Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1235/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1235/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-11-2015 în dosarul nr. 1235/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1235
Ședința publică de la 17.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de formulate de recurentul-reclamant M. București prin Primar General, împotriva deciziei civile nr.1571 A din 28.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. V., C. (fostă S.) G., SCAVL B. SA, și intimații-intervenienți I. Z. L. Antoinette, T. G. A., P. J., D. T., A. R. V., T. M.-C..
Cauza are ca obiect: constatare nulitate act juridic.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 10.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea, la data de 17.11.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 12.10.2012 cu nr._, reclamantul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, a chemat în judecată pe pârâții S. V., C. (fostă S.) G. și S.C. A.V.L. B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr._/26.07.1995, nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.1639/25.03.1997, ambele încheiate de S.C. A. B. S.A. cu ceilalți pârâți pentru locuința din București, .. 64, corp B, ., sector 4, și să se dispună evacuarea pârâtei C. G. din imobilul menționat pentru lipsa titlului, cu obligarea acesteia la plata lipsei de folosință calculată la valoarea chiriei stabilite potrivit O.U.G. nr. 40/1999 și Legii 114/1996, de la data introducerii acțiunii și până la eliberarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului de închiriere nr._/26.07.1995 încheiat în temeiul Legii 5/1973 între pârâții . calitate de locator și pârâtul S. V., în calitate de locatar, acesta din urmă a dobândit folosința locuinței din București, ..64, corp B, .. Conform conținutului său, contractul de închiriere menționat s-a încheiat conform Legii 17/1994, pe baza comunicării nr._/09.03.1995, pentru un termen de 1 an, cu titular de contract S. V.. În virtutea calității de chiriaș astfel dobândită și după căsătoria să din 26.10.1996 încheiată cu S. G., în prezent C. (după divorț), ulterior, în temeiul Legii 112/1995, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.1639/25.03.1997. Aceste două contracte sunt nule absolut.
Potrivit Legii 5/1973 și HCM 860/1973, în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, după adoptarea Legii 69/1991, locuințele din fondul locativ de stat, nou construite sau devenite disponibile ca urmare a eliberării lor de către foștii chiriași, se atribuiau de către primării „în cotă” către unitățile din raza lor teritorială (societăți comerciale, regii autonome, instituții, alte organizații angajatoare). „C.” se determina pe baza necesarului de locuințe de la nivelul unității, prin raportare la întregul necesar al localității și disponibilităților existente. La rândul lor, aceste unități, prin organele lor de conducere și după caz, cu acordul sindicatului, stabileau beneficiarul locuinței atribuite dintre salariații lor, pe baza unei ordini de priorități prestabilite și înmânau o „înștiințare” către locator în scopul încheierii contractului de închiriere.
Prin urmare, închirierea nu se putea face decât pe baza unei „repartiții” emisă de primărie către un angajator din circumscripția sa administrativă și apoi, pe baza unei înștiințări, emisă de angajator către locator în beneficiul salariatului. Determinant era raportul de muncă dintre aceștia. O altă condiție rezultată din economia Legii 5/1973, era ca închirierea să respecte norma locativă de persoană. Nu se puteau închiria locuințe cu suprafețe excedentare, decât în situații excepționale prevăzute de art. 7 din lege.
În contextul acestor operațiuni administrative, autoritățile locale verificau îndeplinirea condițiilor de repartizare, angajatorii pe cele de ordin subiectiv și respectarea ordinii de priorități la atribuire, ceea ce nu excludea însă dreptul, dar și obligația locatorului de a verifica la închiriere îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea contractului de locațiune.
În ceea ce privește contractul de închiriere nr._/26.07.1995, încheierea s-a efectuat pe baza repartiției Primăriei Sectorului 4 București nr._/09.03.1995 și comunicări fără număr și fără dată emise în beneficiul pârâtului S. V. de către Sindicatul Particularilor din România, dar sub semnătura și ștampila unei societăți comerciale „Stratos” .. De aceea, actul de atribuire este ineficient.
Însă atribuirea a fost nelegală, întrucât pârâtul S. V. nu era salariat al sindicatului, de aceea nu putea beneficia de o locuință atribuită de către acest organism. Mai mult, pentru a justifica atribuirea unei locuințe compuse din două camere și dependințe cu suprafețe excedentare, pârâtul S. V. a declarat fals că va locui împreună cu copiii săi, însă aceștia erau în îngrijirea fostei sale soții, fapt ce a determinat ulterior închirierea numai în beneficiul său exclusiv.
