, nu a intrat în fondul cauzei, deși decizia de casare dă această îndrumare. Pe fondul cauzei, instanța ar fi trebuit să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile Legii nr. 10/2001.
Precizează că apartamentul în discuție face parte din imobilul care a fost naționalizat, aspect ce reiese din situația juridică. Arată că nici o instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în sensul de a se verifica, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, dacă modificările realizate constituie modificări funcționale sau constituie lucrări care au adăugat un corp nou. Deși au învestit instanța cu o astfel de cerere, arată că nici o instanță nu a soluționat acțiunea lor, fiindu-le invocată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțată pe calea dreptului comun și nu s-a verificat din perspectiva Legii nr. 10/2001 drepturile lor. Faptul că au avut o acțiune formulată pe dreptul comun nu împiedică promovarea unei acțiuni pe calea Legii nr. 10/2001, pentru că sunt alte drepturi care se stabilesc.
Curtea pune în discuție dacă se solicită restituirea în natură a mansardei sau se solicită acordarea de măsuri reparatorii.
Apărătorul recurentei-reclamante I. S. E. arată că au solicitat restituirea în natură a mansardei, în condițiile în care au solicitat și să se constate nulitatea actului de înstrăinare care s-a realizat în timpul procesului.
Curtea îi pune în vedere apărătorului recurentei să precizeze dacă solicită acordarea de măsuri reparatorii, în cazul respingerii cererii de constatare a nulității actului de vânzare cumpărare.
Apărătorul recurentei- reclamante I. S. E. arată că au învestit instanța cu o cerere de restituire în natură. Singura posibilitate care le mai rămâne este aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum arată și instanța de fond.
Consideră că nu sunt întrunite cerințele puterii de lucru judecat și nici ale autorității de lucru judecat, în condițiile în care această chestiune care li se opune cu putere de lucru judecat nu a fost discutată în contradictoriu în fața instanței de judecată. Au depus la dosar doctrină în acest sens, în care se arată că motivele unei hotărâri judecătorești nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat dacă ele se regăsesc doar în motivarea instanței, fără să fi fost puse în dezbaterea părților. Arată că, în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1082, această chestiune nu a fost pusă în discuția părților, respectiv dacă lucrările făcute în imobil depășesc sau nu suprafața construită.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților-pârâți N. I. S. și J. C. M. B. arată că recursul părții adverse se poate sintetiza pe 4 capitole. Primul se referă la decizia civilă nr. 1097/2007 unde se regăsește o referire la inexistența autorității de lucru judecat invocată de instanța de fond. Au verificat decizia civilă nr. 1097/2007 și nu a găsit o referire la inexistența autorității de lucru judecat. Decizia civilă nr. 1097/2007 s-a referit exclusiv la o problemă de pronunțare a unui judecător, după ce nu mai era competent. Acesta a fost motivul pentru care s-a procedat la casare și s-a trimis spre rejudecare pentru că nu se pronunțase pe fond. În măsura în care instanța de fond nu a antamat fondul cauzei instanța de recurs care casează trimite spre rejudecare.
Al doilea motiv de recurs se referă la negarea puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civilă nr. 1082/2008 a Curții de Apel București – Secția a IV a Civilă. Din lecturarea acestei decizii, consideră că această putere de lucru judecat există pe deplin. Se stabilește că în cauză sunt incidente prevederile art. 19 alin. 2 și 4 din Legea nr. 10/2001. Arată că această problemă a fost soluționată irevocabil.
Al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea de către instanța de fond a art. 6 din CEDO. Arată că nu a găsit o asemenea încălcare. Aceste excepții există și nu pot fi negate pentru că îți convine o soluție a instanței.
Ultimul motiv de recurs se referă la incidența unui text de lege, respectiv art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care este invocat atunci când se solicită nulitatea actului de vânzare. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 există o interdicție de înstrăinare prevăzută de art. 21 alin. 5, însă interdicția de înstrăinare se referă la cu totul altă situație, față de situația de față.
Cu cheltuieli de judecată în recurs și pe cale separată în fond. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 16.08.2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. dosar_/2002, reclamanta I. S. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Suratman M. S., N. I. S.,C. G. al M. București, Primăria M. București prin Primarul G., DAFI (în prezent Administrația Fondului Imobiliar) și S.C. HERĂSTRĂU N. S.A., să se constate că imobilul situat în București, .. 59, sector 1, a fost preluat abuziv și fără titlu legal, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.808/_/17.10.1996 și nr._/_/23.06.1997 și să se dispună retrocedarea imobilului format din teren în suprafață de 805 mp și construcțiile edificate pe acesta.
Prin încheierea de la data de 13.11.2002 instanța a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 244 pct.1 C.p.c până la soluționarea irevocabilă a dosarului 1443/2002.
La data de 21.09.2004 pârâta N. I. S. a invocat excepția puterii de lucru judecat, apreciind că există identitate între dosarul nr. 1443/2002 și dosarul nr._/2002 privind părțile și obiectul acestora.
La aceeași dată, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată pe pârâții N. I. S., C. G. al M. București, Primăria M. București, P. M. București și Administrația Fondului Imobiliar, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/ 23.06.1997 și nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/11.08.1998 emis de P. M. București.
Pârâta Suratman M. S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâta N. S., admiterea excepției tardivității cu privire la modificarea acțiunii de către reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.7559/12.10.2004, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, avându-se în vedere faptul că valoarea imobilului în litigiu depășește un miliard lei.
Prin sentința civilă nr. 184/03.03.2005 Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta Suratman M. S., a admis excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, a admis excepția autorității de lucru judecat, respingând cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții N. I. S., CGMB, Primăria M. București, AFI, S.C. Herăstrău N. S.A. și P. M. București, constatând autoritatea de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 1655A/01.10.2006 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat împotriva sentinței menționate, iar prin decizia civilă nr. 1097/11.06.2007 Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare instanței devenite competente, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, unde cauza a fost înregistrată la data de 10.07.2007 sub nr._ .
La data de 11.01.2007 reclamanta a indicat valoarea imobilului ca fiind 5 miliarde lei vechi, astfel că la data de 11.10.2007 Judecătoria Sectorului 1 București a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale, iar prin Sentința civilă nr._/11.10.2007 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestuia din urmă sub nr._/3/2007.
La termenul din 18.02.2008 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale, pe care a admis-o prin Sentința civilă nr. 338/F/ 18.02.2008, declinând competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București; totodată, instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.
Prin sentința civilă nr. 26/22.05.2008 Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acesteia din urmă sub nr._/299/2008.
La data de 27.11.2008 reclamata a depus la dosar cerere completatoare și precizatoare, prin care a arătat că solicită să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997, nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/11.08.1998 emis de P. M. București pentru cota indiviză de teren de 34,87 mp aferent apartamentului deținut de pârâta N. I., precum și să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului - ap.1, ., din București, .. 59, sector 1 și teren aferent – potrivit art. 1,2,3,4,7,9,19,20 din Legea 10/2001 și să fie obligată PMB să restituie imobilul.
În susținerea cererii, reclamanta a depus înscrisuri (filele 37-124).
La termenul de judecată din 23.04.2009 instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale pe capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului - ap.1, ., din București, .. 59, sector 1 și teren aferent – potrivit art. 1,2,3,4,7,9,19,20 din Legea 10/2001 și să fie obligată Primăria M. București să restituie imobilul.
Prin sentința civilă nr. 6014/23.04.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2008, s-a admis excepția necompetentei materiale pe capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului ., corp A din București, ., Sector 1 și a terenului aferent și obligarea Primăriei M. București sa restituie imobilul; a fost declinată competența de soluționare a acestui capăt de cerere formulat de reclamanta I. S. E., în contradictoriu cu pârâții N. I. S., C. G. Al M. București - Administrația Fondului Imobiliar, C. G. Al M. București Prin Primarul G., Primăria M. București prin Primarul G.,P. M. București, S.C. HERASTRAU N. S.A, în favoarea Tribunalului București - Secția Civila; s-au disjuns capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/11.08.1998 emis de P. M. București pentru cota indiviza de teren de 34,87 m.p. și s-a dispus formarea unui nou dosar cu privire la aceste capete de cerere, cu citarea părților.
Pentru a pronunța această sentință, cu privire la competenta de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, instanța a reținut că, prin decizia nr. IX/20.03.2006, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Astfel, s-a reținut că, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale.
Totodată, s-a arătat că trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/ 2001, republicată, că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
În consecință, s-a apreciat că rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.
S-a mai precizat că, din moment ce obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru rațiuni de judecată unitară,o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluționare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competența instanței care judecă acțiunea principală, adică tribunalului, conform prevederilor art. 26 și 27 din această lege.
De asemenea, prin Decizia nr. XX/2007 a ICCJ, pronunțată ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii, s-a statuat că, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr.10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Astfel, având în vedere considerentele deciziilor pronunțate în cadrul recursurilor în interesul legii și interpretând normele de competență stabilite de Legea nr.10/2001 logico-juridic și teleologic, se impune concluzia că instanța competentă material să soluționeze cererea privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și obligarea Primăriei M. București să îl restituie, întemeiată pe dispozițiile art. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 19, 20 din Legea 10/2001, este tribunalul, iar nu judecătoria.
Totodată, instanța a observat că reclamanta a completat cererea de chemare în judecată cu acest capăt prin cererea depusă la data de 27.11.2008, iar stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București de către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în urma analizării conflictului negativ de competență a privit numai capetele de cerere formulate până la acea dată, respectiv primele două petite, și ipoteza stabilirii competenței în raport de valoarea obiectului pricinii. Or, cel de-al treilea capăt de cerere a fost formulat de reclamantă ulterior soluționării conflictului negativ de competență, fiind întemeiat de acesta pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, în baza art. 158 alin. 1 și 3 și art. 159 pct. 2 C.pr.civilă, instanța a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului București.
În ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997, și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/11.08.1998 emis de P. M. București pentru cota indiviză de teren de 34,87 m.p. aferent apartamentului deținut de pârâta N. I., instanța le-a disjuns și a dispus formarea unui nou dosar.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta I. S. E., criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare, a arătat că la termenul de judecată din 23.04.2009 instanța a pus în discuția părților, din oficiu, excepția necompetenței materiale a instanței de judecată față de faptul că prin punctul 3 din cererea precizatoare formulată de aceasta la data de 27.11.2008 a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului - . din București, ., sect. l + teren aferent-potrivit art. l, 2, 3, 4, 7, B, 19, 20 din legea 10/2001, și în consecința PMB sa restituie imobilul.
Instanța de judecata, fără a pune insa în discuția părților, a considerat ca al treilea capăt de cerere poate fi judecat separat de celelalte solicitări, respectiv: constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 încheiat între C. Local al M. București – Administrația Fondului Imobiliar și N. I. S., în temeiul art. 46 din legea 10/2001 și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis de P. M. București, nr._/11.08.1998 pentru cota indiviza de teren de 34,87 mp aferentă apartamentului deținut de pârâta N. I. si a dispus disjungerea capătului din cererea precizatoare, declinarea sa către Tribunalul București și formarea unui nou dosar pe rolul Judecătoriei Sector l București cat privește primele doua capete de cerere.
Consideră astfel că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.
Așa fiind, constatând strânsa legătura existenta între cele trei capete de cerere, instanța de judecată trebuia sa decline competenta de judecata în integralitatea sa către Tribunalul București, în speță nefiind întrunite disp. art. 165 C.pr.civilă.
Pe de alta parte, hotărârea este dată cu încălcarea principiului contradictorialității, principiu fundamental al procesului civil, a cărui nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, față de dispozițiile art. 105 alin. 2 C.pr.civilă, vătămarea produsa neputând fi înlăturata decât prin anularea actului
Instanța nu a pus in discuția părților disjungerea capătului 3 din cererea precizatoare, ci numai excepția necompetentei materiale fata de dispozițiile art. 26 alin 3 din Legea nr. 10/2001.
Procedând in acest mod, instanța nu i-a dat posibilitatea de a formula apărări in susținerea soluției disjungerii/judecării împreună a primelor doua capete de cerere de cel de-al treilea, pronunțând o hotărâre cu încălcarea legii.
Prin Decizia civilă nr.1190/20.05.2010, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă I. S. E..
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Critica formulată de recurent vizează în esență faptul că se impunea declinarea competenței soluționării cauzei în totalitate, respectiv cu privire la toate cele trei capete ale cererii, fiind greșită disjungerea dispusă fără a fi pusă în discuția părților.
Principiul contradictorialității nu a fost încălcat de către prima instanță, care a pus în discuție necompetența materială cu privire la capătul trei al cererii, astfel încât, rezultă implicit că nu s-a pronunțat, disjungând, pe aspecte care nu au fost puse în discuție, disjungerea fiind o măsură firească urmare a admiterii excepției necompetenței doar pe capătul privind constatarea calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Acest aspect al dezbaterii rezultă și din practicaua sentinței recurate și chiar din susținerile recurentei din motivele de recurs.
De asemenea, nu poate fi primită critica vizând necesitatea soluționării împreună a tuturor capetelor de cerere, fără a se încălca competența materială a instanței.
