Legea 10/2001. Decizia nr. 64/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 64/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 20770/3/2012

Dosar nr._

(2558/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.64A

Ședința publică de la 12.02.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - F. D.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M. BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 43 din 20.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. C. și T. E. M. și cu intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR.

P. are ca obiect – acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimații-reclamanți T. C. și T. E. M., prin avocat P. P., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 12.02.2015, emisă de Baroul București și intimatul-chemat în garanție M. București prin Primarul General, prin consilier juridic M. I., lipsind apelantul-pârât M. Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M. București și intimata-chemată în garanție Administrația F. Imobiliar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în combaterea motivelor de apel.

Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate, ca fiind temeinică și legală, în raport de temeiul juridic al Legii nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 și dispozițiile Legii nr.112/1995, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată, apreciază că este nefondată, având în vedere faptul că partea care cade în pretenții este obligată la plata acestora, conform art.274 Cod procedură civilă.

Reprezentantul intimatului-chemat în garanție M. București prin Primarul General solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, întrucât instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 07.06.2012, reclamanții T. C. și T. E.-M. au chemat în judecată pe pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, M. FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, C.G.M.B., ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții, în principal, la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului apartament nr. 4, situat în București, ., etaj 3+M, calculat în Euro la cursul de schimb al B.N.R., achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 332/16.12.1996, încheiat cu C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. în baza Legii nr. 112/1995; plata valorii de actualizare cu rata inflației a sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului, până când pârâții își execută obligația lor de achitare a sumei stabilite prin hotărârea primei instanțe.

În subsidiar, în cazul respingerii cererii principale, reclamanții au solicitat să fie obligați pârâții la restituirea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului, reactualizată, având în vedere coeficientul de inflație, menționând că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, au plătit integral suma de 21.749.085 lei, cu chitanța nr._/16.12.1996; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, la data de 16.12.1996, au semnat cu C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I., în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, prin care au achiziționat imobilul situat în București, ., apartamentul nr. 4, sector 1, în suprafață utilă de 100,97 m.p. și mansarda în suprafață utilă de 11,69 m.p. aflată la etajul 3 al clădirii de la adresa menționată mai sus. Totodată, prin același contract de vânzare-cumpărare, au specificat reclamanții, au achiziționat și cota indiviză de 11,69% din părțile comune ale imobilului, precum și 15,31 m.p. de teren situat sub construcție. Anterior dobândirii apartamentului, acesta a fost deținut de către reclamanți în baza contractului de închiriere nr._, semnat în anul 1993.

În anul 1999, au arătat reclamanții, s-a emis Dispoziția Primarului nr. 1036/28.06.1999, prin care s-a restituit imobilul situat în București, ., sector 1, către A. C. I., cu excepția spațiilor și terenului aferent acestora situate sub construcție, vândute de către D.G.A.F.I. cu contracte de vânzare-cumpărare, în această categorie intrând și contractul reclamanților nr. N332/16.12.1996. Dispoziția Primarului General a făcut obiectul procesului-verbal de predare-primire a imobilului înregistrat sub nr._/20.11.2000, mai puțin a apartamentului proprietatea reclamanților.

Reclamanții au mai arătat că abia în anul 2002 au aflat că A. C. I. intenționa să preia întregul imobil, inclusiv apartamentul reclamanților, de acest aspect luând cunoștință odată cu promovarea acțiunii în revendicare, având drept temei juridic art. 480 și urm. C.civ., acțiune îndreptată împotriva reclamanților și care a fost respinsă de către instanță. Ulterior, la data de 01.03.2004, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București o nouă cerere formulată de către A. C. I., care a format obiectul dosarului nr. 3157/2004, solicitându-se instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a mai multor contracte de vânzare-cumpărare, printre acestea aflându-se și contractul reclamanților, nr. N332/16.12.1996. C. procesual de la momentul promovării acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ale H.G. nr. 11/1997 și ale art. 948, 966, 1294, 1295 a fost formulat în contradictoriu cu C.G.M.B., prin Primar General, S.C. Romvial S.A., A.F.I. și reclamanții, ca persoane fizice.