Ceea ce a format convingerea existenței fraudei și conivenței dintre . pârâtul S., a fost termenul de valabilitate al contractului de închiriere, limitat doar la 1 an. De regulă, perioada contractuală era stabilită în raport de termenul prorogării legale, care opera pentru 5 ani. Cu toate acestea, folosința temporară era permisă la vremea respectivă numai în situații speciale și excludea dreptul chiriașului de prelungire a locației, întrucât era admisă numai pentru rezolvarea unor cazuri sociale urgente, prin atribuirea unei locuințe sociale pe criterii stabilite de autoritățile locale conform OG 19/1994 raportat la Anexă 6 din Normele metodologice, aprobate prin HG 391/1993, alte situații nefiind permise.
Dar locuința atribuită pârâtului nu era o locuință socială. Așadar, procedând în acest mod, locatorul a înțeles să dea totuși eficiență repartițiilor nelegale, stabilind însă doar o locație provizorie, considerând că astfel nu își asumă răspunderea.
Pe de altă parte, mai arată reclamantul, vânzarea prin contractul de vânzare cumpărare nr.1639/25.03.1997, încalcă prevederile art.3 raportat la art.9 din lege, întrucât locuința vândută nu constituie un apartament în sensul legii. Dacă potrivit art.3 alin 2, Legea 5/1973 a permis închirierea apartamentelor către mai multe familii, determinantă fiind respectarea normei locative, Legea 112/1995 a limitat expres vânzarea suprafețelor locative care, la data trecerii în proprietatea statului, constituiau o singură unitate locativă de sine stătătoare, așa cum a fost determinată prin construcție. Și aceasta indiferent dacă, ulterior trecerii în proprietatea statului, s-au efectuat modificări constructive interioare ori suprafața locativă de sine stătătoare a fost luată în evidență că reprezentând două sau mai multe apartamente sau locuințe în sensul Legii 5/1973.
Or, în ceea ce privește locuința vândută în baza contractului de vânzare cumpărare nr.1639/25.03.1997, aceasta nu reprezintă și nu reprezenta nici la data preluării o unitate de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcție. Prin urmare, nu constituie un apartament care să poată face obiectul art.9 din Legea 112/1995. Locuința cumpărată este compusă din două camere și bucătărie, precum și dependințe la comun în suprafață utilă de 46,53 mp și este situată la etajul I al corpului B de construcție, din București, ..64, sector 4. La origine, imobilul din ..64, compus din parter și etaj, a reprezentat o singură unitate locativă ca patru camere, baie, bucătărie, cămară oficiu și WC la parter și patru dormitoare, baie, cămară și cameră depozitare la etaj. Prin recompartimentarea ulterioară a etajului I și schimbarea destinației unor încăperi au rezultat două locuințe, cea închiriată și cumpărată de pârâții S. și secundă, compusă din două camere și dependințe, toate în suprafață utilă de 44,78 mp, vândută la rândul ei nelegal.
În consecință, având în vedere lipsa titlului locativ, se impune evacuarea pârâtei C. G. din imobil, căreia i s-a atribuit în urma partajului după divorț acest imobil și obligarea la plata lipsei de folosință.
Toate neregularitățile privind cele două contracte au fost sesizate municipalității de către moștenitorii foștilor proprietari. Municipalitatea a fost obligată judiciar la predarea întregului imobil către moștenitori, conform sentinței civile nr.2142/1998, însă nu a putut executa obligația instituită datorită vânzării incriminate. Interesul reclamantului este determinat de executarea integrală a obligațiilor instituite judecătorește, fără de care actul de jurisdicție este lipsit de efecte contrar prevederilor art.6 CEDO, de evitarea plății despăgubirilor prevăzute de Legea 247/205, dar și de restabilirea ordinii publice, grav încălcate prin actele frauduloase încheiate între pârâți.
Mai precizează reclamantul că, la rândul lor, moștenitorii foștilor proprietari au solicitat constatarea nulității acestor contracte, însă fără succes. De asemenea, au formulat acțiune în revendicare în dosar nr._ al Judecătoriei Sectorului 4 București, în prezent suspendat.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul pârâților.
La data de 07.02.2013 (fila 134), au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului intervenienții I. Z. L. Antoinette, T. G. A., P. J., D. T., A. R. V. și T. M. C., solicitând admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată, cu motivarea că intervenienții sunt proprietarii imobilului în litigiu situat în București, ..64, sector 4, acesta fiindu-le restituit prin sentința civilă nr.2142/03.03.1998 și prin Dispoziția Primarului General nr.1613/29.06.1998. Posesia le-a fost însă restituită numai pentru suprafața de 457,91 mp, teren liber de construcții din totalul de 527 mp, așa cum rezultă din Protocolul nr._/31.07.2012 eliberat de Administrația Fondului Imobiliar, precum și pentru parte din construcție, mai puțin locuințele de la etaj înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare nr.360/25.09.1996 încheiat cu Bădîrcă V. și V. și prin contractul de vânzare cumpărare nr.1639/25.03.1997 încheiat cu S. V. și C. G..