Acțiunile în anularea actelor de înstrăinare care au ca obiect imobile ce cad în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 prezintă caracterele unor acțiuni principale, iar competența de judecată a cererilor în anularea actelor de înstrăinare a spațiilor cu destinația de locuințe, conform art.1 pct.1 C. proc. Civ. sunt de competența judecătoriei, sens în care s-a pronunțat Î.C.C.J., Secția Civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr.3584/2007.
Pe rolul Tribunalul București Secția a V-a civilă, cauza s-a înregistrat la data de 20.10.2010, sub nr. dosar_ .
Prin încheierea din 04.05.2011, tribunalul a pus în vedere reclamantei să precizeze în scris obiectul capătului 3 de cerere, respectiv să identifice în concret imobilul și să precizeze obiectul cererii.
Conformându-se încheierii din 04.05.2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, astfel:
I.Cu privire la obiectul cererii dedus judecății s-a solicitat să dispună: 1) Constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 încheiat între CLMB-AFI și N. I. S., în temeiul art.45 al.1 și 2 din legea 10/2001. 2) Constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis de P. M. București nr._/11.08.1998 pentru cota indiviză de teren de 34,87 mp aferentă apartamentului deținut de pârâta N. I.. 3) constatarea calității de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea imobilului . din București, ., sector 1 și a terenului aferent și obligarea PMB la restituirea imobilului.
II. Cu privire la identificarea în concret a imobilului - imobilul pentru care a solicitat constatarea calității de persoană îndreptățită și obligarea PMB în restituirea în natură este același cu cel care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 a cărui nulitate o solicită, respectiv imobilul din ., sector 1, ..
Apreciază că instanța nu poate soluționa concret cauza decât în contextul soluționării unitare a tuturor capetelor de cerere arătate anterior.
III. Cu privire la obiectul cererii și în raport de dispoziția emisă de Primarul G. cu privire la imobil: Prin dispoziția nr.48/19.01.2005 s-a luat act de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/_/17.10.1996 încheiat între PMB și Suratman M. S., de către instanțele judecătorești, respectiv de TB Secția a V-a civilă, conform sentinței civile nr.670/05.10.2000, irevocabilă prin decizia 132/14.01.2004 a ÎCCJ și s-a restituit în proprietatea reclamantei imobilul situat în București, .. 59, sector 1, compus din teren în suprafață de 805 mp și construcțiile existente pe acest teren,mai puțin apartamentul nr.1 și terenul aferent, vândut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 încheiat între CGMB în calitate de vânzător și N. I. S. în calitate de cumpărător, precum și garajul situat la demisol în suprafață de 24 mp.
Prin urmare, conform dispoziției menționate, s-a restituit în natură întreg imobilul din ..59, sector 1, mai puțin apartamentul care face obiectul prezentului litigiu cu terenul aferent.
Printr-o nouă precizare a acțiunii, din 29.06.2011, reclamanta solicită:1) Constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/_/23.06.1997 încheiat între CLMB-AFI și N. I. S., în temeiul art.45 al.1 și 2 din legea 10/2001. 2) Constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis de P. M. București nr._/11.08.1998 pentru cota indiviză de teren de 34,87 mp aferentă apartamentului deținut de pârâta N. I.. 3) obligarea M. București să-i restituie imobilul . din București, ., sector 1 și terenul aferent, constatând că are calitatea de persoană îndreptățită la restituire potrivit legii 10/2001 art.1,2,7,9,19.
A reiterat concluzia că instanța nu poate soluționa concret cauza decât în contextul soluționării unitare a tuturor capetelor de cerere arătate anterior. Toate capetele de cerere trebuie tratate unitar, între ele fiind o relație cauza-efect, soluția pe fiecare capăt de cerere constituind condiția sine-qua-non pentru soluția pe celălalt capăt de cerere. Mai arată că cererea privind constatarea calității reclamantei de proprietar al imobilului deposedat abuziv de stat și de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului reprezintă chiar justificarea calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare încheiat de statul neproprietar. Cât privește proba calității de persoană îndreptățită, această calitate se poate stabili în urma efectuării unei expertize în construcții, prin care să se determine dacă se află sau nu în prezența unui imobil nou, astfel cum este definit de art.19 din legea 10/2001, sau se află în prezența vechiului imobil căruia i s-au adus doar unele modificări, dar nu de natură a afecta dreptul de restituire în natură. În aceeași măsură constatarea faptului că este același imobil vechi, iar nu un imobil nou, conduce la concluzia că Statul nu putea vinde acest imobil către pârâtă în baza legii 85/1992, care reglementează vânzarea imobilelor construite din fondurile Statului, iar nu a imobilelor naționalizate de stat.
Cu privire la data la care s-a formulat prima dată capătul de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea imobilului . din București, ., sector 1 și a terenului aferent și obligarea PMB la restituirea imobilului, a învederat că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a chemat în judecată CGMB, PMB, DAFI, . și pe Suratman M. S. și N. I. S., solicitând să se constate că imobilul a fost preluat de stat abuziv și fără titlu valabil, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între CLMB AFI cu N. I. S., nulitatea contractului încheiat între . Suratman M. S., să fie obligat PMB și CLMB să retrocedeze imobilul situat în București, ..59, în suprafață de 805 mp și construcție, preluat de Statul Român fără titlu.
Prin încheierea din 01.07.2011, tribunalul a respins excepția tardivității modificării acțiunii, pentru capătul trei ce vizează constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, potrivit Legii nr.10/2001, cu obligarea primarului la a-i restitui imobilul apartament nr.1 și terenul aferent, invocată de apărătorul pârâtei N. I. S., reținându-se că acesta fost dedus spre soluționare instanței pentru prima dată la 27.11.2008, așadar, după casarea cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București, excepția fiind respinsă și pentru argumentul că trebuia a fi invocată de partea interesată înaintea judecătoriei, singura ce ar fi putut constata eventuala tardivitate, fiind imposibil a se mai dispune asupra ei după declinare și învestirea tribunalului.
Prin încheierea din 02.11.2011 s-a dispus suspendarea judecății, în temeiul art.244 al.1, pct.1 C., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/299/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București.
La data de 08.05.2013 reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că motivul suspendării nu mai subzistă.
La data de 27.05.2013 a fost redeschisă judecata.
Reclamanta a formulat, la data de 6.11.2013, cerere de introducere în cauză a numitei J. C. M. B., cumpărătoarea imobilului litigios, cerere completată la datele de 8.01.2014 și 5.03.2014, în sensul de a se dispune și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.787/12.07.2013 de BNP M. C. G., dar și obligarea pârâtei J. C. M. B. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare arătat anterior, precum și rectificarea cărții funciare în care s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei J., în sensul înscrierii dreptului său, care este preferabil; s-a precizat că, în cauză, au calitate procesuală pasivă atât pârâta nou introdusă în cauză, subdobânditoare a imobilului, cât și pârâta N. I. S., ca parte în actul a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată prin ultima completare a acțiunii. Cât privește cauzele de nulitate a contractului de vânzare autentic încheiat între cele două pârâte, s-a arătat că actul a fost încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare stabilite prin prevederile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, pe durata procedurii administrative sau judiciare de restituire a imobilelor ce au format obiectul notificărilor formulate de foștii proprietari; consecința acestei încălcări nu poate fi decât sancțiunea nulității actului, iar potrivit art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005, imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură, legea nefăcând distincție între actele juridice de înstrăinare încheiate de stat și cele subsecvente. S-a considerat, de către reclamantă, că, prin decizia de casare pronunțată de Curtea de Apel București la data de 11.06.2007, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 1) intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în raport de care se va analiza fondul cauzei, fără relevanță fiind hotărârea anterioară pronunțată pe dreptul comun; aceasta cu atât mai mult cu cât, arată reclamanta, apartamentul a fost amenajat în mansarda imobilului preluat abuziv de către stat, fără a depăși procentul de 100% de adăugare la care se referă art. 19 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta este persoana îndreptățită la restituirea acestuia în natură.
În legătură cu această precizare a acțiunii, au fost invocate, de către pârâtele persoane fizice și de către Instituția Prefectului, mai multe excepții, respectiv: tardivitatea modificării acțiunii, lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor persoane fizice privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, inadmisibilitatea chemării în judecată a pârâtei J. C. M. B. și,respectiv, necompetența materială a instanței, lipsa calității procesuale pasive a Instituției Prefectului, lipsa capacității de folosință a Prefecturii mun. București –acestea din urmă în legătură cu cererea privind constatarea nulității titlului de proprietate nr._/11.08.1998 emis pentru terenul de sub construcția revendicată.
În urma dezbaterilor ce au avut loc la termenul din 7 mai 2014, instanța a pus, din nou, în vedere reclamantei să precizeze în scris care anume cereri se mai mențin din acțiunea inițială (disjunsă), în urma multiplelor completări și precizări, cu indicarea în concret a fiecărei pretenții, față de fiecare pârât, precum și a temeiului de drept pe care se sprijină.
Ca urmare, la data de 21.05.2014, reclamanta a formulat aceste precizări (filele 40-47 din ultimul volum), astfel:
Față de C. G. al M. București, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului – apartament nr. 1 (etaj 1 și mansardă) din Corpul A de la adresa poștală din .. 59, Sector 1, potrivit art. 1,2,7,9 și 19 din Legea nr. 10/2001;
Față de pârâții persoane fizice, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 787/12.07.2013 de BNP M. C. G., încheiat între pârâtele N. I. S. și J. C. M. B., raportat la dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. III al Titlului I al Legii nr. 247/2005;
Față de pârâta J. C. M. B., să se dispună obligarea acesteia să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul la care s-a făcut mai sus referire (apartamentul nr. 1 din Corpul A, cu terenul aferent), înscris în CF sub nr._/C1-V2 a localității București, Sector 1) și să se dispună rectificarea, în consecință, a cărții funciare, în raport de prevederile art. 1,7,9,19 din Legea nr. 10/2001, precum și la dispozițiile art. VI al Titlului I al Legii nr. 247/2005 care reglementează dreptul subiectiv al reclamantei la restituirea în natură a imobilului și lipsa de titlu cu care pârâta deține același imobil.
Părților le-a fost încuviințată proba cu înscrisuri, ce au fost atașate la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr.1024/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V- a Civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor persoane fizice, ca rămasă fără obiect; s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamanta I. S. E., în contradictoriu cu pârâții N. I. S. și J. C. – M. – B., și C. G. al M. București prin Primar G.,
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Cu titlu preliminar, se va reține că, după comunicarea ultimei cereri de precizare a acțiunii, din 21.05.2014 (filele 40-47 din ultimul volum), pârâții nu s-au opus acestui demers, așa încât, văzând și caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 C.pr.civ., dar și împrejurarea că această din urmă precizare a fost cerută reclamantei de către instanța de judecată, spre lămurirea deplină a cadrului procesual, tribunalul se va considera învestit cu acțiunea astfel precizată prin această din urmă cerere. În același sens și părțile, interpelate înaintea deschiderii dezbaterilor asupra obiectului dedus judecății, au agreat o astfel de abordare și au pus concluzii numai asupra acțiunii modificate prin ultima cerere.
D. fiind că excepțiile invocate înainte de ultima modificare a acțiunii au fost soluționate prin încheieri de ședință anterioare, mai puțin excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor persoane fizice, rămasă nediscutată, tribunalul va avea în vedere, în analiza acestei excepții, că ea este, practic, la acest moment, rămasă fără obiect după ultima modificare a cadrului procesual, reclamanta expunând punctual obligațiile solicitate față de fiecare pârât în parte, cele două pârâte nefigurând în această calitate decât în cererile 2 și 3, nu și în primul capăt de cerere, în legătură cu care s-a ridicat excepția și pe care reclamanta l-a redirecționat numai față de pârâtul C. G. al M. București.
Asupra fondului acțiunii, tribunalul a reținut că niciuna dintre pretențiile formulate de reclamantă nu este întemeiată.
Invocând caracterul obligatoriu al statuărilor din prima decizie de casare (Decizia nr. 1097/2007 a Curții de Apel București), cu privire la regimul juridic și la legea aplicabilă, reclamanta alegă lipsa efectelor hotărârilor judecătorești anterioare, pronunțate asupra calității sale de persoană îndreptățită, asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta N. a dobândit de la stat imobilul, precum și asupra admisibilității cererii în revendicarea aceluiași imobil; argumentul esențial avut în vedere de reclamantă vizează, așadar, împrejurarea că litigiile anterioare au fost soluționate în temeiul dreptului comun, în timp ce litigiul de față trebuie soluționat pe temeiul Legii nr. 10/2001, fapt deja stabilit prin decizia de casare evocată, obligatorie pentru judecătorul fondului.
Concluzia reclamantei este, însă, greșită și în vădită contradicție cu datele din dosar.
Din considerentele ori din preambulul acestei decizii nu rezultă în nici un mod că instanța de recurs ar fi statuat asupra legii aplicabile litigiului de față, ori asupra regimului juridic al imobilului, după cum nici o statuare nu s-a făcut în legătură cu efectele vreuneia dintre hotărârile judecătorești anterioare ce se pronunțaseră până la acel moment, cum neîntemeiat pretinde reclamanta.
În schimb, prin Decizia nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, precum și prin Decizia civilă nr. 1182/4.07.2008 pronunțată de Curtea de Apel București (filele 72-75, 76-80 din volumul I), instanțele au statuat cu putere de lucru judecat asupra unor aspecte esențiale ale dreptului dedus și acum judecății.
Astfel, s-a reținut că apartamentul dobândit de pârâta N. I. S. a fost cumpărat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 și a fost edificat ulterior naționalizării, prin investiții ale statului, iar regulile referitoare la accesiunea imobiliară nu-și găsesc aplicarea, așa încât vânzarea, de către stat, a imobilului construit din fondurile sale, este pe deplin legală, apartamentul neaparținând niciodată reclamantei sau autorilor săi; aceste argumente au condus Înalta Curte la respingerea acțiunii reclamantei, în contradictoriu cu pârâta N., privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 iunie 1997 și revendicarea apartamentului nr. 1 din Corpul A. Ulterior, prin Decizia din 4.07.2008, Curtea de Apel București a reținut că o nouă cerere, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții N. I. S. și Municipiul București, prin Primar general, având ca obiect constatarea preluării, de către stat, a imobilului (apartamentul nr. 1) fără titlu valabil, calitatea de proprietar a reclamantei asupra acestuia și obligarea pârâtei N. să-i lase acest imobil în plină proprietate și posesie, trebuie respinsă pentru autoritatea de lucru judecat a Deciziei ÎCCJ nr. 123/14.01.2004. Prin aceeași decizie, din 4.07.2008, s-a dat interpretare și textului art. 19 din Legea nr. 10/2001, invocat și atunci de reclamantă ca temei juridic al pretențiilor, instanța de recurs reținând că acest text de lege nu poate fi invocat de reclamantă în dovedirea îndreptățirii sale la redobândirea imobilului în natură, întrucât prin alineatele 3 și 4, el creează fotului proprietar numai un drept de preemțiune asupra părții din construcție adăugată după trecerea acesteia în proprietatea statului; s-a conchis tot atunci că în mod evident „reclamanta nu poate pretinde în justiție construcția adăugată, în condițiile în care dreptul ei de preemțiune nu a fost actual, deoarece bunul nu a revenit în proprietatea statului.”
Textul art. 19 alin. 4 din Lege, interpretat (reținut ca fiind incident) prin decizia Curții de Apel, are și în prezent aceeași reglementare: „Noul proprietar al suprafeței restituite în proprietate potrivit alin. (2) are un drept de preemțiune la cumpărarea suprafeței adăugate imobilului după trecerea acestuia în proprietatea statului, dispozițiile art. 17 alin. (2) și (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.” Este, prin urmare, evident că, prin această hotărâre irevocabilă, instanța a reținut că regimul juridic al părții adăugate la imobilul inițial este cel reglementat de art. 19 alin. 2, coroborat cu alin. 4 (care trimite la ipoteza din alin. 2), iar nu regimul juridic reglementat de art. 19 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cum susține reclamanta, indiferent de procentul adăugat la construcția inițială, după preluarea de către stat.
Or, o astfel de statuare (în condițiile în care reglementarea avută în vedere la interpretare, de către instanța anterioară, nu a suferit nici o modificare) se impune cu forța lucrului judecat, în puterea prezumției de adevăr asupra celor statuate, conferită de legiuitor prin dispozițiile art. 1200 pct. 4 din vechiul Cod civil.
Principiul securității raporturilor juridice interzice o a doua judecată printr-o (re-)interpretare a aceluiași text de lege, dacă nimic din realitatea juridică a raporturilor deduse judecății nu s-a schimbat, așa cum este situația în speță. Partea potrivnică (pârâtul, în speță), ce a obținut atunci câștig de cauză, poate în mod legitim să pretindă a nu-i fi puse din nou în discuție dreptul recunoscut, sau, după caz, situația juridică favorabilă pe care a obținut-o prin invalidarea dreptului reclamantului din prima judecată, nicio instanță neputând nega o astfel de alegație, întemeiată pe efectul negativ, de necontestat, al lucrului judecat.
Statuând că aceeași reclamantă nu poate redobândi, în natură, imobilul solicitat, instanțele, prin hotărârile irevocabile anterioare, au lămurit astfel, în mod implicit, dar cert, și împrejurarea că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a apartamentului în discuție, ci avea numai drepturile conferite limitativ prin dispozițiile art. 19 alin. 2, respectiv 4 din Legea nr. 10/2001.
Așadar, sub toate capetele de cerere, acțiunea reclamantei, în cadrul litigiului de față, este neîntemeiată, tribunalul reținând că dreptul reclamantei de a redobândi în natură imobilul litigios a fost în mod constant invalidat de instanțe, în litigiile anterioare, pârâtele fiind, astfel, dispensate de orice altă dovadă în acest sens, potrivit art. 1202 din vechiul Cod civil, și aflându-se la adăpost de orice obligații corelative dreptului pretins.
Se poate observa, însă, că dacă reclamanta nu mai poate obține în justiție restituirea în natură de la deținătorul subdobânditor, a părții din imobil ce a fost adăugată, rămâne deschisă discuția asupra posibilității de a valorifica, în continuare, dispozițiile art. 19 alin. 2, în procedura administrativă, dacă aceasta a fost suspendată la cerere, până la soluționarea irevocabilă a litigiului cu cumpărătoarea inițială (pârâta N.) și cu cea subsecventă (pârâta J.), nefiind preocuparea instanței în cauza de față lămurirea acestei chestiuni, ce excede cadrului procesual.
Revenind asupra obiectului cererii, trebuie menționat că acțiunea aceleiași reclamante, vizând constatarea nulității contractului de vânzare subsecvent, încheiat în anul 2013 între cele două pârâte persoane fizice, nu are o soartă juridică diferită, puterea lucrului judecat extinzându-se și asupra acestui contract, așa cum corect au sesizat pârâtele, în apărările lor; contrar celor susținute de reclamantă, prevederile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nu se referă la orice fel de contracte de înstrăinare a imobilelor notificate, asupra cărora există procedura administrativă în derulare ori litigii pe rolul instanțelor.
Textul alin. 5 al art. 21 nu trebuie privit izolat de restul reglementării cuprinse în acel articol, din care face parte; ipoteza normei are în vedere acele imobile restituibile în natură, aflate în deținerea unei regii autonome, a unei societăți sau companii naționale/ societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar ori (în anumite condiții) minoritar, sau care sunt deținute de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public (art. 21 alin. 1, 2) ori de unitățile administrativ-teritoriale (art. 21 alin. 3).
Apartamentul litigios nu se află în deținerea vreuneia dintre aceste entități și, ceea ce este important, nu mai este un bun restituibil în natură, ca în ipoteza normei, fapt deja explicat în cele ce preced, așa încât nici sancțiunea fixată în alin. 5 al art. 21 din Lege nu operează.