S-a mai precizat că instanța, analizând contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, a reținut incidența art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ce reglementează regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu, potrivit cărora acestea sunt lovite de nulitate absolută afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință, fiind suficient ca buna-credință să existe doar în persoana cumpărătorului. Instanța fondului, au precizat reclamanții, analizând cauza sub aceste aspecte, a reținut că, așa după cum rezultă și din adresa nr. 2488/14.02.2005, emisă de către P.M.B., în evidența Comisiei Municipale nu figura cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru imobilul în cauză, buna-credință operând în favoarea reclamanților. Așadar, pe fondul cauzei, acțiunea a fost respinsa ca neîntemeiată.

Au mai arătat reclamanții că Tribunalul București a admis apelul declarat de către reclamanta A. C. I. și a dispus schimbarea în tot a sentinței de fond, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996. Decizia civilă nr. 227/27.02.2007, emisă de către Tribunalul București, a rămas definitivă și irevocabilă în baza deciziei civile nr. 1352/27.10.2009 a Curții de Apel București.

Reclamanții au menționat că au fost de bună-credință atât la momentul semnării contractului de închiriere în anul 1993, cât și la data cumpărării imobilului în anul 1996, îndeplinind toate condițiile prevăzute de lege, necunoscând faptul că, încă din anul 1993, moștenitoarea autorilor imobilului acționase în instanță Primăria Municipiului București în vederea recuperării acestuia. Dacă se poate face vorbire despre reaua-credință, aceasta trebuie pusă doar pe seama Primăriei Municipiului București, care ar fi trebuit să cunoască faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, având în vedere că fostul proprietar nu se încadra în prevederile Decretului nr. 92/1950, acesta făcând parte din categoriile profesionale exceptate de la naționalizare, fiind de profesie medic.

Nici partea care a revendicat imobilul, au specificat reclamanții, nu le-a adus la cunoștință faptul că a declanșat vreo procedură judiciară în vederea recuperării imobilului, aspect care se poate dovedi prin însăși recunoașterea acesteia, astfel încât, la momentul semnării actului de vânzare-cumpărare, în anul 1996, reclamanții au avut deplină încredere că actul reclamanților de proprietate emană de la adevăratul proprietar.

Au mai specificat reclamanții că desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulității absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acțiunii în pretenții la îndemâna cumpărătorului al cărui titlu a fost desființat, ca efect al restabilirii situației juridice anterioare constatării nulității. Legea nr. 10/2001 fiind un act normativ cu caracter special, dispozițiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

De asemenea, s-a arătat că, prin Legea nr. 1/2009, a fost introdus în Legea nr. 10/2001 art. 501. P. același act normativ, Legea nr. 10/2001 a fost modificată și în sensul că, la art. 50, după alin. (2) - care reglementează restituirea prețului actualizat - s-a introdus un nou alineat, alin. 21, fiind totodată modificate prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au precizat că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ca făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.

Din coroborarea acestor prevederi legale, au menționat reclamanții, rezultă cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în restituirea atât a prețului actualizat, cât și a valorii de piață a imobilului, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 a fost desființat. Obligația de restituire atât a prețului actualizat, cât și a valorii de piață a imobilului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, au precizat reclamanții, nu înlătura răspunderea celorlalte părți chemate în proces și nici nu face ca aceasta sa fie formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece analiza substanțială în drept trebuie să evidențieze culpa celui care a vândut lucrul altuia unui terț. Urmare a acestui fapt juridic, în procedura revendicării de către adevăratul proprietar acesta își recapătă proprietatea în natură prin obligarea terțului la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunului imobil în favoarea proprietarului. Chiriașul devenit proprietar în baza Legii nr. 112/1996 rămâne să suporte sarcina atât a pierderii bunului în sine, cât și eventual a plății efectuate în contul achiziționării acestuia, printr-un concurs de legi al căror text vine parcă să exonereze adevărații vinovați de răspunderea asumată contractual, transformând principiul garantării pentru evicțiune într-o simplă afirmație lipsită de conținut și de efecte juridice.

Acest lucru se reflectă și din modul în care Primăria Municipiului București a înțeles să pună în executare sentința civilă nr. 7664/1994, ce a stat la baza emiterii Dispoziției Primarului nr. 1036, 5 ani mai târziu, respectiv în anul 1999, semnând procesul-verbal de predare-primire a imobilului în anul 2000, excepție făcând apartamentul reclamanților, pe care aceeași instituție îl vânduse în anul 1996 acestora, deși P.M.B. se judecase în 1993-1994 cu moștenitoarea autorului imobilului și fusese obligată la restituirea și lăsarea în deplină posesie a imobilului din .. De asemenea, s-a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art. 1344 C.civ., precizându-se ca tulburarea de drept, intervenită prin constatarea nulității actului de proprietate al reclamanților, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, ceea ce extinde cadrul procesual format și asupra Primăriei Municipiului București, a C.G.M.B. prin Primar General și A.F.I., față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Au mai precizat reclamanții că o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri - constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat - este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului (noțiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind. 1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) - se impune ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai dreptul la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin.1).

P. urmare, au arătat reclamanții, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv, cauzată de eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității acestuia, legea nedistingând sub acest aspect, deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Această ultimă ipoteză nu se poate regăsi decât în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit totuși ca urmare a eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permițând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate, ceea ce nu este cazul în speța prezentă.

S-a mai precizat că analiza întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat (în speță, anulat), hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate. În acest sens, reclamanții au redat considerentele deciziei civile nr. 1352/27.10.2009, pronuntata de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civila, prin care s-a respins recursul formulat de reclamanți.

Au mai arătat reclamanții că esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credință, aceasta fiind pusă și pe seama acestora, deși au încheiat contractul de vânzare-cumpărare tocmai cu cel care deținea toate aceste informații, fără ca aceștia să le refuze semnarea contractului deși erau avizați asupra situației juridice a imobilului în cauză. Fiind vorba în cauză de semnarea unui contract direct cu Primăria, C.G.M.B. și A.F.I., aceste entități au fost cele care au indus starea de aparentă legalitate la semnarea contractului, deși tot ele erau cele ce au stat în instanță în acțiunea în revendicare promovată anterior cererii de constatare a nulității titlului de proprietate al actualilor reclamanți.

Totodată, au menționat reclamanții, trebuie observat că încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 în ceea ce privește împrejurarea că titlul statului era nul, mai precis că Decretul nr. 92/1950 nu fusese aplicat corect la momentul naționalizării, nu operează ca fiind un impediment în acordarea de despăgubiri, câtă vreme imobilul a fost preluat „cu titlu” (stricto sensu), în concepția legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997.

Reclamanții au mai arătat că eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic este o chestiune distinctă de aceea a relei-credințe a părților la semnarea contractului, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel nu a reținut incidența Legii nr. 10/2001.

În consecință, reclamanții au solicitat tribunalului să constate că, în prezenta cauză, situația acestora nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995; art. 1337-1351 C.civ., incidente fiind în cauză și Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009.

La termenul de judecată din data de 14.01.2013, Tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. R. prin M. Finanțelor Publice și Administrația F. Imobiliar.

Pârâtul M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., prin Primar General, arătând că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, astfel cum a fost modificată, precum și conform Legii nr. 10/2001, capacitate de folosință are M. București reprezentat prin Primarul General și nu C.G.M.B., prin Primar General, care nu are personalitate juridică și deci nu poate sta în judecată ca pârât, față de obiectul cererii deduse judecății.

De asemenea, pârâtul M. București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 50 alin. 21 și alin. 3 din Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către M. Finanțelor Publice, imobilele la care se referă legea fiind cele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995, însă desființate ulterior.

Pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE au depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

P. întâmpinare, pârâții au invocat pe capătul principal din cererea de chemare în judecata excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților. Astfel, au arătat pârâții, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 501, a reglementat și dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piața al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 63/03.02.2009 și a intrat în vigoare la data de 06.02.2009. Ca urmare, dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06.02.2009, de la acest moment începând sa curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. În consecința, de la data la care Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare, respectiv 06.02.2009, și pana la data introducerii acțiunii de către intimata-reclamanta, respectiv 07.06.2012, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenirii niciuneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natura a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.

Pârâții au invocat atât pe capătul principal din cererea de chemare în judecată, cât și pe capătul subsidiar excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat prin M. Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, precizând că, potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, modificata și completata prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21 se face de către M. Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, textul de lege enunțat conferă în mod expres calitate procesuala pasiva în astfel de litigii (atât în privința restituirii prețului de piața, cat și a prețului actualizat) Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul dedus judecații, iar nu S. R. prin M. Finanțelor Publice. Mai mult decât atât, instituția Statului R. prin M. Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice.

Totodată, au arătat pârâții, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, M. Finanțelor Publice în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului R., nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 332/16.12.1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin Administrația F. Imobiliar, este terț fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C.civ., reclamanții au solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturata prin dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din litigiu.

S-a mai arătat că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piața. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de piața. Nicidecum, au arătat pârâții, nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice sau a Statului R. prin M. Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestor instituții. De asemenea, pârâții au solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 1344 C.civ.

Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În prezenta cauză, au arătat pârâții, cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reaua-credință atât a vânzătorului, cat și a cumpărătorului nu poate fi pusa la îndoială, având în vedere, în primul rând, faptul că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului București. Astfel, așa cum a reținut și Curtea de Apel București în considerentele deciziei civile nr. 1352/27.10.2009, atât reclamanții T. C. și T. E. M., cat și pârâtul M. București "cunoșteau sau puteau cunoaște cu minime diligențe ca imobilul nu mai este în patrimoniul vânzătorului la momentul încheierii contractelor, ca nu a fost preluat de Stat cu titlu valabil, ca nu putea face obiectul vânzării în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 și au urmărit sau acceptat măcar fraudarea Legii nr. 112/1995, dar și a drepturilor adevăratului proprietar.”

Având în vedere, pe de o parte, faptul că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50 din Legea 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativa a celor doua condiții expuse mai sus, iar, pe de alta parte, faptul ca reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii uneia dintre acestea, pârâții au apreciat că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea 10/2001. Mai mult decât atât, în opinia pârâților, în speță, operează îmbogățirea fără justa cauza. Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, care nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă. Așadar, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Au mai arătat pârâții că trebuie examinat în ce măsură jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil. Este evident ca prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justa cauza a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fata legii. Astfel, au arătat pârâții, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferita de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de piața.

Față de motivele expuse mai sus, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În situația în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive invocate, cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecata, respectiv restituirea sumei achitate pentru imobil, reactualizată, pârâții au solicitat chemarea în garanție a Administrației F. Imobiliar, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta instituție la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 332/16.12.1996.

În motivarea cererii de chemare în garantie, s-a aratat ca, potrivit prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, ,,Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A., după caz.” Pârâții au apreciat că instanța trebuie sa dispună ca procentul de 1%, prevăzut de dispozițiile normative invocate, sa fie aplicat la valoarea reactualizata a imobilului și nu la cea achitata în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și sa oblige partea care a încasat comisionul sa îl restituie din prețul actualizat.

În ședința publică din data de 13.05.2013, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au estimat valoarea de piața a imobilului la suma de 520.000 lei.

Totodată, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare, prin care au arătat că înțeleg să-și restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai înțeleg să se judece cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice, menținându-și restul cadrului procesual astfel cum a fost arătat prin cererea de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 20.05.2013, Tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul General al Municipiului București; a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin M. Finanțelor Publice; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primarul General și Administrația F. Imobiliar, cu privire la cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

P. sentința civilă nr.43/20.01.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului M. Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului și a actualizării acesteia cu indicele de inflație; a admis capătul de cerere subsidiar al acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții T. C. și T. E.-M., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE; a obligat pârâtul M. Finanțelor Publice la restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, actualizat cu indicele de inflație; a obligat pârâtul M. Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR și M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemații în garanție ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR și M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 16.12.1996, între C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. și reclamanții T. C. și T. E.-M. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996 (filele 11-13), privind apartamentul nr. 4, situat în București, ., .+M, sector 1, pentru prețul de 21.749.085 ROL, achitat integral la data perfectării contractului.

P. decizia civilă nr.227/27.02.2007, pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1352/27.10.2009 a Curții de Apel București (filele 30-57), a fost admisa acțiunea formulata de reclamanta C. A. I. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/ /16.12.1996.

În considerentele deciziilor civile menționate, s-a reținut reaua-credința a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, instanțele stabilind cu putere de lucru judecat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, s-a reținut ca, prin sentința civila nr. 7664/14.07.1994 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, ramasa definitiva și irevocabila anterior perfectarii contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/ /16.12.1996, a fost admisa actiunea formulata de reclamanta C. A. I. în contradictoriu cu paratii Consiliul Local al Municipiului Bucuresti și . și s-a constatat ca reclamanta este proprietara imobilului din Bucuresti, ., sector 1, imobil ce a fost preluat de stat fara titlu valabil, rezultand reaua-credinta a vanzatorului la incheierea contractului de vanzare-cumparare.

De asemenea, instanta care a pronuntat solutia de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare incheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul din Bucuresti, ., sector 1 a apreciat ca subdobanditorii au fost de rea-credinta, acesta nedepunand diligentele necesare pentru a se convinge ca au contractat cu adevaratul proprietar al imobilului, în conditiile în care, la data vanzarii, fostului proprietar ii fusese consolidat titlul prin hotarare judecatoreasca definitiva. Asadar, instantele au constatat ca dobanditorii în baza Legii nr. 112/1995 nu au depus diligente minime pentru a cunoaste situatia juridica a imobilului.

În acest sens, tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, situație în care devin incidente dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, care se referă tocmai la ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001 modificată, care au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile).

Distincția între cele două dispoziții ale Legii nr. 10/2001 este în sensul că, potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată, se poate solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fiind încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în timp ce, conform dispozițiilor art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001 modificată, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fiind încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prima ipoteză este aplicabilă acțiunii de față, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea, de către M. Finanțelor Publice, a prețului actualizat achitat pentru achizitionarea imobiluluidin Bucuresti, ., .+M, sector 1, reținându-se nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la incheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezentul litigiu.

Așadar, Tribunalul a constatat ca sunt neintemeiate sustinerile reclamanților, în sensul ca, desi prin decizia civilă nr. 227/27.02.2007 a Tribunalului București - Sectia a IV-a Civila, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1352/27.10.2009 a Curtii de Apel București, s-a retinut reaua-credinta a partilor la incheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, acesta ar fi fost incheiat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul ca eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul incheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996 a fost în mod expres mentionata în considerentele deciziei civile nr. 1352/27.10.2009 a Curtii de Apel București: "În concluzia celor expuse, curtea apreciaza ca ambele parti cunosteau sau puteau cunoaste cu minime diligente ca imobilul nu mai este în patrimoniul vanzatorului la momentul incheierii contractelor, ca nu a fost preluat de stat cu titlu, ca nu putea face obiectul vanzarii în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, și au urmarit sau acceptat macar fraudarea Legii nr. 112/1995, dar și a drepturilor adevaratului proprietar."(fila 54)

Avand în vedere considerentele expuse, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului M. Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului și a actualizării acesteia cu indicele de inflație, dispozițiile art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001 modificată nefiind aplicabile reclamantilor din cauza de fata, contractul de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996 nefiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În temeiul dispozitiilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, a fost admis capătul de cerere subsidiar al acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată, urmând a fi obligat pârâtul M. Finanțelor Publice la restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N332/16.12.1996, actualizat cu indicele de inflație.

În acest sens, Tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză evaluatorie întocmit de expertul tehnic judiciar T. M. (filele 114-132), urmand a se retine valoarea de 52.057 lei, mentionata de expert ca reprezentand pretul achitat la data incheierii contractului (21.749.085 ROL), actualizat cu indicele de inflatie comunicat de Institutul N. de S.. Nu a fost avuta în vedere valoarea de 61.516 lei, intrucat prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată se referă la actualizarea unor sume de bani, astfel ca se aplica indicele de inflatie comunicat de INS și nu prezinta relevanta inflatia în constructii.

De asemenea, s-a constatat că reclamantii nu au investit Tribunalul cu un capat de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata sporului de valoare datorat imbunatatirilor și modernizarilor aduse imobilului, astfel incat nu a fost avuta în vedere suma mentionata în raportul de expertiza ca reprezentand sporul de valoare.

În temeiul dispozitiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul M. Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert, achitat potrivit chitanței depuse la fila 104 din dosar.

F. de soluțiile dispuse prin încheierea de sedinta din data de 20.05.2013, Tribunalul a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, precum și în contradictoriu cu pârâții Administrația F. Imobiliar și M. București prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemații în garanție Administrația F. Imobiliar și M. București prin Primarul General, se constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, tribunalul a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui integral prețul încasat din vânzarea către chiriașii cumpărători a imobilelor în baza Legii nr.112/1995, fără a se face vreo distincție în privința comisionului de 1%. Așadar, în mod nefondat a susținut pârâtul ca nu poate fi obligat la restituirea integrală a prețului reactualizat, fără a se avea în vedere faptul că acesta nu a încasat și comisionul de 1%, prevăzut de dispozițiile art. 13 lit. a din Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a constatat ca prevederile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, nu condiționează restituirea prețului reactualizat de împrejurarea încasării efective a acestei sume de către M. Finanțelor Publice, acesta din urmă fiind instituit prin normele legii speciale ca fiind singurul debitor al obligației respective. P. urmare, nu pot fi retinute argumentele invocate de pârât, atât timp cât legea specială instituie în sarcina sa obligația de a restitui în integralitate sumele achitate de cumpărători, reactualizate, pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Invocarea de către pârât a prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 nu poate determina admiterea cererii de chemare în garantie, avand ca obiect obligarea chematilor în garantie la plata sumei reprezentând comisionul incasat conform normelor legale menționate, o asemenea concluzie fiind contrară dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea integrala a prețului actualizat, achitat pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se face de către M. Finanțelor Publice.

P. urmare, obligația pârâtului M. Finanțelor Publice, de a restitui întregul preț actualizat încasat din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, este stabilită în mod clar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind exclusă de la restituire suma constând în comisionul de 1%, pe care pârâtul susține că nu ar fi încasat-o.

Față de argumentele expuse, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, apelantul pârât a criticat soluția instanței de fond, în raport de obligarea sa la plata sumei de 52.057 lei reprezentând prețul achitat de către reclamanți, actualizat cu indicele de inflație în condițiile în care, a susținut acesta, nu are calitate procesuală pasivă.

Astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, a susținut apelantul, M. Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanta și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art.1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, apelantul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

A arătat acest apelant că dispoziția de drept comun sus-menționată nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mal larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de plată.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Față de argumentele prezentate, apelantul a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii capătului de cerere privind restituirea sumei de 52.057 lei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

În măsura în care se va trece peste această excepție, apelantul a arătat că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis cererea formulata de reclamanți având în vedere dispozițiile art. 1337 cod civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătoarei, a relei credințe în momentul încheierii contractului.

Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Referitor la cheltuielile de judecată, apelantul pârât a învederat faptul că nu a dat dovadă de rea credința, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală a M. Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.274 Cod proc.civ. este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și urm. C.proc.civ. și ale Legii nr.10/2001, modificată și completată.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Față de excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către apelant, de altfel și la fondul cauzei, intimații au arătat că prin Legea nr.1/2009, a fost introdus în Legea nr.10/2001 art.50/1.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață") rezultă că singura rațiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politie comunist.

Mai mult, reține instanța fondului în analiza de drept făcuta ca prevederile art.50 alin.2 și 3 din Legea 10/2001, astfel după cum a fost modificata „nu condiționează restituirea prețului reactualizat de împrejurarea încasării efective a acestei sume de către M. Finanțelor Publice, acesta din urma fiind instituit prin normele legii speciale ca fiind singurul debitor al obligației respective".

Din coroborarea prevederilor legale redate anterior, rezultă cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în restituirea atât a prețului actualizat, cât și a valorii de piață a imobilului, în cazul în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 a fost desființat.

Intimații reclamanți au arătat că argumentul conform căruia M. Finanțelor Publice nu ar avea calitate procesuală pasivă determinat și de dispozițiile art.1344 din Codul Civil nu se poate susține, atâta vreme cât există concurs între legea generală reprezentată de către Codul Civil și legea specială cu normele ei de aplicare.

În mod evident impactul pierderii casei cumpărate nu poate lipsi de drept pe cei deja păgubiți și de eventualul minim drept de a recupera suma de bani achitată cu titlu de preț al imobilului din care au fost evacuați, prin invocarea unor excepții de tipul lipsei calității procesuale pasive cu trimitere la instituirea obligării Ia plata sumei rezultate pe seama unei alte entități a statului.

Cu privire la critica sentinței din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată, s-a susținut că aceasta este nefondată.

Nu perspectiva constatării unei eventuale rele credințe a pârâtului sau neglijențe sau vinovății în declanșarea litigiului a acestuia a condus la acordarea acestora, ci prevederile art.274 C.proc.civ. conform căruia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" .

Față de toate aceste considerente, intimații au solicitat respingerea apelului formulat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr.43/2014 cu obligarea la plata a sumei de 52.057 lei ce reprezintă valoarea actualizată a prețului achitat, cu cheltuieli de judecată.

În calea de atac a apelului nu au fost administrate probe noi.

Curtea, analizând criticile de apel, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prioritar, Curtea constată că toate susținerile apelantului în raport de art. 1337 și art. 1341 și următoarele Cod civil se subsumează unei singure critici și anume greșita reținere a calității sale procesuale pasive de către instanța de fond. Astfel, deși în prima parte a motivelor de apel acest apelant a susținut că nu este parte la încheierea contractului de care reclamanții au fost evinși, motiv pentru care a solicitat a se constata că nu are calitate procesuală pasivă, așa încât a susținut că se impune respingerea acțiunii pentru lipsa calității sale procesuale pasive, iar în cea de-a doua parte a susținut că în speță este vorba de o tulburare de drept prin fapta unui terț de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, toate susținerile sale vizează, în fapt greșita sa obligare în prezentul raport juridic dedus judecății, susținându-se că M. București ar trebui să răspundă ca urmare a evingerii reclamanților.

Curtea reține că specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, în care cumpărătorul este evins, dezdăunarea acestuia și-a găsit consacrarea legislativă în dispozițiile actului normativ Legea nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin . Legii nr. 1/2009.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - care reglementează situațiile la care s-a făcut referire mai sus, printre care și cea a reclamanților din prezentul litigiu - are următorul conținut, astfel cum acesta a suferit modificări prin . Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Curtea constată din interpretarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ.

Unitățile deținătoare a imobilelor vândute au acționat ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.

P. dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la M. Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

P. urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat apelantul nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr.10/2001.

P. urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este M. Finanțelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile).

Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că pârâtul M. Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Așa fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr.10/2001, care instituie o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun care reglementează evicțiunea, orice susținere a apelantului pârât în sensul că M. București, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în litigiul de față, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, nu poate fi primită.

Curtea apreciază că statul poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare în sensul de a stabili sub aspect juridic o altă persoană răspunzătoare. Aceasta deoarece, legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea persoană juridică răspunzătoare când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Curtea reține că în situația succesiunii în timp a mai multor norme legale cu incidență asupra unui raport juridic, momentul anulării actului, adică al producerii efectelor nulității trebuie distins de momentul în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate. Ambele cazuri trebuie rezolvate potrivit regulii tempus regit actum: cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil, în vreme ce efectele nulității sunt determinate de legea în vigoare în momentul anulării efective, care, în ipoteza pe care o avem în vedere, este legea nouă. Numai în cazul în care un act s-a încheiat și a fost anulat efectiv sub aceeași lege, suntem în prezența unei causae finite, care nu mai poate fi afectată de legea nouă.

P. urmare, este posibil ca o lege să cârmuiască cauzele de nulitate și altă lege să se aplice efectelor acestei sancțiuni civile. O soluție contrară ar echivala cu înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, și, deci, ultra-activitatea legii vechi, care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă.

Aplicând aceste considerații cu valoare de principiu litigiului de față, Curtea reține că obligarea Ministerului Finanțelor Publice în litigiul dedus judecății reprezintă exclusiv un efect al constatării nulității actelor civile, stipulat de legea nouă.

Nu poate fi primită nici susținerea în sensul că prin art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanți, acest articol determinând chiar instituirea raportului juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului reactualizat cuprins în contractul anulat prin hotărârea judecătorească și M. Finanțelor publice.

În consecință, critica vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului M. Finanțelor Publice susținută în cele două modalități, așa cum s-a arătat la începutul acestor considerente, urmează a fi privită ca nefondată.

În ce privește critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, Curtea o constată nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată.

Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr.10/2001, instanțele au o practică unitară în considerarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și nu a Municipiului București.

Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile.

Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispozițiile art.274 din Codul de procedura sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.

Or, în cauza de față, instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării reclamanților prin acordarea acestora a prețului reactualizat al imobilului în litigiu, în urma efectuării expertizei stabilindu-se că actualizarea prețului achitat conform Legii nr.112/1995 și art. 33 din HG nr.20/1996, respectiv a valorii de 21.749.085 lei înscrisă în contractul de vânzare cumpărare nr.N332/16.12.1996, pentru imobilul situat în București ., sector 1, reprezintă, la data efectuării raportului, suma de 52.057 lei sau 11.642 Euro, valoare calculată cu indicii de inflație ai INS, aspect necriticat în apel de către apelant.

În consecință, față de considerentele de fapt și de drept enunțate mai sus, Curtea, temeiul art. 296 alin. 1 din Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.

În baza art. 298 raportat la art. 274 Cod procedură civilă, va obliga apelantul către intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, având în vedere că prin respingerea apelului, apelantul a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.43/20.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți T. C. și T. E. M., cu domiciliul ales la SCA P. P., în București, ., sector 1, intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, cu sediul în București, ..16, sector 3.

Obligă apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți, în cuantum de 2.500 lei.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 12.02.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

F. D.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I.

7 ex/02.03.2015

--------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – R.N.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 62/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Anulare act. Sentința nr. 255/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 64/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI