Obligaţie de a face. Decizia nr. 238/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 238/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 7341/301/2008
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.238 R
Ședința publică din data de 19.02.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant D. A. împotriva deciziei civile nr.673A/22.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă . având, ca obiect, „obligație de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Curtea, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 13.06. 2008, sub nr._, astfel cum a fost precizată, reclamantul D. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. M. SA, solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, . nr. 22, ..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 și Decretul-lege nr. 61/1990.
Prin sentința civilă nr. 6751/11.05.2010, Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul D. A. în contradictoriu cu pârâta S.C. M. – Antrepriza de Construcții Montaj nr. 3 S.A (fosta S.C. M. S.A).
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 „Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”.
De asemenea, art. 7 din lege prevede că „Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi… . Beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare”.
Prin Decizia nr. 5/21.01 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul de pe lângă Înalta Curte (potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe) s-a reținut că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcând referire la locuințele construite din fondurile statului, stabilește că acestea „pot fi cumpărate” sau „vor fi vândute” ca atare, nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare.
Pe cale de consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, cererii făcute în temeiul Legii nr. 85/1992 nefiindu-i aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, motiv pentru care a fost respinsă.
Asupra fondului cauzei instanța a reținut ca obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii; solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând sau nu să fie angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Instanța a reținut că pârâta este proprietara imobilului în litigiu (reclamantul a susținut că pârâta nu ar fi proprietară, cu toate că a formulat cererea care a făcut obiectul dosarului nr. 7194/2004 al Judecătoriei Sectorului 3 București, respinsă prin sentința nr. 1040/07.02.2005, rămasă definitivă și irevocabilă, precum și prezenta cerere care presupun cu necesitate calitatea de proprietar a societății comerciale, exprimând o poziție cel puțin contradictorie în legătură cu acest aspect), având în vedere că în baza Ordinului nr. 7491/1989 emis de Ministerul Educației și Învățământului a fost dat în administrarea fostei Întreprinderi de Stat Antrepriză Construcții Montaj nr. 3, imobilul din București, ., nr. 22, sector 2, cu destinația de locuințe, iar în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 s-a dispus transformarea dreptului de administrare a bunurilor ce figurau ca fonduri fixe ale unității de stat, într-un drept de proprietate în patrimoniul societăților comerciale înființate, astfel cum este și societatea pârâta. De altfel, prin sentința civilă nr. 1040/07.02.2005 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 948/R/11.06.2007 a Tribunalului București, acest aspect a fost reținut implicit, iar efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, având în vedere prevederile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) Cod civil.
Referitor la condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 85/1992, instanța a constatat că reclamantul nu este chiriașul apartamentului în legătura cu care solicită obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, reclamantul D. A. nu a formulat o cerere de cumpărare a imobilului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/1992, aceasta fiind formulată pentru prima dată în cadrul prezentului dosar, la data de 17 02.2009.
Or, la acea dată, precum și în prezent reclamantul nu deținea, respectiv nu deține calitatea de chiriaș al imobilului situat în Bucuresti, . G. nr. 22, .. Reclamantul nu a depus un contract de închiriere al apartamentului încheiat cu pârâta, arătând de altfel chiar în cuprinsul concluziilor scrise că avea calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a Legii nr.85/1992. Calitatea de chiriaș la acel moment (. legii) nu conferă dreptul reclamantului la admiterea cererii de chemare în judecata, ci Legea nr. 85/1992, precum și Decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii au stabilit că dreptul de a cumpăra imobile construite din fondurile statului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 revine exclusiv titularilor contractelor de închiriere valabil încheiate la momentul formulării cererii, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește.
Pentru toate aceste motive, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D. A., iar prin decizia civilă nr. 673 A din 22.06.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilăa respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, în raport cu materialul probator administrat în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85/1992, „Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”.
În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 „Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi”.
Prin Decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat, obligatoriu pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și unităților economice sau bugetare de stat, republicată sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
În cuprinsul acestei decizii obligatorii, s-au reținut următoarele: «Obligația de a vinde (...) intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Totodată, este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una în rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație în personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare) și nu la data intrării în vigoare a legii».
Tribunalul a constatat că în cauză este îndeplinită prima condiție cerută pentru vânzarea apartamentului în litigiu către apelant, în condițiile art. 1 și 7 din Legea nr. 85/1992, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, imobilul din București, . nr. 22, sector 2, fiind construit din fondurile statului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Astfel, s-a reținut că prin Ordinul nr. 7491/10.05.1989 al Ministerului Educației și Învățământului s-a transmis din administrarea Institutului de Medicină și farmacie din București în administrarea C.P.M.B. – Antrepriza de Construcții – Montaj nr. 3 (actualmente S.C M. – Antrepriza de Construcții Montaj nr. 3 S.A.) căminul studențesc situat în București, .. 22. În cuprinsul ordinului s-a menționat că transferul imobilului în administrarea C.P.M.B. – Antrepriza de Construcții – Montaj nr. 3 s-a realizat în temeiul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.
La data apariției Legii nr. 15/1990, în baza art. 20 din lege, imobilul situat în București, .. 22, sector 2, aflat în administrarea intimatei-pârâte a intrat în proprietatea societății.
Nu au fost primite susținerile apelantului, în sensul că din adresele emise de instituții ale statului, Primăria Municipiului București, Consiliul Local Sector 2, Direcția de Venituri Buget Local Sector 2, înscrisuri pe care prima instanță nu le-a avut în vedere ar reieși că imobilul situat în București, .. 22, sector 2 nu se află în proprietatea intimatei-pârâte.
Instituțiile statului la care a făcut referire apelantul au comunicat instanței că nu există rol fiscal deschis pentru apartamentul nr. 5 din imobil (ceea ce este firesc, de altfel, câtă vreme intimata-pârâtă are în proprietate întregul imobil din .. 22) și că nu există carte funciară deschisă pentru apartament, împrejurări care nu denotă faptul că societatea nu ar avea în proprietate imobilul în care este situat apartamentul în litigiu.
De altfel, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, calitatea de proprietar a intimatei-pârâte asupra imobilului din .. 22 a fost reținută cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1040 din 07.02.2005 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă. Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârea judecătorească mai sus menționată, în sensul că intimata-pârâtă este proprietara imobilului se impun în procesul de față, fără posibilitatea de mai fi contrazise, ținând cont de prevederile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 Cod civil.
Este întemeiată susținerea intimatei, în sensul că poziția procesuală a apelantului, de a contesta calitatea sa de proprietar asupra imobilului litigios este contradictorie, având în vedere că lipsa calității de proprietar a intimatei-pârâte ar implica respingerea acțiunii, aceasta neputând fi obligată să vândă un lucru asupra căruia nu are un drept de proprietate, vânzarea presupunând transmiterea proprietății lucrului vândut.
În ceea ce privește cerința ca apelantul să fi avut calitatea de chiriaș la data formulării cererii de cumpărare a apartamentului – astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –, tribunalul a constatat că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
Cu toate că apelantul-reclamant a susținut că a depus nenumărate cereri de cumpărare ale apartamentului nr. 5 din imobilul situat în .. 22, sector 2, începând cu anul 1992, la dosarul cauzei a fost depusă doar cererea înregistrată sub nr. 572/25.02.1997 la S.C M. S.A., prin care apelantul a solicitat să-i fie vândut apartamentul susmenționat.
S-a reținut că, în anul 1997, când a depus cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu, apelantul-reclamant nu mai avea calitatea de chiriaș, contractul său de închiriere încetând anterior. Astfel, în fața instanței de apel a fost depus la dosar contractul de închiriere nr. 8263/28.04.1989 având ca obiect apartamentul nr. 5 din imobilul situat în .. 22, sector 2, în cuprinsul acestui contract făcându-se mențiunea că este accesoriu la contractul de muncă. Cum raporturile de muncă ale apelantului-reclamant cu intimata-pârâtă au încetat în anul 1996 – potrivit propriilor susțineri ale apelantului –, rezultă că locațiunea a încetat la aceeași dată, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
S-a susținut de apelantul-reclamant că, ulterior încetării primului contract de închiriere a încheiat cu societatea intimată un nou contract, pe durată determinată, însă nu a depus la dosar înscrisul doveditor al raporturilor de locațiune.
Într-adevăr, contractul de închiriere este un contract consensual, care se încheie prin acordul, fie și tacit, al părților, dovada raporturilor locative dintre părți putând fi făcută, în lipsa înscrisului constatator al convenției și cu alte probe – început de dovadă scrisă cum ar fi chitanțele de plată a chiriei, coroborate cu martori, prezumții etc.
În speță, însă, apelantul nu a făcut dovada raporturilor locative pretinse cu intimata-pârâtă nici cu alte probe decât înscrisul constatator al operațiunii juridice. Prezumția simplă rezultată din împrejurarea că apelantul și familia sa ocupă efectiv spațiul în litigiu nu se coroborează cu alte probe, nefiind suficientă pentru a se reține ca fiind probată existența unor raporturi de locațiune între părți la data formulării cererii de cumpărare a imobilului.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs reclamantul D. A., care a susținut următoarele critici:
Hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel a reținut că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 85/1992, întrucât nu a avut calitatea de chiriaș la data înaintării cererii de cumpărare a imobilului.
Prin decizia nr. 5/2008 pronunțată de ÎCCJ s-a reținut că solicitantul trebuie să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare.
Recurentul a arătat că la momentul în care a solicitat cumpărarea locuinței era titularul unui contract de închiriere valabil.
În acest sens, recurentul a arătat că a fost angajat al societății pârâte până în anul 1996, în calitate de salariat încheind contractul de închiriere nr. 8263 din 28.04.1989 pe o perioadă nelimitată. Deși în anul 1996 a încetat raporturile de muncă la societatea pârâtă, fiind transferat la o altă unitate, contractul de închiriere a rămas în ființă, fiind respectat de ambele părți. În acest sens, recurentul a arătat că a plătit în continuare chiria, utilitățile și a întreținut locuința, iar pârâta nu i-a tulburat folosința, fiind de acord să folosească în continuare locuința împreună cu membrii familiei.
Prin înștiințarea nr.717 din 01.06.1998 pârâta i-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 01.06.1998 a fost reziliat contractul de închiriere, solicitându-i să se prezinte la sediul său pentru încheierea unui nou contract.
La data de 19.06.1998, între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1003 inițial pe o perioadă de un an, perioadă care ulterior a fost prelungită cu încă 5 ani, potrivit mențiunilor inserate pe contract.
Din cele prezentate mai sus, susține recurentul, rezultă că în perioada 28.04._98, acesta a avut calitatea de chiriaș în puterea contractului nr. 8263/1989, calitate ce a continuat prin încheierea contractului nr. 1003/1998.
Recurentul a arătat că prin cererea înregistrată la registratura pârâtei sub nr. 572/1997 a solicitat în mod expres cumpărarea apartamentului, la momentul formulării cererii fiind titularul unui contract de închiriere valabil și anume contractul nr. 8263/1989 care a fost reînnoit.
Recurentul a arătat că demersurile sale de a cumpăra locuința au început încă din anul 1993, astfel cum rezultă din adresa nr. 5443/01.09.1993 și memoriul nr. 1433/30.04.1996, dar pârâta a refuzat nejustificat vânzarea.
Recurentul a solicitat ca pentru situația în care nu se va avea în vedere situația de fapt descrisă mai sus referitoare la faptul că în perioada 28.04._98 a avut calitatea de chiriaș al imobilului în puterea contractului de închiriere nr. 8263/1989, urmează a fi avute în considerare următoarele aspecte:
În cazul în care deși raporturile de muncă au încetat iar pârâta i-a permis recurentului folosirea în continuare a locuinței, această împrejurare reprezintă o reînnoire a locațiunii în sensul art. 1437 din Codul civil, ale cărei efecte sunt supuse reglementărilor referitoare la locațiunea fără termen.
Recurentul a arătat că a fost lăsat în continuare să locuiască în imobil împreună cu familia sa fără ca până la data formulării cererii de cumpărare, 25.02.1997, pârâta să îi fi notificat concediul. Mai mult, aceasta a încasat lunar chiria și cheltuielile curente de întreținere, astfel că a operat tacita relocațiune.
Recurentul a mai arătat că pârâta a încheiat contractul de închiriere nr. 1003/1998 după ce recurentul nu mai avea calitatea de salariat, ceea ce dovedește că prelungirea locațiunii a fost făcută independent de această calitate.
Art. 7 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 prevede că beneficiază de posibilitatea vânzării și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare.
În acest context, recurentul a arătat că nu prezintă relevanță faptul că acesta era titular al unui contract de închiriere accesoriu al contractului de muncă și că acesta din urmă a încetat.
Vânzarea locuințelor de serviciu nu este facultativă, deoarece obligația de a vinde rezultă din legea nr. 85 /1992, iar prin decizia nr. 221/2008 Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 sunt constituționale.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, iar pe fond admiterea acțiunii.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Instanța de apel a reținut în mod corect raportat la prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 și la decizia nr. 5/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, că pentru a beneficia de dispozițiile legii menționate cu privire la vânzarea locuințelor, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș la momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare).
Tribunalul a reținut că recurentul-reclamant nu mai avea calitatea de chiriaș în anul 1997, când a depus cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu și că nici nu a făcut dovada existenței unui nou contract de închiriere la data respectivă.
Raportat la situația de fapt reținută în urma probatoriilor administrate în fața instanțelor de fond, tribunalul a constatat în mod corect că recurentul-reclamant nu avea calitatea de chiriaș la data cererii de cumpărare (25.02.1997), deoarece contractul său de închiriere nr. 8263/1989, accesoriu la contractul de muncă a încetat odată cu încetarea raporturilor de muncă (1996), potrivit principiului accesorium sequitur principale.
În recurs, recurentul reclamant a susținut că deși raporturile de muncă au încetat, a continuat să locuiască în imobil, a plătit chiria și utilitățile, iar ulterior a încheiat un nou contract de închiriere, nr. 1003/1998, astfel că în perioada 28.04.1989–1.06.1998, a avut calitatea de chiriaș, în puterea contractului de închiriere nr. 8263/1989. În subsidiar, recurentul a invocat dispozițiile art. 1437 din Codul civil din 1864 referitoare la tacita relocațiune, motivat de faptul că a fost lăsat să locuiască până la data cererii de cumpărare, fără ca intimata pârâtă să îi fi notificat concediul.
Curtea reține că ceea ce este relevant în speță este calitatea de chiriaș care trebuie dovedită la momentul cererii de cumpărare.
Or, la nivelul anului 1997, când s-a constatat că a fost depusă cererea de cumpărare, în mod corect a reținut instanța de apel că recurentul-reclamant nu avea această calitate în baza contractului de închiriere nr. 8263/1989, deoarece acest contract încetase anterior, odată cu încetarea raporturilor de muncă.
Încheierea ulterioară a unui nou contract nu prezintă relevanță, întrucât condiția calității de chiriaș trebuie îndeplinită la momentul depunerii cererii de cumpărare.
Pentru valorificarea contractului de închiriere nr. 1003/1998, recurentul-reclamant avea posibilitatea formulării unei noi cereri de cumpărare în virtutea calității de chiriaș ce rezulta din respectivul contract.
În ceea ce privește tacita relocațiune invocată din perspectiva prevederilor art. 1437 din Codul civil, Curtea constată că aceasta nu a făcut obiectul analizei prin decizia recurată, fiind invocată pentru prima dată în recurs.
Or, recursul poate viza legalitatea soluției dată de instanța de apel numai din perspectiva a ceea ce instanța de apel a judecat, iar la rândul ei, instanța de apel are îndatorirea de soluționa apelul, în limitele criticilor formulate de apelant, potrivit regulii tantum devolutum, quantum apellatum, conform art. 295 C.pr.civ.
Chiar acceptând că susținerea referitoare la operarea tacitei relocațiuni are caracterul unui mijloc de apărare ce ar putea fi invocat pentru prima dată în recurs, față de prevederile art. 316 rap. la art. 294 alin. 1 teza a II a Cod procedură civilă, Curtea constată că pentru verificarea incidenței acesteia s-ar pune problema examinării probatoriului administrat în cauză, în raport cu susținerile recurentului, aspect care excede posibilității analizei de către instanța de recurs, față de limitele presupuse de art. 304 Cod procedură civilă.
În orice caz însă, Curtea constată că și dacă recurentul a continuat să locuiască în imobil după încetarea contractului de închiriere nr. 8263/1989, tacita relocațiune nu operează în cauză, din perspectiva îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 1437, 1452 din Codul civil din 1864, deoarece aceasta are loc în condițiile primului contract de închiriere. Or, respectivul contract de închiriere era accesoriu la contractul de muncă, iar câtă vreme raporturile de muncă au încetat, nu mai era posibilă reînnoirea contractului prin tacita relocațiune.
Prin urmare, Curtea constată că în mod temeinic și legal a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile cumulative prevăzute de lege pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant D. A., împotriva deciziei civile nr. 673 A din 22.06.2012 pronunțată de Tribunalul București secția a V a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă .>
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. M. G. D. M. S. G.
GREFIER,
M. D.
Red/Tehnored MAM
Tehnhored. /PS 2 ex.
Jud. apel: S. C.
A. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 230/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
