Pretenţii. Decizia nr. 1142/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1142/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-11-2015 în dosarul nr. 1143/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1142 R
Ședința publică de la 17.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
……………………
Din partea Ministerului P. – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror A. O..
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul P. I., împotriva deciziei civile nr. 878/22.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București și S. R. prin M. Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea dispune repunerea cauzei pe rol și, având în vedere, că în cauză contestatorul P. I. a solicitat judecarea cauzei în lipsă acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, având în vedere că dezlegarea dată pricinii de către instanța de recurs nu a făcut obiectul unei erori materiale, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C.pr.civ. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că pentru suprafața de teren aferentă construcției Curtea de Apel s-a pronunțat în mod definitiv, cu putere de lucru judecat, iar cu privire la construcțiile pentru care s-au solicitat despăgubiri, Decizia nr. 932/2006 este în ființă.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 27.01.2011, reclamantul P. I. a solicitat obligarea paratului Statului R. reprezentat prin M. Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin sentința penală nr. 415/27.12.1952, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, precum și a contravalorii lipsei de folosință a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este nepotul persoanei supuse măsurilor cu caracter politic pe motiv de opoziție la instaurarea noului regim politic comunist - M. Ionesu. Acesta s-a căsătorit cu I. I., în urma căsătoriei rezultând șapte copii. Unul dintre copii a fost mama reclamantului, A. P. (născută I.), decedată în prezent.
M. I. s-a născut și a locuit în . și a avut meseria de agricultor. În anul 1952 acesta a fost condamnat de către Tribunalul M. Teritorial București, prin sentința nr. 415/27.12.1952, la doi ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publica, conform art.327 alin.3 C.pen. Prin aceeași sentință s-a dispus și confiscarea averii personale și suportarea cheltuielilor efectuate cu judecarea procesului. Din cercetarea Fisei Matricole penale rezulta că M. I. a executat în întregime pedeapsa privativă de libertate. În temeiul procesului-verbal din data de 22.08.1953 au fost preluate următoarele bunuri: 1. una casa de locuit cu trei camere, acoperita cu țiglă; 2. una căsoaie din bârne cu două camere acoperita cu sita, 3. una casa (a servit de prăvălie) cu trei camere din bârne, partea de răsărit și cărămidă nearsa partea de apus, acoperita cu sita, coceni și paie, cu tabla; 4. una magazie cu polata lunga de 9 metri și lata de 6 metri, acoperita cu țiglă, iar polata acoperita cu tabla; 5. un patul de țarc, pe magazie de bârne, lung de 5 m și lat de 2 m și ½ acoperit cu coceni; 6. un grajd din bârne, cu fanar deasupra lung de 9 m și larg de 4 m acoperit cu țiglă; 7. un șopron pe 6 furci lung de 6 m lat de 3 m, acoperit de coceni; 8. una mașina de curățat porumbi, mica, marca I.N. Scram Toplez, 3. terenuri arabile în suprafață de 15.25 ha, 10. terenuri plantate cu vie în suprafață de 0.10 ha, 11 terenuri întrebuințate pentru curte cu suprafața de 0.10 ha, 12 terenuri neproductive în suprafață de 0.75 ha.
Terenul arabil în suprafață de 15.25 ha a fost retrocedat ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr.18/1991, Legii nr.1/2000, astfel că reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru acest teren. Construcțiile confiscate sunt în prezent demolate, iar terenul aferent este în suprafața de 5.000 mp și se află în centrul actualului oraș Scornicești.
În drept, au fost invocate disp. art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat în instanța solicitând probe în apărare.
Prin sentința civilă nr.2413/21.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de_ lei cu titlu de despăgubiri materiale, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor confiscate, ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 415/27.12.1952, pronunțată de Tribunalul M. București, I. M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii corecționale de 2 ani, 1 an interdicție corecțională și confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică, prevăzuta de art. 327 C.pen.
Din adresa nr.245 C/16.05.2006, eliberata de Tribunalul M. Teritorial, instanța a mai reținut că I. M. a fost pus în libertate la data de 23.08.1954, la expirarea pedepsei.
După cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr.7/03.05.2010, eliberat de BNP C. Saad A., reclamantul P. I. este moștenitorul lui P. A., decedata la data de 26.12.2009, în calitate de fiu. Aceasta din urmă a fost fiica lui I. M., decedat la data de 15.06.1967, astfel cum rezultă din certificatul de naștere ..s. nr._, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Scornicești.
Potrivit disp. art. 1 alin.2 din Legea nr. 221/2009: „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pentru faptele prevăzute în....art. 323-329...din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”. Așadar, condamnarea autorului reclamantului la pedeapsa închisorii corecționale de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publica, prevăzuta de art. 327 C.pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic.
În temeiul disp. art. alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009: „orice persoana care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata...b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Conform dispozițiilor sentinței penale nr._ pronunțată de Tribunalul M. Teritorial, s-a procedat la confiscarea averii lui I. M., întocmindu-se procesul-verbal din data de 22.08.1953, în cuprinsul căruia se menționează că au fost confiscate următoarele bunuri: 1. una casa de locuit cu trei camere, acoperita cu țigla, 2. una căsoaie din bârne cu două camere acoperita cu sita, 3. una casa ( a servit de prăvălie) cu trei camere din bârne, partea de răsărit și cărămida nearsa partea de apus, acoperita cu sita, coceni și paie, cu tabla, 4. una magazie cu polata lunga de 9 metri și lata de 6 metri, acoperita cu țigla, iar polata acoperita cu tabla; 5. un patul de țarc, pe magazie de bârne, lung de 5 m și lat de 2 m și ½ acoperit cu coceni, 6. un grajd din bârne, cu fanar deasupra lung de 9 m și larg de 4 m acoperit cu țiglă, 7 un șopron pe 6 furci lung de 6 m lat de 3 m, acoperit de coceni, 8. una mașina de curățat porumbi, mica, marca I.N. Scram Toplez, 3. terenuri arabile în suprafața de 15.25 ha, 10. terenuri plantate cu vie în suprafața de 0.10 ha, 11 terenuri întrebuințate pentru curte cu suprafața de 0.10 ha, 12 terenuri neproductive în suprafață de 0.75 ha.
Cu privire la terenurile arabile în suprafața de 15.25 ha, reclamantul a precizat ca nu solicita despăgubiri întrucât au fost retrocedate prin aplicarea Legilor nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000. De asemenea, la termenul din data de 24.01.2012, reclamantul a arătat că nu solicită despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Bunurile imobile menționate în procesul-verbal din data de 22.08.1953 au fost evaluate prin raportul de expertiza evaluatorie întocmit de expertul V. V. la suma de_ lei.
Având în vedere și că nu s-a făcut dovada ca reclamantul a obținut despăgubiri pentru bunurile imobile menționate mai sus conform disp. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, instanța a apreciat că primul capăt al cererii de chemare în judecata este întemeiat, urmând a-l admite și a-l obliga pe pârât la plata sumei de_ lei cu titlu de despăgubiri materiale.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor, instanța a avut în vedere ca Legea nr.221/2009, prevede posibilitatea acordării de despăgubiri numai pentru repararea prejudiciului constând în echivalentul bunurilor confiscate, nu și a contravalorii lipsei de folosință a respectivelor bunuri. Așadar, legea limitează cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate la suma reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, iar în absenta unui temei legal care sa confere persoanei condamnate sau descendenților acesteia dreptul la repararea prejudiciului reprezentând contravaloarea lipsei de folosința a bunului, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
În temeiul art. 276 C.pr. civ., ținând cont că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, instanța a obligat paratul la plata parțială a cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul aferent expertizei evaluatorii administrate în cauză.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice.
Recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București a solicitat, în temeiul art.299, art.304 pct.8 și 9 și art.3041 C.proc.civ., admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii promovate de către reclamant, susținându-se că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală sub aspectul acordării daunelor materiale în temeiul prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, hotărârea pronunțată fiind netemeinică și nelegală, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 9 din Codul de procedura civilă, raportat la dispozițiile art.5 alin.1 lit.b) care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor materiale.
Acest recurent a susținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției în sensul că nu a primit nicio despăgubire în temeiul Legii nr.10/2001.
Intimatul reclamant P. I. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 100/23.01.2014 pronunțată de către Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă, a fost admis recursul declarat, a fost casată sentința apelată și a fost reținută cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunța decizia civilă, s-au reținut următoarele:
Curtea, analizând concomitent criticile de recurs formulate de către recurentul pârât, dar și de către recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București, dat fiind interdependența acestora, raportat la obiectul pricinii și temeiul juridic al cererii, a constatat următoarele:
Pentru soluționarea cererii vizând despăgubirile materiale, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 5 alin (1) lit.b) din Legea nr.221/2009 care prevăd: „(1)Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al //-/ea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) (…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Așadar, din interpretarea logică a acestui text legal cu caracter special, Curtea a constatat că pentru a se putea acorda despăgubiri materiale, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, este necesară, pe de o parte, îndeplinirea condițiilor premisă a stabilirii caracterului politic al măsurilor de condamnare sau administrative dispuse împotriva autorului reclamantului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar pe de altă parte, a condiției ca reclamantul să probeze că bunurile a căror contravaloare se solicită au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau de adoptare a măsurii administrative cu caracter politic, iar cei în cauză nu au fost anterior despăgubiți în condițiile stabilite prin dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
În cauză, situația premisă privind acordarea de despăgubiri materiale este îndeplinită în prezenta cauză, tribunalul reținând caracterul politic al măsurii luate față de autorul reclamantului – descendent de gradul al II- lea - aspect care nu a fost criticat de către recurenți, soluția constând în constatarea caracterului politic a măsurii luate împotriva autorului reclamantului intrând în putere de lucru judecat.
Numai că, așa cum s-a arătat anterior, prin dispoziția prevăzută la litera b a art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, legiuitorul a dorit să dea satisfacție celor care au suferit de pe urma măsurilor cu caracter politic luate de către regimul comunist prin înlăturarea efectelor survenite în patrimoniul acestor persoane, prevăzând în mod expres acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, condiție care, contrar susținerilor intimatului prin întâmpinare, trebuie probată de către titularul acțiunii, fiind o condiție impusă de lege ce se cere a fi dovedită de cel care invocă în favoarea sa aplicarea acestui text de drept.
Însă, înainte de a verifica o asemenea cerință dacă este îndeplinită sau nu în prezenta cauză, Curtea a reținut intenția legiuitorului de a acorda despăgubiri persoanelor care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, respectiv celor care au suferit condamnări politice cărora li s-au confiscat bunuri și cărora nu le-au fost restituite aceste bunuri, respectiv nu au obținut o despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001sau ale Legii nr.247/2005.
Prevăzând îndeplinirea acestor condiții ca fiind suficiente pentru a considera fondată cererea reclamantului, legiuitorul nu a mai integrat în conținutul legii și condiția ca persoana condamnată sau care a suferit aceste măsuri cu caracter politic să facă dovada proprietății acestor bunuri confiscate, prezumându-se că această condiție este de la sine înțeles că se cere a fi îndeplinită, cum de altfel se cere a fi îndeplinită în cazul tuturor cererilor de revendicare pe drept comun, dar și a cererilor fundamentate pe legile speciale, Legea nr.10/2001 sau Legea nr.247/2005.
În cauza de față, reclamantul a depus la dosarul cauzei sentința civilă nr.415/27.12.1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București prin care autorul său, I. M., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și confiscarea averii personale.
În baza acestei sentințe s-a încheiat un proces verbal datat 22.08.1953, în conținutul căruia se consemnează de către delegații însărcinați cu punerea în aplicare a acestei hotărâri că s-au deplasat în . au găsit prezent nici un membru din familia condamnatului.
În absența oricărei persoane de la domiciliul condamnatului, s-a procedat la inventarierea bunurilor găsite, printre care mai multe terenuri și construcții, ocazie cu care s-a procedat și la o descriere sumară a acestora.
Totodată, același proces verbal consemnează că în lipsa tuturor membrilor familiei condamnatului, nu s-a putut lua informații în legătură cu aceste bunuri declarate confiscate, în acest fel neputându-se stabili cu exactitate dacă toate aceste bunuri erau la momentul confiscării bunuri aflate în proprietatea condamnatului, respectiv membrii familiei condamnatului dețineau cu vreun titlu parte din imobilele confiscate: „Nu s-a putut stabili în mod precis dacă această avere este toată proprietatea personală a condamnatului…”, persoanele delegate cu executarea sentinței apreciind asupra proprietății condamnatului asupra tuturor respectivelor bunuri confiscate din relatările unor vecini: „însă relatările vecinilor și cunoștințelor lor, condamnatul ar fi proprietarul exclusiv al acestei averi”.
