Legea 10/2001. Decizia nr. 78/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 18668/3/2014
Dosar nr._
(2418/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 78 A
Ședința publică de la 19.02.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți P. NICUȘOR S. și P. G. CLEMENȚA, împotriva sentinței civile nr.809 din 02.07.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, respectiv faptul că apelanții reclamanți au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 411 din Noul Cod de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură la data de 09.02.2015 a unor concluzii scrise formulate de către apelanții reclamanți.
Curtea constată că apelul a fost formulat de către apărătorul apelanților reclamanți, M. A., care are împuternicire avocațială depusă în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București, inclusiv pentru Curtea de Apel București.
Având în vedere soluția adoptată de prima instanță, care s-a întemeiat pe o excepție, că părțile apelante nu solicită probe noi prin motivele de apel care să vizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune și față de împrejurarea că se solicită și judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._/299/2013, reclamanții P. N. S. și P. G. C. au chemat în judecată pârâtul M. Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata diferenței dintre prețul de piață al imobilului situat în București, ., . care va fi stabilit pe bază de expertiză și suma de_ ROL reprezentând contravaloarea prețului actualizat în baza deciziei civile nr. 1730/23.04.2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. 2585/2002.
În motivare, au arătat că numitul Ghelmengeanu G. i-a chemat în judecată pentru revendicarea imobilului. Prin decizia civilă 1730/2003, instanța a admis acțiunea.
Arată că au fost proprietari în calitate de cumpărători ai imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare 96/112/08.06.1999 încheiat cu PMB, contract în temeiul căruia au achitat suma de 95.376.710 Rol.
Reclamanții au precizat că au formulat acțiune pentru obligarea pârâților la plata contravalorii prețului reactualizat, care a fost admisă prin decizia civilă 1730/2003 prin care instanța a dispus obligarea pârâților la plata sumei de_ rol.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 6216/09.04.2014 Judecătoria sector 1 București a declinat competența materială în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre prețul de piață al imobilului situat în București, ., . care va fi stabilit pe bază de expertiză și suma de_ ROL reprezentând contravaloarea prețului actualizat în baza deciziei civile nr. 1730/23.04.2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. 2585/2002, iar valoarea obiectului acțiunii este de 492.786 lei.
Conform art. 94 lit. j) și art. 95 pct. 1 NCPC, văzând că valoarea obiectului cererii depășește pragul legal de 200.000 lei, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 02.06.2014.
La termenul de judecată din 18.06.2014 tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.
Prin sentința civilă nr.809/02.07.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulate de reclamanții P. N. S. și P. G. C., în contradictoriu cu pârâtul M. Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia civilă nr.1730/23.04.2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr. 2585/2003, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 290/15.04.2004 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G. G., pârâții P. Nicușor S. și P. G. fiind obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (parter și etajul 1) situat în București, ., sectorul 1.
De asemenea, prin decizia civilă amintită, Primăria Municipiului București a fost obligată să le achite pârâților P. contravaloarea actualizată a ratelor achitate până la acea dată, respectiv prețul de achiziție, parțial.
În ceea ce privește solicitarea privind plata prețului imobilului la valoarea de circulație, tribunalul a reținut că reclamanții o puteau formula potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.
Legea nr. 1/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 63 din_ și a intrat în vigoare la data de 06.02.2009.
Întrucât Legea nr.10/2001 nu conține dispoziții speciale privind instituirea unui termen de prescripție extinctivă, tribunalul a apreciat că se aplică dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile Decretului nr.167/1998, sub imperiul căruia a luat naștere dreptul reclamanților și, în consecință, a început să curgă și termenul de prescripție.
În acest sens, tribunalul a reținut statuarea Înaltei Curti de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în cadrul deciziei nr. 1/2014.
Întrucât printr-o lege specială nu este prevăzut un termen special de prescripție, astfel cum s-a reținut deja, în raport cu obiectul acțiunii, care este unul patrimonial, se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”, care în cauză este data publicării Legii nr. 1/2009, respectiv 06.02.2009.
Așa fiind, reclamanții puteau formula prezenta acțiune numai până la data de 06.02.2012, când s-a împlinit termenul de 3 ani, astfel că acțiunea formulată la data de 19.12.2013 este formulată în afara termenului de 3 ani, fiind prescrisă extinctiv potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru considerentele care preced, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții P. Nicușor S. și P. G. Clemența, solicitând, în principal, schimbarea în tot hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și dovedită; în subsidiar, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare către aceeași instanța, deoarece instanța de fond a soluționat cauza pe excepție și nu a intrat în cercetarea fondului.
În motivare, apelanții consideră sentința civila nr.809/02.07.2014 pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a civila în dosarul nr._ nelegală și netemeinică.
După prezentarea situației de fapt, apreciază că în mod nelegal și netemeinic, instanța de fond a respins acțiunea deoarece chiar instanța de fond reține în considerente la pagina 2 alineatul 12 că „Legea nr.10/2001 nu conține dispoziții speciale privind instituirea unui termen de prescripție extinctivă".
Apelanții reclamanți solicită respingerea excepției prescripției, deoarece nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.10/2001 astfel cuma fost completată prin Legea nr.1/2009 nu prevăd nici un termen de introducere a cererii de chemare în judecată, astfel se aplică principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 - 482, NCpp, art. 1073 și urm. (art.1516 cod civil nou), art. 1084, 1341 pct. l, 1344 Cod civil vechi, art.50 alineat 3, din Legea 10/2001, art.3, 21, 50 alin.2, 50 alin.1 Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 cu modificările ulterioare, art.1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, precum și orice alte dispoziții legale în materie.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei Sector 1 București – 19.12.2013- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare al excepției prescripției.
Sub acest aspect, Curtea constată că, promovând cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la restituirea diferenței dintre prețul de piață al imobilului și sumele cu care au fost anterior dezdăunați, reprezentând ratele achitate din prețul convenit la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr._ .
Se reține că în mod judicios a reținut instanța de fond incidența prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, normă legală introdusă prin Legea nr. 1/2009, instanța având obligația determinării cu prioritate a legii aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de finalitatea urmărită de reclamanți prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art.129 Cod procedură civilă.
Curtea reține că potrivit acestei dispoziții cu caracter special: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Astfel, din coroborarea prevederilor înscrise în art.501 cu cele înscrise în art. 20 alin. 21din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 rezultă indubitabil că prevederile art. 501 au în vedere acele situații în care, ca efect al pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile, proprietarii imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt deposedați de bunurile astfel dobândite, fiind evinși, ca efect al admiterii acțiunilor formulate împotriva lor, cum este și cazul reclamanților de față.
În consecință, dispozițiile art. 501 ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost acest act normativ modificat prin Legea nr. 1/2009, îsi găsesc aplicare în toate cazurile în care titlurile proprietarilor cumpăratori ai imobilelor nationalizate, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, au fost desființate.
În același sens, Curtea apreciază că prin dispozițiile art. 501 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul dobânditorilor unor imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor, de la M. Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
Tot astfel, în acord cu instanța anterioară dar și cu practica instanței supreme (decizia nr. 284 din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală), Curtea reține că într-adevăr o asemenea posibilitate de despăgubire nu exista în nicio normă anterioară, câtă vreme acest text de lege, care este o normă specială, derogă de la dreptul comun care reglementează evicțiunea - instituție care operează între părțile contractante - instituie o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului), reglementând că instituția responsabilă cu restituirea prețului este M. Economiei și Finanțelor.
Ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul pretins de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M. Finanțelor Publice, este un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior adoptării actului normativ special, reprezentat de Legea nr. 1/2009.
În cauză, trebuie avut în vedere faptul că evicțiunea reclamanților s-a produs cu mult anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, mai exact la data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 1730/23.04.2003, pronunțată de Tribunalul București, litigiul având ca obiect revendicarea apartamentului dobândit de reclamanți în temeiul Legii nr.112/1995, în cadrul căruia reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul cumpărat de aceștia, fiind soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 290/15.04.2004 a Curții de Apel București.
Așa fiind, raportul juridic care include obligația pârâtului M. Finanțelor Publice de a despăgubi proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, nu a existat până în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, titularii dreptului subiectiv neavând anterior acestui moment posibilitatea obligării subiectului pasiv menționat în acțiunea introductivă, la executarea obligației corelative, prin sesizarea organului de jurisdicție.
În aceste condiții, este corectă statuarea instanței de fond că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care a fost modificată legea nr. 10/2001, respectiv la data de 06.02.2009.
În ceea ce privește natura acestui drept, Curtea reține că este corectă calificarea instanței de fond în sensul că dreptul pretins prin acțiunea introductivă este un drept de creanță, pe această cale, reclamanții solicitând să fie despăgubiți, cu contravaloarea integrală a bunului de care au fost privați, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare împotriva acestora.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. art. 201 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Curtea va avea în vedere, totodată, dezlegările obligatorii ale instanței supreme din cadrul deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit art. 517 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.
În plus, Curtea va avea în vedere considerentele acestei decizii, potrivit cărora:„dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit. Nici dispozițiile art. 223 și nici cele ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu constituie argumente în infirmarea acestor concluzii”.
Curtea reține, așadar incidența în acest caz, a prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar potrivit art.3 din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani.
Ca atare, întrucât acțiunea dedusă judecății are un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul 167/1958.
Curtea nu poate primi susținerea din apel în sensul că în cauză nu operează prescripția, întrucât, nici Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 1/2009, nu prevăd un termen de introducere a cererii de chemare în judecată.
Astfel, pretinzând recunoașterea unui drept de creanță, în speță sunt pe deplin incidente dispozițiile înscrise în art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru dezlegarea excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece aceste dispoziții reglementează termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune având un obiect patrimonial, cum este cazul în speță.
În acest sens, Curtea reține că, în materia drepturilor de creanță, nu se poate face abstracție de împrejurarea că Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, constituie legea generală în materia prescripției extinctive, astfel că, acest act normativ este aplicabil ori de câte ori, legiuitorul nu instituie norme speciale, derogatorii.
Ca atare, împrejurarea că în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu se regăsește o dispoziție referitoare la prescripția dreptului la despăgubiri instituit prin art. 501, nu are drept consecință imprescriptibilitatea dreptului dedus judecății, dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, anterior menționate rămânând aplicabile, excepțiile de la principiul prescriptibilității drepturilor de creanță, trebuind să fie expres reglementate.
Așa fiind, în materia acțiunilor personale, întemeiate pe un drept de creanța, cum este și cazul în speță, consecința neprevederii unui termen special de prescripție, pentru exercitarea dreptului la acțiune reglementat prin art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost acest act normativ modificat prin Legea nr. 1/2009, este aceea că rămâne aplicabil dreptul comun în această materie (a prescripției extinctive), așadar, este incident termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât, pentru considerentele arătate, dreptul de creanță dedus judecății este supus prescripției reglementate de art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind de 3 ani, termen care a început să curgă la data de 06.02.2009, câtă vreme din actele dosarul de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar la data de 19.12.2013, sesizarea instanței realizându-se, așadar, doar ulterior împlinirii termenului de prescripție, este legală aprecierea instanței de fond în sensul că dreptul material la acțiune al reclamanților era prescris la momentul sesizării Tribunalului.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie de prescripție extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecății și la momentul nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților, critica apelanților reclamanți fiind nefondată.
În consecință, făcând aplicarea art. 248 alin. 1 coroborat cu art. 482 din Codul de procedură civilă, dat fiind caracterul absolut al excepției prescripției, în temeiul căreia a fost soluționată pricina în prima instanță, reținând caracterul nefondat al criticii cu acest obiect, a cărei analiză primează și care face inutilă administrarea de probe care vizează fondul cauzei și analiza acestuia, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
Văzând și prevederile înscrise în art. XVIII din Legea nr. 2/2013,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți P. NICUȘOR S. și P. G. CLEMENȚA, ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat M. A., cu sediul în sector 6, București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.809/02.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în sector 5, București, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 19.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
5 ex/3.03.2015
-------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – E.R.
| ← Anulare act. Decizia nr. 65/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 182/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
