Legea 10/2001. Decizia nr. 558/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 558/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-11-2015 în dosarul nr. 558/2015
Dosar nr._
(1371/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 558 A
Ședința publică de la 17.11.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanții – reclamanți H. A. S. CALCO, G. S. CALVO, împotriva sentinței civile nr.921 din data de 02.09.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă R. PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT.
Obiectul cauzei – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat C. T., în calitate de reprezentant a apelanților – reclamanți H. A. S. CALCO, G. S. CALVO, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 6 dosarul instanței de fond) și consilier juridic M. S., în calitate de reprezentant al intimatei – pârâte R. PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apelanții – reclamanți, prin apărător, solicită proba cu înscrisuri pe aspectul prematurității invocat pe calea întâmpinării, sens în care depune un set de acte.
Intimata – pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul, învederează că nu se opune înscrisurilor depuse de partea adversă.
Curtea, în urma deliberării, încuviințează apelanților – reclamanți proba propusă, urmând ca înscrisurile depuse și administrate la acest termen de judecată, să fie avute în vedere în ansamblul probelor depuse la dosarul cauzei.
Apelanții – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, precizează că prezenta cauză este calificată ca și cale de atac a apelului, astfel încât concluziile pe care le va susține, vor viza această cale de atac; mențiune pe care o apreciază necesară, în considerarea faptului că memoriul depus a fost intitulat recurs și nu înțelege să conteste înregistrarea ca și apel a prezentului litigiu.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanții – reclamanți H. A. S. CALCO, G. S. CALVO, prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare a cauzei, având în vedere faptul că în judecarea cauzei pe o excepție, au fost necesare administrarea de probatorii, însă acestea nu sunt complete și în măsură să conducă la o soluționare a litigiului pe fondul cauzei.
Cu privire la excepția prematurității, solicită a se constata că, prin raportare la textele de lege speciale în materie, respectiv Legea nr.165/2013 și OG nr.115/2013, nu se impunea admiterea acestei excepții, întrucât Legea nr.165/2013 a venit la peste 14 ani de la adoptarea Legii nr.10/2001, lege care prevedea măsuri reparatorii prin compensare sau prin restituire a unor imobile în natură. Legea nr.10/2001 nu a fost abrogată, situație în care dispozițiile acesteia își fac aplicabilitate; Legea nr.165/2013 din expunerea de motive care premerge acestei legi, din cuprinsul și titulatura acesteia, urgentează finalizarea procesului de retrocedare a bunurilor preluate abuziv, iar intenția legiuitorului a fost aceea de acordare a unor termene maximale de a obliga unitățile deținătoare a bunurilor de a emite decizii, în condițiile în care dosarul de notificare este integral. Potrivit art.7 din Legea nr.165/2013, legiuitorul a avut în vedere în mod expres să suspende astfel de hotărâri sau dispoziții în anumite condiții, respectiv inventarierea pe care Agenția Domeniilor Statului urma să o facă asupra terenurilor agricole. Pe de altă parte, consideră că legiuitorul în Legea nr.165/2013, a făcut referire la toate celelalte legi ale proprietății, motiv pentru care s-a ajuns la o interpretare eronată și la o aplicare greșită a dispozițiilor legale. Atât timp cât legiuitorul a dorit pentru o lege – Legea nr.18/1991 – să dispună suspendarea pe o anumită perioadă, și nefăcându-se o asemenea mențiune pentru imobile care intră sub dispoziția Legii nr.10/2001, nu a dorit să procedeze la o suspendare a aplicării Legii nr.10/2001, situație în care unitatea deținătoare era obligată să întreprindă măsuri pentru a emite decizii. În cauză, reclamanții au făcut astfel de cereri și au formulat numeroase notificări la care au atașat înscrisuri multiple, cu toate că aceste înscrisuri existau la dosarul administrativ care a fost depus inițial; Municipiul București a soluționat în parte notificarea, declinându-și competența și având în vedere faptul că o parte din teren se afla sub administrarea RA APPS-ului (Ambasada Americană avea, la acel moment, un drept de folosință, ulterior, RA APPS-ul a rămas cu dreptul de administrare).
În opinia sa, notificarea formulată de apelanți putea fi soluționată, dosarul administrativ era complet și nici până în acest moment notificarea nu este soluționată; practic, au fost epuizate toate termenele și dispozițiile legiuitorului care au prelungit aceste posibilități de soluționare a notificărilor.
Concluzionând, având în vedere întâmpinarea depusă, susține că justificarea unității deținătoare în nesoluționarea notificării, a fost aceea că nu ar fi depuse toate documentele. Pe de o parte, s-a solicitat depunerea delegației avocatului, delegația exista încă din anul 2001 fiind depusă o dată cu notificarea la Primăria Municipiului București, delegație ce poate fi preluată; avocatul care a semnat notificarea nu mai are calitatea de avocat, avocatul care a preluat cazul de peste 10 ani, este plecat din România, iar arhivele unui birou avocațial au termen de păstrare a documentelor, 10 ani.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimata – pârâtă R. PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului, menținerea hotărârii atacate, fie pe cale de excepție, ca fiind prematur introdusă acțiunea și în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere următoarele considerente:
Apreciază că prima instanță a soluționat litigiul prin raportare la momentul introducerii acțiunii și la dispozițiile art.33 din Legea nr.165/2013, articol care face referire la notificările întemeiate pe Legea nr.10/2001 și în care se precizează că unitățile deținătoare au stabilit un termen de 12 luni înlăuntrul căruia se soluționează notificările, până la 2500 dosar, iar prevederile art.35 care creează dreptul de a invoca această excepție, precizează că în cazul în care entitatea învestită nu emite decizia în termenul de 24 luni, partea interesată se consideră îndreptățită să formuleze cerere în fața instanței, în termen de 6 luni, cu începere din data de 01.01.2015; în speță, dosarul a fost înregistrat, potrivit portalului instanțelor de judecată, la data de 14.04.2014, în interiorul celor 12 luni. Consideră că prima instanță a apreciat în mod corect termenul de la care poate fi introdusă o cerere și care începe să curgă din data de 01.01.2015.
Pe fondul cauzei, susține că a comunicat faptul că dosarul de notificare nu a fost soluționat; dosarul ce a fost înaintat de către Primăria Municipiului București a conținut doar acte în fotocopie, or, potrivit Normelor de Aplicare a Legii nr.10/2001, aceste documente trebuie să fie depuse în copie legalizată sau în original; au existat mai multe întâlniri între conducerea instituției și mandatarul reclamanților, în persoana domnului I. M., căruia i-a fost comunicat ce acte trebuie să mai depună pentru a fi soluționat dosarul de notificare. În prezent mai trebuie depuse: - actul de vânzare – cumpărare în copie legalizată; - procura avocatului; - dovada cetățeniei; - dovadă din care să rezulte că reclamanții nu au primit drepturi în temeiul Legii nr.18/1991; - efectuarea unei expertize topo – cadastrale de identificare a imobilului în litigiu. Faptul că reclamanții nu sunt dispuși să își îndeplinească obligațiile prevăzute de Normele de Aplicare a Legii nr.10/2001, nu este culpa instituției.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
În replică, reprezentantul apelanților – reclamanți, având cuvântul, solicită instanței a constata că toate documentele solicitate în vederea soluționării dosarului administrativ, au fost depuse.
CURTEA ,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 14.04.2014, reclamanții H. A. S. Calvo și G. S. Calvo au chemat în judecată pârâta R. Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul compus din teren în suprafață de 635 m.p., situat în București, . – .. 16, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autoarea lor, F. S., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului specificat, prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 8463/27.03.1944, imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv. În continuare, reclamanții au menționat că suprafața de 1995 m.p. a fost restituită prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/09.12.2011, iar pentru diferența de teren de 635 m.p., dosarul a fost trimis către pârâtă spre competentă soluționare, aceasta având calitatea de deținător al terenului.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 213/2013.
Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția prematurității introducerii cererii raportat la art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.
Prin sentința civilă nr.921/02.09.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prematurității introducerii cererii, invocată de pârâtă și a respins cererea formulată, ca prematură.
Analizând excepția procesuală invocată de pârâtă, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
În conformitate cu alin. 2 al aceluiași text legal, termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Ca atare, tribunalul a constatat că Legea nr. 165/2013 a acordat un termen pârâtei pentru soluționarea dosarului reclamanților, termen care la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată nu este împlinit, astfel încât acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, dreptul reclamanților de a se adresa tribunalului pentru cenzurarea refuzului pârâtei de a soluționa cererea lor, fiind afectat de un termen legal suspensiv.
În acest context, se impune menționarea și a faptului că prezenta acțiune a fost formulată după . Legii nr. 165/2013, astfel încât nu se mai poate ridica vreo problemă de neconstituționalitate a art. 4 și art. 33-34 din acest act normativ. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 88 din data de 27 februarie 2014 (publicată ulterior sesizării acesteia de către tribunal, însă anterior pronunțării prezentei soluții), a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Ca atare, per a contrario, pentru cererile introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2014, dispozițiile art. 4 și art. 33-34 din lege sunt în deplin acord cu prevederile constituționale și li se aplică aceste dispoziții.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței Curții europene, tribunalul constată că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în contextul pronunțării Hotărârii C.E.D.O. în cauza pilot M. A. și alții contra României, în care Curtea a criticat lipsa instituirii unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală, acesta fiind considerat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire. Din moment ce însăși Curtea europeană a stabilit ca direcție de urmat în adoptarea unei noi legislații în materie, instituirea unor termene pentru soluționarea dosarelor, tribunalul a considerat că nu s-ar putea invoca eventuala neconvenționalitate a dispozițiilor menționate.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs (precizat, calificat și înregistrat ca apel) reclamanții H. A. S. Calvo și G. S. Calvo, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței civile atacate, în tot, cu trimiterea spre rejudecare privind fondul cauzei, cu cheltuieli de judecată.
Consideră că sentința este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material, pentru următoarele considerente:
I. Reclamanți au menționat faptul că sunt persoane
îndreptățite să beneficieze de dispozițiile Legii nr.10/2001, fiind succesori legali ai proprietarului imobilului.
Ca urmare a notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.247/2005, s-au efectuat verificări ale actelor depuse conform legii în copii legalizate sau originale, identificându-se în curtea Ambasadei americane, suprafața de 638,77 m.p. din terenul de 2864 m.p., dosarul fiind trimis de Primăria Municipiului București prin adresa nr._ din 16.12.2010 către R.A.-A.P.P.S., deci cu aprox.5 ani în urmă.
II. Instanța își motivează sentința de apreciere a prematurității formulării
acțiunii pe dispozițiile art.33 din Legea nr. 165/2014, dar această motivare este dată de aplicarea greșită a legii și dincolo de voința legiuitorului.
Legea nr. 165/2013 invocată ca temei al admiterii excepției de prematuritate este un act normativ menit să urgenteze finalizarea procesului de retrocedare a bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist, așa cum acesta s-a angajat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului având în vedere cazul pilot M. A. și alții vs. România.
Acest act normativ nu a abrogat nici Legea nr. 10/2001 și nici legile fondului funciar și nici legile care au venit în completarea acestora, ci doar s-a dorit un mod de urgentare și finalizare a legilor proprietății, ceea ce presupunea depunerea unor diligențe sporite față de legile anterioare pentru ajungerea la rezultatul dorit cât mai repede.
Având în vedere scopul legii, este firesc că, prin acest act normativ, nici nu s-a dorit și nici nu s-a dispus suspendarea procesului de retrocedare a bunurilor imobile indiferent de forma de restituire în natură sau prin echivalent ci, doar s-a fixat un termen maxim până la care să se finalizeze soluționarea notificărilor, 01.01.2014, respectiv 01.01.2015, fapt dovedit prin neabrogarea textului de lege al Legii nr.10/2001 care obligă la soluționarea într-un termen de 6 luni a notificărilor depuse conform legii.
Termenele menționate sunt termene maxime de soluționare a notificărilor și nu termene de la care entitățile notificate să înceapă să lucreze la soluționarea acestor notificări (până atunci neavând nimic de făcut) și în consecință, R.A.-A.P.P.S. putea soluționa notificarea reclamanților reclamanți nr.986/28.06.2001, transmisă de Primăria Municipiului București prin adresa nr._/16.12.2010 R.A.-A.P.P.S.
Aceasta nu înseamnă că toți notificatorii sunt obligați să aștepte ultima zi a termenului de finalizare a procedurilor de retrocedare sau ultima oră de program de lucru cu publicul al unității deținătoare, pentru a primi o soluție de la aceasta.
Capitolul IV la care regăsim art. 33 invocat, se numește "Măsuri privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare" și definește voința legiuitorului de soluționare mai rapidă, iar nu de o stopare a procesului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat.
Urgentarea finalizării procedurilor de restituire intră în vădită contradicție cu prematuritatea acțiunilor persoanelor îndreptățite invocată pe cale de excepție împotriva acestora.
