Pretenţii. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 162/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 42408/300/2010

Dosar nr._

(1392/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.162.

Ședința publică din 11.02.2015

Curtea constituită din:

Președinte - Andreea Doris Tomescu

Judecător - M. G. R.

Judecător - A. P. B.

Grefier - E. C.

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr.806 A din 02.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. I. și M. I. O. și cu intimatul pârât M. București, prin Primarul General.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic C. A. în calitate de reprezentant al recurentului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, avocatul S. A. în calitate de reprezentant convențional al intimaților reclamanți M. I. și M. I. O. – împuternicirea avocațială aflată la fila 16 din dosar și consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al intimaților pârâți M. București, prin Primarul General și Primăria Municipiului București, în baza delegației aflate la fila 13 din dosar; lipsește intimata pârâtă S.C. Romconfort S.A.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:

Părțile arată că nu au cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Reprezentantul recurentului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerii sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, apreciind că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art.50¹ din Legea nr.10/2001. Solicită a se avea în vedere decizia civilă nr.289/2002 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, faptul că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, astfel că bunul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr.112/1995.

Avocatul intimaților reclamanți M. I. și M. I. O. solicită respingerea recursului și susține că discuția despre aplicarea prevederilor art.50¹ din Legea nr.10/2001 nu face obiectul recursului de față.

Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General solicită, la rândul său, respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, care a fost pronunțată făcându-se o corectă aplicare a textului de lege amintit.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03.12.2010, pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr._, reclamanții M. I. și M. I. au chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primar General și Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să-i oblige să restituie prețul de piață astfel cum se va stabili prin expertiza judecătorească pentru imobilul situat în București, . (fost 52 A), ., pentru următoarele:

În motivarea în fapt, reclamanții au arătat că în calitate de cumpărători de bună credință, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997 au dobândit apartamentul situat în București, ., (fost 52A), ., ., de la vânzătorul Primăria Municipiului București reprezentata prin . sediul în București, ., sector 2.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 sub nr._/1998, având ca obiect revendicarea apartamentului sus-menționat, reclamantele Budis S. Cleo O. și Budis S. Marilyn A. în calitate de succesoare ale foștilor proprietari, Budis A. și Budis F. M., au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului București și au solicitat restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în București, ., fost 52A, .> Având în vedere că reclamanții dobândiseră acest apartament cu buna credința, au aflat despre acest proces și au participat ca intervenienți, dovedindu-și calitatea de proprietari. Într-un prim ciclu procesual au reușit să câștige etapa-fond și etapa-apel. În recurs, Curtea de apel București prin "Decizia Civila nr. 2139/19.06.2000 a casat hotărârile Judecătoriei și Tribunalului și a trimis spre rejudecare, stabilind, în baza art.315 Cod procedura civila și limitele rejudecării, într-un mod indirect, neclar și nedrept pentru reclamanți.

Au parcurs un nou stadiu procesual, câștigând din nou, etapa-fond și etapa-apel. De această dată, prin decizia civilă nr. 289/31.01.2002, irevocabilă, a Curții de Apel București Secția a III-a Civila, pronunțată în dosarul nr. 3735/2001, după două casări și două cicluri procesuale complete au fost evinși de apartamentul dobândit cu buna credință, susmenționat, fiind evacuați prin intermediul executorului judecătoresc.

Îndelungații ani de procese, evacuarea, costurile închirierii unei noi locuințe, s-au soldat cu doua atacuri cerebrale și cu probleme cardiace ale cumpărătorului M. I., distrugând în acest mod orice armonie de care ar trebui să se bucure o familie.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamanți cu respectarea dispozițiilor legale și cu buna-credință. A fost imposibil să creadă că intermediarul Apolodor SA, acționând în numele PMB, le-ar fi vândut un bun care să prezinte vreo urmă de dubiu cu privire la proveniența lui. Mai mult, le-a și emis o adresă din care a rezultat că până la data de 16.01.1997, data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.2127 nu exista în evidentele dumnealor vreun proces de revendicare sau notificare de blocare a vânzării .> Titlul reclamanților este legal, a respectat în totalitate dispozițiile Legii 112/1995. Prin Decizia Civila nr. 289/31.01.2002, irevocabilă, a Curții de Apel București Secția a –III-a Civila, pronunțată în dosarul nr. 3735/2001, în fapt a fost desființat contractul reclamanților, chiar dacă acest lucru nu se specifica în clar.

Prin executarea susnumitei Decizii irevocabile, s-a produs o desființare în fapt a titlului, deoarece au fost deposedați de bunul imobil dobândit cu buna-credință iar titlul a rămas fără obiect.

Având în vedere cele expuse mai sus, au considerat că sunt îndeplinite toate cele trei condiții ale evicțiunii pentru care trebuie să răspundă vânzătorul lucrului vândut, de la care au dobândit:

a) este o tulburare de drept;

b) cauza evicțiunii este anterioară vânzării;

c) cauza evicțiunii nu a fost cunoscuta de reclamanți.

Mai mult, având în vedere art. 1344 Cod civil, s-au considerat îndreptățiți la a cere restituirea sumei reprezentând valoarea prețului de piață al imobilului, vânzătorul fiind obligat la "plata diferenței între preț și sporul de valoare dobândit de imobil, indiferent daca sporul a fost sau nu previzibil".

De asemenea, Legea nr.1/2009, în art. I, pct.18, este prevăzut faptul că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor". Or, în cazul reclamanților deși contractul nu a fost desființat expres, el a fost desființat în fapt prin pierderea bunului imobil cumpărat, evingerea și evacuarea reclamanților.

Au considerat că prezenta cerere, precum și limitele sesizării instanței sunt în deplina concordanță cu practica CEDO, și au invocat Hotărârea CEDO pronunța în cauza R. contra României, în care Curtea statuează că "trebuie păstrat un echilibru just intre cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei....Acest echilibru este, ca regula generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea - pecuniară - a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată", statuând de asemenea și că "S. ...trebuie sa-i plătească reclamantei o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului", Curtea evaluând suma ce S. urmează a-i plăti reclamantului, raportat la prețurile de pe piața imobiliara.

Au solicitat Instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a contravalorii imobilului în cauză, reprezentând valoarea de circulație a acestuia, astfel cum aceasta urmează a fi stabilită prin expertiza tehnică imobiliară.

Cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 112 Cod procedura civila, Legea nr. 1/2009, Legea nr.112/1995, Legea nr.10/2001, art. 1337, 1341, 1344, 1345 Cod civil.

Reclamanții au depus și cerere modificatoare prin care au solicitat excluderea din cauză a pârâtului Primăria Municipiului București; introducerea în cauză a pârâtului S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți, cumpărătorii de bună-credință, ca urmare a deposedării de bunul cumpărat, prejudiciu pe care îl apreciază pentru acești ani de suferința la un cuantum de 25.000 euro.

În motivare, cu privire la cererea de introducere în cauză în calitate de pârât a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Finanțelor Publice a Municipiului București, și-au întemeiat solicitarea pe Hotărârea de Guvern nr.34/2009, Legea nr.1/2009 și HG nr.923/2010:

- Hotărârea de Guvern nr.34/2009 stabilește competența, capacitatea și calitatea procesuală în, art.1, art. 3(1) pct. 81, art.10, art. 15 și Anexa 1 la hotărârea sus-menționată;

- Legea nr.1/2009 dă dreptul Ia primirea prețului de piața al imobilului -„Art. 501 din lege: (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

- Hotărârea nr. 923 din_ stabilește cine restituie preturile de piața ale imobilelor, „50.3. Restituirea prețului actualizat sau. după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București "

Cu privire la repararea prejudiciului moral suferit, consideră că a avut loc o gravă încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și au dorit să sublinieze instanței următoarea stare de fapt:

- În calitate de cumpărători de bună credință, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.1997 au dobândit apartamentul situat în București, .,(fost 52A), ., de la vânzătorul .>

- Prin Decizia Civilă nr. 289/31.01.2002, irevocabilă, a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. 3735/2001 au fost evinși de apartamentul dobândit cu bună credință, reclamanții, fiind evacuați prin intermediul executorului judecătoresc.

- Gravele atingeri aduse dreptului de proprietate, faptul că și în prezent locuiesc într-un spațiu nesigur, situația litigioasă creată le-a cauzat o stare de incertitudine și neplăceri.

- Faptul că au fost evacuați din locuința cumpărată cu buna credința crezând că au dobândit de la statul-proprietar a dus la suferirea a doua atacuri cerebrale de către reclamant, M. I., iar în prezent urmează tratament medical și are nevoie de însoțitor permanent, astfel cum a fost stabilit de către medic.

Toate aceste suferințe îi îndreptățesc să ceară repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți, pe care îl apreciază la 25.000 euro la cursul de schimb de la data plații rezultate din executarea hotărârii instanței.

De asemenea, au solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la plata unei sume care să reprezinte contravaloarea imobilului astfel cum va fi stabilită prin expertiza tehnică imobiliară, plătibil în lei la cursul de schimb de la data plații rezultate din executarea hotărârii instanței.

Pentru toate celelalte solicitări își mențin și cererea introductivă astfel cum a fost formulată, motivată și completată cu prevederile prezentei cereri.

În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 132 și art. 114 Cod procedură civilă.

Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în baza împuternicirii nr._/05.05.2011 de Direcția Generală a Finanțelor Publice M. București, a formulat întâmpinare la acțiunea introdusă de Merlușca I. și Merlușca I..

Prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997 dintre Primăria Municipiului București prin S.C. Apolodor S.A. și reclamanți, este terț față de acest contract.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", și nu de către S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de dispoziția legală imperativă invocată rezultă fără putință de tăgadă că nu S. R. este cel care poate fi obligat, eventual, la plata prețului, ci Ministerul Finanțelor Publice. Or, este evident ca instituția Statului R. nu este una și aceeași cu cea a Ministerul Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, a considerat că cel care răspunde este vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București prin mandatar . evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție speciala contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind plata prețului.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, a arătat că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu a avut calitate procesuală pasiva întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr.10/2001: "(21) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.".

Or, având în vedere că în acest moment nu exista o sentința definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997, încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București prin mandatar . se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 501 alin.1 din Legea nr. 10/2001, au considerat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, prin urmare S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea către reclamanți a prețului de piața al imobilului.

În situația de față, dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piața plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil.

Or, admițând cererea de chemare în judecată, instanța ar încălca aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză.

De asemenea, a invocat și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Față de argumentele prezentate, a solicitat instanței, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea cererii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

În subsidiar, pe fondul cauzei consideră că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

1. Potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr.10/2001 - "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Astfel pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piața este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei prin decizia civila nr. 289/31.01.2002, pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a lll-a Civilă, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis doar acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, fără însă a se fi anulat și contractul de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997.

De asemenea, reclamanții nu au făcut nici dovada existentei unei hotărâri judecătorești prin care să se statueze faptul că ar fi fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a arătat că practica a instanțelor de judecată, și considerentele deciziei civile nr.2122/2006, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila în dosarul nr._/301/2004, decizie rămasă irevocabilă, care prevăd că: «cumpărătoarea, la momentul încheierii contractului, putea cunoaște cu minime diligente că titlul statului era contestat prin cererea de restituire în natură a imobilului depusă de moștenitorii foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de sector și nesoluționată până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Rezultă, așadar, că, la momentul încheierii contractelor, cumpărătorii pârâți au cunoscut ori puteau cunoaște cu minime diligente, nu faptul că locuința a fost preluata de către stat, cât timp dreptul lor de a cumpăra era reglementat de lege, chiar cu privire la locuințele preluate de către stat de la foștii proprietari, ci faptul ca foștii proprietari contesta valabilitatea preluării acelei locuințe și deci titlul statului.

În condițiile în care proprietarii au făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului, chiriașa ar fi trebuit să se abțină de la cumpărarea bunului, iar vânzătorul de a înstrăina un imobil despre care nu știa cu certitudine că ii aparține.

Pe de altă parte nu contează în ce modalitate ar fi fost rezolvata cererea de restituire a imobilului formulată în temeiul Legii nr.112/1995, ci faptul că părțile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să aștepte rezolvarea acesteia, urmând ca ulterior să se încheie contractul de vânzare-cumpărare. Cumpărătoarea ar fi trebuit să refuze încheierea contractului în măsura în care nu aveau convingerea că nu tratează cu adevăratul proprietar al imobilului.»

În plus, tot ca practică a instanțelor de judecată, sentința civila nr. 451/26.03.2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă vine în sprijinul acestei argumentări, prevăzând în cuprinsul considerentelor că: «proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, numai cu condiția că aceste contracte de vânzare-cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.» Tribunalul a mai reținut că «potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.»

Astfel, a arătat că în speța reaua credința a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoiala dat fiind că aceștia știau sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar și că pasivitatea le este imputabilă.

În același sens Curtea Supremă de Justiție a reținut în Decizia nr. 4218/2002 că "era de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de importat ca un imobil chiriașul sa nu îndeplinească diligențele rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului."

Având în vedere pe de o parte că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piața, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativa a celor doua condiții expuse mai sus, iar pe de alta parte că în speță nu este îndeplinită niciuna dintre acestea, a considerat neîntemeiată acțiunea reclamanților.

Față de argumentele prezentate, a solicitat instanței, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat dispozițiile art.1337 și 1341 Cod civil; Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; - Legea nr. 1/2009.

Reclamanții, ca răspuns la susținerile Ministerului Finanțelor Publice, au formulat note scrise, arătând că astfel cum au susținut în cererea introductivă, admiterea acțiunii în revendicare a adevăraților proprietari, urmată de evacuarea din imobilul dobândit cu buna-credința, și lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare echivalează cu o anulare a acestuia. Deși instanța nu a folosit expres cuvântul "anulare", efectele produse de aceasta hotărâre lipsește de efect întregul contract de vânzare-cumpărare.

Au crezut, de asemenea că, pentru prima dată după . legii, s-a stabilit clar cine plătește și cât este valoarea sumei de plată.

În sprijinul susținerilor au dorit să invoce Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale art. l Protecția proprietății: "Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Cu privire la spețele similare supuse judecații, Curtea Europeana a Drepturilor Omului amintește că s-a pronunțat în sensul că vânzarea de către Stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Tot reclamanții au formulat note scrise prin care au dorit să explice modul de generare a prejudiciului moral suferit de către reclamanți.

Au arătat că în data de 16.01.1997, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2127, cu deplina buna-credința, au dobândit de la vânzătorul Primăria Municipiului București apartamentul din București, .(52A), ., .. Contractul a fost încheiat prin reprezentant al vânzătorului, . a emis o adeverința din care rezulta faptul că, până la data încheierii contractului de vânzare sus-menționat nu exista în evidentele societății un proces de revendicare sau notificare de blocare a vânzării.

Începând cu data de 30.07.1998 până la data de 31.01.2002. prin două stadii procesuale cu câte trei etape complete s-a desfășurat un proces pentru revendicare a imobilului sus-menționat a de către moștenitorii fostului proprietar al imobilului cumpărat de către reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 702/31.01.2001 Judecătoria Sectorului 2 i-a obligat să restituie reclamantelor în deplina proprietate și posesie apartamentul pe care îl cumpărase.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, pe care l-au câștigat prin Decizia Civila nr. 183l/A din 12.06.2001 a Tribunalul București. Aceasta decizie a fost recurată și prin sentința civila nr.289/31.01.2002, Curtea de Apel București a stabilit irevocabil soarta apartamentului cumpărat de reclamanți.

La data de 26.05.2001, au început să se facă simțite efectele stresului permanent și a stării de presiune psihică și M. I. a suferit primul accident vascular ischemic. A fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca Secția Neurologie. După alți doi ani de incertitudine și boli, prin procesul verbal din data de 20.04.2004 Biroul Executorului Judecătoresc D. G. a procedat la executarea silită, i-a evacuat și i-a pus în posesie pe moștenitoarele fostului proprietar.

Atunci au realizat că titlul reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare nr.2127/16.01.1997, încheiat de reclamanți, cumpărători de buna-credința, a devenit un înscris fără valoare juridică și a fost anulat implicit fără a se menționa expres, printr-o hotărâre judecătorească, fapt pe care au dorit să î1 constate și instanța.

Pe durata acestui proces de revendicare finalizat cu evacuarea reclamanților, au suferit transformări fizice și psihice generate de . morală cauzată de nerespectarea principiului bunei-credințe de care au dat dovadă la cumpărarea imobilului.

Primul accident vascular cerebral l-a suferit la data de 26.05.2001. Secundar accidentului a rezultat un ramolisment al trunchiului cerebral, leziuni de degenerescență neurologică, conform foii de observație_/23.06.2001. Diagnosticul a fost confirmat și de tomografia cerebrală unde este descrisa o leziune ischemica sechelară, înțelegând prin aceasta leziuni de irigație vasculară deficitară cerebrală.

Caracterul subacut, a arătat că procesul nu este pe deplin stabilizat, cu evoluție secundară către cronicizare și deci efecte neurologice secundare care pot duce la tulburări de orientare temporospațială care necesită îngrijire și însoțitor permanent, cu evoluție imprevizibilă, putând duce chiar la deces.

La un bolnav cu doua accidente vasculare cerebrale în antecedente, hipertensiv, cu tulburări de ritm cardiac și implant de stimulator cardiac, supus unor traume psihice și unor factori stresanți exista riscul major de reapariție a unui nou accident vascular cerebral, precum și a unui infarct de miocard, afecțiuni ce presupun un risc vital imediat.

Instanța a invocat din oficiu și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General pe capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului pentru considerentele reținute în încheierea din 17.11.2011.

În cauză a fost efectuată expertiza în specialitatea construcții evaluare imobiliară de către expertul J. C. E., raportul de expertiză fiind depuse la dosarul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 6396/26.04.2012, pronunțată în dosarul nr._ / 2010, Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanții M. I. și M. I., în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primar General și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului formulat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă și totodată, a respins și capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale formulat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Instanța a reținut că reclamanții, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997 au dobândit apartamentul situat în București, ., (fost nr. 52 A), ., ., de la vânzătorul Primăria Municipiului București reprezentata prin .>

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._/1998, având ca obiect revendicarea apartamentului sus-menționat, reclamantele Budis S. Cleo O. și Budis S. Marilyn A. în calitate de succesoare ale foștilor proprietari, Budis A. și Budis F. M., au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului București și au solicitat restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în București, ., fost 52A, .> Reclamanții din prezenta pricină au participat la judecată în calitate de intervenienți, solicitând constatarea calității lor de proprietari asupra imobilului în litigiu și obținând hotărâri favorabile în etapa-fond și etapa-apel. În recurs, Curtea de Apel București prin Decizia Civilă nr. 2139/19.06.2000 a casat hotărârile Judecătoriei și Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a desfășurat un nou stadiu procesual, în care Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 702/2001 pronunțată în dosarul nr._/2000, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, a admis acțiunea precizată, a obligat pe pârâți să restituie reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., ., . și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamanții din prezenta cauză. În apel, prin decizia civilă nr. 1831/A/12.06.2001, Tribunalul București a admis apelurile și a schimbat în totul sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea, a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu și a constatat că intervenienții, reclamanții din prezenta cauză, au calitatea de proprietari asupra imobilului situat în București, ., ., sector 2.

Prin decizia civilă nr. 289/31.01.2002 pronunțată în dosarul nr. 3735/2001, irevocabilă, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civila a admis recursul, a modificat decizia civilă nr. 1831/A/12.06.2001 și a respins ca nefondate apelurile.

În considerentele deciziei civile nr. 289/31.01.2002 (f.17,18) s-a reținut irevocabil, cu putere de lucru judecat, că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, întrucât a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu reprezintă un titlu valabil, fiind abuziv și ilegal chiar la acea dată, iar statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, neputând deci să transmită acest drept intervenienților (reclamanții din pricina de față), dreptul de proprietate neieșind niciodată din patrimoniul autorilor numitelor Budis S. Cleo O. și Budis S. Marilyn A..

Sentința civilă nr. 702/2001 a fost pusă în executare silită, reclamanții din cauza de față fiind evacuați prin intermediul executorului judecătoresc D. G., după cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 20.04.2004.

S.C. Apolodor SA a emis adresa nr. A30/28.05.1999 prin care comunică reclamanților că până la data de 16.01.1997, data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.2127 nu există în evidențele sale vreun proces de revendicare sau notificare de blocare a vânzării .> Potrivit art. 50 indice 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, astfel încât instanța a reținut că aceasta restituire este posibil să se realizeze numai sub condițiile ca titlul să fie desființat și ca vânzarea-cumpărarea să fi întrunit cerințele de legalitate impuse de Legea nr. 112/1995, per a contrario, dacă acel contract nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii nu sunt îndreptățiți să primească valoarea de circulație a imobilului, putând solicita doar prețul actualizat, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, așa încât instanța a reținut că această instituție publică acționează în această situație în numele Statului R. și este singura obligată la restituirea prețului, astfel încât are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Având în vedere că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, întrucât a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu reprezintă un titlu valabil, deci nu putea fi vândut chiriașilor în condițiile acestei legi, instanța a reținut că, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997 a fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, astfel că nefiind îndeplinită această condiție de bază pentru admiterea acțiunii, deși titlul lor a fost desființat prin admiterea acțiunii în revendicare, reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească valoarea de circulație a imobilului, astfel că cererea reclamanților este neîntemeiată în raport cu dispozițiile alin.1 art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, iar prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu-și găsesc aplicarea în cauză, întrucât reclamanții nu dețin un bun în sensul convenției, neexistând nicio hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să li se recunoască un drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin Sentința civilă nr. 702/2001 și decizia civile nr. 289/31.01.2002 s-a constatat că nu dețin un drept de proprietate, astfel că reclamanții pot invoca cel mult un drept de creanță și doar în condițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dacă vor dovedi îndeplinirea acestor condiții, pretenția referitoare la creanța constând în prețul de piață al imobilului fiind neîntemeiată, după cum s-a constatat mai sus.

În ceea ce privește răspunderea pentru daunele morale, solicitată de reclamanți a fi angajată în sarcina pârâtului M. București prin Primar General, instanța a reținut că potrivit art. 998-999 cod civil patru sunt condițiile necesare a fi îndeplinite pentru angajarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa autorului faptei ilicite.

Reclamanții au dovedit doar existența unei fapte ilicite a pârâtului M. București prin Primar General, constând în vânzarea bunului altuia, bun care nu putea intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, după cum s-a reținut în considerentele Deciziei Civile nr. 289/31.01.2002 (f.17,18) și a culpei acestui pârât, care rezultă din faptul că a vândut reclamanților imobilul deși acesta nu putea fi vândut în aceste condiții, aspect pe care trebuia și putea să-l cunoască, fiind vorba tocmai de aplicarea Legii nr. 112/1995 pe care trebuia să o realizeze.

În schimb, deși potrivit art. 1169 Cod civil cel care face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească, reclamanții nu au dovedit nici prejudiciul moral invocat constând în degradarea stării de sănătate și nici raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului M. București prin Primar General și prejudiciul invocat, aspecte ce puteau fi dovedite doar prin efectuarea în cauză a unei expertize medico-legale, cu privire la care reclamanții prin reprezentantul lor au arătat în mod expres că nu o solicită, or actele medicale depuse la dosar de către reclamanți sunt acte unilaterale ce nu pot fi opuse pârâtului și din care nu rezultă în nici un fel că se datorează faptei pârâtului, astfel că este neîntemeiată pretenția referitoare la daunele morale.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, ținând seama că instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General pe capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului formulat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale formulat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea ca neîntemeiată în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului formulat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect daunele morale formulat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M. I. și M. I., pentru următoarele motive:

1. Interpretând greșit dispozițiile legale, hotărârea contravine principiilor elementare ale dreptului și menirii actului de justiție.

Instanța de fond a fost sesizată pe temeiul unor norme de drept statornice, principiale și coerente - răspunderea pentru evicțiune - cu speranța că actul de justiție va atenua în numele și cu puterea dreptului frustrările și nedreptățile cauzate de o legislație imprevizibilă și de o jurisprudență inerent contradictorie. Cel puțin în acest ultim episod al dramei juridice trăite de reclamanți, aidoma multor subiecți ai statului tranziției aflați în situații asemănătoare, există prevederi clare atât în dreptul comun (art. 1337 - 1351 Cod civil 1865) cât și în legile speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001 cu precizările aduse prin Legea nr. 1/2009). În plus, principiile statornice ale dreptului, de care depind însăși existența și puterea acestuia, luminează sensul prevederilor legale înspre finalitatea lor normală care nu poate fi decât echitatea juridică, oprirea efectelor injustelor cauze, repararea prejudiciilor pe nedrept cauzate, invalidarea actelor frauduloase.

Pentru aceasta probele dosarului lămureau următoarele situații de fapt și de drept esențiale:

a) - statul s-a erijat în postura de proprietar aparent și a vândut imobilele către reclamanți;

b) - reclamanții întruneau condițiile prevăzute prin lege să cumpere imobilul;

c) - prețul a fost plătit;

d) - nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare;

e) - cumpărătorii au fost evinși;

f) - vânzătorul nu a răspuns până acum pentru evicțiune;

g) - legislația tranziției prevede și măsuri reparatorii directe și distincte față de cumpărătorii evinși;

h) - nici aceste măsuri nu au fost aplicate.

Și totuși, instanța de fond a decis să triumfe evicțiunea.

Și totuși instanța de fond a hotărât ca vânzătorul să rămână cu prețul încasat pe nedrept.

A înțeles instanța de fond să completeze imprevizibilitatea legislativă și nesiguranța raporturilor juridice cu o spoliere directă, produsă prin însuși actul de justiție.

2. Prima instanță adaugă la lege, schimbând cu de la sine putere modurile de dobândire a proprietății recunoscute în dreptul civil.

Era evident că tinzând spre o asemenea hotărâre, prima instanță avea să comită o privare a reclamanților de un bun actual, fie și sub forma nerestituirii prețului pentru bunul de care au fost evinși. în dezbateri chiar au fost evocate și dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încercând să escamoteze această perspectivă, instanța schimbă sensul și logica mai multor instituții juridice la care ne vom referi infra.

Arată prima instanță în pagina 10 rândurile 2-5: „prevederile art. 7 din protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu-și găsesc aplicarea în această cauză întrucât reclamanții nu dețin un bun în sensul convenției, neexistând nicio hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să li se recunoască un drept de proprietate".

Prin predicatul „nu dețin” urmat de argumentul inexistenței unei hotărâri constatatoare, instanța conferă de fapt hotărârilor judecătorești un efect constitutiv al dreptului de proprietate, care în dreptul civil nu este recunoscut decât pentru hotărârile de adjudecare în urma unor licitații, în schimb, pe primul loc între cele 10 moduri de dobândire a proprietății recunoscute de lege se situează convenția. Afirmația cuprinsă în același pasaj al hotărârii atacate cum că „prin Sentința civilă nr.702/2001 și Decizia civile nr. 289/31.02.2002 s-a constatat că nu dețin un drept de proprietate" este inexactă, hotărârile invocate necuprinzând dispoziții de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți cu mandatarul unității administrativ-teritoriale a statului.

Practic, prima instanță acceptă logica aberantă a intimatului-pârât (recapitulată în pag. 5 a hotărârii) după care menținerea validității unui contract de vânzare-cumpărare trebuie să ducă la efecte mai severe decât anularea lui.

3. Hotărârea tinde spre a face legislația inaplicabilă.

Se știe că legea trebuie interpretată în sensul aplicabilității și nu în sensul inutilității ei. Sensul legislației din perioada tranziției în domeniul dreptului de proprietate este, pe de o parte, aplicarea măsurilor reparatorii pentru persoanele ale căror drepturi au fost abuzate de statul totalitar, iar pe de altă parte, atenuarea șocului acestor măsuri reparatorii prin evitarea creării de noi nedreptăți, contra unor alți subiecți. De aceea măsurile reparatorii față de persoanele îndreptățite în trecut au fost îmbinate cu măsuri reparatorii pentru persoanele defavorizate acum.

Prima instanță răstălmăcește însă litera și spiritul măsurilor legiferate pentru protecția noilor nedreptățiți până la a le face, pe baza unor sofisme și interpretări greșite, inaplicabile.

Cel mai elocvent exemplu se leagă de interpretarea Legii precizatoare nr. 1/2009. S-au prevăzut 2 moduri de restituire a prețului cumpărătorilor evinși după cum titlul acestora, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, a fost sau nu desființat pentru lipsa bunei credințe. Reclamanților care au pierdut posesia imobilului în procesul de revendicare cu toate caracteristicile unei comparări de titluri li s-a păstrat titlul. Cu toate acestea, prima instanță le tratează titlul și dreptul la desdăunare pentru evicțiune, făcând o demonstrație juridică din care nu rezultă nici dacă titlul a existat și există, nici dacă nu există și nu a existat.

4. Soluția dată este lipsită de motivare. Nu se pot înțelege motivele soluției date, prin care instanța a încălcat principiul disponibilității.

Se fac considerații despre aspectul dacă imobilul intra sau nu în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 fără ca instanța să aibă această învestire și fără a se fi administrat probe în acest sens. Concluzia este inevitabil netemeinică și nelegală, deducându-se răspunsul negativ, fără o argumentare. Instanța pare să fi preluat argumente care pot fi relevante într-un proces în care se compară titlurile, dar care nu au nicio relevanță într-un proces de evicțiune plus cerere de despăgubiri conform legislației speciale Contractul rămânând valid, iar evicțiunea fiind evidentă, speculațiile de genul „această restituire este posibil să se realizeze numai sub condițiile ca titlul să fie desființat ( pag. 9, rândul 33) nu poate fi decât bizară.

Pe parcursul judecății de fond, M. BUCUREȘTI a fost scos din cauză (dispărând subiectul pasiv al răspunderii pentru evicțiune) iar MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost absolvit de răspundere civilă fără să se arate în soluția dată de ce. Soluția este practic nemotivată.

Instanța a fost învestită prin cererea introductivă conform dreptului comun (art. 1337 - 1345 Cod civil 1865) dar și conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 precizate prin Legea nr.1/2009. în acest concurs, normele legii speciale erau, desigur, de strictă interpretare. Or, stricta lor interpretare arată că persoanelor care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 (temei legal menționat în contractul de vânzare-cumpărare ce nu a fost desființat) urmează a li se restitui prețul fie la valoarea de circulație conform standardelor europene (în cazul bunei credințe), fie la valoarea nominală indexată cu rata inflației (în celelalte cazuri). Instanța se abate de la această alternativă și creează, printr-o nouă interpretare, o a treia categorie, a celor extorcabili de către stat fără motiv și fără temei legal.

Soluția netemeinică și nelegală contribuie în mod nefericit și la disiparea practicii judiciare. Unei jurisprudențe și așa contradictorii - din cauza instabilității și imprevizibilității legislației - i se adaugă un nou tip de dezlegare juridică, împestrițând și mai mult practica neunitară.

5. Soluția este contradictorie în motivarea diferitor petituri.

Reclamanții au solicitat și daune morale pentru distrugerea iremediabilă a sănătății lor. Interesant este că instanța a recunoscut existența faptului cauzator de prejudicii: „Reclamanții au dovedit doar existența unei fapte ilicite a pârâtului M. BUCUREȘTI prin Primar General, constând în vânzarea bunului altuia (...)". Această concluzie, corectă în sine, nu constituie în economia hotărârii atacate decât premisa unei motivări sub mai multe aspecte contradictorii.

• contradicția dintre recunoașterea culpei pârâtului inițial (M.) cu scoaterea lui din proces;

• contradicția dintre acceptarea unei culpe pentru daunele morale, respingându-se acțiunea pentru daunele materiale;

• contradicția dintre afirmația „reclamanții au dovedit" și motivarea respingerii și a petitului pentru daunele morale, pe argumentul că aceiași reclamanți „n-au dovedit".

Despre acest ultim aspect - al pretinsei nedovediri a daunelor morale - este de reținut cinismul cu care sunt înlăturate actele medicale atestând transformare reclamantului M. I. într-o legumă ca fiind insuficiente. Se reproșează părții inaccesul, motivat financiar desigur, la încă o probă costisitoare (expertiza) în condițiile în care instanța de fond tindea să conducă întregul proces spre un bluf.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 297 teza a II-a din codul de procedură civilă aplicabil speței, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr.6396/26.04.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr._ și, rejudecând, admiterea acțiunii.

Intimații nu au formulat întâmpinare în apel.

Prin decizia civilă nr.806 A/02.09.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 515.350 lei reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Tribunalul a apreciat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, în ceea ce privește noțiunea de ”contracte încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995”.

Din analiza deciziei nr.289/31.01.2002 a Curții de Apel București, prin care s-a confirmat în mod irevocabil pierderea de către apelanți a posesiei imobilului, urmare a admiterii acțiunii în revendicare de drept comun, rezultă că singurul aspect referitor la contractul încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 invocat în litigiul respectiv, ce a făcut obiectul analizei instanțelor de judecată și a constituit argumentul hotărâtor în favoarea foștilor proprietari, a constat în calitatea de neproprietar a statului, în sensul că acesta nu putea înstrăina bunul pe care nu îl deținea cu un titlu valabil, așadar, nu îl putea vinde către apelanții din prezenta cauză.

S-a constatat că nicăieri în cuprinsul deciziei nu s-a reținut nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare, or reaua credință a intervenienților Mierlușca I. și I., ci exclusiv împrejurarea că imobilul nu putea face obiectul Legii nr.112/1995.

Așadar, titlul de proprietate al reclamanților a format obiectul unui litigiu soluționat irevocabil, în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, statuându-se că este preferabil titlul deținut de proprietarul inițial, față de împrejurarea că reclamanții de azi au dobândit imobilul de la un non dominus.

Ca atare, prin hotărârea sus evocată, reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, astfel încât contractul de vânzare - cumpărare prin care au dobândit imobilul, a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor.

D. consecință, contrar celor reținute de prima instanță, în condițiile în care eludarea legii aparține însuși (și exclusiv) statului, în timp ce, în privința foștilor cumpărători nu s-a reținut și nu s-a dovedit reaua credință sau intenția de fraudare a dispozițiilor legale, cu atât mai mult cu cât titlul acestora nu a fost niciodată anulat, tribunalul a apreciat că situația acestora se circumscrie ipotezei prev. de art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001 a proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995, neexistând nicio probă în sens contrar.

Această interpretare se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (2¹) din lege, potrivit cărora: „(2¹) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare" a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pentru toate considerentele expuse, tribunalul a apreciat că apelanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, în conformitate cu dispozițiile art.50¹ din Legea nr.10/2001, valoarea fiind stabilită prin raportul de expertiză efectuat în fond, potrivit standardelor internaționale de evaluare, de 515.350 lei, motiv pentru care în temeiul art.296 Cod pr. civilă de la 1865 apelul va fi admis iar hotărârea schimbată în parte, în sensul celor de mai sus.

În ceea ce privește petitul având ca obiect obligarea la despăgubiri morale, tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate, că actele medicale depuse la dosar nu sunt suficiente – prin ele însele să ateste raportul de cauzalitate dintre afecțiunile apelantului și fapta ilicită a pârâtului. Cu alte cuvinte, nu s-a dovedit că aceste afecțiuni, și prin urmare, suferința morală a apelanților, se datorează exclusiv și în totalitate culpei pârâtului, tribunalul constatând că în această privință hotărârea apelată este temeinică și legală, deoarece nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prev. de art.998-999 Cod Civil de la 1864 (aplicabil în cauză față de data formulării cererii de chemare în judecată), acest motiv de apel fiind înlăturat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ).

Consideră recurentul că în mod greșit instanța de apel a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, obligând S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 515.350 lei, cu titlu de preț de piață al imobilului în litigiu, sens în care solicită admiterea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe.

Astfel, conform art.50¹ din Legea nr. 10/2001, pentru ca o persoana să fie îndreptățită la obținerea prețului de piață al imobilului, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995;

2. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește prima condiție, în mod corect a reținut instanța de fond dezlegarea dată cu putere de lucru judecat prin decizia civila nr. 289/31.01.2002 a Curții de Apel București - Secția a lll-a Civilă chestiunii vizând valabilitatea titlului statului asupra imobilului vândut ulterior în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 289/31.01.2002, Curtea de Apel București a reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, întrucât a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu reprezintă un titlu valabil, fiind abuziv și ilegal chiar la acea data, neputând deci să transmită acest drept intervenienților (reclamanți în prezenta cauză), dreptul de proprietate neieșind niciodată din patrimoniul autorilor numitelor Budis.

Or, obiect al Legii nr. 112/1995 au fost imobilele cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului, cu titlu, doar acestea putând fi vândute, în condițiile legii, foștilor chiriași.

A considera altfel, înseamnă a face abstracție de o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat. Așadar, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților apelanți apare ca fiind încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care pretențiile acestora vizând restituirea prețului de piață al imobilului în mod corect au fost apreciate de către instanța de fond, ca fiind neîntemeiate.

Având în vedere pe de o parte cele menționate mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se anuleze contractul de vanzare-cumpărare nr. 2127/16.01.1997, recurentul – pârât apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr.10/2001.

Față de faptul că acest contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995, condiție de bază pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de piață, consideră că acesta este neîntemeiat în raport cu dispozițiile alin.1 al art. 50¹ din Legea nr.10/2001.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.112/1995. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

-Stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

-Stabilirea valorii de piața la momentul evicțiunii;

- Diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de plată la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale .

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Mai mult, raportându-ne numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta speța, care face parte împreuna cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare „convenția" ), din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art. 20, - reclamanții aveau obligația sa dovedească faptul ca au fost încălcate prevederile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).

Așadar, trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.

În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observata particularitatea esențiala a acestei cauze: Reclamanta din acea cauza, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsa doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumarescu c. României, întrucât hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauză reprezenta un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cat și a art. 6 par.1 din Convenție, privitor la dreptul ia un proces echitabil.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr.112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist ) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului în cauză.

Analizând proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților, Curtea a amintit întru început criteriile folosite într-o cauză de referința anterioară ( Pincova și Pinc c. Republicii Cehe):

a) daca reclamanții au cumpărat proprietatea cu buna-credința și fără a putea influența termenii tranzacției;

b) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;

c) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe, ori șansele de a cumpăra alta locuința. În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:

a) în ce măsura cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau în mod evident în scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția în partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, în loc de primar);

b) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, a evaluat în special prin caracterul adecvat al compensației primite, ori care putea fi primită conform procedurilor în vigoare, precum și posibilitatea de a obține o noua locuință;

În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova și I.) s-a reținut că au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar dacă despăgubirea nu a depășit 30% din valoarea imobilului (Wulpe) ori nici nu a fost solicitata, dar indemnizația putea fi de cel mult 25% din aceeași valoare (Stoyanova și I.).

Această grupă de cauze și statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională și conformă Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.

Astfel, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatare nulității absolute semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intra în câmpul de aplicare a Legii nr.112/1995, întrucât art.1 dispune că aceasta lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil (în urma unei decizii de referința a Curții Constituționale, nr. 73/1995, publicata în M.Of. nr. 177/08.08.1995).

Prin această decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate" (…), dar că „alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. „(....)". A considera, într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu ii cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.").

Totodată, în cauza T. T. c. României (hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeana a reținut că reclamantul T. T., care a cumpărat cu bună-credință un imobil în temeiul Legii nr.112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni în revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestuia, în urma evicțiunii.

Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat că „Mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordată de instanțele naționale este suficient pentru a remedia încălcările susținute ( n.inst. - este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii în revendicare). (...)

Jurisprudența indicată de Guvern relevă că persoane aflate în situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piața actuală, ca și restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține că aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art.1 din Protocolul nr.1, în care reclamanții, aflați într-o situație similara reclamantului din prezenta cauza, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat (a se vedea Pincova and Pinc, citata supr, **61-64; de asemenea Velikovi și Alții, citata supra, ** 140-141, și Kalinova v. Bulgaria, no._/98, * 76, 08 november 2007)."

Concluzia Curții a fost că remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru ne epuizarea remediilor oferite de dreptul intern.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de plată.

Prin urmare, atâta timp cât, așa cum s-a arătat, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50/1 alin.1 din Legea nr.10/2001, consideră recurentul – pârât că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, admițând în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât instituția recurentă nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 2127/16.01.1997.

Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în parte, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sector 2 București, ca fiind temeinică și legală.

Intimatul – reclamant M. I. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. Se arată că recurentul răstălmăcește litera și spiritul măsurilor legiferate pentru protecția noilor nedreptățiți până la a le face, pe baza unor sofisme și interpretări greșite, inaplicabile.

Cel mai elocvent exemplu se leagă de interpretarea Legii precizatoare nr.1/2009. S-au prevăzut 2 moduri de restituire a prețului cumpărătorilor evinși după cum titlul acestora, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, a fost sau nu desființat pentru lipsa bunei credințe. Reclamanților care au pierdut posesia imobilului în procesul de revendicare cu toate caracteristicile unei comparări de titluri li s-a păstrat titlul. Cu toate acestea, recurentul le tratează titlul și dreptul la desdăunare pentru evicțiune, făcând o demonstrație juridică din care nu rezultă nici dacă titlul a existat și există, nici dacă nu există și nu a existat.

Se fac considerații despre aspectul dacă imobilul intra sau nu în sfera de aplicare a Legii nr.112/1995 fără ca instanța să fi avut această învestire și fără a se fi administrat probe în acest sens. Sunt invocate argumente care pot fi relevante într-un proces în care se compară titlurile, dar care nu au nici o relevanță într-un proces de evicțiune plus cerere de despăgubiri conform legislației speciale.

Instanța a fost învestită prin cererea introductivă conform dreptului comun (art.1337 - 1345 Cod civil 1865), dar și conform dispozițiilor Legii nr.10/2001 precizate prin Legea nr.1/2009. În acest concurs, normele legii speciale erau, desigur, de strictă interpretare. Or, stricta lor interpretare arată că persoanelor care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 (temei legal menționat în contractul de vânzare-cumpărare ce nu a fost desființat) urmează a li se restitui prețul fie la valoarea de circulație conform standardelor europene (în cazul bunei credințe), fie la valoarea nominală indexată cu rata inflației (în celelalte cazuri). Recurentul-pârât se abate de la această alternativă și creează, printr-o nouă interpretare, o a treia categorie, a celor extorcabili de către stat fără motiv și fără temei legal.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Cât privește analiza pe care tribunalul a realizat-o sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de dispozițiile legale pe care apelantul reclamant și-a întemeiat pretențiile, anume cele ale art. 50¹ alin. 1 din legea nr. 10/2001, Curtea constată că soluția recurată este legală, critica recurentului sub acest aspect fiind nefondată.

Astfel, tribunalul a considerat, raportat la decizia civilă nr. 289/31.01.2002 a Curții de Apel București, prin care s-a confirmat în mod irevocabil pierderea de către apelanți a posesiei imobilului, urmare a admiterii acțiunii în revendicare de drept comun, că, în condițiile în care eludarea legii aparține însuși (și exclusiv) statului, în timp ce, în privința foștilor cumpărători nu s-a reținut și nu s-a dovedit reaua credință sau intenția de fraudare a dispozițiilor legale, cu atât mai mult cu cât titlul acestora nu a fost niciodată anulat, situația acestora se circumscrie ipotezei prev. de art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001 a proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995, neexistând nicio probă în sens contrar.

Curtea constată concluzia tribunalul corectă, contrar celor reținute de prima instanță, din probele administrate în cauză nerezultând că apartamentul dobândit de reclamant prin contractul de vânzare cumpărare, a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, sub un prim aspect, este de observat că domeniul de reglementare a Legii nr. 112/1995, sub aspectul care interesează în cauză, anume al imobilelor ce puteau fi vândute chiriașilor, era determinat de dispozițiile art. 1 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 9, fiind reprezentat de acele imobile cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu și care nu se restituiau foștilor proprietari.

Cât privește noțiunea de imobil preluat cu titlu, astfel cum aceasta a fost avută în vedere la momentul edictării actului normativ, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. 1 din HG nr. 20/1996 privind normele de aplicare a Legii nr. 115/1995, potrivit cu care imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.

Ca atare, câtă vreme imobilul ce a făcut obiectul vânzării către reclamant, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, era un imobil pe care statul îl preluase în baza Decretului nr. 92/1950, decret pe care chiar normele de aplicare îl menționau exemplificativ în categoria titlurilor cu care imobilele ce erau suspuse restituirii fuseseră preluate de stat, a considera că Legea nr. 112/1995 a fost încălcată prin aceea că imobilul nu făcea obiectul său de reglementare, nefiind preluat cu titlu valabil, este în mod cert o concluzie greșită.

Aceasta, întrucât noțiunea de titlu cu care imobilul a fost preluat de stat, la care instanța trebuia să se raporteze în evaluarea cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 trebuia să fie, așa cum s-a arătat, chiar cea avută în vedere de acest act normativ, explicitată cu claritate în normele metodologice, astfel cum acestea erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Or, constatarea din cuprinsul deciziei civil nr. 289/31.01.2002 a Curții de Apel București cu privire la preluarea imobilului în baza unui titlu nevalabil a avut în vedere că Decretul nr. 92/1950 în întregul său a încălcat prevederile Constituției, ale Declarației Universale ale Drepturilor Omului și ale art. 481 C.civil.

Așadar, Curtea apreciază că puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nu este încălcată prin aceea că raportarea se face la noțiunea de titlu, în accepțiunea pe care legiuitorul a avut-o în vedere la adoptarea Legii nr. 112/1995, în analiza pe care instanțele sunt datoare să o facă sub aspectul respectării dispozițiilor acestui act normativ la încheierea contractului de vânzare.

Ca atare, Curtea, reținând că nu s-a făcut dovada încălcării, la încheierea contractului de vânzare cumpărare a prevederilor Legii nr. 112/1995, constată, raportat la dispozițiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, că ambele cerințe (încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul să fi fost desființat) la care fac referire prevederile legale pe care reclamanții și-au întemeiat cererea sunt îndeplinite, astfel că pretențiile privind plata prețului de piață al imobilului sunt fondate.

Cât privește inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul reclamantului să fi fost anulat, Curtea constată că acest aspect nu poate conduce la concluzia potrivit cu care cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu ar fi îndeplinită. Aceasta, întrucât, deși prevederile legale menționate fac vorbire de contracte desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare folosită de legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanța să pronunțe nulitatea contractului, același rezultat cât privește efectele juridice (mai precis lipsa acestora în ce privește contractul) producându-l și o hotărâre prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului deposedat prin naționalizare.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că în cauză, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a proprietarului deposedat prin naționalizare, chiar dacă titlul reclamantului nu a fost desființat, s-a produs o evicțiune totală, echivalentă cu o privare de proprietate, ceea ce contravine disp. art. 44 alin. 1 și 6 din Constituție, în condițiile în care reclamantul nu ar beneficia de o despăgubire care să înlăture efectele lipsirii de proprietate. Aceasta, în condițiile în care, reclamantul se bucura la rândul său, asemenea fostului proprietar, de un bun în sensul pe care jurisprudența CEDO îl dă acestei noțiuni, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat.

De asemenea, Curtea constată că nici argumentele prin care recurentul susține că în cauză trebuia avută în vedere o altă modalitate de evaluarea a despăgubirilor de care reclamanții trebuia să beneficieze ca urmare a evicțiunii, prin luarea în considerare inclusiv a jurisprudenței CEDO, nu pot conduce la o altă soluție decât cea adoptată de instanța de apel. Aceasta, întrucât astfel cum s-a arătat anterior, pretențiile reclamanților se întemeiază pe dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 ce au un caracter special, derogator de la regimul de drept comun al evicțiunii imobiliare, instituind un caz special în această materie, astfel că alături de cerințele ce trebuie îndeplinite pentru funcționarea răspunderii de evicțiune, și stabilirea despăgubirii la care cel care a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului trebuie să se facă potrivit acelorași dispoziții speciale, acestea făcând referire la restituirea prețului de piață al imobilului, valoarea urmând a fi stabilită prin expertiză.

În raport de toate aceste considerente, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.806 A/02.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. I. și M. I. O., moștenitori ai defunctei M. I. și intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 11.02.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A.-D. T. M. G. R. A. P. B.

GREFIER

E. C.

Red.M.G.R.

TehdactR.L./M.G.R.

2 ex./16.02.2015

TB-S.5 – E.P.-J.; G.R.

Jud.S.2 – D. M. D.

← Pretenţii. Decizia nr. 25/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţie de a face. Decizia nr. 238/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 238/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 230/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 65/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 78/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI