Legea 10/2001. Decizia nr. 533/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 533/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2015 în dosarul nr. 533/2015

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 533 A

Ședința publică din data de 05.11.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - L. E. F.

JUDECĂTOR - G. L. Z.

GREFIER - F. J.

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul-pârât M. Finanțelor Publice reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr.225/01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți K. M., C. Ș. R. și K. A. A..

Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică de la 21.10.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 28.10.2015, la 05.11.2015, când a hotărât următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 28.09.2009, sub nr._/302/2009, precizată ulterior, reclamanții K. A. și K. M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin M. Finanțelor Publice și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea acestuia la plata valorii de circulație (prețul de piață) a apartamentului nr.1, situat în București, ., sector 1.

In motivarea cererii, reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr.112/1995, dar prin sentința civilă nr.1515 din 29.09.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civila, au fost obligați să lase acest apartament în deplină proprietate și folosință foștilor proprietari.

Reclamanții au mai arătat că, prin sentința civilă nr.6618 din 19.09.2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea prețului achitat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.1997, dar nu a valorii actuale a apartamentului și că au efectuat o . îmbunătățiri la acest imobil, iar aceste lucrări au mărit valoarea acestuia.

In drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr.10/2001 și Legea nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 8414 din 18.12.2009, pronunțată în dosarul nr._/302/2009, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamanți în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b. din Cod procedură civilă, față de valoarea imobilului apreciată de către reclamanți la suma de 290.000 euro.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, la data de 02.02.2010, sub nr._ .

În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice evaluatoare care a avut ca obiectiv stabilirea valorii de piață actuale a imobilului în litigiu, conform standardelor internaționale de evaluare, potrivit dispozițiilor prevăzute de Legea nr.1/2009. Expertiza a stabilit și contravaloarea îmbunătățirilor pe care reclamanții le-au efectuat la imobil.

La termenul de judecată din data de 10.01.2011, reclamații au arătat că renunță la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și au solicitat să se ia act de această renunțare.

Având în vedere poziția procesuală a reclamanților, respectiv renunțarea acestora la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, tribunalul a considerat că nu se mai impune punerea în discuția părților și, respectiv, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor Publice, pe acest capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr.1 din 10.01.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanți și a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/_ din 31.03.1997, reclamanții K. A. și K. M. au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, ., ..

Prin sentința civilă nr.1515 din 29.09.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civila, reclamanții au fost obligați sa lase acest apartament în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, iar prin sentința civilă nr. 6618 din 19.09.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea către reclamanți a prețului actualizat, inclusiv dobânda contractuală, achitat de aceștia, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.1997 încheiat cu Primăria municipiului București.

Instanța de fond a arătat că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art.50/1 din Legea nr.10/2001, introdus în conținutul acestei legi prin art.18 din Legea nr.1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Prin decizia civilă nr.1515 din 29.09.2006, pronunțată de Tribunalul București - secția a IV-a civilă, s-a reține că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.1997 autorul foștilor proprietari ai imobilului ce constituie obiectul acestui contract formulase deja cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel încât, potrivit dispozițiilor prevăzute de art.1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Având în vedere aceste considerente, reținute irevocabil prin hotărâre judecătorească (cu putere de lucru judecat), tribunalul a constatat că reclamanții nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art.50/1 din Legea nr.10/2001(introdus în conținutul acestei legi prin art.18 din Legea nr.1/2009), întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.1997, desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, ci cu încălcarea acestor dispoziții, întrucât la data încheierii lui exista formulată de către fostul proprietar o cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, iar, potrivit dispozițiilor prevăzute de art.1 pct.4, 5 și 6 din Hotărârea nr.20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Prin urmare, având în vedere condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/_ din 31.03.1997, tribunalul a concluzionat că acesta a fost încheiat de către reclamanți cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 și nu cu respectarea acestor dispoziții legale, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.501 din Legea nr.10/2001, iar reclamanții nu se încadrează în categoria persoanelor limitativ prevăzute de lege îndreptățite să li se plătească de către M. Finanțelor Publice prețul de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civila nr. 586 A din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți reținând, în esență, următoarele:

Reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere, precizată ulterior, prin care au solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață a apartamentului nr. 1 situat în București, ., sector 1, dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 3903/22.502 din 31.03.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995.

Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001.

Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speță este Municipiul București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit potrivit dispozițiilor art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, modificată prin Legea 1/2009, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru

(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Așa fiind, Curtea a reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la M. Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului, neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile, este pârâtul M. Finanțelor Publice și, corect, a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.

Totodată, Curtea a reținut incidența dispozițiilor „art.20 al. 2/1 din Legea nr. 10/2001”, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă în această materie, prin voința legiuitorului și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În cauza de față, în acord cu cele reținute mai sus, Curtea a constatat că, într-adevăr, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ci s-a admis împotriva acestora acțiunea în revendicare formulată de către moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1515 din 29.09.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 301/2007 pronunțată de Curtea de apel București - Secția a IV-a Civilă.

Așa fiind, Curtea a constatat că este îndeplinită situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – astfel că urmează să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelanți care vizează fondul cauzei.

Astfel s-a reținut că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Or, în cauză, circumstanțele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de care reclamanții invocă pretențiile au făcut obiectul litigiului în care titlul reclamanților a fost „desființat”, astfel că această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Curtea a constatat în acest sens că prin decizia civilă nr. 1515 din 29.09.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă, s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 era formulată o cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4, 5, 6 din Hotărârea nr.20/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, astfel că Primăria municipiului București nu ar fi trebuit să încheie actul de vânzare-cumpărare decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Apreciind că aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, Curtea a reținut că în mod corect nu a fost stabilită în sarcina pârâtului de către prima instanță obligația dezdăunării integrale a reclamanților prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea prețului de piață al imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001 și care îndreptățesc chiriașii cumpărători doar la restituirea prețului actualizat pentru imobil.

Susținerea apelanților reclamanți în sensul că nu le pot fi opuse dispozițiile prevăzute de art.1 pct.4, 5, și 6 din Hotărârea nr.20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, întrucât cererea de cumpărare a imobilului a fost adresată vânzătorului cu mult înainte de data la care aceste dispoziții sus-citate au intrat în vigoare, nu a fost primită, cu motivarea că în cauză are relevanță momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nu al formulării cererii de cumpărare. Astfel, reclamanții aveau obligația ca la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare să verifice îndeplinirea condițiilor cerute de legiuitor pentru încheierea valabilă a convenției. De asemenea, Curtea a apreciat că este lipsit de relevanță faptul că prin hotărârea prin care s-a desființat titlul reclamanților nu a fost constatată reaua-credință a acestora, art. 50 făcând trimitere doar la îndeplinirea unor condiții legale de către cumpărători prin raportare la actul normativ reprezentat de Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește demersurile efectuate de către apelanți înainte de cumpărarea apartamentului, Curtea a constatat că aceștia s-au întemeiat numai pe susținerile vânzătorului, care, interesat să vândă, nu era doritor să ofere relații complete; că, deși au avut cunoștință de cererea moștenitorilor fostului proprietar, apelanții reclamanți nu au făcut diligențe pe lângă aceștia în ceea ce privește intenția lor cu privire la imobil, și că, în mod greșit, au susținut apelanții reclamanți că motivul pentru care titlul lor nu mai produce efecte constă doar în faptul că titlul fostului proprietar naționalizat este mai bine caracterizat, și nicidecum pentru nerespectarea legii, întrucât, chiar prin prin decizia civilă nr. 1515/29.09.2006 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă, s-a statuat că chiriașii cumpărători au cumpărat cu nerespectarea condițiilor prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare, cererea moștenitorilor fostului proprietar neprimind o rezolvare până la data la care apelanții au cumpărat.

De asemenea, Curtea nu a validat susținerea apelanților în sensul că prin Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr.1/2009, s-a stabilit, fără echivoc, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de circulație a imobilului, aspect învederat de art. 50/1, aceștia lăsând să se înțeleagă faptul că pentru toate imobilele cumpărătorii au dreptul la valoarea de circulație, deoarece prin art. 50 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, în alin. 2 și alin. 2^1, legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar numai pentru cumpărătorii care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 s-a prevăzut restituirea prețului de piață al imobilelor, art. 50/1 prevăzând complementar că acest preț va fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Față de cele expuse, s-a conchis că apelanții nu se regăsesc în această ultimă situație prezentată.

