Pretenţii. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 10983/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.174 R
Ședința publică din data de 05.02.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: P. A. R.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții reclamanți P. A. M., A. R. C. și recurenta intervenientă în interes propriu A. R., precum și a recursului declarat de recurenta pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.1771/ 07.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenții reclamanți P. A. M., A. R. C. și recurenta intervenientă în interes propriu A. R., reprezentați de avocat P. A., cu împuternicire avocațială la fila 17, lipsind recurenta pârâtă P. M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea relațiilor solicitate de la P. M. București.
Apărătorul recurenților, față de răspunsul Primăriei M. București, solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a formula o cerere în contencios administrativ, întrucât a văzut listele cu imobile disponibile a fi acordate în compensare într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV Civilă. Pe de altă parte, arată că Legea nr.368/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial în decembrie 2013, iar normele de aplicare în februarie 2014, iar faptul că până în prezent P. M. București nu a întocmit listele, apreciază că este un abuz ce trebuie sancționat. Prin urmare, apreciază că se impune suspendarea judecății cauzei sau acordarea unui termen pentru a face demersuri în acest sens și a formula cerere de suspendare la următorul termen, în temeiul art.243 C.pc.civ., când va depune dovada că a introdus acțiune în contencios administrativ.
Curtea, după deliberare, constată că este al doilea termen de judecată în care s-a realizat administrarea probei cu înscrisuri încuviințată, că P. M. București a răspuns la adresa instanței și, în aceste condiții, nu se impune amânarea judecății pentru o eventuală acțiune în contencios administrativ. Totodată, Curtea constată că nu se poate pronunța cu privire la eventualul efect de suspendare a judecății în condițiile art.244 pct.1 C.pr.civ. pentru ipoteza în care ar exista o astfel de acțiune.
Constatând că nu există motiv de suspendare a procesului și că probele au fost administrate, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul recurenților reclamanți P. A. M., A. R. C. și al recurentei intervenientă în interes propriu A. R. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că intervenienta A. R. nu are calitate procesuală, având în vedere că a dovedit că aceasta are vocație succesorală, fiind soția supraviețuitoare a unuia dintre moștenitori.
Referitor la al doilea motiv de recurs, apărătorul recurenților apreciază că instanța în mod greșit a acordat despăgubiri într-o altă formă și nu a dispus restituirea în natură, în condițiile în care din tot materialul probator, în specială din expertiză, rezultă foarte clar că terenul revendicat este liber, nu are utilități. Sub acest aspect, arată că deși pe teren există o platformă de beton, aceasta nu este revendicată de nimeni, nu este exploatată și a fost efectuată fără autorizație.
Curtea pune în discuție aspectul întinderii drepturilor procesuale ale intervenientei în interes propriu A. R..
Apărătorul recurenților, pe acest aspect, precizează că părțile înțeleg să rămână în devălmășie, iar referitor la faptul că instanța de fond a apreciată că terenul nu poate fi restituit în natură, arată că acesta nu este afectat de niciun fel de utilități și nu se află în administrarea vreunei persoane juridice.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și, pe fond, restituirea în natură a terenului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 04.04.2012, sub nr. de dosar_, reclamanții P. A.-M. și A. D. R. C. au chemat în judecată pe pârâtul P. M. București prin Primarul General solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța să soluționeze direct notificarea formulată de autorii lor, A. R. C. și A. M. în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 16 fost raion N. B., compus din teren în suprafață de 250 mp, și construcție de locuit aflată pe acesta teren formată din 2 camere, antereu, dependințe, imobil ce a fost preluat abuziv în perioada comunistă.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că pentru acest imobil autorii lor au formulat notificarea înregistrată la B. D., I. și Crafcenco în dosarul nr. 2471/2001 la data de 24.08.2001, notificare la care au anexat actele doveditoare atât a proprietății cât și a calității de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, motiv pentru care potrivit deciziei XX/2007 la care au făcut referire se consideră răspuns negativ împotriva căruia formulează prezenta plângere solicitând instanței de judecată să soluționeze în mod direct notificarea reclamanților.
Reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului și nu numai în mod excepțional când acestea nu pot fi restituite în natură, solicită contravaloarea acestuia la valoarea de piață în despăgubiri bănești.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiza topografică.
La data de 30.09.2013 s-a solicitat de către P. A. M. introducerea în cauză a numitei A. R., invocându-se calitatea de moștenitoare a lui A. D.. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 c.pr.civ, apreciindu-se că aceasta este o persoană ce poate pretinde aceleași drepturi ca reclamanții.
Ca urmare, aceasta, în condițiile art. 58 c.pr.civ a dobândit calitatea de intervenient în interes propriu.
Prin sentința civilă nr. 1771/07.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P. A. M., și A. D. R. C., în contradictoriu cu pârâta P. M. București Prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită dispoziția prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent, constând în acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București, .. 16, compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție demolată în suprafață de 116 mp., s-a respins în rest acțiunea, privind restituirea în natură, s-a respins cererea de intervenție în interes propriu a intervenientei A. R., ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1100 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2471/2001 transmisă prin executor judecătoresc, A. M. C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 16, . construcție două camere, un antreu și teren în suprafață de 250 mp. S-a arătat în notificare că imobilul a fost proprietatea notificatorului și a soției acestuia A. M. și a fost dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5659/810/13.11.1958 a notariatului de Stat.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr._ autentificat de Notariatul de Stat București, Raionul N. B. A. R. C. și A. M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Piscul Câinelui nr. 16. Raionul N. B. compus din construcție și teren în suprafață de 250 mp.
Potrivit adresei Primăriei M. București, imobilul ce a purtat adresa .. 16 a făcut obiectul Decretului nr. 143/1974. În anexa la acest Decret la poziția 180 au fost înscriși A. R. și A. M., cu suprafața de 240 mp teren și construcții în suprafață de 116 mp.
Așa cum s-a arătat mai sus, notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost formulată de către A. R. C., atât în calitate de fost proprietar, cât și în calitate de moștenitor, soț supraviețuitor al soției sale decedate, A. M..
Ca urmare, succesori în drepturi a acestuia pot fi doar moștenitorii acestuia, având în vedere că acesta a decedat la data de 30.06.2006, după formularea notificării. Ceilalți moștenitori ai defunctei A. M. nu au formulat în această calitate o notificare, astfel că dreptul de acrescământ prevăzut de Legea nr. 10/2001 funcționează în favoarea unicului moștenitor al defunctei care a înțeles să formuleze notificare.
Conform certificatului de moștenitor nr 238/2006 emis de BNP G. Rozalinda și S. M. de pe urma defunctului A. R. C. au rămas ca moștenitori A. A., în calitate de fiică, P. A. M. în calitate de nepoată de fiu predecedat și A. D. R. C. în calitate de nepot de fiu predecedat.
De pe urma defunctei A. A. au rămas ca moștenitori reclamanții, conform certificatului de moștenitor nr. 60/2009 a BNP C. M. P..
Ca prim aspect tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada de moștenitori ai notificatorului în condițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce o privește pe intervenienta în interes propriu A. R., soția supraviețuitoare a lui A. D., fiu predecedat a lui A. R. C., tribunalul a constatat că aceasta nu are o vocație concretă la moștenirea acestuia, ca urmare, tribunalul a respins pentru acest motiv cererea de intervenție principală.
Tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent
De asemenea, potrivit art. 22, persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.
Potrivit art.25 din același act normativ, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
In concluzie, în raport de situația de fapt expusă, tribunalul a apreciat că din actele depuse la dosarul cauzei s-a făcut dovada că autorul reclamanților a deținut în proprietate imobilul respectiv, care a intrat în proprietatea statului, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Pentru identificarea imobilului teren, preluat de stat, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr._ autentificat de Notariatul de Stat București, Raionul N. B..
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B. S. D. S. s-a identificat suprafața de teren mai sus indicată, observându-se că o suprafață de 85 mp se suprapune peste spațiul verde aferent blocului 100 A, iar restul de 152 este afectat de o parcare betonată de reședință. De asemenea, la subteran imobilul este străbătut de conducta de apă și conducta de termoficare aferente blocurilor învecinate. Din schița aferentă raportului de expertiză rezultă că terenul în litigiu se află amplasat într-o zonă înconjurată de blocuri de apartamente, suprapusă peste spațiul verde, parcarea betonată folosită de locatarii din blocurile învecinate.
Reclamanții au solicitat în principal obligarea la restituirea în natură a acestei suprafețe de teren.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Ca urmare, în ceea ce privește suprafața de 85 mp, tribunalul a reținut că aceasta reprezintă spațiu verde public cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantate, la care face referire art. 3 lit. a din 24/2007 iar suprafața ocupată de parcarea betonată, deși nu s-a făcut dovada existenței unei autorizații de construire reprezintă o amenajare de utilitate publică.
Sintagma „amenajări de utilitate publică”, definită de dispozițiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi.
Astfel, căile de comunicație, căminele de vizitare, lampadarele, spațiul de joacă și spațiul verde constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispozițiilor legale, fiind destinate accesului spre locuințe, precum și folosinței normale a ansamblului de blocuri existent în zonă. Faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren, atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunității.
Așadar, față de dispozițiile art. 10 alin. 3 și ale art. 11 alin. 3 din Legea 10/2001, este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „ teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.
În condițiile art. 10 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, constatând că imobilul construcție a fost demolat iar terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare, a fost obligat pârâtul să emită dispoziția prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent, constând în acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București, .. 16, compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție demolată în suprafață de 116 mp.
Din aceleași considerente, tribunalul a respins cererea de restituire în natură a terenului. În baza art. 274 c.pr.civ tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1100 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expertiză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenții reclamanți P. A. M., A. R. C. și recurenta intervenientă în interes propriu A. R., precum și recurenta pârâtă P. M. București Prin Primarul General.
În motivarea recursului declarat de recurentul Municipiul București, prin Primarul General, acesta a arătat următoarele:
Potrivit art. 23 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii formulate. Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În altă ordine de idei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor se dovedesc numai cu acte, respectiv înscrisuri prin care înțelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare. Mai mult, art.22 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării.
În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert, recurentul a solicitat respingerea acestora, având în vedere lipsa culpei procesuale în declanșarea prezentului litigiu.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului declarat de recurenții P. A. M., A. R. C. și recurenta intervenientă A. R., aceștia au arătat următoarele:
1. În mod greșit instanța de fond a reținut că intervenienta A. R. nu are vocație succesorală la moștenirea soțului său, A. D..
Din actele dosarului rezultă că imobilul pentru care s-a făcut notificarea a fost proprietatea soților A. M. și A. R. (decedați în prezent).
Defuncții au avut ca moștenitori legali, conform art. 653 din Codul civil din 1864, pe copiii lor, A. D. și A. A. (născută A.), ambii decedați la momentul introducerii acțiunii.
Moștenitorii lui A. D. sunt copiii acestuia, A. R. C. și P. A. M. (născută A.) și soția supraviețuitoare, A. R., aceasta fiind moștenitor rezervatar conform Legii nr. 319/1944.
Așadar, soția supraviețuitoare are calitate de moștenitor de vreme ce a acceptat succesiunea, situație înscrisă în certificatul de moștenitor emis după defunctul A. D..
Instanța de fond a fost în confuzie cu privire la A. A. – sora defunctului A. D., aceasta având ca singuri moștenitori pe nepoții săi de frate, adică pe reclamanți.
În consecință, intervenienta A. R. are vocație și calitate de succesor a soțului său decedat, A. D., motiv pentru care se solicită admiterea cererii de intervenție în interes propriu.
2. Conform Legii nr. 368/2013, acest act normativ se aplică și în procesele de Legea nr. 10/2001 în curs de soluționare.
Potrivit acestui act normativ explicitat prin HG nr. 89/2014, notificările pot fi soluționate, atunci când restituirea în natură nu este posibilă și prin acordarea în schimb a altor imobile, astfel că recurenții au solicitat alt imobil de aceeași valoare și în aceeași zonă cu imobilul lor.
3. În mod greșit instanța de fond nu a restituit în natură terenul, deoarece din actele dosarului rezultă că este liber de construcții, că betonarea unei porțiuni din teren nu împiedică retrocedarea în natură, de vreme ce nu se știe de cine a fost făcută, fără autorizație, fără a fi cuprinsă în PUZ sau PUD și fără a fi administrată de primărie, prin Administrația Domeniului Public, prin perceperea de taxe pentru parcare, fiind folosită – fără plată – de persoane neidentificabile.
În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a sentinței, iar pe fond, restituirea în natură a terenului, iar în subsidiar, atribuirea în schimb a unui alt imobil.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depusă adresa nr._/CB/12.01.2015 emisă de P. M. București din care rezultă că nu s-au întocmit listele imobilelor disponibile a fi acordate în compensare la nivelul unității administrativ-teritoriale.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București, prin Primarul General, prin prima critică formulată acesta a invocat nelegalitatea hotărârii, având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 (în prezent art. 25) din Legea 10/2001 în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri dacă se dovedește culpa instituției în acest sens.
Critica este nefondată, având în vedere că reclamanții au deschisă calea acțiunii în justiție pentru valorificarea dreptului pretins în ipoteza dedusă judecătii, conform art. 26 alin. 3 din Lg. 10/2001, care a fost interpretat prin decizia dată în interesul legii nr. XX/19.03.2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial din 12.11.2007, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ. în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond… și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În cuprinsul acestei decizii se arată că, “în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.
În ceea ce privește critica recurentului pârât în sensul că numai după ce partea și-a îndeplinit obligația de a depune actele doveditoare, prevăzute la art. 22 (actual art. 23) din Legea 10/2001 unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare, Curtea reține următoarele:
Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin.1(în prezent art. 25 alin.1) din lege, în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire, poate avea, într-adevăr, conform textului legal enunțat și Normelor Metodologice pentru aplicarea legii nr.10/2001, două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, rezultă ca notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care reclamanții au înțeles să se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul prevăzut de lege.
Or, în sarcina apelantului pârât subzista obligația de a da o soluție cererii petenților, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege.
Lipsa răspunsului la notificare îndreptățește persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, în mod corect procedând prima instanță la soluționarea pe fond a notificării, având în vedere decizia nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată mai sus.
În ceea ce privește critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expertiză, Curtea constată că aceasta este nefondată, tribunalul făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, în condițiile în care acțiunea în soluționarea pe fond a notificării a fost admisă astfel că pârâtul a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală.
Pentru considerentele expuse mai sus, exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate, conform art. 316 raportat la art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți și recurenta-intervenientă, Curtea reține următoarele:
Prin prima critică formulată, recurenții au arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că intervenienta A. R. nu are vocație succesorală la moștenirea soțului său, A. D..
Critica este nefondată, prima instanță nereținând acest lucru, ci faptul că aceasta nu are vocație succesorală concretă la moștenirea socrului său, A. R. C., ceea ce nu îi conferă calitatea de persoană îndreptățită în cauză din perspectiva art. 4 alin. 2 din Legea 10/2001.
Astfel, în mod corect s-a constatat că imobilul pentru care a fost formulată notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a aparținut defuncților A. R. C. și A. M..
Notificarea a fost formulată de A. R. C. atât în calitate de coproprietar, cât și în calitate de moștenitor al soției sale, decedate, A. M..
A. R. C. a decedat la data de 30.06.2006, de pe urma acestuia rămânând, în calitate de moștenitor, A. A., în calitate de fiică, P. A. M. și A. D. R. C., în calitate de nepoții de fiu predecedat (A. D.), astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor legal nr. 238 din 07.12.2006 emis de BNP Asociați G. Rozalinda și S. M..
Recurenta-intervenientă A. R. are la rândul ei, calitatea de moștenitor de pe urma lui A. D., alături de cei doi fii, A. A. M. și A. R. C., conform certificatului de moștenitor nr. 1137 din 23.06.1993 emis de Notariatul de Stat Sector 6.
Recurenta-reclamantă nu are însă calitatea de moștenitor de pe urma defunctului A. R. C. (nefiind de altfel, menționată nici în certificatul de moștenitor nr. 238 din 07.12.2006), deoarece aceasta nu poate veni prin reprezentare la moștenirea socrului său.
În acest sens, sunt prevederile art. 665 și 666 din Codul civil din 1864, potrivit cu care reprezentarea succesorală este admisă doar în privința descendenților copiilor defunctului și în privința descendenților din frați și surori.
Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanță că intervenienta nu are vocație succesorală concretă la moștenirea notificatorului, A. R. C., neavând așadar calitate de persoană îndreptățită.
În ceea ce privește critica referitoare la respingerea solicitării de restituire în natură a terenului, Curtea constată că aceasta este nefondată, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, consacră principiul restituirii în natura al imobilului preluat abuziv.
De la acest principiu exista și excepții, în sensul că, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se acordă prin echivalent.
În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 10 alin. 2 din lege, astfel cum au fost modificate prin Legea 165/2013 potrivit cu care “în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)- f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent."
Articolul 10 pct. 3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede ca sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
În cauză, suprafața de teren în litigiu este afectată unei utilități publice, în sensul dispozițiilor legale menționate, întrucât 85 mp se suprapun peste spațiul verde aferent unui . 152 mp reprezintă o porțiune dintr-o parcare betonată de reședință aflată între blocuri.
Susținerea recurenților în sensul că se impunea restituirea în natură deoarece parcarea betonată a fost edificată fără autorizație de construire, terenul fiind liber de construcții nu justifică cererea formulată, deoarece porțiunea de teren respectivă face parte dintr-un spațiu urbanistic constituit, destinat a servi nevoilor comunității, având caracterul unei amenajări de utilitate publică.
În ceea ce privește critica referitoare la acordarea în schimb a unui teren în compensare, față de prevederile Legii nr. 368/2013, Curtea reține că prin acest act normativ s-a modificat Legea 165/2013 care în forma inițială prevedea că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, unica măsură reparatorie este compensarea prin puncte.
Prin Legea 165/2013 s-a modificat articolul 1, alineatul (2) din Legea 165/2013 prevăzându-se și posibilitatea compensării cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea.
Curtea constată însă că prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a Legii 165/2003 reclamanții nu au formulat o solicitare de acordare de bunuri în compensare, deși aveau această posibilitate, în condițiile art. 1 alin. 2 din Legea 10/2001, ci au cerut restituirea în natură, iar în cazul în care aceasta nu este nu este posibilă, au solicitat acordarea de despăgubiri.
Ca atare, respectând principiul disponibilității, consacrat de art. 129 alin. 6 C.pr. civ., prima instanță nu a analizat o asemenea solicitare, care în recurs are caracterul unei cereri noi, inadmisibil a fi formulată, conform prevederilor art. 316 rap. la art. 294 C.pr. civ.
Pe de altă parte, Curtea reține că oricum recurenții-reclamanți nici nu au făcut dovada în mod concret a existenței unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
în NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de recurenții reclamanți P. A. M., A. R. C. și de recurenta intervenientă A. R., precum și recursul declarat de recurenta pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1771/ 07.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. P. A. R.
GREFIER
M. D.
Red/Tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I./PS
2 ex./ Jud. fond: S. E. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 242/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 139/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