Astfel, în vederea realizării dreptului reconstituit prin sentința civilă nr.2142/03.03.1998, intervenienții au fost nevoiți să promoveze noi acțiuni, prima privind declararea nulității celor două contracte de vânzare cumpărare și secundă pentru revendicarea locuințelor vândute pe calea dreptului comun. Fondat pe aceste premise, este evident interesul intervenienților de a se declara nulitatea celor două contracte. S-ar crea posibilitatea executării integrale a obligației de restituire impusă în sarcina municipalității prin sentința civilă nr.2142/03.03.1998. Sunt astfel îndeplinite condițiile admiterii în principiu a cererii de intervenție.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii 5/1973 și 112/1995, fiind solicitate în probațiune probele cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză în construcții.
Pârâta C. G., legal citată, prin întâmpinare și cerere reconvențională (fila 185), a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, în situația admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv să fie obligată reclamanta la plata către pârâți a sumei reprezentând contravaloarea imobilului calculată la valoarea de circulație a acestuia, cu stabilirea în favoarea sa a unui drept de retenție.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, cu motivarea că imobilul ce face obiectul prezentei cauze le-a fost vândut de reclamantă în baza Legii 112/1995, regimul juridic aplicabil imobilelor vândute în temeiul acestei legi fiind reglementat de dispozițiile speciale ale Legii 10/2001. Potrivit dispozițiilor imperative ale art.45 alin 5 din legea 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezenței legi. Reclamanta a fost parte în toate procesele având ca obiect imobilul în litigiu, astfel că putea, în termenul prevăzut de legea specială, termen care a fost prelungit de nenumărate ori, să solicite anularea contractelor.
În motivare, pârâta a arătat că contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul întocmirii sale, iar acțiunea reclamantei este inadmisibilă, aceasta invocându-și propria culpă în încheierea contractului. În ceea ce privește contractul de închiriere, arată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii 5/1973, în baza repartiției Primăriei Sectorului 4 București_/09.03.1995. Au fost respectate și dispozițiile art.3 raportat la art.9 din Legea 112/1996, la momentul cumpărării imobilul cumpărat fiind catalogat de stat ca apartament.
În drept au fost invocate dispozițiile art.115 – 119 și urm. C pr civ, fiind solicitate în probațiune probele cu înscrisuri și expertiză evaluatorie.
Prin întâmpinare la cererea de intervenție accesorie (fila 181), aceiași pârâți au solicitat respingerea acesteia, cu motivarea că este inadmisibilă, intervenienții mascând prin cererea formulată o pretenție proprie cu privire la imobilul în litigiu.
Ceilalți pârâți, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr._/15.10.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, a respins ca prescrisă acțiunea principală formulată de reclamantul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva pârâților S. V., C. (fostă S.) G. și S.C. A.V.L. B. S.A. și a respins ca lipsită de interes acțiunea reconvențională formulată de pârâta C. (fostă S.) G. împotriva reclamantului M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut dispozițiile art. 137 alin. 1 C.pr.civ. potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâta C. G. prin întâmpinarea formulată în cauză.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1639/25.03.1997 (fila 12), încheiat între pârâții S.C. A. B. S.A. și S. V. și S. G., aceștia din urmă au dobândit în proprietate imobilul situat în București, ..64, corp B, ., sector 4, compusă din două camere, vestibul, bucătărie, baie, cameră serviciu, în suprafață utilă de 46,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 15,95 % din imobil. Odată cu locuința s-a vândut și o cotă indiviză de 15,95% din părțile de folosință comune ale imobilului și teren situat sub construcție.
În cuprinsul contractului s-a făcut mențiunea expresă că locuința se vinde în baza Legii 112/1995, la cererea nr.3934/21.09.1996 depusă de S. V., care o deține cu contractul de închiriere nr._/26.07.1995.
Față de temeiul legal în baza căruia locuința menționată a fost vândută pârâților S., se impune a se stabili regimul juridic aplicabil contractului de vânzare cumpărare nr. 1639/25.03.1997. Astfel, instanța a apreciat că acestui contract îi sunt aplicabile dispozițiile speciale derogatorii ale Legii 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv. Prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin (1) din Legea 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
(2¹) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.
(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Conform dispozițiilor alin. (5) al aceluiași text de lege, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezenței legi, Norma metodologica de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăzând că termenul prevăzut la alin. (5) al art. 45 din lege este un termen special de prescripție care înlătura dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Având în vedere aceste dispoziții legale, văzând că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1639/25.03.1997 a fost înregistrată la instanță la data de 12.10.2012, instanța a apreciat că în cauză este împlinit termenul de prescripție reglementat de art. 45 alin 5 din Legea 10/2001, urmând a admite, în consecință, excepția prescripției dreptului la acțiune invocat prin întâmpinare și a respinge ca prescrisă acțiunea principală.
Apreciind că intervenită prescripția dreptului la acțiune, instanța a apreciat că în cauză nu se mai pot lua în discuție aspectele invocate de reclamantă cu privire la nulitatea contractului de închiriere nr._/26.07.1995 care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.1639/25.03.1997. În ceea ce privește cererea de evacuare și obligarea la plata lipsei de folosință, aceasta este neîntemeiată câtă vreme pârâții dețin un titlu locativ ce nu a fost desființat.
Față de soluția pronunțată, instanța a apreciat ca lipsită de interes acțiunea reconvențională formulată de pârâta C. G. în cauză, urmând a o respinge ca atare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, în motivarea cererii arătând că soluția instanței de fond este greșită, întrucât în cauză nu este intervenită prescripția, având în vedere că, deși este vorba de un imobil ce face parte din categoria celor preluate abuziv, totuși termenul de prescripție pe un an este instituit pentru foștii proprietari sau moștenitori ai acestora, și nu pentru terți sau stat.
Or, în cauza de față, incidente sunt art. 1246 alin. 1, art. 1247, art. 1249 și art. 2501 alin. 1 și alin. 3 C.civ., astfel că prezența acțiune este imprescriptibilă, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare putând fi cerută oricând.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 282-298 Cod proc.civ.
La data de 28.08.2014, reclamantul M. București prin Primarul General, în a depus motive de apel suplimentare, criticând sentința pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanțe, în motivarea cererii arătând următoarele:
1. Hotărârea este contradictorie. În opinia apelantului, considerentele hotărârii sunt contradictorii în raport de dispozitiv. Instanța a respins acțiunea în întregul său ca fiind prescrisă, deși excepția admisă la cererea pârâților a vizat numai petiția privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare. Însă, raportat la considerentele hotărârii, cererea premisă privind nulitatea contractului de închiriere și cererea subsecventă de evacuare nu puteau fi respinse ca fiind prescrise, ci, fie ca lipsite de interes, fie ca nefondate. Însă, din dispozitiv nu rezultă acest lucru.
2. Instanța nu a pus în discuția părților cererea privind nulitatea contractului de închiriere și cererea de evacuare. Trebuia să o facă, indiferent că admiterea excepției prescripției nulității contractului de vânzare-cumpărare prefigura și soluția celor două cereri. A rămas în pronunțare asupra excepției prescripției fără să dezbată în contradictoriu, cererile cu pricina, lipsind părțile de dreptul lor la apărare.
3. Instanța a lăsat practic nesoluționate cele două cereri sus-precizate. Deși prin considerentele hotărârii, instanța a reținut că prin admiterea prescripției nu se mai justifică cercetarea legalității contractului de închiriere, iar evacuarea este neîntemeiată, acest lucru nu poate să suplinească lipsa unei soluții specifice din dispozitiv.
4. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, solicită respingerea acesteia cu motivarea că acțiunea introductivă nu a fost formulată în temeiul Legii nr.10/2001, ci în temeiul dreptului comun, respectiv art. 966 rap. la art. 948 C.civ., conf. disp. art. 3 și art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995 și art. 9 și art. 13 din Legea nr. 5/1973, precum și în baza art. 1831 și 1832 și art.1530 și urm. din Noul Cod Civil. Cererea are un caracter complex și nu vizează numai nulitatea vânzării ci și a actelor premisă, contractul de închiriere - act de natură să confere locatarului vocația la cumpărare. În lipsa acestei vocații, evident, dreptul de cumpărare nu se putea naște. Ca atare, nulitatea vânzării este subsecventă nulității închirierii, și astfel, actul de vânzare este lipsit de cauză pentru motive de drept comun.
B) Cererea de nulitate nu este promovată potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile speciale ale art. 45 alin. 5 din aceeași lege.
Prescripția specială instituită de art. 45 alin. 5 din lege nu poate fi aplicată pentru alte cauze de nulitate peste cele prevăzute la art. 45. Sintagma „indiferent de cauza de nulitate” nu poate privi decât cauzele prevăzute în legea specială și nu cauze de drept comun, cum ar fi capacitatea, consimțământul, cauza juridică și obiectul. Ci numai cauze ce decurg din lipsa titlului de preluare sau preluarea abuzivă a imobilului. Or, după cum se observă, nulitatea invocată are mai multe considerente ce vizează condițiile esențiale de drept comun ale vânzării și nu lipsa titlului vânzătorului.
C) Acțiunea prevăzută de art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este numai la îndemâna persoanelor îndreptățite la aplicarea măsurilor reparatorii. Deci, acțiunea are un caracter limitat și special, corespunzător normei reparatorii și este supusă prin excepție unei prescripții speciale, conform art. 45 alin. 5 din lege. Nu înseamnă însă că printr-o asemenea prevedere se înlătură orice cale de atac împotriva unui act profund ilicit, contrar ordinii publice protejate prin dispoziții imperative și care vatămă, afectează interesul general obștesc, sau chiar drepturile terților. Ar însemna să i se acorde o protecție excepțională, peste intenția legiuitorului, care a înțeles să limiteze temporal numai acțiunile persoanelor îndreptățite împotriva dobânditorilor bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în scopul stabilității raporturilor juridice.
D.) Arată că prin cererea de chemare în judecată interesul promovării acestei acțiuni a fost determinat în principal de restabilirea ordinii publice, grav încălcate prin actele frauduloase încheiate între pârâții cauzei. Însă și de executarea integrală a obligațiilor instituite judecătorește, fără de care actul de jurisdicție este lipsit de efecte contrar prev. art.6 din CEDO. Astfel, acțiunea este de natură să corecteze situația juridică a imobilului, în condițiile în care dreptul intervenienților a fost recunoscut judiciar în favoarea foștilor proprietari potrivit sentinței civile nr. 2142/1998, care astfel beneficiază de un bun actual în sensul CEDO. Conform interpretării tratatului în cauza A. și alții contra României, recunoașterea judiciară a dreptului instituie în sarcina statului obligația de restituire său de justă dezdăunare. Interesul apelantului este determinat de executarea integrală a obligațiilor instituite judecătorește, fără de care actul de jurisdicție este lipsit de efecte contrar prev. art. 6 din CEDO, de evitarea plății despăgubirilor potrivit art. 41 din CEDO și a celor prevăzute de Legea nr. 247/2005, dar și de restabilirea ordinii publice, grav încălcate prin actele frauduloase încheiate între pârâții cauzei.
Pentru toate aceste motive solicită admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanțe.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 282 și urm. Cod procedură civilă, art. 966 rap. la art. 948 C.civ., conf. disp. art. 3 și art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 și art. 9 și art. 13 din Legea nr. 5/1973, precum și în baza art. 1831 și art. 1832 și art. 1530 și urm. Cod Civil.
În conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ. solicită judecarea în lipsă.
Numiții A. R. V., I. Z. L. Antoinette, T. G. A., P. J., D. T. și T. M.-C., în temeiul art. 293¹ C.pr.civ., au formulat cerere de aderare la apelul Municipiului București, solicitând anularea sentinței civile nr._/15.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea sa pe fond, în motivare arătând că prin sentința civilă nr._/15.10.201 a fost respinsă în principiu cererea lor de intervenție în interesul reclamantului M. București, considerând că nu sunt îndeplinite disp. art. 49 C.pr.civ. Prin aceeași sentință a fost respinsă și acțiunea introductivă ca fiind prescrisă, împotriva căreia reclamantul a declarat apel.
Precizează că nu au declarat apel principal împotriva acestei hotărâri, întrucât sentința nu le-a fost comunicată, însă sunt îndreptățiți să adere la apelul reclamantului în condițiile art. 293 ind. 1 C.pr.civ. Învederează că sentința civilă nr._/15.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, este vădit nelegală. Cererea de intervenție accesorie a fost respinsă pe motiv că nu justifică un interes potrivit art. 49, respectiv, deoarece nu există riscul ca intervenienții să fie chemați ulterior în judecată de către reclamanți. Însă, interesul exercițiului unei intervenții accesorii nu poate fi restrâns doar la înlăturarea riscului unui nou proces. Interesul presupune folosul practic urmărit prin exercițiul acțiunii în justiție. Or, în ceea ce ne privește, folosul practic rezidă în realizarea integrală a dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil din .. 61, sector 4, drept recunoscut în contradictoriu cu reclamantul M. București.
Pârâta C. G. a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelantul-reclamant M. București, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civilă nr._/15.10.2013 pronunțată în dosarul cu nr._ de Judecătoria Sectorului 4 București și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat că motivele de apel sunt nefondate întrucât imobilul care face obiectul prezentei cauze a fost vândut de reclamanta-pârâtă Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995. Regimul juridic aplicabil imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este reglementat de dispozițiile legii speciale 10/2001.
Scopul Legii speciale nr. 10/2001 este de a reglementa regimul juridic aplicabil imobilelor vândute în baza legii 112/1995 și de a da posibilitatea persoanelor implicate și interesate de-a rezolva litigiile născute pe calea unei legi speciale derogatorie de la dreptul comun, care bineînțeles pe lângă beneficiile pe care le acorda persoanelor implicate și interesate, prevede și anumite sancțiunii (decăderi), în cazul neexercitării la timp a drepturilor procesuale a acestora.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/09.06.2008, decizie în care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și care prevede că „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 45 alin. 5 din legea 10/2001 „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 stabilește că termenul prevăzut la alin. 5 al art. 45 din lege este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după termenul menționat de această lege.
În lege nu se prevede faptul că beneficiari ai dispozițiilor de mai sus sunt doar vechii proprietari, acest articol având aplicabilitate asupra tuturor persoanelor implicate și interesate.
Astfel, consideră că opinia apelantei-reclamante nu poate fi reținută deoarece ar denatura scopul pentru care a fost creată și gândită această lege.
Mai mult, menționează că apelanta-reclamantă Primăria Municipiului București a fost parte în toate procesele câștigate irevocabil de intimata C. G., în contradictoriu cu vechii proprietari/moștenitorii acestora (procese care au avut ca obiect, revizuirea ori nulitatea contractelor menționate mai sus), rezultă deci că putea în termenul prevăzut de legea specială termen care a fost prelungit de nenumărate ori să solicite anularea acestor contracte, nefiind străină de cauza supusă astăzi judecații.
Față de cele menționate mai sus consideră că dreptul la acțiune al apelantei reclamante M. București cu privire la anularea contractelor mai sus menționate s-a prescris, iar motivarea acesteia este nefondată.
3. Privitor la motivele de apel suplimentare depuse de apelanta-reclamantă Primăria Municipiului București și anume „instanța a respins acțiunea în întregul ei ca fiind prescrisă. Deși trebuia să se pronunțe și pe celelalte capete de cerere”, face precizarea că potrivit dispozițiilor imperative ale art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În prezenta cauză instanța în mod corect a reținut că intervenită prescripția dreptului la acțiune și a apreciat că în cauză nu se mai pot lua în discuție aspectele invocate de apelanta-reclamantă cu privire la nulitatea contractului de închiriere nr._/26.07.1995 care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1639/25.03.1997. În ceea ce privește cererea de evacuare și obligarea la plata lipsei de folosință, instanța a apreciat că este neîntemeiată câtă vreme intimata deține un titlu locativ ce nu a fost desființat.
Astfel, din cele relatate mai sus rezultă clar că nu pot fi reținute motivele de apel formulate de apelantul-reclamant Primăria Municipiului București.
Prin decizia civilă nr.1571A/28.10.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, reținând că prin acțiunea pendinte, reclamantul M. București a solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr._/26.07.1995, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1639/25.03.1997, ambele încheiate de S.C. A. B. S.A. cu privire la locuința din București, .. 64, corp B, ., sector 4, evacuarea pârâtei C. G. din imobil pentru lipsa titlului, cu obligarea acesteia la plata lipsei de folosință a imobilului de la data introducerii acțiunii și până la eliberarea efectivă a spațiului locativ, fiind invocate, în motivarea în drept, atât dispozițiile dreptului comun art. 966, 948, 1831 – 1530 din Codul civil precum și dispozițiile speciale – Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 5/1973.
Hotărârea primei instanțe respectă exigențele motivării, astfel cum acestea sunt reglementate prin dispozițiile art. 261 din Codul de procedură civilă, fiind indubitabil statuat asupra faptului că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost rezolvată prioritar, în temeiul dispozițiilor art.137 Cod procedură civilă și prin raportare la prevederile normelor speciale cuprinse în Legea nr.112/1995.
Actul juridic de vânzare contestat a fost analizat din perspectiva reglementărilor în vigoare la data încheierii sale și anume, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și tocmai de aceea instanța de fond a reținut în mod corect incidența acestora potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.
Potrivit Legii nr.10/2001, art.45 alin. 4, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar conform dispozițiilor alin. 5 al aceluiași text de lege, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Norma metodologica de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 prevăzând că termenul prevăzut la alin. 5 al art. 45 din lege este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Cauza de nulitate se analizează întotdeauna prin raportare la momentul încheierii actului juridic civil astfel că, în mod corect, instanța a statuat asupra aplicabilității art.45 din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecință, a stabilit corect și faptul că, indiferent de cauza de nulitate invocată de apelantul-reclamant, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Principiul stabilității raporturilor juridice și al protejării drepturilor dobândite prin intermediul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sunt deopotrivă ocrotite prin introducerea unui termen de prescripție special, ca și interesul afirmat de apelant, în sensul de a promova o acțiune în constatarea nulității absolute a unor acte de vânzare-cumpărare. Acest interes putea fi pe deplin manifestat în termenul prescris de lege tocmai în scopul asigurării stabilității circuitului civil; așa cum corect a menționat și instanța, protecția interesului afirmat putea fi realizată cu atât mai mult cu reclamantul avea calitatea de parte în aceste convenții.
Având în vedere dispozițiile art. 137 din Codul de procedură civilă, primind excepția prescripției dreptului material la acțiune, în mod corect, față de caracterul peremptoriu al acesteia, instanța de fond a dezlegat capetele de cerere accesorii privind nulitatea contractului de închiriere, evacuarea și lipsa de folosință.
Față de aceste considerente, Tribunalul a constatat că niciuna dintre critici nu este fondată, astfel că, în raport de dispozițiile art.297 C.pr.civ., apelul a fost respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii, la data de 07.08.2015 a declarat recurs reclamantul M. București prin Primarul General care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 25.09.2015.
În motivarea recursului său, recurentul – reclamant a arătat că hotărâre pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul – reclamant arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr._/26.07.1995, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1639/25.03.1997, ambele încheiate de către . SA cu S. V. și C. (fostă S.) G., precum și evacuarea pârâtei C. G. pentru lipsă titlu și obligarea acesteia la plata lipsei de folosință calculată la valoarea chiriei stabilită potrivit OUG 40/1999 și a Legii nr. 114/1996 de la data introducerii acțiunii până la eliberarea efectivă a apartamentului nr.1 situat în București, .. 64, corp B, etj. 1, sector 4 .
În susținerea cererii am arătat că în baza contractului de închiriere nr._/26.07.1995 încheiat în temeiul Legii nr. 5/1973 între . și S. V., acesta din urmă a dobândit folosința apartamentului nr.1 situat în București, ..64, corp B, etj.1, sector 4.
A arătat că astfel cum rezultă și din conținutul contractului acesta a fost încheiat conform Legii nr.17/1994 pe baza comunicării nr._/9.03.1995 pentru un termen de 1 an, cu titular de contract S. V.. În virtutea calității sale de chiriaș, ulterior acesta a încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr.1639/25.03.1997.
Instanța de apel a constatat ca a stabilit corect momentul încheierii actului juridic prin aplicabilitatea art.45 din legea nr.10/2001, astfel încât instanța de apel cât și de fond considera dreptul la acțiune se prescrie in termen de 1 an de la data intrării in vigoarea legii 10/2001.
Recurentul solicită instanței să observe că atât contractul de închiriere nr._/26.07.1995 cât și contractul de vânzare-cumpărare nr.1639/25.03.1997 sunt nule absolut.
Astfel, potrivit Legii nr.5/1973 și HCM nr.860/1973, acte ce erau în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, după adoptarea Legii nr. 69/1991 locuințele din fondul locativ de stat, nou construite sau devenite disponibile ca urmare a eliberării lor de către foștii chiriași, se atribuiau către primării "în cotă" către unitățile din raza lor teritorială.
Am arătat că această cotă se determina pe baza necesarului de locuințe la nivelul unității prin raportare la întregul necesar al localității și disponibilităților existente.
La rândul lor, unitățile prin organele lor de conducere și după caz, cu acordul sindicatului, stabileau beneficiarul locuinței atribuită dintre salariații lor, pe baza unei ordini de priorități prestabilită și înmânau o înștiințare către locator în scopul încheierii contractului de închiriere.
Așadar, închirierea nu se putea face decât în baza unei repartiții emisă de către primărie către un angajator din circumscripția sa administrativă, iar apoi în baza acestei repartiții angajatorul emitea o înștiințare către locator în beneficiul salariatul ui.
Ori închirierea s-a efectuat în baza repartiției nr._/9.03.1995 și a comunicării fără dată și fără număr emisă de către Sindicatul Particularilor din România, dar sub semnătura și ștampila unei societăți comerciale "Stratos" Corn SRL.
Consideră ca actul de atribuire este ineficient, iar repartizarea locuinței s-a făcut ilegal, deoarece pârâtul S. V. nu era salariat al sindicatului, și deci nu putea beneficia de atribuirea unei locuințe de către cest organism.
Mai mult decât atât, pentru a primi beneficiul a două camere, pârâtul a declarat fals că urmează să locuiască împreună cu copiii săi, însă aceștia erau în grija fostei soții, astfel că închirierea s-a făcut în beneficiul său exclusiv.
De asemenea, termenul pentru care a fost încheiat contractul de închiriere-1 an, a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare care stipulau clar că termenul de închiriere este de 5 ani.
Este știut faptul că folosința temporară era permisă la acea vreme numai în situații speciale și excludea dreptul chiriașului de prelungire a locației, deoarece era admisă numai pentru rezolvarea unor cazuri urgente, prin atribuirea unei locuințe sociale pe criteriile stabilite de către autoritățile locale conform OG nr.19/1994 raportat la Anexa 6 din Normele Metodologice, aprobate prin HG nr.391/1993, alte situații nefiind permise. Recurentul – reclamant solicită să se observe că locuința atribuită pârâtului nu era o locuință socială.
Incidente în cauza de față sunt și prevederile art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995, potrivit cărora pentru a putea achiziționa o locuință în temeiul Legii nr.112/1995 prezumtivul cumpărător nu trebuie să fi deținut sau înstrăinat o altă locuință pe teritoriul țării.
În mod greșit instanța de apel a concluzionat ca este intervenita prescripția, având în vedere că, deși este vorba de un imobil ce face parte din categoria celor preluate abuziv, termenul de prescripție de. un an este instituit pentru foștii proprietari sau moștenitori ai acestora, si nu pentru terți sau stat.
Ori, în cauza de față incidente sunt art.1246 alin. 1, art. 1247, art. 1249 și art.2501 alin. 1 și alin. pct. 3, astfel că prezenta acțiune este imprescriptibilă, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare putând fi cerută oricând.
Față de cele de mai sus, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, desființarea deciziei civile recurate, iar pe fond admiterea acțiunii a așa cum a fost formulată.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Reclamantul recurent și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
În privința acestui motiv de recurs, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamantul a criticat soluția tribunalului din punct de vedere al valabilității contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul prevederilor legii 112/1995, invocând mai multe aspecte relative la nevalabilitatea contractului de închiriere al pârâților, care a stat la baza perfectării vânzării cumpărării, precum și la cerința impusă de dispozițiile art 9 alin 6 din legea 112/1995. În finalul motivelor de recurs, reclamantul susține că în mod eronat s-a reținut intervenirea prescripției, în condițiile în care dispozițiile art 45 din legea 10/2001 nu sun aplicabile terților sau statului.
Având în vedere că soluția instanței de fond, menținută în apel, a fost aceea de respingere a acțiunii ca prescrise, precum și faptul că aspectele critice pertinente, ce se pot invoca prin intermediul căilor de atac, trebuie să vizeze în mod necesar soluția instanței inferioare, Curtea reține că singurul motiv de critică analizabil în recurs este cel relativ la prescripția acțiunii introductive. Pe cale de consecință, chestiunile ce vizează motivele de nevaliditate a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995 nu pot forma obiect de analiză pentru instanța de recurs, în actualul cadru procesual.
În ceea ce privește chestiunea prescripției, Curtea pornește în analiza de la dispozițiile art 45 din legea 10/2001, care prevede în alineatul întâi că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. În alineatul al doilea se statuează în sensul că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Prin alineatul al patrulea legiuitorul prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Prin alineatul final al acestui articol, se statuează în privința termenului de prescripție al acțiunii în anulare sau în constatarea nulității, în sensul că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Interpretând aceste dispoziții legale, Curtea reține că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoșterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.
Interpretând literal dispozițiile alineatului 5, Curtea reține că legiuitorul a instituit un unic termen de prescripție, de 1 an, derogatoriu, sub aspectul duratei și al momentului de la care începe sa curgă, termen care a fost prelungit, potrivit celor deja evidențiate în cele ce preced. Distincția pe care reclamantul încearcă să o acrediteze prin motivele de recurs, în sensul că termenul de prescripție special, stabilit de dispozițiile art 45 alin 5 din legea 10/2001, nu ar fi aplicabil terților sau statului, ci doar foștilor proprietari și moștenitorilor lor, nu are suport în prevederile legale, în condițiile în care o astfel de distincție nu este consacrată în lege. Constatând incidența regulii de interpretare a normelor legale, potrivit căreia unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, Curtea reține că termenul special de prescripție( care înlătură de la aplicare regimul juridic general al nulității absolute, care consacră caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității absolute) este aplicabil indiferent de cauza de nulitate invocată și, în egală măsură, indiferent de persoana reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
Se va lua act că intimații intervenienții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1571 A din 28.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. V., C. (F. S.) G., SCAVL B. SA și intimații-intervenienți I. Z. L. ANTOINETTE, T. G. A., P. J., D. T., A. R. V. și T. M.-C..
Ia act că recurentul – reclamant și intimații-intervenienți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red.I.S.
Tehnored.C.S./I.S.
2 ex
T.B. Secția a V-a Civilă – A.M.B.
- F.L.
Jud.sector 4 București – D.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1142/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 598/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
