Legea 10/2001. Decizia nr. 242/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 242/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2015 în dosarul nr. 1648/302/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.242R
Ședința publică de la 20 februarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți N. M. și N. T. - decedat, împotriva deciziei civile nr.388A/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. C. și O. G., cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-reclamantă N. M. reprezentată de avocat B. Grabowski, cu împuternicire avocațială la dosar și intimații-pârâți reprezentați de avocat I. G., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care invederează faptul că intimații-pârâți au depus cerere prin care solicită repunerea cauzei pe rol, suspendată la data 14.11.2014 în baza art.243 pct.1 C.pr.civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului N. T.. S-a indicat moștenitorul defunctului N. T., decedat la 28.10.2014, fiind recurenta-reclamantă N. M..
Apărătorul intimaților-pârâți arată că a indicat unicul moștenitor al defunctului N. T. ca fiind N. M.. Solicită repunerea cauzei pe rol și introducerea în cauză a moștenitorului.
Apărătorul recurentei-reclamante arată că nu a luat legătura cu partea pe care o reprezintă. Nu contestă faptul că N. M. este moștenitorului defunctului N. T., fiind soție supraviețuitoare, dar s-ar putea să mai existe și alți moștenitori. Intimații-pârâți nu au depus nici un înscris în acest sens.
Apărătorul intimaților-pârâți depune la dosar certificat de moștenitor nr.131 din 13.11.2014, din care rezultă că de pe urma defunctului N. T. a rămas unic moștenitor N. M..
Apărătorul recurentei-reclamante este de acord cu repunerea cauzei pe rol și introducerea în cauză a moștenitorului defunctului N. T..
Curtea în baza art.245 C.pr.civ. repune cauza pe rol și în temeiul art.243 C.pr.civ. introduce în cauză moștenitorul defunctului N. T., respectiv pe recurenta-reclamantă N. M., conform certificatului de moștenitor depus la dosar.
Apărătorul recurentei-reclamante invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Apărătorul intimaților-pârâți invederează că nu are cereri prealabile judecății.
La interpelarea instanței, ambele părți, de comun acord, arată că despăgubirea acordată cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a imobilului în litigiu, este pentru o perioadă de 3 ani, perioadă care rezultă din expertiza efectuată în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, având în vedere că instanța de apel nu a analizat motivul referitor la faptul că reclamanții nu aveau cum să dețină acordul pârâților la efectuarea îmbunătățirilor. În subsidiar, solicită modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței civile pronunțată în cauză în sensul admiterii acțiunii și respingerii cererii reconvenționale. Fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților-pârâți invocă excepția nulității recursului, având în vedere că deși recurenții și-au întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.pr.civ., dezvoltarea acestora nu fac posibilă încadrarea lor în articolele menționate.
Pe fond, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită respingerea excepției nulității recursului. Arată că recursul este motivat în fapt și în drept.
CURTEA
Asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 29.01.2010 reclamanții N. M. și N. T. au chemat în judecată pe pârâții O. G. și C. C. pentru a fi obligați la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului din București, ..69, ., sector 5, în valoare de 253.433,74 de lei și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la data plății despăgubirilor.
În motivarea cererii reclamanții au susținut că au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, în favoarea pârâților, astfel că, în prezent, aceștia sunt beneficiarii îmbunătățirilor aduse imobilului de către reclamanți.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 48 alin.2 din Legea nr.10/2001.
La data de 25.03.2010 pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamanților, la plata sumei de 146.520 de lei reprezentând contravaloarea dreptului de folosință a imobilului pentru perioada 21.03.2008 – 25.05.2010.
În motivarea cererii, reclamanții au susținut că li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin dispoziția nr. 9551/13.02.2008, emisă în baza legii nr.10/2001, iar reclamanții au ocupat imobilul și chiar au închiriat apartamentul altor persoane, fără a achita contravaloarea folosinței, proprietarilor imobilului.
Prin sentința civilă nr.1398 din 16.02.2012 Judecătoria Sectorului 3 București a respins cererea principală și a admis cererea reconvențională, obligând pe reclamanți la plata sumei de 134.600 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, și la plata cheltuielilor de judecată.
Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 388 A din 15.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă.
Pentru a pronunța hotărârea menționată instanța de apel a reținut următoarele:
„În privința primului motiv de apel, prin care se critică soluția asupra cererii principale, tribunalul a reținut că, deși afirmă că au efectuat îmbunătățirile în perioada 1996-2006, apelanții - reclamanți nu au probat această susținere, în conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil de la 1864, în vigoare potrivit art. 230 lit. a din Legea nr. 71/2011. Martora E. V., audiată de prima instanță la propunerea apelanților - reclamanți, a declarat că nu își amintește în ce an au fost efectuate îmbunătățiri în imobil, iar înscrisurile depuse în dovedirea pretențiilor deduse judecății nu poartă data întocmirii. În consecință, în lipsa unor probe certe privind momentul efectuării lucrărilor, în mod corect a apreciat prima instanță că nu poate fi considerată certă data efectuării acestora în perioada 1996-2006. În privința îmbunătățirilor efectuate după data de 26.05.2006, tribunalul apreciază că nu poate fi primită susținerea apelanților - reclamanți în sensul că prin anularea contractului lor de vânzare - cumpărare, încheiat cu mandatarul Primăriei Municipiului București în temeiul Legii nr. 112/1995, aceștia au redevenit chiriași în imobilul proprietatea unității administrativ-teritoriale. Principiul repunerii părților în situația anterioară, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, exprimă regula de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic desființat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-a încheiat. Împrejurarea că, la momentul înstrăinării imobilului, apelanții - reclamanți aveau în temeiul legii speciale calitatea de chiriași, nu presupune că anularea contractului de vânzare - cumpărare repune cumpărătorii în situația anterioară de chiriași, cum susțin apelanții, pentru că o astfel de abordare distorsionează viziunea corectă asupra efectelor actului juridic si ignora faptul că stingerea unui raport juridic nu poate fi urmată de reactivarea lui, în absența acordului părților. Apelanții susțin de fapt că nulitatea unui act juridic (contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) generează mai mult decât repunerea părților în situația de vânzător si de cumpărător (cu consecința restituirii contraprestațiilor), respectiv permite renașterea drepturilor și obligațiilor părților derivate din contractul de închiriere încheiat anterior actului translativ de proprietate. În acest mod se nesocotește faptul că principiul de drept al retroactivității efectelor nulității actului juridic reglementează doar momentul încheierii actului si calitatea dobândită de părți în temeiul acestuia, fără a se extinde și asupra momentului anterior încheierii actului, în care părțile puteau avea drepturi și obligații din alte raporturi juridice. Efectul repunerii părților în situația anterioară îl constituie doar restituirea imobilului către vânzător și a prețului către cumpărător; efectele nulității contractului de vânzare - cumpărare nu se pot extinde si asupra situației contractului de închiriere. Prin urmare, nu există nici un argument juridic în a susține că în cazul constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, raportul juridic creat de contractul de închiriere - stins prin efectul vânzării - este reactivat, își redobândește existența, părțile contractului nul fiind repuse nu doar în situația anterioară de vânzător/cumpărător, ci și în cea de proprietar/chiriaș.
Ca urmare, tribunalul a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că, ulterior constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, apelanții - reclamanți au ocupat imobilul în calitate de detentori precari, astfel că îmbunătățirile efectuate în această perioadă nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 48 alin. 1 din legea nr. 10/2001 Au mai susținut apelanții - reclamanți, în privința îmbunătățirilor care nu se mai regăsesc în imobil, că acest fapt se datorează intimaților - pârâți, întrucât de la momentul evacuării imobilul s-a aflat în posesia acestora. Tribunalul a constatat însă că apelanții nu au depus înscrisuri din care să rezulte situația imobilului la momentul punerii în executare a hotărârii de evacuare, astfel încât să se poată prezuma că aceste lucrări au existat, dar au fost desființate de intimați ulterior intrării în posesia imobilului. Ca atare, în mod corect, instanța a considerat că nu poate fi acordată contravaloarea acestor îmbunătățiri. (…). Nefondată este și cea de-a doua critică privind soluția asupra cererii reconvenționale, deoarece, neavând calitatea de chiriași, potrivit argumentelor anterior expuse, apelanții - reclamanți nu pot să solicite să se calculeze chiria în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, în locul lipsei de folosință.
Intimații - pârâți au suferit un prejudiciu, constând în lipsa de folosință a imobilului ocupat de apelanți. Ocuparea de către apelanții - reclamanți a imobilului, ulterior datei la care a fost emisă dispoziția de restituire în natură a bunului către fostul proprietar și titlul de proprietate al reclamanților a fost anulat, constituie o faptă ilicită ce a produs intimaților - pârâți prejudiciul constând în imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv a posesiei și a folosinței. Dreptul intimaților - pârâți de a solicita contravaloarea lipsei de folosință s-a născut la momentul emiterii dispoziției de restituire în natură a bunului, ulterior rămânerii irevocabile a sentinței prin care s-a anulat titlul de proprietate al apelanților - reclamanți, si anume la data de 13.02.2008. În privința celorlalte susțineri ale apelanților referitoare la obligația intimaților - pârâți de a-i notifica în vederea încheierii unui contract de închiriere în condițiile O.U.G. nr. 40/1999, tribunalul va avea în vedere că au făcut obiectul analizei instanțelor de judecată în litigiul anterior purtat între părți, în urma căruia s-a dispus în mod irevocabil evacuarea apelanților din imobilul proprietatea intimaților. În consecință, aceste apărări nu mai pot fi analizate în acest nou litigiu, pentru că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile pronunțate anterior.”
Împotriva deciziei pronunțe în faza apelului au declarat recurs reclamanții – apelanți N. T. și N. M. pentru următoarele motive: a) instanța de apel nu a analizat motivul de apel constând în critica adusă sentinței cu privire la respingerea cererii principale pentru că îmbunătățirile au fost efectuate fără acordul proprietarilor, în condițiile în care acest acord nu putea fi obținut pentru lucrările efectuate în perioada 1996 – 2006; b) instanța de apel a reținut, în mod greșit că, după revendicarea imobilului de către pârâți, reclamanții au avut calitatea de detentori precari și nu pe aceea de chiriași, în condițiile în care „au reînviat contractele de închiriere” din 1989 și 1996; c) având în vedere calitatea de chiriași a reclamanților, aceștia au dreptul la contravaloarea îmbunătățirilor în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001; d) sub aspectul efectuării îmbunătățirilor nu are nici o relevanță dată acestora, de vreme ce au fost realizate în perioada în care reclamanții au ocupat imobilul în calitate de chiriași; e) având în vedere că prin sentința civilă nr.1246 din 9.02.2009 s-a dispus evacuarea numiților N. T. și N. M. din imobilul în litigiu, pârâții – reclamanți nu puteau cere decât despăgubiri pentru lipsirea lor de dreptul de a folosi imobilul pe perioada de la data pronunțării sentinței până la data evacuării.
Intimații au formulat întâmpinare.
Pe parcursul procesului a decedat recurentul N. T. și s-a constatat că moștenitorul acestuia este N. M., deja parte recurentă în acest proces.
Recursul nu este fondat.
Instanța de apel a analizat, pe larg, în mod legal și complet toate motivele de apel esențiale, astfel că, prezenta instanță susține în totalitate aspectele deja analizate în apel și care nu au primit critici de nelegalitate în faza recursului, în raport de cele reținute de instanță cu apel. Precizarea menționată este determinată de faptul că, recurenții au invocat, în principal, aceleași critici, atât în faza apelului, cât și în faza recursului.
Instanța de apel a stabilit că nu s-a putut dovedi de către reclamanți faptul că îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate în perioada 1996 – 2006, perioadă în care aceștia au fost proprietari ai imobilului, astfel că, acesta este motivul pentru care nu a fost acordată contravaloarea îmbunătățirilor. De asemenea, deși în perioada menționată reclamanții puteau efectua îmbunătățiri, în mod legal, fiind proprietarii imobilului, și nu aveau nevoie de acordul altei persoane, totuși, în prezentul proces, ei nu au dovedit că, îmbunătățirile imobilului au fost efectuate în perioada menționată.
Este evident, conform susținerilor instanței de apel, că după pierderea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului, vechile contracte de închiriere nu puteau „reânvia”, deoarece contractul se încheie și se desființează conform legii.
Reclamanții – recurenți nu au dreptul la plata despăgubirilor efectuate după anul 2006, deoarece ei nu aveau calitatea de chiriași, ci de detentori precari și orice îmbunătățire adusă imobilului după pierderea dreptului de proprietate asupra bunului, trebuie efectuată cu acordul proprietarului.
Nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001, deoarece reclamanții au pierdut calitatea de chiriași ai imobilului, prin încheierea contractul de vânzare cumpărare a locuinței, ei devenind proprietari ai imobilului.
Astfel cum instanța a precizat deja, deși reclamanții au, în principiu, dreptul la despăgubiri pentru creșterea valorii bunului, chiar dacă îmbunătățirile au fost efectuate în calitatea lor de proprietari și nu numai în aceea de chiriași, în speță nu s-a putut stabili data efectuării îmbunătățirilor, existând prezumția că, acestea au fost efectuate, după pierderea de către reclamanți a calității de proprietar, în perioada în care bunul a fost închiriat unei societăți comerciale.
Perioada pentru care reclamanții au fost obligați la plata despăgubirilor pentru lipsirea pârâților de atributul folosinței imobilului este stabilită în mod legal de către instanțele de fond, deoarece reclamanții datorează chirie de la data pierderii calității de proprietar și nu de la data evacuării, fiind inadmisibilă ocuparea bunului imobil, fără acordul proprietarului și fără plata unor despăgubiri.
Recursul analizat în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă va fi respins ca nefondat, iar recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în baza art.274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți N. M. și N. T. - decedat, împotriva deciziei civile nr. 388A/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. C. și O. G..
Obligă pe recurenta N. M. la plata sumei de 2400 de lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul O. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 februarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P.. P. F. A. V.
GREFIER
G. – M. V.
RED.RP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
27.03.2015
Jud. apel T.B. – G. R.
E. D.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 26/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