Cum cererile principale, având ca obiect constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a apartamentului, desființarea contractului încheiat între cele două pârâte și obligarea pârâtei J. la restituirea bunului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse cu această mențiune, tribunalul va respinge, în consecință, și cererea accesorie privind rectificarea Cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei J. și înscrierii dreptului reclamantei, rectificarea cerută de reclamantă fiind lipsită de temeiul legal dat de art. 33 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.
Împotriva sentinței civile nr.1024/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă a declarat recurs reclamanta I. S. E..
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă critică sentința pentru următoarele motive:
Hotărârea este nelegala și nefondată pentru următoarele considerente:
Prima critică se referă la nerespectarea dispozițiilor art. 315 din Codul de procedură civilă privind îndrumările obligatorii ale instanței de recurs, date prin decizia civilă nr. 1097/11.06.2007.
Se învederează că instanța a considerat, în mod greșit, că nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a . imobilul său, față de autoritatea de lucru judecata a Deciziei nr. 132/2004 dată de ICCJ - secția civilă.
Or, prin hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual, s-a admis aceeași excepție a autoritarii de lucru judecat a Deciziei nr. 132/2004 a ICCJ, iar hotărârile au fost casate ca nelegale prin Decizia de casare nr. 1097/ 2007 pronunțata în prezenta cauză.
Prin urmare, în rejudecare după casare, instanța nu poate respinge acțiunea pentru aceleași considerente, fără a încălca dispozițiile art. 315 cod proc. civilă.
A doua critică se referă la greșita aplicare a efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 132/14.01.2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție, precum și a deciziei civile nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a CivilăSe susține că instanța a considerat, în mod greșit, că decizia civila nr. 1182/2008 a C. secția a IV-a are putere de lucru judecat și că, pe cale de consecință, în cauză sunt "incidente dispozițiile art. 1, 7, 9 și art. 19 alin 2 si 4 din Legea nr. 10/2001 care instituie doar un drept de preemțiune asupra spatiilor adăugate imobilului, iar nu dispozițiile art. 19 alin 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța nu a mai procedat în prezenta cauză la cercetarea fondului în sensul de a stabili dacă apartamentul nr.1 reprezintă un imobil nou și ce pondere au lucrările realizate de Stat în imobil.
In fapt, prin Decizia nr. 1182/04.07.2008 a C. secția a IV-a nu s-a hotărât altceva decât să se păstreze hotărârea din fond și de apel care a respins acțiunea fără a se intra în cercetarea fondului pricinii, admițându-se aceeași excepție a autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 132/2004 a ICCJ.
Numai în considerentele Deciziei din recurs se regăsesc referiri la art. 19 din legea 10/2001.
In doctrina se arata însă că nu se bucura de autoritate de lucru judecat acele considerente pe care nu se sprijină soluția din dispozitiv și care "nu conțin în ele soluții care să fi fost adoptate în urma dezbaterii judiciare, cu respectarea dreptului la apărare, ceea ce sta în fundamentul principiului autorității de lucru judecat".
Nu intra în puterea lucrului judecat acele considerente "care aduc soluții în conținutul motivării «pe cale ocolita», după încheierea dezbaterilor judiciare, de natură să surprindă părțile, ci sunt acelea care dau dezlegare unor aspecte ale procesului supuse contestației părților și examinării de către instanța, cu respectarea așadar a fundamentului autorității de lucru judecat (contestație și dezbatere, verificare jurisdicțională". - Autoritatea de lucru judecat a considerentelor - Judecător Doctor A. N. - ICCJ.
Or, în dosar nr._ nu s-a pus în dezbaterea părților aplicarea art. 19 din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt, singura chestiune supusa dezbaterii părților fiind aceea a autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 132/2004 a ICCJ față de care s-au pronunțat hotărârile din fond și apel.
In aceste condiții, argumentele "adiacente" cuprinse pentru prima dată în motivarea instanței de recurs, relative la aplicarea art. 19 alin 2 și 4 din Legea nr. 10/2001, care nu au făcut obiectul analizei în fazele anterioare ale judecății, nu intră în puterea lucrului judecat, nefiind de natură să producă acest efect, față de argumentele arătate anterior.
A treia critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Se susține că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, ceea ce presupune accesul efectiv la justiție pentru judecarea unei cauze.
Or, până în prezent, nici o instanță nu a analizat efectiv care este situația de fapt a lucrărilor de intervenție care s-au realizat în imobil după naționalizare, dacă sunt considerate construcții noi ori simple intervenții funcționale asupra imobilului, care nu-l transforma într-un imobil nou, chestiuni esențiale la care se raportează aplicarea art. 1, 7, 9, 10 și 19 din Legea nr.10/2001.
Toate instanțele s-au rezumat să invoce autoritatea sau puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 132/2004 a ICCJ care a reținut că apartamentul a fost edificat din fondurile Statului.
Dar Decizia de casare 1097/2007 din prezenta cauza, pronunțată de C. secția a III-a, a stabilit cu putere de lucru judecat și cu forța obligatorie pentru instanțele de rejudecare ca Decizia nr. 132/2004 a ICCJ NU are autoritate de lucru judecat pentru soluționarea prezentei cauze!, acțiunea precizata fiind întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
A arătat mai sus motivele pentru care considerentele Deciziei nr. 1182/2008 a C. secția a IV-a relative la aplicarea în speță a art. 19 alin 4 și 2 din Legea nr. 10/2001 nu produc efectul puterii de lucru judecat în prezenta cauză, care să împiedice instanța la propria-i analiza a normelor de drept aplicabile situației de fapt.
Mai mult, a observat faptul că, fără a analiza situația de fapt, prin Decizia nr. 1182/2008 instanța nu a reținut decât că apartamentul nu poate fi restituit în natură față de dispozițiile art. 19 alin 2 și 4, dar nu a analizat sub nici o formă dispozițiile art. 19 alin 1 pe care se întemeiază prezenta acțiune și nici nu a arătat că imobilul nu s-ar încadra în dispozițiile art. 19 alin 1.
Or, a respinge pentru autoritate de lucru judecat o acțiune întemeiată esențial pe dispozițiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 fără ca vreo instanță să fi analizat efectiv vreodată aceste pretenții ale reclamantului, reprezintă o grava încălcare a dreptului constituțional privind accesul la justiție, care nu se rezuma la un acces formal, ci la un acces efectiv.
Oricum, ipoteza vizata de Decizia nr.1182/2008 este străină de prezenta cauza și vizează situația "imobilelor construcții cărora le-au fost adăugate, pe orizontală sau pe verticală, în raport de forma inițială, "corpuri suplimentare de sine stătătoare" ceea ce nu este cazul.
În fapt, apartamentul în discuție este parte din imobilul naționalizat de la reclamantă, în imobil fiind realizate de Stat numai lucrări funcționale de amenajare a mansardei ca apartament locuibil așa cum a rezultat și din adresele emise de PMB aflate la dosar.
Din adresele privind situația juridică rezulta clar că apartamentul în cauză face parte din imobilul care a fost naționalizat în baza Decretului 90/ 1952 de la I. S., în care Statul a adus modificări funcționale.
Art. 19.1 din Normele metodologice de aplicare a legii 10 /2001 a arătat expres că lucrările de amenajare funcțională nu reprezintă lucrări de edificare a unui imobil nou.
In acest sens este și practica constantă a ICCJ.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat să constate ca în mod greșit a respins instanța acțiunea fără a intra în cercetarea situației de fapt funcție de care se stabilesc normele de drept incidente.
In mod greșit a stabilit instanța că nu are calitate de persoana îndreptățită la restituirea apartamentului nr. 1 din imobil, deși spațiile din apartament fac parte din imobilul naționalizat, apartamentul "nu este un corp nou adăugat pe orizontală sau pe verticală", ci a fost amenajat în corpul clădirii sale, astfel cum se afla la naționalizare, prin realizarea unor lucrări de amenajare funcționala (consolidarea planșeului, compartimentare ).
Suprafața acestui apartament nu este o suprafața care să nu fi făcut parte din imobil la data naționalizării, aspect relevant pentru soluționarea cauzei față de dispozițiile art. 1, 7,9 și 19 din legea 10/2001 și din Norme.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului și admiterea acțiunii.
Calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului determină justificarea interesului pentru admiterea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare comparare încheiat cu încălcarea interdicției legale prevăzută de art. 21 alin 5 din Legea nr.10/2001.
Ultima critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Se arată că dispozițiile art. 21 alin 5 din legea 10/2001 au fost adoptate ca dispoziții autonome prin legea 247/2005. Interdicția de înstrăinare nu are ca obiect doar unitățile deținătoare. Legea nu face distincție în acest sens și nici cel ce aplica legea nu poate adăuga Ia lege.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că nu este fondat pentru următoarele motive:
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă este nefondat, având în vedere următoarele aspecte:
Dispozițiile legale sus-menționate se referă la douã sunt ipoteze:
a) hotãrârea recuratã este lipsitã de temei legal. Se au în vedere acele situații în care considerentele hotãrârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea datã litigiului sau hotãrârea nu este motivatã în drept;
b) hotãrârea atacatã a fost datã cu încãlcarea sau aplicarea greșitã a legii. Sunt vizate situațiile în care instanța evocã normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauzã, dar le încalcã „în litera sau spiritul lor” ori le aplicã greșit, consecințã a unei interpretãri eronate a legii.
În cauza de față, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 din Codul de procedură civilă, aplicarea greșită a efectelor puterii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Jjustiție, precum și de decizia civilă nr. 1182/4.07.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, încălcarea art. 6 din Cedo și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prima critică referitoare la nerespectarea de către Tribunalul București a îndrumărilor obligatorii date de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 1097/11.06.2007 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 1097/11.06.2007 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă, a fost admis recursul declarat de către recurenta-reclamantă, a fost casată decizia civilă nr. 1655/11.10.2006 pronunțată de către Tribunalul București, a fost admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 184/2005, a fost desființată sentința civilă apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanța competentă, respectiv Judecătoria Sectorului 4 București.
În considerentele hotărârii menționate, s-a reținut ca fiind incident numai motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă referitor la faptul că actele de procedură au fost îndeplinite de către un judecător necompetent, din punct de vedere material. Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că soluționarea cauzei revenea Judecătoriei Sectorului 1 București, și nu Tribunalului București.
În raport de motivul de recurs considerat întemeiat, instanța de recurs a admis calea de atac exercitată de către recurenta-reclamantă și a dispus trimiterea cauzei în vederea rejudecării de către o instanță competentă, din punct de vedere material.
Prin decizia civilă nr. 1097/11.06.2007 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă nu au fost dezlegate alte probleme de drept, deși, prin recursul declarat a fost invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă referitor la greșita soluționarea a excepției autorității de lucru judecat.
Se constată că instanța de control judiciar nu a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) apreciind că nu mai este necesar având în vedere soluționarea recursului în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct.5) din Codul de procedură civilă, care a fost găsit întemeiat.
Având în vedere această situație, se constată că nu există nicio îndrumare a instanței de control judiciar cu privire la aplicabilitatea/inaplicabilitatea efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, precum și de decizia civilă nr. 1182/4.07.2008 pronunțată de Curtea de Apel București.
Pe cale de consecință, instanța, în rejudecare, în mod corect, a soluționat cauza având în vedere existența și efectele deciziei civile nr. 132/14.01.2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție și a deciziei civile nr. 1182/4.07.2008 pronunțate de Curtea de Apel București
Pentru motivele expuse, Curtea constată că nu este întemeiată critica formulată de către recurenta-reclamantă cu privire la nerespectarea îndrumărilor obligatorii date de instanța de recurs de către instanța de rejudecare, deoarece singura îndrumare a fost cea referitoare la instanța competentă să soluționeze cauza, din punct de vedere material.
Cu privire la cea de-a doua critică formulată referitoare la aplicarea efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 132/14.01.2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a deciziei civile nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, Curtea constată că nu este întemeiată, pentru următoarele motive:
În primul rând, Curtea constată că între părți s-au mai desfășurat cel puțin 3 procese:
Primul proces, a avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București, .. 59 și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foști chiriași, inclusiv cu N. I. S..
Acest proces a fost finalizat în mod definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care recurenta-reclamantă a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, cu excepția apartamentului nr. 1 deținut de către N. I. S..
Astfel, se constată că recurenta-reclamantă a pierdut procesul în raport cu N. I. S., care și-a păstrat în mod definitiv și irevocabil dreptul de proprietate asupra ., din București, .. 59, sector 1.
Instanța de recurs învederează că nu pot fi ignorate considerentele și dispozitivul soluției pronunțate cu privire la acest aspect, așa cum nu pot fi ignorate nici considerentele și dispozitivul referitor la admiterea acțiunii în revendicare cu privire la restul imobilului litigios.
Din analiza considerentelor deciziei civile nr. 132/14.01.2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție, care explicitează și lămuresc soluția pronunțată, rezultă că, la pronunțarea soluției s-a avut în vedere faptul că apartamentul 1 „ a fost edificat ulterior naționalizării, prin investiții ale statului, motiv pentru care vânzarea apartamentului către N. I. S. a fost pe deplin legală”. S-a mai reținut că „apartamentul nu a aparținut niciodată lui I. S. E. și autorilor săi”.
Aceste considerente ale instanței superioare reprezintă argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare și a acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către N. I. S. și nu pot fi ignorate.
Recurenta-reclamantă dorește ca instanțele să ignore aceste considerente și să analizeze pretențiile sale, fără a ține cont de împrejurarea că s-a statuat în mod definitiv și irevocabil, că nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra ap.1, ., din București, .. 59, sector 1.
Această doleanță a recurentei-reclamante încalcă principiile generale ale dreptului, inclusiv principiul puterii de lucru judecat și nu își găsește suportul legal prin invocarea vreunei dispoziții legale.
În ceea ce privește decizia civilă nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, Curtea constată că nici această hotărâre nu poate fi ignorată, așa cum pretinde recurenta-reclamantă, deoarece a avut ca obiect revendicarea aceluiași ap.1, ., din București, .. 59, sector 1, fiind formulată în contradictoriu cu N. I. S..
În cadrul acestui proces, recurenta-reclamantă și-a justificat calitatea de proprietar invocând și dispozițiile art. 7, 9, 19 și 21 din Legea nr. 10/2001, împrejurare care rezultă din chiar practicaua hotărârii. Fiind invocate dispozițiile legale menționate, instanța de recurs a analizat argumentele recurentei în justificarea calității sale de proprietar și le-a înlăturat cu motivarea că „fostul proprietar, care formulează o notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu are nici un drept de proprietate asupra suprafeței construite adăugate, ci doar un drept de preemțiune, dar în condițiile în care această suprafață ar reintra în patrimoniul statului”.
Astfel, instanța de judecată a analizat incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește justificarea calității de proprietar asupra suprafeței construite adăugate și a înlăturat susținerile recurentei.
În această situație, în care însăși recurenta-reclamantă I. S. E. a pus concluzii orale în fața instanței cu privire la aplicabilitatea și efectele dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, iar instanța a analizat susținerile acesteia și a justificat în mod argumentat înlăturare lor, critica formulată în sensul că niciodată nu au fost analizate dispozițiile art. 19 din Lege nr. 10/2001 este contrazisă în mod evident de conținutul deciziei civile nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, aflată la filele 76-81 din vol. I, dosar TB.
Curtea învederează că, în cel de-al doilea proces, au fost analizate argumentele recurentei referitoare la justificarea calității sale de proprietar, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 19 din Legea nr.10/2001 (dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței construite adăugate de către fostul proprietar căruia i se restituie în natură imobilul preluat abuziv).
Același argument invocat în justificarea calității de persoană îndreptățită este menționat și în prezenta cauză, motiv pentru care nu se poate face abstracție de considerentele și decizia civilă nr. 1182/04.07.2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, în dosarul nr._ .
Astfel, susținerea recurentei-reclamante privitoare la faptul că analizarea incidenței dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu s-a realizat de către în procesul anterior, sunt nefondate.
Pentru motivele expuse, se constată că nu este fondată cea de-a doua critică formulată.
Cu privire la cea de-a treia critică formulată referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că nu este fondată această critică, deoarece Tribunalul București a acordat în mod corect relevanță juridică efectelor deciziei civile nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, care a statuat în mod irevocabil asupra faptului că recurenta-reclamantă nu își poate justifica calitatea de proprietar asupra ap.1, ., din București, .. 59, sector 1, deținut de către N. I. S., prin invocarea dispozițiilor art. 19 din Lege anr.10/2001.
În aceste condiții, Curtea reține că este nu numai greșită, dar și inexplicabilă critica formulată de către recurenta-reclamantă, care a promovat cel puțin 3 procese civile, care au avut ca obiect redobândirea dreptului de proprietate asupra ., din București, .. 59, sector 1.
De asemenea, prin decizia civilă nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, s-a statuat în mod definitiv și irevocabil că apartamentul nu a aparținut niciodată lui I. S. E. și autorilor săi” și că aceasta nu își justifică calitatea de proprietar, în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În toate cazurile, instanțele de judecată au analizat și argumentat motivele pentru au reținut că recurenta-reclamantă nu își justifică calitatea de proprietar asupra apartamentului litigios, nici din perspectiva dreptului comun, nici din prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Având în vedere analiza realizată în procesele civile anterioare, faptul că nu s-a schimbat cu nimic situația juridică a recurentei-reclamante, care a invocat aceleași argumente, Curtea constată că, în mod corect, a procedat Tribunalul București, acordând eficiență juridică efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 132/14.01.2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție și a deciziei civile nr. 1182/2008 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă.
Curtea învederează că acordarea eficienței juridice a puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este în concordanță cu exigențele dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Cedo.
Pentru toate motivele expuse, va fi înlăturată și cea de-a treia critică formulată.
În ceea ce privește ultima critică formulată privitoare la aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că și această critică este nefondată, deoarece interdicția de înstrăinare se referă la regiile autonome, societățile sau companiile naționale/ societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar ori (în anumite condiții) minoritar, sau care sunt deținute de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public și care au în patrimoniul/deținerea lor imobilul notificat.
Interdicția menționată nu își găsește aplicabilitatea în ipoteza în care imobilul notificat se află în proprietatea unei terțe persoane, al cărui drept de proprietate asupra imobilului a fost confirmat prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Astfel, Curtea învederează că N. I. S., în calitate de proprietar al ap.1, ., din București, .. 59, sector 1 avea posibilitatea de a-și exercita toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nefiind aplicabilă interdicția reglementată de dispozițiile art. 21 din Legea nr.10/2001.
Mai mult, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate este cu atât mai explicabilă și mai fundamentată cu cât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin decizia civilă nr. 132/14.01.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, precum și prin hotărârile judecătorești care au fost pronunțate în dosarul nr._/299/2009, disjuns din prezentul dosar.
Ținând cont de toate argumentele menționate, va înlătura și ultima critică formulată.
Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că toate criticile formulate au fost considerate neîntemeiate, fiind aplicate în mod corect dispozițiile art. 315 din Codul de procedură civilă, dispozițiilor art. 19 și 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și efectele puterii de lucru judecată, motiv pentru care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă.
În conformitate cu art. 312 alin. (1), va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-reclamantă I. S. E., împotriva sentinței civile nr. 1024/17.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți N. I. S., J. C. M. B. și C. G. al M. București prin Primarul G..
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, având în vedere că recurenta-reclamantă se află în culpă procesuală prin declanșarea prezentului litigiu, va dispune obligarea acesteia la plata către intimata J. C. M. B. a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, aferent căii de atac a recursului, conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către de recurenta-reclamantă I. S. E., împotriva sentinței civile nr. 1024/17.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți N. I. S., J. C. M. B. și C. G. al M. București prin Primarul G..
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata J. C. M. B. a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. G. D. FlorelaMoraru D. L.
GREFIER,
S. V.
RED. Jud. DZ//14.07.2015
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 176/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 756/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