Împrejurarea că legiuitorul a stabilit noi termene pentru finalizarea procesului de retrocedare, nu înseamnă că retrocedările de imobile abuziv preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost suspendate, că unitățile deținătoare iau o pază în soluționarea notificărilor după 12 ani de la . Legii nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a întreprins nici cel mai mic demers pentru a-și dovedi buna credință în încercarea de soluționare a notificărilor.
Nici nu s-ar putea susține o astfel de suspendare care ar fi nu numai nejustificată, dar ar încălca și accesul liber la justiție, fapt de asemenea în contradicție cu voința legiuitorului, voința impusă și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Dacă asta ar fi intenționat, legiuitorul ar fi prevăzut expres o asemenea suspendare, așa cum a făcut-o deja în corpul Legii nr. 165/2013, atunci când a reglementat la art. 7 referitor la fondul funciar, că "până la întocmirea situației centralizatoare la nivel local, se suspendă emiterea hotărârilor de validare/invalidare de către comisiile județene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie de către comisiile locale de fond funciar, precum și orice alte proceduri administrative în domeniul restituirii fondului funciar".
Și chiar și în acest caz există o excepție "Dispozițiile alin. (1) (mai sus citate, n.n.) nu sunt aplicabile în cazul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile", excepție confirmată și de decizia Curții Constituționale care a menționat în mod expres că, în anumite situații, sunt neconstituționale dispozițiile art.4 din lege.
III. În ceea ce privește susținerea că intimata - pârâtă poate să soluționeze cererea într-un termen de 6 luni începând cu data de 01.01.2015, din nou, pârâta se află într-o eroare, prelungirea termenelor de soluționare maximă a fost făcută prin OG nr.115/2013 și se referă la termenul acordat Agenției Domeniilor Statului pentru centralizarea și comunicarea terenurilor agricole cu sau fără investiții și a celor forestiere:
„Se prorogă până la data de 1 ianuarie 2015, termenul în care Agenția Domeniilor Statului va publica pe pagina de internet și va transmite Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, lista imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile afectate acordării de măsuri compensatorii".
1. Se confundă fondul funciar cu preluarea abuzivă a altor terenuri, fiecare situație reglementată de un alt act normativ, comună fiind doar Legea nr.165/2013 privind accelerarea restituirilor și verificând acest act normativ, se poate constata că acesta se referă cu preponderență la terenurile agricole și forestiere.
2. Totodată, reclamanți solicită să se rețină că invocarea unei astfel de excepții a fost făcută cu rea-credință și faptul că nici până în prezent, la trecerea chiar a termenului menționat de către intimată și de către instanță, intimata pârâtă nu a înțeles să soluționeze notificarea, dovedește faptul că demersul recurenților nu a reprezentat o acțiune formulată prematur, iar intimata ar fi dat curs notificării dacă nu ar fi fost acționată în judecată anticipat.
Menționează faptul că, deși ulterior pronunțării sentinței atacate în prezentul recurs, au întreprins demersuri pentru a determina intimata să procedeze la soluționarea notificării, depunând toate înscrisurile solicitate de către aceasta, nici până în prezent nu a întreprins nici cel mai mic demers pentru începerea procesului de soluționare a cererii și aceasta măcar pentru a-și dovedi buna credință.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea căii de atac și casarea cu trimitere pentru judecarea fondului către Tribunalul București.
Intimata a depus întâmpinare, potrivit art.471 alin.5 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului formulat, ca nefondat.
Apelanții au depus răspuns la întâmpinare, reiterând criticile din motivele de apel, precizând suplimentar că toate documentele necesare sunt depuse la dosarul administrativ, ele fiind comunicate și de către primărie și indiferent, au fost redepuse la cererea intimatei, încă o dată, de către apelanți.
În apel, s-au administrat probe, potrivit art. 478 al.2 și art. 479 al.2 noul Cod Procedură Civilă, depunându-se cererile de soluționare a notificării, de urgentare, formulate de către apelanți, precum și documente care vizează fondul raportului juridic litigios dintre părți.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit 479 al.1 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază apelul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În esență, apelul reclamanților se referă la omisiunea primei instanțe de a soluționa pe fond cererea de chemare în judecată, apreciindu-se că soluția tribunalului de soluționare pe cale de excepție, a cererii, denotă o greșită neaplicare în cauză, a prevederilor art.4 coroborat cu dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013.
La data de 20.05.2013, anterior sesizării instanței de fond cu cererea de față (14.04.2014), a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Art. 3 lit. a din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede că dispozițiile acestui act normativ „se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțate în cauza M. A. și alții împotriva României”.
Potrivit art. 33 din Legea nr.165/2013: „Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri”.
2. Incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, decurge în mod cert din reglementarea cuprinsă în art. 4 din lege în referire la art. 33 expus.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.88 pronunțată la data de 27.02.2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 281 din 16.04.2014), instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 4 teza a II a din Legea nr.165/2014 în referire la art. 33 din lege, evaluate prin prisma prevederilor constituționale ale art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția EDO, sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 din lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a legii.
Așadar, a contrario, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege se aplică doar cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv introduse pe rolul instanțelor ulterior datei intrării în vigoare a legii, 20 mai 2013.
Astfel, Curtea Constituționala a reținut (în paragrafele relevante) că: „35. (…) incidența noilor termene procedurale în cauzele menționate a fost rezultatul interpretării judiciare date conținutului normativ al Legii nr. 165/2013, determinate de o anumită lipsă de precizie a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, care nu disting între normele procedurale și cele substanțiale, ceea ce poate genera confuzie în aplicarea acestora în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.
36. Din analiza întregului context normativ, precum și din analiza cauzelor în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că pot fi distinse mai multe ipoteze. Astfel, în funcție de natura dispozițiilor din Legea nr. 165/2013, Curtea reține, pe de-o parte, existența unor prevederi cu caracter procedural, ce instituie anumite termene, prevederi în care se încadrează și dispozițiile de lege criticate, iar, pe de altă parte, existența unor prevederi cu caracter substanțial, referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, în funcție de momentul introducerii cererii de chemare în judecată în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, Curtea remarcă faptul că acestea, fie au fost introduse înainte de . Legii nr. 165/2013 și se aflau pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, fie au fost introduse după . Legii nr. 165/2013.
37. Așa fiind, Curtea este chemată să stabilească dacă aplicarea noilor norme procedurale cauzelor introduse înainte de . Legii nr. 165/2013, aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, determină o încălcare a principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
38. Cu privire la acțiunea în timp a legii procesuale civile, Curtea remarcă existența a două posibilități: aplicarea imediată a legii procesuale civile noi și ultraactivitatea legii procesual civile vechi.
39. Curtea observă că aplicarea imediată a legii procesual civile noi, în privința unor efecte juridice consumate, poate da naștere unei încălcări a dispozițiilor constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii.
40. Curtea reține că rezolvarea conflictului în timp al dispozițiilor procesual civile, care din punct de vedere constituțional are ca scop respectarea principiului neretroactivității legii, necesită o apreciere diferențiată a acestora. Astfel, în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 546 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.004 din 11 noiembrie 2005, Curtea a statuat că, dacă reglementarea în discuție se referă la o situație juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivității.
41. În continuare, Curtea reține că trebuie analizat în ce măsură dispozițiile criticate generează posibilitatea invocării excepției prematurității cererii de chemare în judecată, introduse înainte de . Legii nr. 165/2013 și dacă au aceeași natură juridică precum cele de mai sus.
42. Curtea observă că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Astfel, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual. În acest context, Curtea reține că prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine atât pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, cât și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv. Astfel, prematuritatea unei acțiuni se transpune într-o condiționare a exercițiului dreptului la acțiune sub aspect suspensiv sau într-o afectare a dreptului procesual de un termen cu caracter suspensiv. Așadar, prematuritatea unei acțiuni în justiție impune o analiză a condițiilor în care procedura judiciară trebuia demarată, condiții care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, Curtea constată că prematuritatea nu poate rezulta dintr-o normă procesual civilă posterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
43. Plecând de la aceste constatări, Curtea observă că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [...], unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așa fiind, Curtea constată că la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural, nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, dispozițiile art. 4, coroborate cu cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista.
44. Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
45. Având în vedere cele reținute, Curtea constată că dispozițiile art. 4 teza a doua, care pot fi interpretate în sensul că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică "cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor", conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție”.
Așadar, Curtea Constituțională, analizând în mod expres problema de drept dedusă judecății și în cadrul prezentului litigiu, a apreciat că analiza impusă de excepția de prematuritate a cererii trebuie realizată prin raportare la cadrul juridic în vigoare la momentul promovării sale și că, pe cale de consecință, o cerere introdusă după . Legii nr. 165/2013, în vederea soluționării pe fond a notificării, anterior însă termenelor edictate de art. 33 din noul act normativ, va fi prematură.
3. Raționamentul și concluziile Curții Constituționale din cadrul deciziei sale nr. 88/2014, inechivoce și tranșante, sunt evidențiate în mod nesusceptibil de controversă, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.207 pronunțate la data de 8 aprilie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 497 din 3 iulie 2014) care interpretează în mod expres, decizia sa anterioară nr. 88/2014: „28. Curtea constată că prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, mai sus menționată, a analizat conformitatea art. 33 față de imperativele prevederilor art. 15 alin. (2) și ale art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție, cu referire la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În ce privește celelalte cauze, ce au fost sau urmează să fie înregistrate pe rolul instanțelor ulterior acestui moment de referință, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității, dispozițiile art. 33 urmând să fie aplicate pentru viitor, în acord cu normele art. 15 alin. (2) și art. 78 alin. (2) din Legea fundamentală. Pentru identitate de rațiune în ce privește aceeași categorie a cauzelor ce au fost sau urmează a fi înregistrare pe rolul instanțelor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, Curtea constată ca fiind neîntemeiate și criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a accesului liber la justiție, drept fundamental garantat de art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție.Aceasta deoarece textul legal menționat nu împiedică, în sine, exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din lege, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești fie împotriva deciziei emise de entitatea prevăzută de lege (în termen de 30 de zile de la data comunicării), fie împotriva refuzului nejustificat al soluționării cererii de către aceeași entitate (în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor). În acest sens, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012)”.
4. În privința efectelor deciziilor Curții Constituționale, sunt relevante prevederile art. 147 al.4 din Constituție: „(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Concomitent, se impune a sublinia faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”.
5. Curtea observă de altfel, că pentru dezlegarea prealabilă a acestei probleme de drept, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia sa nr.5/16.03.2015, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din_ , rezultatul fiind același cu cel expus anterior: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după . Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ”.
Această decizie este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, potrivit art. 521 al.3 din Codul de Procedură Civilă.
6. Aplicând pe cale de consecință, aceste considerente de ordin teoretic, speței prezente deduse judecății, Curtea, observând că apelanții reclamanți au sesizat instanța de fond doar la data de 14.04.2014, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, rezultă că aceștia se află în interiorul noului termen legal de soluționare a notificării, prevăzut în favoarea intimatei pârâte, astfel încât nu poate fi reținut, la acest moment, refuzul său nejustificat de soluționare.
Ca atare, câtă vreme termenul în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiarii acestei proceduri nu se pot adresa instanței de judecată pentru a cere constatarea existenței și întinderii dreptului la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv dilatoriu.
Din această perspectivă, tot eșafodajul juridic al apelanților, cu ansamblul argumentelor dezvoltatoare, construit în această direcție, în cadrul motivelor de apel, inclusiv relativ faptului că raportarea trebuie să se realizeze în continuare, la termenul de 6 luni, prevăzut de Legea nr. 10/2001, este nefondat, el vizând o altă interpretare a dispozițiilor legale incidente, decât cea ilustrată oficial, de însăși Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, evocată în paragrafele anterioare.
Constatând și faptul că legalitatea și temeinicia hotărârii atacate se raportează la momentul relevant procesual al pronunțării sentinței civile, cererile de urgentare a soluționării notificării, formulate de apelanți chiar și în intervalul soluționării apelului, fiind irelevante în acest algoritm juridic particular al cauzei prezente înregistrate și soluționate în anul 2014, când termenul legal evocat nu expirase, precum și împrejurarea că aspectul depunerii sau nu, a tuturor actelor necesare soluționării, reprezintă un element subsumat fondului raportului juridic litigios, a cărui verificare se realizează după ce dreptul devine actual, Curtea, în raport de cele expuse, constată în temeiul art.480 noul Cod de procedură civilă, că apelul promovat este nefondat, hotărârea primei instanțe de judecată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, apelul formulat de apelanții – reclamanți H. A. S. CALVO și G. S. CALVO, cu domiciliul ales la M. I., în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.921/02.09.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă R. AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în București, .-8, sector 1.
Ia act că apelanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar intimatul nu a cerut cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
5 ex./TB-S.4 – D.N.T.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1231/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1142/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