Or, relatările unor persoane expuse și ele unor posibile repercusiuni politice nu pot constitui garanția și dovada proprietății condamnatului asupra unor bunuri imobile.
Așa fiind, însăși acest proces verbal de confiscare relatează un dubiu cu privire la proprietatea asupra bunurilor confiscate ca fiind toate în proprietatea personală a condamnatului la momentul confiscării.
Curtea a apreciat că la dosarul cauzei nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că respectivele bunuri ar fi fost în proprietatea condamnatului, ci dimpotrivă, la dosarul cauzei s-a depus un act de vânzare cumpărare datat 27 noiembrie 1930 din care rezultă că soția acestuia, L. M. I. a dobândit, în proprietate, în urma cumpărării două bucăți de teren arabil, un loc de casă și o construcție aflată d pe acesta. Or, la acea vreme, nu intrase în vigoare Codul familiei care prevedea comunitatea de bunuri, astfel că acele imobile, chiar cumpărate cu autorizația soțului său, nu au intrat și în proprietatea acestuia, rămânând bun comun. Într-adevăr, în decursul celor 23 de ani până la momentul confiscării exista posibilitatea de a se realiza un transfer de proprietate în favoarea autorului reclamantului, dovadă ce însă nu s-a făcut în prezenta cauză. Curtea constată că la dosar nu s-au cerut relații nici de la Direcția de Impozite de Taxe în legătură cu bunurile deținute de către autorul reclamantului, instituție a statului care putea oferi informații în legătură cu pricina de față.
C. a constatat că reclamantul a depus la dosar declarații autentificate, extrajudiciare, ale unor martori în legătură cu edificarea unor construcții în anii 1940, 1943 și 1947 de către autorul reclamantului, probe cu care acesta a înțeles să facă dovada proprietății condamnatului asupra unor construcții confiscate în anul 1953 de la bunicul său.
Or, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 169 Cod de procedură civilă administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu prevede altfel, pricina de față nefiind una dintre cele care s-ar aplica situația de excepție a textului de drept citat.
Mai mult, Curtea a avut în vedere că unul dintre martori D. M. L., este chiar fiică a numitului I. M., în privința acesteia nefiind depuse la dosar dovezi în sensul că i-au fost acordate despăgubiri în temeiul vreunei legi speciale în legătură cu bunurile intrate în patrimoniul statului ca efect al condamnării autorului său.
S-a apreciat că în mod nefondat a susținut intimatul că imobilele confiscate nu puteau fi înregistrate în vreun Registru Agricol întrucât la momentul confiscării bunurilor nu era reglementată această formă de evidență primară, având în vedere că autoritățile statului dețineau date, chiar dacă nu într-o formularistică pusă la punct ulterior Legii agrare, în legătură cu proprietarii agricoli, întinderea stăpânită, suprafața declarată, exploatațiile agricole sau de altă natură,animalele domestice aflate în exploatațiile agricole, mașinile și uneltele aflate în exploatațiile agricole ș.a.
S-a apărat intimatul în sensul că fiind arestat i-a fost imposibil autorului său să mai dețină actele de proprietate, respectiv să le conserve în închisoare. Această susținere nu poate fi însă validată de vreme ce dovada proprietății putea fi făcută de reclamant nu numai cu actele de proprietate aflate în păstrarea autorului său anterior condamnării, ci și cu alte dovezi de la instituțiile statului în cazul actelor ce se află în păstrarea acestora, ori cu alte mijloace de probă permise de Codul civil și Codul de procedură civilă.
Curtea nu a primit apărarea reclamantului în sensul că bunica sa a murit anterior anului 1989 astfel că aceasta nu a mai avut posibilitatea de a revendica imobilul, de vreme ce statul român a pus la dispoziția moștenitorilor celor condamnați politic și cărora li s-au confiscat bunuri, respectiv parte din bunurile lor au intrat în proprietatea statului fără titlu, legi speciale de reparație, în acest sens fiind Legea nr.18/1991, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.
Din actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că reclamantul nu a produs nici o dovadă în sensul că nu a uzat de procedura specială a Legii nr.10/2001, instanța de fond pronunțându-se exclusiv pe baza afirmațiilor acestuia. Or, fiind o condiție instituită de lege, acesta avea obligația producerii de dovezi în sensul cerut de lege, respectiv că bunurile pentru care a formulat prezenta acțiune nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,
Într-adevăr, organele statului care au procedat la aplicarea măsurii confiscării bunurilor autorului reclamantului aveau, așa cum a susținut și reclamantul, obligația să verifice actele de proprietate ale autorului său, de vreme ce acest lucru nu s-a făcut la acel moment nu împiedică instanța să verifice aspecte legate de proprietatea respectivelor bunuri confiscate în pricina de față; mai mult, neîndeplinirea obligației de către organele statului de la acea vreme nu poate constitui un motiv pentru a susține afirmația intimatului în sensul că producerea actelor necesare soluționării cauzei și care îi incumbă reclamantului este împovărătoare astfel că acesta ar trebui absolvit de această obligație.
Critica susținută de recurentul pârât în sensul că suma stabilită de către instanța de fond ca obligație de plată în sarcina sa, respectiv de_ lei reprezintă echivalentul bănesc al tuturor bunurilor confiscate, atât imobile, cât și mobile, a fost găsită nefondată. Astfel, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză această sumă a fost calculată de expert în urma evaluării terenurilor și construcțiilor, în mod ipotetic, pe baza actului de proprietate datat 27 noiembrie 1930, dar și a declarațiilor extrajudiciare anexate cererii de chemare în judecată, expertul stabilind că valoarea terenului este de 430.600 iar a construcțiilor de 63.200 lei.
În ce privesc criticile vizând raportul de expertiză, precum și cea vizând cheltuielile de judecată, Curtea, față de soluția ce urma a se da în cauză, a apreciat că nu se mai impune analizarea acestora.
Așa fiind, având în vedere că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în prezenta cauză, dat fiind că se impunea suplimentarea probatoriului cu alte probe: martori, refacerea expertizei în urma administrării unui probatoriu complet, probe ce nu pot fi administrate în faza procesuală a recursului, dat fiind interdicția instituită de art. 305 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile, a casat sentința recurată și a reținut cauza spre rejudecare.
În rejudecare, instanța a dispus efectuarea de demersuri pentru completarea probatoriului, în acord cu decizia de casare, pentru lămurirea situației de fapt.
Primăria Orașului Scornicești a comunicat instanței, cu adresa nr.3849/05.05.2014, relații în sensul că s-a procedat la reconstituirea dreptului de proprietate al autorului I. M. de către Comisia locală pentru aplicarea Legii fondului funciar, pentru suprafața de 22,50 ha teren din care 2,50 ha pădure conform certificatului de la arhivele statului nr.254/28.01.1998 și registrului agricol 1951 – 1955 pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr._/22.07.1999, respectiv titlul de proprietate nr.2130/08.12.2003 și Hotărârea Comisiei județene nr.15.630/18.12.2006 și titlul de proprietate nr.82/23.08.2002.
Prin aceeași adresă s-a comunicat faptul că, potrivit Legii nr.10/2001, fiica autorului reclamatului, D. L., a depus notificare înregistrată la primărie sub nr.7830/08.10.2002, prin care a solicitat restituirea în natură a bunurilor imobile sau contravaloarea acestora, bunuri care au aparținut autorului I. M. și care au fost confiscate în anul 1952, autorul său fiind condamnat prin sentința penală nr415/1952 a Tribunalului M. București, bunuri care sunt menționate în procesul verbal din data de 22.08.1953.
S-a făcut cunoscut, totodată, faptul că această notificare a fost analizată de Comisia locală pentru aplicarea Legii nr.10/2001 și s-a emis dispoziția nr.932/15.11.2006 prin care s-a respins cererea de reconstituire în natură a terenului aferent imobilelor revendicate, deoarece autorului i s-a reconstituit întreaga suprafață de teren și s-au propus măsuri reparatorii sub forma de titluri de despăgubire pentru bunurile imobile prevăzute în procesul verbal din 22.08.1953. Dispoziția nr.932/15.11.2006 a fost atacată în instanță, numita D. L. solicitând desființarea în parte a acesteia și restituirea în natură a unei suprafețe de 0,55 ha de teren aferent imobilelor revendicate, acțiune care i-a fost respinsă prin decizia nr.319/02.04.2007 a Tribunalului O. și decizia nr.727/05.07.2007 a Curții de Apel C..
În aceeași adresă s-a făcut precizarea că la data depunerii notificării, imobilele construcții revendicate nu existau fizic, fiind demolate în următorii ani după confiscare, motiv pentru care nu s-au putut da relații în legătură cu acestea.
Totodată, prin aceeași adresă s-a arătat că dosarul întocmit în baza Legii nr.10/2001 a fost înaintat la Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr.10/2001 prin adresa nr._/08.12.2009, iar în urma verificării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost restituit Prefectului și Comisiei locale prin adresa nr._/03.11.2010, motivându-se că notificarea nu a fost depusă în termen legal, respectiv că imobilele nu sunt descrise și identificate suficient. S-a mai arătat că s-a suspendat orice acțiune, dosarul aflându-se în arhiva comisiei locale.
Prin decizia civilă nr.878/22.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în rejudecare s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul P. I., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. Finanțelor Publice reprezentant de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București Și M. P. – P. de pe Lângă Tribunalul București; s-a respins cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Or, în raport de mențiunile din cuprinsul probelor administrate în rejudecare, confirmate de actele depuse în anexe, Curtea a constatat că numita D. L. este beneficiara unei dispoziții emisă în baza Legii nr.10/2001 pentru imobilele ce au aparținut autorului său, I. M., și care au fost confiscate în anul 1952, în baza sentinței penale nr.415/1952 a Tribunalului M. București, bunuri care sunt menționate în procesul verbal din 22.08.1952, pentru terenul aferent imobilelor a căror restituire în natură s-a solicitat.
Astfel, prin hotărârile judecătorești anterior menționate s-a constatat cu putere de lucru judecat că acesteia i s-a reconstituit anterior întreaga suprafață de teren în baza Legii nr.18/1991, inclusiv terenul confiscat. Cât privește celelalte bunuri reținute în procesul verbal la care face trimitere și reclamantul s-au acordat acesteia măsuri reparatorii sub forma de titluri de despăgubire, prin decizia nr.932/2006.
Curtea a constatat că și în situația de față în care dosarul întocmit în baza Legii nr.10/2001 a fost restituit Prefecturii de către ANRP, nu se poate nega faptul că respectiva decizie este producătoare de efecte juridice în favoarea moștenitoarei D. L., de vreme ce până la acest moment dispoziția nr.932/1996 nu a fost anulată.
Așa fiind, cum imobilele ce fac obiectul cauzei de față au format deja obiect al reconstituirii parțial în temeiul Legii nr.18/1991 și parțial conform Legii nr.10/2001, moștenitoarea D. L. de pe urma autorului I. M. fiind beneficiara titlurilor de proprietate emise în temeiul acestui act normativ și tot aceasta este beneficiara măsurilor reparatorii pentru celelalte bunuri menționate în procesul verbal la care a făcut trimitere și și-a întemeiat pretențiile reclamantului de față, Curtea apreciază că acestuia nu i se mai poate soluționa în mod favorabil cererea sa cu care a învestit instanța de fond, nefiind permisă o dublă reparație pentru aceleași imobile intrate în proprietatea statului.
În consecință, față de considerentele expuse, Curtea, în rejudecare, prin raportare la dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
În baza art.274 Cod procedură civilă, Curtea va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, având în vedere că acesta a căzut în pretenții prin respingerea acțiunii sale.
Împotriva deciziei civile nr.878/22.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III- a Civilă a formulat contestație în anulare recurentul I. P..
În motivarea contestației în anulare, se învederează următoarele:
Curtea de Apel București, în cursul rejudecării cauzei, a analizat superficial înscrisurile primite de la Primăria Orașului Scomicești, si nu a observat că, în fapt nu se tinde la o dublă reparație a prejudiciului suferit de autorul contestatorului, I. M., ci doar la obținerea despăgubirilor.
Ulterior primirii Deciziei civile nr. 878/2014, fiindu-i imposibil să accepte hotărârea instanței, a solicitat în scris,prin intermediul unei rude care s-a deplasat la Scomicesti, un răspuns clar, concret si coerent din partea Primăriei Scornicești, din care să reiasă clar dacă el sau moștenitorii autorului I. M. au primit despăgubiri, fie în baza Legii nr.10/2001, fie prin orice alta dispoziție legala.
Potrivit adresei nr._/02decembrie 2014 rezultă în mod clar că nu au fost primite despăgubiri pentru construcții și terenul aferent lor, si nici nu sunt șanse să primească întrucât notificarea depusa de D. L., este tardiv formulată.
In aceste condiții, se impune să observe ca instanța de recurs, analizând înscrisurile primite cu doar doua zile înainte de termenul de judecata, si rămânând în pronunțare la acel termen, a săvârșit o eroare materială, fapt demonstrat de adresa nr._/02 decembrie 2014 emisa de Primăria Scornicești.
În fapt, în cursul anului 2011, a introdus cerere de chemare în judecată împotriva Statului R. prin M. de Finanțe în temeiul Legii nr. 221/2009.
In urma administrării probatoriului solicitat prin cererea de chemare în judecata, instanța de fond a admis în parte cererea și a obligat S. R. la plata unei despăgubiri bănești în valoare de 497.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor și terenurilor aferente acestora ce au fost confiscate ca urmare a condamnării bunicului său, I. M..
Împotriva hotărârii Tribunalului București au fost formulate recursuri atât de reprezentantul Ministerului P., cat si de S. R. prin M. de Finanțe Publice, ce au fost admise, în baza considerentului ca prima instanța nu a efectuat verificări pentru a determina daca reclamantul a obținut sau nu despăgubiri in baza altor legi reparatorii, și a reținut cauza spre rejudecare.
In rejudecare, instanța de recurs a dispus administrarea probelor cu înscrisuri, respectiv emiterea de adrese către Arhivele Statului, Primăria Orașului Scornicești pentru a afla dacă terenurile a căror despăgubire se solicită au aparținut de drept autorului I. M., și dacă s-au obținut despăgubiri în baza altor legi reparatorii.
Adresele primite de la Primăria Scornicești și înscrisurile anexate acestora nu au evidențiat în mod complet situația reală, dând de înțeles că, în fapt, atât pentru terenuri, cât și pentru construcții s-au primit despăgubiri. Astfel, prin Hotărârea nr._/18 decembrie 2006 se admite contestația mătuși sale, D. L., și se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 3,90 ha, teren agricol, iar prin Dispoziția nr. 932/15 octombrie 2006, pe de o parte, se respinge cererea de restituire in natura a terenului aferent imobilelor revendicate, întrucât a fost revendicata întreaga suprafața de teren conform legilor fondului funciar, iar pe de alta parte se propun masuri reparatorii sub forma de titluri de despăgubire pentru bunurile revendicate constând în imobile clădiri.
Deși a învederat instanței de recurs ca în realitate nu s-au primit despăgubiri pentru clădirile ce au aparținut autorului său, I. M., si nici pentru terenurile aferente acestor construcții (măcar în considerarea faptului ca acel teren era situat central, intravilan si nu putea face obiectul revendicării în baza Legii nr. 18/1991), instanța, în baza înscrisurilor si a explicațiilor incomplete ale Primăriei Scornicești a apreciat cererea de chemare în judecată ca neîntemeiata pe motiv ca prin acesta cerere se urmărește obținerea unei duble reparații pentru prejudiciul suferit.
Insa, prin Adresa nr._/02 decembrie 2014, eliberata la solicitare expresa a contestatorului, se arată următoarele:
«Din verificările efectuate s-a constatat ca numita D. L., moștenitoare a autorului I. M., nu a beneficiat de masuri reparatorii sub forma de despăgubire așa cum s-a dispus prin dispoziția primarului nr. 932/15 octombrie 2006, ca urmare a faptului ca dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001 a fost verificat de către Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților și a fost restituit Instituției Prefectului - județului O., motivându-se ca notificarea nu a fost depusă în termen legal si imobilele nu au fost descrise si identificate suficient, fiind suspendata orice acțiune.
Referitor la suprafața de teren de 3,90 ha teren reconstituit autorului I. M. conform Hotărârii Comisiei Județene nr._/18.12/2006, aceasta urmează să fie pus in posesie in baza Legii nr.165/2013, fiind stabilite în acest sens mai multe amplasamente care au fost comunicate de biroul cadastral”.
Practic, prin acest răspuns se arata ca: pe de o parte, despăgubirile pentru clădiri nu vor fi primite niciodată, deci nicidecum nu poate fi vorba de dubla reparație, iar pe de altă parte, pentru terenul de 3, 9 ha, nici după 9 ani de la emiterea dispoziției (aprox. 23 de ani de la momentul emiterii legii de reparație) nu a primit terenul, acea hotărâre reprezentând modalitatea legală de amăgire a justițiabilului ca în aceasta țară primează legea.
Așa cum a susținut și în fața instanței de recurs, în realitate, tot ce a primit a constat în suprafața de teren agricol de 15 ha ce a făcut obiectul cererilor de revendicare in baza Legii nr.18/1991.
În drept, potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casație si Justiție în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 318 alin. 1 Cod proc. Civ., respectiv ""greșelile materiale ce pot fi invocate în cazul contestației în anulare, în conformitate cu prevederile art. 318 C proc. civ., nu se referă la erorile care pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, ci la greșelile de fapt,. neintenționate, produse prin confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul cauzei. Sub acest aspect, Înalta Curte a statuat că greșeala materială, fiind legată de aspectele formale ale judecării recursului nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre altele, la neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Înalta Curte a mai reținut că greșelile materiale se apreciază în raport cu datele existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării, deoarece numai în aceste condiții se poate stabili dacă soluția dată în recurs este sau nu rezultatul unei greșeli materiale. (Decizia nr.133 din 13 ianuarie 2011 ,pronunțată în recurs de Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect contestație în anulare).
Având în vedere dezlegările date de jurisprudența relevanta în materie de eroare materiala care sa justifice admiterea contestației în anulare, apreciez ca în cauza sunt întrunite aceste elemente, motiv pentru care a solicitat admiterea prezentei contestații în anulare astfel cum a fost formulata si, implicit, admiterea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 din Codul de procedură civilă
În dovedirea susținerilor, a fost depusă adresa nr._/02 decembrie 2014 eliberată de către Primăria comunei Scornicești.
Intimatul nu a depus întâmpinare și nici nu a formulat concluzii scrise.
Analizând contestația în anulare în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 318 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, în raport de dispozițiile art. 318 cu aplicarea art. 321 din Codul de Procedură Civilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 din Codul de Procedură Civilă, pentru admisibilitatea contestației în anulare este necesar ca dezlegarea dată de către instanța de recurs să fie rezultatul unei erori materiale sau atunci când instanța de recurs, respingând recursul a omis să cerceteze un motiv de casare sau de modificare.
Instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare învederează că noțiunea de greșealã materialã nu vizeazã acele erori care pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, ci greșelile de fapt, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei, cum ar fi respingerea greșitã a unui recurs, ca tardiv formulat, deși recursul s-a depus la oficiul poștal în termen legal, anularea greșitã a unui recurs ca netimbrat, deși la dosar exista depusã dovada achitãrii taxei judiciare de timbru, anularea recursului ca fãcut de un mandatar fãrã calitate ori ca nemotivat, deși motivele de recurs s-au depus la dosar în termenul legal, pronunțarea instanței de recurs asupra altei hotãrâri decât cea recuratã.
În cauza de față, contestatorul invocă existența unei greșeli materiale cu privire la reținerea de către instanța de recurs a împrejurării că a moștenitoarea D. L. de pe urma autorului I. M. a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu poate beneficia de o dublă reparație.
Instanța, în judecarea căii de atac a contestației în anulare, constată că aspectul invocat nu reprezintă o eroare materială în accepțiunea dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură civilă, ci o critică cu privire la modul de soluționare al cauzei în rejudecarea acesteia de instanța de recurs, după casare cu reținere.
De asemenea, se constată că P. I. își justifică contestația în anulare în temeiul adresei nr._/02 decembrie 2014 emisă de către Primăria Comunei Scornicești, care nu exista, la data pronunțării soluției atacate, fiind dobândită de către contestator ulterior.
Curtea învederează că scopul contestației în anulare este reprezentat de îndreptarea erorilor materiale, avându-se în vedere probatoriile existente în dosar în momentul pronunțării soluției, nefiind admisibil retractarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin administrarea unor probe noi și inexistente la data pronunțării soluției contestate.
Ținând cont de toate aspectele invocate, constatându-se că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente dispozițiile art. 318 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu art. 320 din Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul P. I., împotriva deciziei civile nr. 878/22.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București și S. R. prin M. Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul P. I., împotriva deciziei civile nr. 878/22.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București și S. R. prin M. Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.11.2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. G. D. FlorelaMoraru D. L.
Grefier,
S. V.
Red.DZ/20.11.2015
Tehnored.MȘ
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 558/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1235/2015. Curtea... → |
|---|