Prin decizia civilă nr. 3962/31.05.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă, în dosarul nr._ s-a admis recursul declarat de reclamanții K. A. și K. M. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a casat decizia recurată, în sensul că s-a admis apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 1 din 10 ianuarie 2011 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, pe care Curtea a desființat-o și a fost trimisa cauza spre rejudecare la prima instanță.

În limita criticilor formulate, ce au permis încadrarea în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția I Civilă a constatat următoarele:

Reclamanții au învestit instanțele cu o acțiune în pretenții, prin care au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M. Finanțelor Publice, la plata valorii de circulație, prețul de piață, a apartamentului nr.1, situat în București, ., sector 1.

Prima instanță a analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul dispozițiilor art.50/1 din Legea nr.10/2001, republicată, limitându-se la verificarea valabilității titlului reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.1997, concluzionând că având în vedere condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare rezultă că actul respectiv „a fost încheiat de către reclamanți cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995”, și că reclamanții „nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite, prevăzute limitativ de lege, să li se plătească de către M. Finanțelor Publice prețul de piață al imobilului în litigiu”.

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin respingerea apelului declarat de reclamanți, motivând, în esență, soluția adoptată pe nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.3903/_ din 31.03.2007, în sensul că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor acestei legi, se regăsesc în situația în care actul de vânzare-cumpărare „a fost perfectat cu încălcarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr.112/1995”, raportându-se la considerentele deciziei civile nr.1515 din 29.09.2006 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care însă s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată împotriva reclamanților din prezenta cauză în sens pozitiv, iar considerentele acestei decizii au vizat temeiurile de fapt și de drept pentru care s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților și nicidecum temeiuri pentru care titlul reclamanților din prezenta cauză nu ar fi fost valabil încheiat.

Prin urmare, se constată că instanțele de fond și apel au respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanți, în temeiul Legii nr.10/2001 și al Legii nr.1/2009, și, respectiv, apelul declarat de aceștia împotriva sentinței primei instanțe, pe care au menținut-o ca temeinică și legală, hotărârile fiind motivate pe nevalabilitatea titlului reclamanților, ca fiind încheiat cu nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr.112/1995, deși acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 se putea formula în termenul prevăzut de art.45 (5) din Legea nr.10/2001, așa cum a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și OUG nr.145/2001, până la 14 august 2002.

Prin urmare, după această dată, dreptul la acțiune pentru constatarea nulității unui act juridic încheiat în baza Legii nr.112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată nici pe cale incidentală de către instanță sau de către orice parte interesată.

Or, procedând astfel, instanțele de fond și apel au fixat cadrul procesual în limitele de aplicare ale Legii nr.112/1995, nesocotind dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.1/2009, care au constituit temeiul de drept al prezentei acțiunii, iar dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care s-a soluționat cauza în fond și apel nu are valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluție dată unei probleme de drept.

În măsura în care pretențiile reclamanților cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr.112/1995, iar instanțele de fond și apel s-au pronunțat asupra aplicării în cauză a acestor prevederi legale, se constată că instanțele de fond și apel au încălcat principiul disponibilității ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil.

În condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.112/1995, ci pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.1/2009, se constată că procesul a fost soluționat de instanțele de fond și apel cu încălcarea limitelor cadrului procesual fixat de reclamanți și cu încălcarea art.6 din CEDO, care implică în sarcina instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare, și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, se constată că aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanții nebeneficiind de o hotărâre prin care instanțele să se pronunțe, în limitele criticilor formulate, asupra cererii lor, în pretenții, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.1/2009, și care să cuprindă argumentele instanțelor în sensul temeiniciei ori a netemeiniciei unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil și controlul judiciar pe calea recursului asupra fondului litigiului.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub același număr unic_, la data de 17.07.2012.

Prin sentința civilă nr. 224 din 01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a admis cererea precizată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 764.700 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, .. . și a fost obligat pârâtul către reclamanți la plata sumei de 2.700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:

În prealabil, tribunalul a reținut la soluționarea cauzei disp. art. 315 C.pr.civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așadar, tribunalul a constatat că hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual au fost casate, reținându-se că cererea reclamanților, astfel cum a fost dedusă judecății nu a fost soluționată în fond în raport de dispozițiile Legii 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, acte normative în temeiul cărora reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului situat în București, ., ..

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/_ din 31.03.1997, reclamanții K. A. și K. M. au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, ., ..

Însă, prin sentința civilă nr. 6618/19.09.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, prin care s-a soluționat cererea acelorași reclamanți de obligarea pârâților Municipiul București prin Primarul General și M. Finanțelor Publice la restituirea prețului imobilului de mai sus, actualizat la data plății, instanța a reținut că pârâtul M. Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, restituirea prețului actualizat se făcea de către M. Finanțelor Publice doar pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995 desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Instanța a reținut că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți nu a fost desființat ca urmare a eludării dispozițiilor Legii 112/1995, nefiind declarat nul absolut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar împrejurarea că reclamanții au fost obligați să lase fostului proprietar în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul cumpărat în baza Legii 112/1995, constituia temei pentru instituirea răspunderii pentru evicțiune, care incumbă vânzătorului Municipiul București, conform art. 1337 și urm. C.civ..

Pe fondul cauzei s-a dispus obligarea pârâtului vânzător, Municipiul București prin Primarul General la restituirea prețului actualizat, inclusiv dobânda contractuală achitată de reclamanți, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2903/_/31.03.1997.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 404R/23.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III – a Civilă, prin care au fost respinse recursurile declarate de recurenții-reclamanți, dar și de recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General, tribunalul a reținut că prima instanță a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile legii speciale, art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, care stabilesc restituirea prețului actualizat către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M. Finanțelor Publice. Or, în cauză, nu sunt incidente aceste dispoziții, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți cu Municipiul București nu a fost desființat și nici nu a fost declarat nul absolut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a mai avut în vedere și înscrisurile depuse de reclamanți în apel în primul ciclu procesual, pentru dovedirea faptului că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, având în vedere că potrivit listei emise de Primăria Sectorului 1 București pentru locuința cumpărată de aceștia exista doar o cerere de despăgubiri și nu de restituire în natură din partea foștilor proprietari, iar potrivit adresei nr. 611/3.05.2011 emisă de ., apartamentul a fost vândut cu respectarea deplină a dispozițiilor Legii 112/1995, neexistând nici un impediment legal la înstrăinare, dat fiind că statul era proprietar al bunului, acesta nu putea fi restituit în natură fostului proprietar, întrucât nici nu locuia în apartament și nici nu era liber potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 112/1995, iar pe cale administrativă solicitase despăgubiri în conformitate cu art. 14 și 15 din aceeași lege.

Tribunalul a considerat că și sentința civilă nr. 6618/19.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, se bucură de aceeași putere de lucru judecat, cu privire la cele statuate în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în mod valabil, atâta timp cât acesta nu a fost desființat ca urmare a eludării dispozițiilor Legii 112/1995, nefiind declarat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.

Deși în primul ciclu procesual, cererea privind restituirea prețului de piață a fost respinsă ca neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 50¹ din Legea 10/2001, introdus prin art. 18 din Legea 1/2009, tribunalul a considerat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamanți cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea 112/1995, prin Decizia nr. 3962/31.05.2012 (de casare) s-a constatat că instanțele de fond și apel, au fost motivate în mod greșit pe nevalabilitatea titlului reclamanților, atâta timp cât acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 se putea formula în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, prelungit succesiv până la data de 14 august 2002. Prin urmare, după această dată, dreptul la acțiune pentru constatarea nulității unui act juridic încheiat în baza Legii 112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată nici pe cale incidentală de către instanță sau de către orice parte interesată.

Din această hotărâre, tribunalul a considerat că a rezultat faptul că neconstatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, atunci acesta nu a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor acestei legi, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață a imobilului în litigiu, cu aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001 și ale Legii 1/2009.

Tribunalul a mai reținut că reclamanții au solicitat să se aibă în vedere prețul de piață al imobilului stabilit prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual, la data de 8.04.2010, de expertul C. G., fiind indicată valoarea de 764.700 lei.

Față de considerentele expuse, în temeiul disp. art. 50¹ din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 1/2009, tribunalul a admis cererea precizată și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 764.700 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, .. ..

În baza art. 274 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul către reclamanți la plata sumei de 2700 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M. Finanțelor Publice invocând lipsa calității sale procesuale pasive, aspect juridic constatat inclusiv în sentința civilă nr. 6618/2008 prin care Primăria Municipiului București a fost obligată la restituirea prețului actualizat către aceeași reclamanți.

De asemenea, se invocă împrejurarea că nu sunt îndeplinite cerințele art.50¹ din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a constatat prealabil nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 și în condițiile în care în hotărârea prin care reclamanții au fost evinși de adevărații proprietari s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vânzarea a fost încheiat cu rea-credință.

Se arată că reclamanții au primit deja despăgubiri reprezentând preț actualizat, astfel încât sentința primei instanțe generează o dublă despăgubire.

Consideră că cheltuielile de judecată revin în partea persoanei culpabile de nașterea raportului juridic, respectiv Primăria Municipiului București.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că sunt îndeplinite cerințele art. 50¹ Cod procedură civilă, actul lor a respectat cerințele Legii nr. 112/1995, iar dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă justifică obligarea apelantului la cheltuieli de judecată.

A fost completată expertiza evaluatoare în construcții.

Apelul este fondat, în limitele ce urmează:

În primul rând vor fi înlăturate unele critici.

Astfel, apelantul–pârât este persoana de drept public din patrimoniul căreia se efectuează restituirea prețului în cazul acțiunilor reglementate de art. 50 alin. 2¹ și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, cum este și prezenta, art.50 alin. 3 din același act normativ instituind o derogare de la dreptul comun referitor la persoana responsabilă în caz de evicțiune.

Împrejurarea că în litigiul anterior întemeiat pe dispozițiile dreptului comun privind evicțiunea, relativ la prețul actualizat, s-a statuat calitatea Primăriei mun. București și nu a Ministerului Finanțelor Publice nu schimbă situația, nu impune putere de lucru judecat în prezentul litigiu, întemeiat pe dispoziții legale ulterioare litigiului anterior.

În al doilea rând, Curtea observă că dispozițiile art.50¹ se referă la despăgubirea cumpărătorilor unor imobile în baza Legii nr.112/1995 ale căror contracte au respectat respectiva lege, dar au fost desființate; în măsura în care noțiunea de desființare ar privi exclusiv contractele anulate judiciar, norma ar deveni inaplicabilă, întrucât prin ipoteză contractele anulate nu respectau legea.

În consecință, noțiunea de desființare se întinde și asupra acelor contracte care nu au fost explicit anulate, ci au fost lipsite de efecte în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri.

În al treilea rând, câtă vreme dispozițiile instanței de casare sunt obligatorii, iar în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare nu s-a reținut explicit nevalabilitatea contractului reclamanților în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995, contractul va fi privit ca unul valabil, chiar dacă a fost ineficace în revendicare, ducând la consecința că cerințele art.50¹ din Legea nr. 10/2001 sunt îndeplinite.

Pe de altă parte însă, este netemeinică hotărârea primei instanțe care a stabilit în anul 2013 o valoare a despăgubirilor calculată printr-un raport de expertiză administrat în anul 2010 și întemeiat pe oferte și nu pe tranzacții concrete.

În primul rând, Curtea consideră că dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, ca drept special, nefăcând referire la o altă dată la care trebuie calculat prețul de piață, presupun stabilirea acestei valori la momentul judecății.

Nu este corect a se acorda valoarea de la data evicțiunii atât datorită împrejurării că pentru multe situații, inclusiv cea din prezenta, dreptul la atare despăgubiri s-a născut în anul 2009 prin apariția Legii nr.1/2009, adică mult după evicțiune, astfel încât nu este permisă o interpretare contrară celei avute în vedere de mai sus (valoarea la data judecății), cât și datorită interpretării normei prin filtrul echității: textul urmărește repararea integrală și justă a unei pagube, ceea ce presupune ca cei îndreptățiți să obțină valoarea prin care pot înlocui, pe piață, imobilul pierdut cu un altul similar la momentul când obțin hotărârea, nu mai mult, nu mai puțin, cum s-ar întâmpla dacă s-ar lua în discuție un moment mult îndepărtat anterior în timp, în condiții de fluctuație a pieței.

În apel au fost făcute două completări ale raportului de expertiză inițial, una care a stabilit valoarea de circulație la data evicțiunii prin aceeași metodă prin care se stabilise valoarea la zi în primul ciclu procesual (adică pornind de la ofertele existente pe piață), precum și o a doua, care a calculat atât valoarea de piață la zi, cât și cea de la momentul evicțiunii, prin aceeași metodă a comparației, dar pornind de la tranzacții similare de-a lungul timpului în zonă.

În ciuda obiecțiilor intimaților – reclamanți, Curtea consideră just a se lua în considerare constatările și calculele făcute de expert în raport de tranzacții reale, concrete, cu privire la imobile fie și doar parțial și relativ asemănătoare, iar nu varianta de calcul bazată pe simple oferte referitoare la imobile la fel de relativ și parțial asemănătoare; o similaritate totală în comparație a unor tranzacții sau oferte este oricum cvasiimposibil de obținut, fiind rolul expertului să aplice corecțiile necesare pentru a stabili valoarea cea mai aproape de cea a pieței.

Curtea observă că diferențele de suprafață, finisaje, poziționare, dată a construcției, etc., dintre comparabile sau dintre comparabile și imobilul în litigiu, sunt oricum corectate și proporționalizate de expert prin aplicarea unor coeficienți specifici de corecție (la fel cum, de altfel, proceda și în cazul comparării ofertelor, cu diferența că acolo apărea încă suplimentar o variabilă necunoscută, respectiv marja de negociere) astfel încât solicitarea intimaților de a fi luate în considerare calculele făcute prin metoda de evaluare pornind de la oferte va fi înlăturată.

Curtea observă că, potrivit anexei nr. 2 la raportul de expertiză în varianta considerată corectă (fila 154) aplicând corecții pe suprafețe proporționalizate în raport de fiecare din cele trei tranzacții comparate, expertul a preferat să nu facă o medie a acestora, ci să aleagă varianta din comparabila 3 corectată și proporționalizată la suprafața utilă a imobilului în litigiu, respectiv cea de 115.130 euro, ca fiind mai apropiată de cea corespunzătoare apartamentului în cauză.

Din punct de vedere al Curții, în condițiile în care pornind de la fiecare din cele trei tranzacții comparate se ajunge la trei variante diferite de preț, mai just este a se calcula o medie a acestora decât a se statua nemotivat că una dintre cele trei valori obținute este mai apropiată de prețul real de piață al bunului în litigiu.

În consecință, făcând media aritmetică a celor trei variante de preț de piață obținute prin raportare la cele trei comparabile (93.220 plus 71.308 plus 77.025 împărțit la 3) se obține valoarea estimată de circulație la zi în sumă de 80.517 euro, adică 356.835 lei.

Din această sumă se va scădea aceea de 52.247 lei, reprezentând sumă deja încasată de reclamanți cu titlu de preț actualizat în baza sentinței 6618/2008, fiind justă și această critică.

Finalmente, pârâtul datorează 304.588 lei.

În consecință, în baza art. 296 Cod procedură civilă va fi admis apelul și va fi schimbată sentința în parte, cu privire la suma la care va fi obligat pârâtul să o plătească reclamanților.

Va fi menținută dispoziția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial și de expert din prima instanță, întrucât soluția a rămas de admitere a acțiunii și acordare a despăgubirilor, chiar dacă în alt cuantum.

Chiar dacă raportul de expertiză luat în calcul e cel din apel, cheltuielile reclamanților făcute cu expertiza din apel nu pot fi puse în seama apelantului, întrucât apelul acestuia a fost admis și nici nu pot fi suplimentate cheltuielile de judecată acordate reclamanților la fond, întrucât s-ar crea o situație mai grea apelantului în propria cale de atac.

Față de soluția de admitere a apelului, va fi respinsă solicitarea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul-pârât M. Finanțelor Publice reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.225/01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți K. M., C. Ș. R. și K. A. A. toți cu domiciliul în București, Calea Giulești, nr. 337 B, ., ..

Schimbă în parte sentința, în sensul că obligă pârâtul la 304.588 lei către reclamanți, reprezentând prețul de piață al imobilului apt. 1 din București, ., sector 1.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge cererea intimatului privind cheltuielile de judecată.

Cu recurs.

Pronunțată în ședința publică, azi 05.11.2015.

Președinte, Judecător, Grefier,

L. E. F. G. L. Z. F. J.

Red. LEF/11.11.2015

← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 632/2015. Curtea...		Cereri. Decizia nr. 78/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 533/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 533/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI