Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 175/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 22644/302/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.175 R
Ședința publică din data de 05.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: P. A. R.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant M. G. DANUȚ împotriva deciziei civile nr.1296A/29.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, "acțiune în răspundere delictuală".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că recurentul reclamant a solicitat, prin motivele de recurs, judecarea cauzei și în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus și văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, în conformitate cu disp. art.242 alin.2 C.pr.civ., Curtea constată recursul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra cererii de recurs, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoria Sectorului 5 București la data de 17.09.2012 reclamantul M. G. D. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 169.710 de lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unor acțiuni deținute la Fondul Proprietatea. Reclamantul a susținut că, din cauza listării la bursă a Fondului Proprietatea, mai târziu decât în termenul inițial prevăzut de lege, el a fost pus în situația de a vinde o parte din acțiuni pe piața gri, nereglementată, ocazie cu care a suferit prejudiciul solicitat prin acțiune, culpa aparținând Statului Român, care a tergiversat listarea la bursă a Fondului Proprietatea.
Prin sentința civilă nr. 9906 din 16.11.2013, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea reclamantului pentru următoarele motive:
„Autorul cedentului reclamantului, P. N., numitul R. G. a notificat în baza Legii nr. 10/2001 Primăria comunei Sotanga pentru restituirea în natura sau prin echivalent a imobilului – teren în suprafață de 2.100 mp situat în ., județul Dâmbovița, intrat în posesia statului în mod abuziv, fără titlu, în baza Decretului de expropriere nr. 591/1968. La data de 25.11.2005, având în vedere dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, raportat la termenul rezonabil consacrat de art. 6 CEDO, a fost emisă de către Primăria Comunei Sotanga, Dispoziția nr. 22/25.11.2005, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul mai sus menționat, fiind invalidată propunerea de restituire în natură. Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Decizia Nr._/2010, a emis titlul de despăgubire în cuantum de 433.000 lei, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 147/2005, modificat de O.G. nr. 81/2007. Titlul de despăgubire aferent deciziei mai sus menționate, a fost convertit în favoarea părții prin Titlurile de conversie nr. 78/06.01.2011 emise de către Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, într-un număr de 443.000 lei acțiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune. Până la data de 25.01.2011, momentul listării la B. de Valori București a Fondului Proprietatea, reclamantul a înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate, cele 433.000 acțiuni atribuite prin Titlul de conversie nr. 78/06.01.2011, conform transferurilor directe de acțiuni. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța a constatat următoarele:
Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: „1. În acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” Cu privire la calitatea procesuală a statului, instanța reține că decizia în interesul legii a urmărit analizarea a trei tipuri de cauze prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv: - acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; - acțiune directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; - acțiune directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. S-a reținut că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. S-a mai reținut că, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cu toate acestea, instanța învestită cu soluționarea cauzei civile de față apreciază faptul că temeiul de drept indicat de reclamant nu se încadrează în niciuna din cele trei ipoteze avute în vedere de către decizia în interesul legii nr. 27/2011, anume temeiurile de drept prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare sau acțiunea directă, în temeiul art. 13 din C.E.D.O.. Or, în speță, se solicită analizarea incidenței unei posibile fapte ilicite a statului care, prin acțiunea sau inacțiunea sa, ar fi putut crea un prejudiciu cert și actual reclamantei, în condițiile răspunderii bazate pe art. 998-999 cod civil de la 1864. De aceea, instanța a considerat că pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în acțiunile care au ca obiect răspunderea delictuală pentru fapta sa proprie, în cadrul proceselor care au ca obiect pretinse neregularități săvârșite în cadrul acțiunilor de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, motiv pentru care va respinge excepția lipsei calității procesuale a pârâtului, ca neîntemeiată. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a reținut că, potrivit deciziei în interesul legii mai sus menționate, s-a reținut că art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.). Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție. Pe de altă parte, instanța a apreciat că, în speță, acțiunea formulată de reclamant este admisibilă, nefiind aplicabile cele statuate în Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, în sensul că nu se contestă, în prezenta cauză, titlul de despăgubire, ci doar efectele ulterioare ale acestuia, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, iar caracterul fondat sau nefondat al pretenției urmează a fi stabilit prin analiza cauzei pe fond.
Pe fond, instanța a constatat că, pentru a fi considerată întemeiată acțiunea acestuia, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții ale răspunderii delictuale civile, prevăzute de art. 998-999 Cod civil de la 1864: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Astfel, cu privire la prejudiciul produs, acesta poate consta atât în prejudiciul efectiv, cât și un beneficiu nerealizat, în măsura în care aceste prejudicii sunt certe. Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție "simplele speranțe de restituire" ori "creanțele condiționale" a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile, ratione materiae, cu prevederile Convenției. Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate. În schimb, C.E.D.O a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției. În Cauza Lindner și Hammerrmyer împotriva României, C.E.D.O. a reținut că, deși judecătoria și tribunalul au judecat în favoarea reclamanților, cauza a rămas în curs de judecată în fața instanțelor române până la obținerea unei decizii definitive, acțiunea în revendicare a imobilului, în sine, nedând naștere unui drept de creanță, ci doar eventualității de a obține un astfel de titlu. Decurge din aceasta că reclamanții nu au demonstrat că au o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit. De asemenea, în Cauza I. și M. împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, C.E.D.O. a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. C.E.D.O. a analizat în Cauza C. împotriva României noțiunea de "speranță legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. A arătat că a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. C.E.D.O. a observat că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat. În consecință, C.E.D.O. a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Cu atât mai mult, în speța de față, statul și-a îndeplinit obligația de a lua măsuri reparatorii efective, emițând, urmare a desfășurării procedurilor administrative care au dus la emiterea unei dispoziții de propunere privind acordarea de despăgubiri astfel cum s-a reținut mai sus.
Se observă, așadar, că jurisprudența C.E.D.O. în definirea noțiunii de "bun actual" sau de "speranță legitimă" este extrem de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate. "Speranța legitimă", în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. La momentul sesizării instanței de judecată în cauza de față, instanța a apreciat că reclamantul nu are un "bun actual", pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate asupra diferenței de cotație a acțiunilor, evoluția prețului acțiunilor fiind făcută doar pe baza raportului între cererea și oferta de la B. de Valori București. Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece "creanța de restituire", în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție, ce ține tocmai de evoluția pieței reglementate. Tocmai de aceea, existența unui beneficiu realizat, constând în diferența între valoarea nominală a acțiunilor și cotația maximă pe care a putut să o obțină, este una incertă, și care depinde de evoluția trecută și viitoare a cotațiilor bursiere, astfel cum a susținut și pârâta.
De asemenea, în condițiile unei evoluții pozitive a cotațiilor pentru acțiunile Fondului Proprietatea și a raportului liber între cerere-ofertă pe piața bursieră, există posibilitatea ca prețul per acțiune să crească, astfel încât, cu atât mai mult, reclamantul nu ar mai putea dovedi în aceste noi condiții un prejudiciu cert, sau în cuantumul pretins de acesta. Cu atât mai mult, condițiile în care acesta a decis să își cesioneze o parte din acțiuni, ca urmare a exprimării unei voințe libere, nu pot constitui o culpă a statului pârât. În aceste circumstanțe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient de consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. De aceea, nu există un raport juridic concret din care să rezulte obligația de despăgubire ce incumbă Statului Român, pârât în prezenta cauză, deci nu se poate stabili existența unui prejudiciu trecut și cert ca element al răspunderii civile delictuale, statul acționând, în cauză, conform cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului în stabilirea unui mecanism funcțional de reparare a prejudiciului suferit în urma preluării abuzive a imobilelor, în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, din datele dosarului, nu se poate reține nici existența unei legături de cauzalitate directă sau necesară între prejudiciul invocat de reclamant și atitudinea pârâtului, întrucât, astfel cum rezultă și din concluziile raportului de expertiză (fila 177), factorii de risc invocați de către reclamant nu pot fi preconizați, fiind vorba de realizarea unui preț de tranzacționare a acțiunilor, în funcție de cerere și ofertă. De asemenea, astfel cum a răspuns și pârâtul la interogatoriu (fila 194), B. de Valori București este o instituție independentă, cu o cotație variabilă, necontrolabilă de instituțiile statului. Față de cele deja învederate, s-a apreciat că este lipsit de relevanță a analiza concluziile raportului de expertiză. Nefiind întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de dispozițiile art. 998-999 Cod civil de la 1864, aplicabile în speță, instanța a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului, ca neîntemeiată, apreciind că pretențiile acestuia nu au fost dovedite. Prin urmare, și capetele de cerere accesorii, privind obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei reprezentând debitul principal, obligarea pârâtului la daune morale, respectiv obligarea pârâtului la daune moratorii, au fost respinse, în baza principiului accesorium sequitur principale.”
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1296 din 25.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
Pentru a pronunța decizia menționată, instanța de apel a reținut următoarele:
„Tribunalul a constatat că imediat după momentul emiterii Titlurilor de conversie nr. 78/06.01.2011 prin atribuirea unui număr de 443.000 lei acțiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, apelantul reclamant a înțeles să valorifice aceste acțiuni, iar prețul la care acestea au fost vândute a fost rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestui element. Critica apelantului în sensul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/29.06.2007, raportat la art. 44 alin. 1 din Constituție nu poate fi reținută ca fondată, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să constatate că, deși reclamantul a cunoscut faptul că la momentul vânzării acțiunilor prețul acestora era sub nivelul sumei de 1 leu/acțiune a ales să le înstrăineze în aceste condiții, astfel că reclamantul a uzat de dreptul său de dispoziție. Este bine cunoscut că mecanismul bursier de tranzacționare, presupune o fluctuație a prețului acțiunilor funcție de anumite criterii economice, apelantul-reclamant având posibilitatea a urmări evoluția prețului acțiunilor la Fondul Proprietatea și a negocia vânzarea acestora la un moment la care prețul îi era avantajos. Deși reproșează intimatului-pârât că nu a luat măsuri pentru listarea la termen a acțiunilor Fondului Proprietatea, apelantul-reclamant este cel ce a optat pentru tranzacționarea acestor acțiuni într-un moment de risc, fără intervenția statului. S. nu poate garanta că în concret valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală, cum apelantul-reclamant nu poate garanta că valoarea acțiunilor Fondului Proprietatea, după momentul listării la bursă rămâne neschimbat. Este adevărat că prin Titlul de conversie nr. 78/06.01.2011, s-a avut în vedere asigurarea unei măsuri de reparație integrală pentru abuzul la care fac trimitere legile speciale de reparație, reparația integrală fiind îmbrățișată de practica CEDO, însă mecanismul bursier asigură nu numai o scădere a valorii acțiunilor ce se tranzacționează prin acest mecanism ci și o creștere a valorii acestora, apelantul reclamant fiind cel ce a ales și și-a însușit valoarea acțiunilor raportat la momentul vânzării, astfel că nu se poate reține o culpă a statului în vânzarea sub valoare a acțiunilor în condițiile în care acesta nu putea interveni în procesul de tranzacționare, în speță nu se regăsesc acțiuni sau inacțiuni ale statului în procesul de tranzacționare. Tocmai faptul că aceste acțiuni s-au putut vinde sub valoarea de 1 leu pe acțiune, arată că garanția oferita de stat vine în concurs cu atitudinea subiectivă a titularului dreptului de creanță care alege să vândă sau nu la o valoare aleasă în mod unilateral aceste acțiuni. Tocmai de aceea, așa cum a reținut și instanța de fond, evoluția prețului acțiunilor fiind făcută doar pe baza raportului între cererea și oferta de la B. de Valori București, iar apelantul a optat pentru vânzare la un moment în care aceste acțiuni erau subevaluate, acesta nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece creanța sa era condiționată de evoluția pieței reglementate. Tocmai din această perspectivă, nimeni nu putea impune prețul de vânzare al acțiunilor, vânzarea acestora sub valoarea garantată nefiind ilegală, ci este o opțiune izvorâtă din dreptul de dispoziție al titularului dreptului de proprietate asupra acestor acțiuni. Tribunalul a reținut că potrivit textelor de lege invocate de reclamant, respectiv art. 998-999 din Codul civil de la 1864 și art. 1357 alin. 1 din Noul Cod Civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, condițiile răspunderii civile delictuale fiind cumulative și constând în 1) fapta ilicită; 2) prejudiciul; 3) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; 4) vinovăția. Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual, autorul faptei ilicite să fi acționat în sensul producerii unui prejudiciu, în speță neputându-se reține o intervenție a statului la momentul vânzării sub valoarea nominală a acțiunilor, tribunalul a apreciat că soluția instanței de fond este legală și temeinică, astfel că, în baza art. 480(1) Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.”
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs apelantul-reclamant solicitând modificarea hotărârii în baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, pentru ignorarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din Codul civil în baza cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, de asemenea, recurentul a invocat dispozițiile incidente din Noul Cod civil, raportate la art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în baza cărora persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului și, în final, a reiterat raționamentul legal prin care și-a justificat cererea de chemare în judecată.
Recursul nu este fondat.
Dispozițiile Noului Cod civil nu sunt aplicabile în speță deoarece, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Nici celelalte critici formulate de recurent nu sunt fondate.
În fapt, conform dispozițiilor legii speciale nr. 247/2005, reclamantul, în calitate de beneficiar al Legii nr.10/2001, a optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea și a pierdut din valoarea nominală a acțiunilor, în procesul de valorificare la bursă, susținând că pierderea sa se datorează Statului Român care, prin instituțiile sale, a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate al reclamantului, drept care a constat într-o creanță certă lichidă și exigibilă, garantată de stat.
În primul rând, instanța observă că, înainte de opțiunea realizată de reclamant pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, întreaga procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de legea nr. 247/2005, în capitolul 5/1 din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire și stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni putea atrage atât un câștig cât și o pierdere.
Rezultă că, o posibilă pierdere în valorificarea acțiunilor a fost prevăzută de reclamant, prin modalitatea aleasă de el pentru valorificarea dreptului său, pe piața nereglementată, fiind de asemenea de așteptat și un posibil câștig determinat de factori multipli, care puteau deveni sau nu actuali, aspecte pe care reclamantul le-a avut în vedere la data opțiunii pentru conversia în acțiuni a titlului său de despăgubire, deoarece nu poate fi susținută ipoteza că a optat pentru o anumită modalitate de despăgubire pentru a pierde, fiind evident că a optat pentru a câștiga, cel puțin o valorificare într-un termen mai apropriat.
De aceea, reclamantul a cunoscut, la data opțiunii, perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său, deoarece algoritmul de atribuire, regulile de atribuire și valorificarea acțiunilor la Fondul Proprietatea au fost prevăzute de lege, iar dispozițiile legale au avut un scop legitim, acela de a realiza despăgubirea unei mari categorii de persoane, într-un timp relativ scurt, cu riscul unei diminuări sau posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul urmărit, având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea despăgubirilor.
Recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a acțiunilor, instanța consideră că ingerința statului asupra dreptului de proprietate a reclamantului, în maniera deja analizată, este justificată și explicată sugestiv și concludent și de Curtea E.D.O. în Cauza M. A. împotriva României (cauza pilot) din care citează următoarele paragrafe (170-177):
170. În materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009).
171. Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită.
172. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
173. Totuși, această marjă, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreționare a statului, chiar și în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecințe incompatibile cu normele stabilite prin Convenție (Broniowski, menționată mai sus, § 182).
174. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepționale (Broniowski, menționată mai sus, § 186).
175. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, niște obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [James și alții, menționată mai sus, § 54; Lithgow și alții împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, . nr. 102, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr._/97, §§ 95 și următoarele, CEDO 2006-V].
176. Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski și Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug [Broniowski, menționată mai sus, § 183, și Wolkenberg și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].
177. În plus, din jurisprudența sa reiese clar că, în situația în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuși necesar să facă în așa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (a se vedea, de exemplu, Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).
De aceea reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată, și nici în baza dreptului comun. Conform art. 44 alin.1 din Constituția României creanța sa asupra statului a fost și este garantată în limitele și conținutul stabilit de legile speciale de retrocedare și despăgubire, deoarece conform textului constituțional conținutul și limitele creanțelor asupra statului sunt stabilite de lege.
La data opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire, reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig cât și o posibilă pierdere, și numai în aceste limite este garantată creanța reclamantului.
De aceea, constatând că reclamantul a fost deja despăgubit în modalitatea prevăzută de lege, instanța de apel, în mod legal a respins cererea de apel, iar recursul va fi respins ca nefondat.
Sub aspectul practicii judiciare dezvoltată cu privire la acest tip de acțiuni instanța face referire la dosarul nr._/3/2009, decizia nr. 8544/ 2.12 2011, pronunțată de ÎCCJ, în care instanța menționată a reținut următoarea motivare:
„Faptul că, în prezent, Fondul "Proprietatea" nu funcționează de o manieră care să garanteze executarea eficientă și într-un timp rezonabil a titlurilor de despăgubire nu deschide calea unei acțiuni în justiție potrivit dreptului comun, atât timp cât S. Român și-a asumat obligația amendării mecanismului actual de plata a despăgubirilor, iar termenul acordat de către instanța europeană în acest sens nu a expirat. Nu se poate considera că o acțiune în justiție pe calea dreptului comun ar reprezenta una dintre măsurile la care s-a referit Curtea Europeană În cauza A., pentru a garanta protecția efectivă a drepturilor protejate prin Convenție. Curtea a arătat explicit că Statului Român îi revine obligația de amendare a mecanismului actual, ceea ce presupune adoptarea de măsuri cu caracter legislativ și administrativ, al căror conținut intră în marja largă de apreciere a statului, cu condiția să fie apte "să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" (pgf.233). Așadar, admisibilitatea unor asemenea cereri în justiție se va putea discuta și, eventual, reține doar în măsura în care se va constata că statul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, după expirarea termenului de 18 luni, însă nu și în cadrul legislativ actual. In ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei ~ fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.). Art, 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine - stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar III temei al unui control de convenționalitare, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției, astfel cum preconizează recurentul- reclamant în cauză. Din perspectiva exigențelor art. 13, este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1la CEDO, fapt confirmat de însuși reclamantul, de asemenea, iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire, S. Român are obligația să amendeze mecanismul actual de plată a despăgubirilor, Într-un termen acordat în acest sens de către Curtea Europeană, fără să fie posibilă, până la momentul constatării îndeplinirii obligației, intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea alt. 312 cu referire la alt. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.”
De asemenea Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja în sensul menționat, asupra aceluiași tip de acțiuni, și prin decizia civilă nr. 8492/30.11.2018 (dosar nr._/3/2009) prezentând următoarea motivare:
„Reclamantul are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, ce se aplică cu prioritate, iar instanța de apel s-a pronunțat cu încălcarea principiului abi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. Greșita obligarea a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 lei reprezentând titlu de despăgubiri aferent deciziei nr.2824/16.09.2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât reclamantul, deși avea posibilitatea pentru plata în numerar, plată, ce ar fi fost efectuată de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității pentru Restituirea Proprietăților, a înțeles să opteze exclusiv pentru acțiuni, tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obtinere a unei despăgubiri efective, iar acesta nu a făcut dovada că împiedicarea în formularea opțiunii anterior menționate s-a datorat statului. Recursul va fi admis, pentru argumentele ce succed: Excepția lipsei calității procesuale și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către pârât, pe calea prezentului recurs, reprezintă excepții de fond în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune, a căror ordine de soluționare, in lipsa unei reglementări exprese, se va realiza funcție de caracterul și efectele pe care asemenea excepții le produc în cadrul procesului civil. Față de problema de drept dedusă judecății, analiza posibilității de a solicita despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, primează analizei calității procesuale, a cărei examinare, în contextul arătat, devine de prisos. Prin decizia în interesul legii nr.33 din 9 Iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe intre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant. O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul . nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că alt. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea, legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce- i revin. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nt.10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr.10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu solutionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind rebr1lnul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. 6 și 7 al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot M. A. și alții împotriva României. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudentei Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. împotriva României, din moment ce S. Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europenene să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 și art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui un argument pentru admisibilitatea acțiunii, deoarece procedura în fața Fondului este una execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art.6 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a facut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate. Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care S., prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești. Instanțele de judecată însă, nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți. Pe cale de consecință, nu există nici o garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri. Pentru aceste considerente, se va admite recursul pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se va modifica în tot decizia atacată, în sensul că se va admite apelul declarat de acest pârât împotriva sentinței, care va fi schimbată în tot, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii promovate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.”
Având în vedere argumentele menționate în practica judiciară creată deja de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra cererilor similare depuse pe rolul instanțelor, recursul va fi respins ca nefondat, deoarece instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale în raport de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și au prezentat argumente de drept similare celor invocate și de Înalta Curte de Casație și Justiție în spețele la care prezenta instanță a făcut deja referire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, cererea de recurs formulată de recurentul reclamant M. G. Danuț împotriva deciziei civile nr. 1296A din 29.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. D. M. M. A. M. P. A. R..
GREFIER,
M. D.
Red. RP.
Tehnored. PS 2 ex.
13.03.2015
Jud. apel: F. L.
C. M. F.
| ← Anulare act. Sentința nr. 255/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 39/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
