Anulare act. Decizia nr. 230/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 230/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 36720/3/2012

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 230 R

Ședința publică de la 17.02.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – D. F. G.

JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. Z.

GREFIER – S. V.

…………………..

Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. A. Naționale, împotriva deciziei civile nr. 244A/27.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți D. D. și . și intimata intervenientă ., având ca obiect „anulare act”.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 20.01.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 27.01.2015, la 03.02.2015, la 10.02.2015 și apoi la 17.02.2015, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._, reclamantul M. A. Naționale a chemat în judecată pe pârâții S.C. L. & P. S.R.L. și Djionat I., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 1099/15.12.1999 cu privire la imobilul teren în suprafața de 587 m.p. situat în București, Calea Călărașilor.

Prin sentința civilă nr. 3280/27.04.2004 pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul nr._/2003, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și s-a respins cererea in consecinta, motivandu-se, in esenta, ca reclamantul si-a legitimat calitatea prin invocarea dreptului de administrare dobandit prin HG nr. 161/ 1998, insa aceasta hotarare nu a fost publicata in Monitorul Oficial, fiind astfel inexistenta si neproducand efecte.

Prin decizia civilă nr. 259/15.02.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă in dosarul 2875/2004 s-a admis apelul formulat de MAPN împotriva sentinței civile menționate, s-a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului, retinandu-se ca reclamantul are interesul care defineste in ultima instanta calitatea procesuala activa . declararea nulitatii unui act juridic, de vreme ce i s-a aprobat construirea unui . terenul in discutie..

Evocand fondul, prin decizia civilă nr. 1415/06.11.2007, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins exceptiile inexistentei HG nr. 161/ 1998, a lipsei de interes legitim si de calitate procesuala activa a reclamantei, precum si a inadmisibilitatii actiunii, si a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții . și D. D., moștenitoarea defunctei Dijonat I..

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de apel a retinut, in esenta, ca a existat buna credinta a cumpăratoarei, fata de probele dosarului, desi vanzatoarea a fost de rea credinta, astfel ca nu este indeplinita conditia ca ambele parti ale contractului cu titlu oneros sa fie de rea credinta, iar pe de alta parte din raportul de expertiza intocmit de expert P. O. rezulta ca terenul obiect al contractului in discutie se suprapune aproape total peste terenul aflat in administrarea reclamantei, dar nu face parte din domeniul public al statului.

Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, prin Decizia Civilă nr. 916/26.05.2008 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în tot decizia civilă nr. 1415/06.11.2007, a admis apelul declarat de reclamant și a desființat sentința civilă nr. 3280/27.04.2004 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, trimițând cauza spre rejudecare acestei instanțe, cu motivarea ca, urmare a primei hotarari data in apel, anume decizia civilă nr. 259/15.02.2005, prin care s-a anulat sentinta fondului, vazandu-se ca reclamantul are calitate procesuala activa, trebuia trimisa cauza pentru rejudecare la prima instanta, iar nu rejudecata in fond de tribunal.

Pe parcursul judecatii acestui recurs, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei de catre ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cerere de interventie accesorie care a fost incuviintata in principiu prin incheierea din 19.05.2008.

In rejudecare, prin sentința civilă nr. 7855/03.06.2011, Judecătoria Sectorului 3 București a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată și a luat act că pârâții și intervenientul nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, in esenta, urmatoarele:

Unul din principiile care guvernează nulitatea unui act juridic este principiul anulării unui act subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, practica judiciară stabilind în mod constan, că o excepție de la această regulă o constituie erros communis facit ius, regula conform căreia nulitatea nu va opera în cazul unui act cu titlu particular, cu titlu oneros, încheiat cu un terț de bună-credință, dacă a existat o eroare comună și invincibilă.

S-a reținut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1099/1999 este un act cu titlu particular, oneros, fiind prevăzut un preț de 144.410 USD și că societatea cumpărătoare S.C. L. P. S.R.L. a fost de buna-credință în momentul încheierii contractului, întrucât la cumpărarea imobilului, în 1999, a avut în vedere titlul de proprietate al vânzătoarei care, la acel moment, încă era valabil, faptul că acest titlu era înscris în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr._/1998, certificatul de sarcini 6409/15.12.1999 eliberat tot de Judecătoria Sector 3, s-au obținut date de la administrația financiară care a eliberat certificat de atestare fiscală_/1999 din care rezultă că numita Djionat I. este proprietar, toate aceste acte fiind menționate de către notarul public în actul autentic de vânzare-cumpărare.

Nulitatea este o cauză de ineficacitate care operează în măsura în care, la momentul încheierii unui act, nu s-au respectat condițiile de valabilitate, iar buna-credință se analizează în raport de momentul încheierii contractului, nu ulterior. Faptul că vânzătoarea știa, în iunie 1999, ca reclamantul figurează ca administrator al imobilului, trimițând acestuia notificarea 2830/29.06.1999, nu poate înlătura buna-credință a pârâtei cumpărătoare și nici eroarea invincibilă în care ar fi fost orice alt terț în 1999 când s-a încheiat contractul. Reclamanta în calitatea de administrator și proprietarul aveau obligația legală să își înscrie imobilul în registrele de transcripțiuni de când au considerat că sunt proprietari. Nicio altă persoană nu ar fi putut cunoaște, în 1999, o altă situație juridică a imobilului decât cea cunoscută și de pârâta S.C. L..

Instanța de fond nu a reținut susținerile reclamantei în sensul că nu ar fi aplicabil principiul bunei-credințe și nici pe cele vizând nerespectarea autorității de lucru judecat și opozabilitatea „erga omnes” a deciziilor nr. 2532 și nr. 1663. Conform jurisprudenței C.E.D.O., hotărârile judecătorești nu sunt opozabile și terților (cauza C. c. României), iar reclamantul ar fi avut posibilitatea ca, în acțiunea în nulitatea titlului vânzătoarei, să se judece și cu cumpărătorul și să ceară și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea beneficia de toate efectele logice ale unei nulități, inclusiv repunerea în situația anterioară și pentru a asigura opozabilitatea sentinței și față de pârâta S.C. L.. Într-adevăr, a reținut prima instanță, acest principiu este de natură să priveze reclamantul de prerogativele dreptului său de administrare asupra bunului, care poate fi subsumat dreptului de folosință asupra unui bun consacrat de art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O., dar această privare este conformă cu art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, principiul „error communis facit ius” este prevăzut de „lege” în sensul Convenției, în condițiile în care jurisprudența constantă coroborată și cu doctrina constantă este considerată de Curtea Europeană „o lege”, urmărește un scop legitim – asigurarea securității raporturilor juridice stabilite între momentul încheierii actului și momentul introducerii acțiunii în nulitatea acestuia, este necesară într-o societate democratică, ca măsura de protejare a drepturilor terților care, cu bună credință, s-au încrezut într-o anumită situație de drept și de fapt bazată și pe forme de publicitate imobiliară și care nu au avut cunoștință de o altă situație juridică chiar din culpa reclamantului, așa cum s-a arătat mai sus.

Excepții de la regulile nulității sunt admise și de Curtea Europeană și Curtea de la Luxembourg, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție chiar în prezentul dosar, când a analizat recursul împotriva soluției pronunțate pe excepția de nelegalitate a H.G.

Pentru aceste motive, constatând ca efectele nulității sunt înlăturate de regula „error communis facit ius”, instanța de fond a respins cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. A 520/06.06.2011, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999 de B.N.P. L. L. A., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, in esenta, urmatoarele:

Așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 poziția 82 și 5555, fiind menționat și în articolul 3 din Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 151/29.06.1998, Anexa 10, poziția 124, iar prin H.G. nr. 161/25.03.1998, a trecut din administrarea C.G.M.B. în administrarea M.. regimul juridic de bun proprietate publică a statului.

Cu Titlul de proprietate nr. 9393/3/19.11.1998, emis în baza Ordinului Prefectului Municipiului București nr. 562/19.11.1998, imobilul a fost retrocedat numitei Djionat I. și a fost transcris sub nr._/1998 de Judecătoria Sectorului 3 București, ulterior Hotărârii C.G.M.B. nr. 223/1997, H.G. nr. 161/25.03.1998 și H.G. nr. 565/11.09.1998.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999 de Biroul notarului public L. L. A., imobilul a trecut în proprietatea S.C. L. & Tymvios S.R.L.

La data de 12.01.2000, M.. cerere de chemare în judecată împotriva pârâților Prefectura Municipiului București și Djionat I., în vederea constatării nulității absolute a Ordinului Prefectului Municipiului București nr. 562/19.11.1998 și a Titlului de proprietate nr. 9393/3/19.11.1998.

Prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunțată în dosar nr. 3426/2002, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a admis apelul promovat de M.. în tot sentința atacată, iar pe fondul cauzei a admis acțiunea M.. a titlului de proprietate nr._, emis de Prefectura Municipiului București în favoarea intimatei Djionat I.. Decizia Tribunalului București a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1663/20.06.2003, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civila în dosarul nr. 670/2003.

Motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă în prezenta cerere vizau împrejurarea ca bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare era scos din circuitul civil, aparținând domeniului public al statului, cauza ilicită, în sensul că titlul de proprietate al vânzătoarei a fost anulat prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civila, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1662/20.06.2002 a Curții de Apel București, încălcarea ordinii publice și frauda la lege, toate acestea circumscriindu-se cauzelor de nulitate absolută.

Prima instanță nu a analizat însă aceste cauze de nulitate invocate cu privire la actul juridic dedus judecății, ci, respingând cererea de chemare în judecată, a soluționat cererea prin prisma analizării principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial și excepția de la acest principiu - error communis facit ius. Reclamanta nu a solicitat anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele Dijonat I. si S.C. L. P. S.R.L. ca urmare a anularii titlului de proprietate a vânzătoarei Dijonat I., ci a invocat cauze de nulitate proprii actului de vânzare-cumpărare atacat.

Și din perspectiva soluționării cauzei în temeiul principiului error communis facit ius ca excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, hotărârea este nelegală, prima instanță apreciind în mod greșit ca dovedită eroarea comună și invincibilă asupra calității vânzătoarei de proprietar al imobilului, în care s-au găsit părțile la momentul încheierii actului juridic.

Astfel, vânzătoarea a fost notificată prin adresa nr. 2830/29.06.1999 de apelanta M.A.P.N., încă din anul 1999, cu privire la calitatea sa de administrator al imobilului, anterior așadar încheierii actului de vânzare-cumpărare, prima instanță însăși recunoscând reaua-credință a vânzătoarei la momentul vânzării imobilului. Prin urmare, a reținut instanța de apel, din cele patru condiții ale principiului error comunis facit ius - act juridic cu titlu oneros, cu titlu particular, buna-credință a cumpărătorului, eroare comună și invincibilă - nu sunt îndeplinite ultimele două privind existența erorii comune și invincibile în care s-ar fi aflat părțile. Principiul error communis facit ius, ca excepție a principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial, a apreciat instanța de apel, nu era aplicabil în speță, având în vedere cauzele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă proprii actului de vânzare-cumpărare.

Astfel, s-a invocat ca motiv de nulitate al actului de vânzare-cumpărare faptul că bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare era scos din circuitul civil la momentul înstrăinării, aparținând domeniului public al statului și fiind inalienabil, conform dispozițiilor art. 135 din Constituție.

Potrivit dispozițiilor art. 1844 C. civ., art. 136 din Constituția României și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, sancțiunea ce intervine în privința actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public este nulitatea absolută a acestora.

Din probele administrate în cauză, a reținut instanța de apel, a rezultat că imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989, iar prin H.G. nr. 161/1998 a fost transmis dreptul de administrare M.A.P.N., regimul juridic al imobilului fiind acela de proprietate publică a statului. Nu poate fi reținută în speța ineficiența sau nelegalitatea H.G. 161/1998, având în vedere că excepția de nelegalitate a H.G. 161/1998 a fost respinsă în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar această hotărâre și-a produs efectele, o dată ce în temeiul acesteia a fost anulat titlul de proprietate al vânzătoarei.

În acest context, actul de vânzare-cumpărare dedus judecații privește un bun scos din circuitul civil, având în vedere apartenența sa la domeniul public al statului și totodată are o cauză ilicită, având în vedere că prin decizia civilă nr. 2532/11.12.2002, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civila, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1663/20.06.2003 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă, prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, precum și a Ordinului Prefectului Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 1260/02.07.2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. L. & P. S.R.L., a casat în tot decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de recurs a retinut urmatoarele:

Teza juridică susținută de reclamant în cadrul acțiunii introductive vizează faptul că imobilul care face obiectul contractului de vânzare cumpărare anterior menționat este proprietate publică, astfel că fiind scos din circuitul civil, aflându-se sub incidenta art. 135 alin. 4 din Constituție și art. 963 din Codul civil, nu putea face obiectul vânzării și că, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999 de către Biroul Notarului Public Siana L. A., este încheiat cu fraudarea legii și are o cauză ilicită – titlul vânzătorului fiind anulat, iar anularea actului principal atrage și nulitatea actului subsecvent.

În aplicarea art. 129 alin. 6 și art. 12 din Codul de procedură civilă, stabilirea cadrului procesual al unui litigiu este la latitudinea reclamantului, expresie a disponibilității care guvernează procesul civil, iar în raport de formularea neechivocă a motivelor care au justificat acțiunea introductivă, Curtea apreciază ca nefondate susținerile din recurs în sensul că instanța de apel ar fi ignorat acțiunea principală, adăugând printre motivele de nulitate frauda la lege și încălcarea ordinii publice.

Referitor la celelalte critici formulate, Curtea are în vedere că în concepția Codului civil, bunurile, examinate în raportul lor cu cel ce le posedă, se împart în bunuri ale particularilor și bunuri domeniale, adică cele ce aparțin Statului sau diviziunilor administrativ-teritoriale ori administrațiunilor ce emană de la ele (art. 475 - 478). Domeniul este alcătuit din domeniul public și cel privat, deosebite între ele, fie prin afectațiunea dată unui lucru sau serviciu public de a fi deschis folosinței directe a publicului, fie prin lege.

Constituția României aduce importante clarificări în definirea componentelor drepturilor de proprietate și a regimului juridic al bunurilor, privite ca obiect de apropiere al acestui drept. Astfel, în art. 136 alin. 1 Constituția, în forma republicată, stabilește că proprietatea poate fi publică sau privată.

Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale și cuprinde, exclusiv și inalienabil, anumite categorii de bunuri, determinate constituțional (alin. 3) sau prin legi organice și, prin urmare, ele nu pot forma obiectul proprietății private, fiind scoase din circuitul civil, iar inalienabilitatea și imprescriptibilitatea caracterizează distinctiv dreptul de proprietate asupra lor.

Prin Legea nr. 213/1998 au fost aduse importante clarificări în definirea domeniului public, a componentelor sale și regimului juridic ce-i este aplicabil, precum și referitor la distincțiile ce-l separă de domeniul privat.

În accepțiunea acestei legi, domenialitatea publică este subsumată conceptului de proprietate publică și este alcătuită din bunurile determinate constituțional, din cele stabilite în Anexa legii și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. 1).

Legea nr.213/1998, stabilește în art. 3 alin. 2 că: „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege.”

Raportând aceste considerații teoretice la situația de fapt stabilită în cauză, Curtea constată că sub acest aspect, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză, imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 poziția 82 și 5555, fiind menționat și în articolul 3 din Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 151/29.06.1998, Anexa 10, poziția 124, iar prin HG nr. 161/25.03.1998, a trecut din administrarea C.G.M.B. în administrarea M.. regimul juridic de bun proprietate publică a statului.

Instanța de apel nu a făcut trimitere la probele analizate pe care s-au întemeiat aceste concluzii și nici dacă a apreciat că acest imobil are regimul juridic menționat ca efect al exproprierii sau dacă, acesta a fost dedus din altă împrejurare de fapt sau de drept, fără a se raporta la dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente pentru stabilirea acestui regim juridic.

În cuprinsul motivării deciziei recurate, Curtea nu deduce care au fost în concret actele care au condus instanța la stabilirea acestei situații, instanța de apel nefăcând o decelare a actelor și datelor în sensul reținerii ca veridice și în măsură să conducă la soluția la care s-a oprit și menționării în mod explicit a datelor care nu sunt în concordanță cu soluția pronunțată, lipsind cu desăvârșire argumentația instanței în acest sens.

Față de aceste împrejurări, Curtea constată că în cauză, referitor la stabilirea și verificarea apartenenței bunului ce face obiectul litigiului, la proprietatea publică a statului, a existat o lipsă de preocupare reală din partea instanței, de a explica și fundamenta raționamentul său pentru a lăsa instanței superioare de control posibilitatea să cenzureze acest raționament.

Curtea constată totodată că în cauză, în primul ciclu procesual (dosar nr._/3/2005 al Tribunalului București Secția a V- a Civilă) a fost administrată o probă cu expertiza tehnică, care a avut ca obiectiv identificarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare, ale cărei concluzii nu susțin în totalitate aprecierile din cadrul situației de fapt.

Deși intimatul a susținut că expertul, stabilind că doar o suprafață de 130 mp este proprietate publică, a depășit obiectivul cu care a fost investit, Curtea observă că acesta nu a formulat obiecțiuni la acest raport, apărările sale relative la concluziile expertizei fiind calificate de către instanța în fața căreia au fost formulate ca reprezentând simple precizări, fără ca această împrejurare să facă obiect al contestațiilor în căile de atac exercitate (ulterior termenului de judecata din data de 25.09.2007).

Totodată,verificând considerentele deciziei civile nr. 916/26.05.2008 a Curții de Apel București Secția a IV -a Civilă, Curtea constată că în esență considerentele care au justificat casarea deciziei civile nr. 1415/2007 a Tribunalului București Secția a V - a Civilă, au fost reprezentate de o greșita aplicare a prevederii înscrise în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit art. 160 din Codul de procedură civilă, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

În aceste condiții, instanța de apel, în cadrul stabilirii situației de fapt avea obligația de a proceda la verificarea identității între terenul care face obiectul contractului ce se solicită a fi constatat nul absolut și terenul trecut prin HG nr.161/1999 în administrarea reclamantului și de a stabili, ca efect al evaluării întregului material probatoriu administrat în cauză, argumentând cu trimitere la probele apreciate ca fiind concludente, dacă între cele două suprafețe la care s-a făcut trimetere mai sus, există suprapunere totală sau parțială și care este regimul juridic al acestora dedus, pe baza acelorași probatorii.

O atare analiză se impunea a fi realizată întrucât, nulitatea absolută susținută de reclamant, viza faptul că obiectul vânzării era reprezentat de un bun scos din circuitul civil or, în măsura în care, se constată că doar parțial bunul este în proprietate publică, o atare concluzie, nu poate avea drept rezultat nulitatea totală a actului.

Curtea reține în același sens că, o atare apreciere este necesară și din perspectiva apărărilor formulate de recurenta cumpărătoare, în sensul incidenței principiului error communis facit ius, întrucât pentru situația în care bunul ce face obiectul vânzării nu intră în sfera de aplicare a prevederilor înscrise în art. 11 din Legea nr. 213/1998 (normă specială și derogatorie de la regulile înscrise în art. 36 din Legea nr. 7/1996), nu există nicio rațiune pentru care aceste apărări să fie respinse.

În plus, sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că, așa cum este unanim admis în practică și în doctrină, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă desființarea actului în privința terțului achizitor, în cazul în care acesta este într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului.

Numai în cazul în care terțul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu minime diligențe, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subachizitorului.

Spre a-și produce efecte, teoria proprietarului aparent, presupune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv: dobânditorul să fie de bună credință, ceea ce presupune eroarea în care acesta trebuie să se afle cu privire la calitatea celui cu care încheie actul juridic de dobândire a bunului; să existe o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, ceea ce implică existența posibilității ca orice persoane să se înșele cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului; eroarea comună să fie invincibilă, ceea ce înseamnă că era imposibil dobânditorului bunului să nu se fi înșelat în condițiile situației de fapt concrete, dedusă din titlurile produse de proprietarul aparent, condițiile de publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditor, comportamentul său față de bun.

Or, deși fusese investită cu analiza și a acestei apărări a cumpărătoarei în calea de atac, din perspectiva incidenței sau nu în cauză a principiului error communis facit jus, respectiv a necesitații decelării întrunirii sau nu în persoana intimatei cumpărătoare a cerințelor anterior menționate, analiza instanței de apel a vizat doar comportamentul vânzătorului bunului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, aspect nerelevant însă, prin raportare la considerentele expuse anterior pe larg.

În același timp, Curtea apreciază că în cauză nu se poate face abstracție de faptul că în litigiul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 2532/11.12.2002 a Tribunalului București Secția a III a Civila, irevocabilă prin decizia civila nr. 1663/20.06.2003 a Curții de Apel București Secția a III a civilă, prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, precum si a Ordinului Prefectului Municipiului București, recurenta pârâtă nu a avut calitatea de parte și nici de împrejurarea că orice cauză de nulitate a actului juridic civil trebuie să existe la momentul încheierii actului.

Or, efectul substanțial al hotărârii conduce la o modificare a situației juridice numai între părți, principiul contradictorialității, al respectării dreptului la apărare, garanție a oricărei proces echitabil, impunând ca terții, față de acest litigiu, cum este și cazul recurentei, să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către reclamant.

Mai mult, intimata pârâta cumpărătoare realizase formalitățile de publicitate imobiliară în condițiile prevăzute de Legea nr. 7/1996, încă din data de 17.12.1999, astfel că nu se poate susține că reclamantul nu ar fi putut cunoaște despre pretențiile sale, cu privire la terenul ce face obiectul litigiului și cu toate acestea, această recurentă nu a fost introdusă în acea cauză, instanțele având pentru prima dată ocazia să asculte și părerea acesteia doar cu ocazia soluționării acțiunii de față, situația fiind similară cu cea supusă analizei Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza C. vs. România (8 iulie 2008).

Curtea reține că instanța de apel are obligația de a se pronunța cu privire la fiecare motiv, în conformitate cu prevederile art. 261 Codul de procedură civilă. Or, deși aparent instanța de apel s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei acțiunii, nu a procedat la o examinare concretă a tuturor apărărilor formulate de apelantul reclamant și de către intimata pârâtă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal investită.

Curtea urmează a face totodată precizarea că potrivit actualei reglementari a textului art.304 din Codul de procedură civilă, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, nondevolutivă. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Or, verificarea identității între bunul vândut și bunul transmis reclamantului în administrare prin HG nr. 161/1999, respectiv a existenței cauzele de nulitate la momentul încheierii actului și a îndeplinirii cerințelor impuse de principiul error communis facit jus reprezintă un aspect al situației de fapt, deci al temeiniciei hotărârii.

În același sens, Curtea are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, (cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, V. de Hurk împotriva Olandei, Ruiz Torija împotriva Spaniei), în cadrul căreia s-a statuat că ,, deoarece Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute", adică analizate corespunzător de către instanța sesizată.

În consecință, se constată că în cauză, situația de fapt nu a fost stabilită în mod complet de către instanța de apel, ceea ce echivalează practic cu o necercetare a fondului cauzei, dispunandu-se ca atare trimiterea spre rejudecare, iar cu ocazia rejudecării, se va proceda la o corectă și completă stabilire a situației de fapt pe baza probatoriilor concludente în raport de pretențiile deduse judecații, prin raportare la toate apărările și mijloacele de probă invocate de părți.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București –Secția a IV-a Civilă la data de 23.07.2012 sub nr._ .

Cu prilejul rejudecării, în raport de disp. art. 315 Cod pr. civ., prin încheierea din data de 31.03.2013, tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize în specialitatea topografie având ca obiectiv identificarea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999, identificarea terenului ce a făcut obiectul HG nr. 161/1998, să se stabilească dacă între cele două terenuri există suprapunere, cu identificarea suprafețelor corespunzătoare.

Raportul de expertiză în specialitatea topografie a fost întocmit de expert tehnic judiciar D. C. și a fost înaintat la dosarul cauzei la data de 19.12.2013.

Prin decizia civilă nr. 244 A/ 27.02.2014 pronuntata de Tribunalul București Secția a IV-A Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M. impotriva acestei sentinte, fiind obligat totodata apelantul reclamant la 5.000 lei cheltuieli de judecata catre intimata parata S.C. L. P. S.R.L.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut urmatoarele:

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 161/25.09.1998 privind transmiterea unor terenuri proprietate publică a statului, situate în mun. București în administrarea Ministerului A. Naționale s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului proprietate publică a statului în suprafață de 851 mp situat în Mun. București, Calea Călărașilor, nr. 29-30, sector 3, din administrarea Consiliului General al Mun. București în administrarea Ministerului A. Naționale.

Prin titlul de proprietate emis de Prefectura Mun. București sub nr. 9393/3/19.11.1998 terenul situat în București, Calea Călărași, nr. 30, sector 3, în suprafață de 587 mp a fost trecut în proprietate defunctei Dijonat I., fiind inclusă în tabelul anexă la poziția 1 din Ordinul Prefectului nr. 562 din 19.11.1998, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Defuncta Dijonat I., în calitate de vânzătoare, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului menționat în favoarea . (actuală L. & P. SRL) prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1099/15.12.1999 de BNP Siana L. A., cu privire la care s-a solicitat declararea nulității absolute în cadrul procedurii judiciare de față.

Prin decizia civilă nr. 2532A/11.12.2002 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 3426/2002, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 670/2003 s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr. 562/19.11.1998 emis de Prefectura Mun. București și a titlului de proprietate eliberat la data de 19.11.1998 cu nr. 9393/3 de Prefectura Mun. București.

În considerentele deciziei civile menționate, s-a reținut că din raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat în cauză a rezultat că terenul atribuit pârâtei I. DIjonat este înglobat în suprafața de teren trecută anterior emiterii acestor acte în administrarea MAPN prin HCGMB nr. 223/04.12.1997 și Hotărârea de Guvern nr. 161/25.03.1998.

Din raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert tehnic judiciar D. C. în rejudecarea apelului, a rezultat că între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999 și cel ce face obiectul HG nr. 161/1998 există suprapunere pe o suprafață de 477,48 mp identificată în Anexa 1 la raportul menționat.

În ceea ce privește critica referitoare la apartenența bunului imobil la domeniul public al statului, tribunalul reține că legea organică în materie, art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituției, din bunurile stabilite ca atare prin anexa ce face parte integrantă din lege precum și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Rezultă din dispozițiile legale menționate că domeniul public cuprinde dreptul de proprietate al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin destinația legii sunt de uz sau de utilitate publică.

Așadar, noțiunea de proprietate publică are semnificația dreptului subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii sunt de uz sau de utilitate publică.

Or, se constată că imobilul asupra căruia s-a transmis dreptul de administrare în favoarea Ministerului A. Naționale prin HG nr. 161/25.09.1998 privind transmiterea unor terenuri proprietate publică a statului, situate în mun. București nu se încadrează în noțiunea de proprietate publică raportat la criteriile anterior menționate.

Astfel, imobilul nu se încadrează în dispozițiile art. 135 alin. 4 din Constituție care se referă pe de o parte la bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

De asemenea, bunul nu se regăsește printre cele vizate de anexa parte integrantă din Legea nr. 213/2008.

Nu mai puțin însă, tribunalul constată că natura bunului ce face obiectul analizei nu legitimează concluzia potrivit căreia acesta ar fi de uz sau de interes public.

Tribunalul constată că deși la dosarul cauzei s-au depus o . înscrisuri în cuprinsul cărora se face referire la imobil ca fiind proprietate publică a statului și la transmiterea dreptului de administrare asupra acestuia în favoarea apelantului-reclamant, nu s-a făcut dovada adoptării unui act normativ care să declare bunul menționat ca fiind de uz sau de interes public.

Or, raportat la considerentele anterior menționate, la criteriile limitativ prevăzute de Legea nr. 213/1998 de stabilire a sferei bunurilor proprietate publică a statului, la neîndeplinirea unor atare criterii în speța de față, tribunalul urmează a concluziona că bunul imobil obiect al HG nr. 161/25.09.1998, ce se suprapune parțial peste bunul imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare in discutie, nu constituie proprietate publică a statului.

În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la nesocotirea principiului potrivit căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent, tribunalul constată că astfel cum s-a reținut în decizia de casare, este unanim admis în practică și doctrină că anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage desființarea actului terțului cumpărător în situația în care acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului.

După . Legii nr. 7/1996 privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară, teoria proprietarului aparent va primi aplicare cu consecința menținerii actului juridic cu titlu oneros dacă subdobânditorul imobilului a fost de bună-credință numai în condițiile disp. art. 36 pct. 1 și art. 38 din acest act normativ (în forma în vigoare la data de 26.03.1996), care vizează ipoteza celui care întemeindu-se pe cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară. Potrivit art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor în cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia a fost realizată înscrierea nu a fost valabil. Potrivit art. 38 din același act, acțiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vreun drept real cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, pentru ipoteza din primul alineat, fiind prevăzut un termen de prescripție extinctivă a acțiunii în rectificare de 3 ani de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei rectificare se cere, deci de la data la care subdobânditorul de bună-credință cu titlu oneros a dreptului real imobiliar a solicitat înscrierea acestui drept în cartea funciară. După împlinirea termenului menționat, subdobânditorul se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului subsecvent.

Contractul de vânzare-cumpărare criticat constituie un act cu titlu particular, cu titlu oneros.

Buna-credință a cumpărătorului S.C. L. P. S.R.L. la momentul încheierii contractului rezultă pe de o parte, din împrejurarea că acesta nu a avut cunoștință de nevalabilitatea titlului vânzătorului și probatoriul administrat în cauză a relevat că nici nu ar fi putut să aibă cunoștință de apartenența bunului în patrimoniul unei alte persoane.

Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, cumpărătorul a avut în vedere titlul de proprietate al vânzătoarei care, la momentul încheierii actului era valabil, împrejurarea înscrierii acest titlu în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr._/1998, certificatul de sarcini 6409/15.12.1999 eliberat de aceeași judecătorie, acte cu privire la care s-a făcut mențiune de către notarul public în actul autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, împrejurarea cunoașterii de către vânzător a existenței unui drept de administrare în favoarea apelantei-reclamantei, aspect rezultat din emiterea notificării nr. 2830/29.06.1999, dar care nu a fost însă adus la cunoștința cumpărătorului este lipsită de efect sub aspectul reținerii bunei-credințe a cumpărătorului.

Tribunalul constată că eroarea în care s-a aflat cumpărătorul are caracter invincibil, în sensul că terțului achizitor i-ar fi fost imposibil să nu se înșele în circumstanțele concrete, în contextul omisiunii titularului dreptului de proprietate și a administratorului de îndeplinire a formalităților de publicitate imobiliară, prin înscrierea dreptului de proprietate în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni.

Din încheierea nr. 9156/17.12.1999, emisă de Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei sector 3 București, a rezultat că intimata-pârâtă S.C. L. & P. S.R.L. a realizat formalitățile de publicitate imobiliară încă din data de 17.12.1999, termenul de 3 ani fiind împlinit la data de 17.12.2002, ca atare anterior promovării cererii de chemare în judecată ce a declanșat acest litigiu.

Tribunalul nu va primi teza apelantului-reclamant întemeiată pe susținerea potrivit căreia bunul imobil face obiectul dreptului de proprietate publică a statului, cu consecința opozabilității sale erga omnes independent de efectuarea formelor de publicitate imobiliară, pentru considerentele expuse cu prilejul analizei caracterului dreptului de proprietate asupra imobilului menționat. De asemenea, nefondată este critica întemeiată pe disp. art. 26 din Legea nr. 7/1996; chiar primind teza apelantei-reclamantei referitoare la opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate, această împrejurare nu este de natură să infirme teza bunei-credințe a subdobânditorului, ci dimpotrivă, consolidează titlului dobânditorului din contractul primar căruia i-a fost restituit bunul de către stat în temeiul unei proceduri speciale de restituire. O dată intrat în circuitul civil titlul de proprietate nr. 9393/3/19.11.1998 emis în temeiul disp. Legii nr. 18/1991, este relevantă conduita apelantei-reclamante subsecvent declarării nulității acestuia prin decizia civilă nr. 2532A/11.12.2002 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 3426/2002. Or, în intervalul de timp de la pronunțarea deciziei civile menționate și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare criticat, apelanta-reclamanta nu a procedat la efectuarea formalităților de publicitate imobiliară.

În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la cauza ilicită, tribunalul reține că astfel cum s-a reținut și în cuprinsul deciziei de casare, cu caracter obligatoriu pentru instanța de apel, raportat la disp. art. 315 Cod pr. civ., litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2532/11.12.2002 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.1663/20.06.2003 a Curții de Apel București-Secția a III-a Civilă prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate al vânzătoarei, apelanta-reclamantă nu a avut calitatea de parte. Efectul substanțial al hotărârii judecătorești se produce între părți, terții cărora hotărârea judecătorească le este inopozabilă bucurându-se de posibilitatea de a face dovada contrară celor reținute, instanțele având pentru prima oară posibilitatea de a analiza punctul de vedere al terțului cu ocazia procedurii judiciare de față (Cauza C. contra României, Curtea EDO).

Ca atare, deciziile menționate nu pot conduce la concluzia cauzei ilicite cu prilejul încheierii contractului analizat, probatoriul administrat în prezenta cauză demonstrând buna-credință a apelantei-reclamante la încheierea actului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat, in termen legal, prezentul recurs recurentul reclamant M. A. Naționale, prin care a invocat dispozițiile art 304 pct. 9 Cod proc. civ. si a dezvoltat urmatoarele critici:

A. Se citeaza considerentele hotărârii atacate (pag. 9 ultimul alineat - pag. 10) si se sustin urmatoarele, referitor la aceste considerente:

1. în pofida celor reținute în hotărârea atacată, potrivit cărora terenul care face obiectul HG nr. 161/1998 nu se regăsește printre imobilele vizate de anexa Legii nr. 213/1998, în această anexă, care cuprinde enumerare cu caracter exemplificativ a unor bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, la pct. 1.29 sunt cuprinse: „Terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora; instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea; unități ale Ministerului A. Naționale și ale Ministerului de Interne, ...".

Prin urmare, acest teren aflat în administrarea Ministerului A. Naționale în temeiul HG nr. 161/1998 are regimul juridic al unui bun aflat în proprietatea publică a statului, fiind inclus în mod expres într-o enumerare exemplificativă (nu una exhaustivă) a Anexei din Legea nr. 213/1998, iar instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, reținând că „bunul nu se regăsește printre cele vizate de anexa parte integrantă din Legea nr. 213/1998".

2.De asemenea, Legea nr. 213/1998, în art. 3 alin. (1), dispune că

„domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din

Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta

lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz saude interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".

Art. 7 lit. c) din Legea nr. 213/1998 (articol abrogat prin pct. 2 al art. 89 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dar aplicabil prezentei cauze) stabilește printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar, în cauza dedusă judecății, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989.

În concluzie, prin raportare la aceste prevederi legale, terenul înstrăinat de Djionat I. către S.C. L. & P. S.R.L. prin Contractul autentificat sub nr. 1099/15.12.1999, în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică a intrat în proprietatea publică a statului.

In urma efectuării expertizei topografice în prezenta cauză, s-a stabilit de către expertul C. D. că între terenul care face obiectul HG nr. 161/1998, în suprafață de 851 m.p., și terenul care face obiectul Contractului autentificat sub nr. 1099/15.12.1999 la Biroul Notarului Public Siana L. A., în suprafață de 587 m.p., există o suprapunere de 477,38 m.p.

Ținând cont și de această suprapunere, concluzia logică care se impune este aceea că, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 15.12.1999, s-a înstrăinat un bun aflat în proprietatea publică a statului (conform celor statuate atât în titlul, cât și în art. 2 din HG nr. 161/1998), astfel încât sancțiunea aplicabilă este constatarea nulității absolute a acestui contract.

Date fiind considerațiile de mai sus, instanța de apel a apreciat în mod eronat probele administrate, concluzionând, contrar acestora și cu încălcarea dispozițiilor legale în materie cuprinse în Legea nr. 213/1998, că „bunul imobil obiect al HG nr. 161/25.09.1998, ce se suprapune parțial peste bunul imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare a cărui validitate a fost contestată prin cererea de chemare în judecată, nu constituie proprietate publică a statului".

3.Potrivit dispozițiilor instanței de recurs din precedentul ciclu

procesual (pag. 16 - 19 din Decizia civilă nr. 1260 din 02.07.2012, pronunțată de C. - Secția a IlI-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie), instanța de apel, cu ocazia rejudecării, trebuie să procedeze la corecta și completa stabilire a situației de fapt.

Conform acelorași dispoziții, stabilirea situației de fapt presupune următoarele obligații în sarcina instanței: verificarea identității între terenul care face obiectul contractului de vînzare- cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999 și terenul care face obiectul HG nr. 161/1998; dacă între cele două suprafețe de mai sus există suprapunere totală sau parțială; regimul juridic al celor două suprafețe de teren dedus pe baza acelorași probatorii.

Date fiind aceste dispoziții, instanța de apel s-a conformat în privința primelor două obligații, identificând cele două terenuri și stabilind măsura în care se suprapun, însă, în privința regimului juridic al terenurilor, au fost încălcate prevederile legale cuprinse în Legea nr. 213/1998, stabilindu-se, contrar legii, că terenul în suprafață de 851 m.p. care face obiectul HG nr. 161/1998 nu constituie proprietate publică a statului.

Dacă instanța de apel ar fi aplicat dispozițiile cuprinse în art. 3 alin. 1, art. 7 lit. c), art. 11, pct. 1.29 din Anexa la Legea nr. 213/1998, precum și în HG nr. 161/1998, ar fi concluzionat că terenul care face obiectul HG nr. 161/1998 se află în proprietatea publică a statului, iar, din cel înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1999, o suprafață de 477,38 m.p. (suprafața de suprapunere conform expertizei) se afla în proprietatea publică a statului la momentul înstrăinării, ceea ce ar fi echivalat și cu constatarea nulității absolute (chiar și parțială) a contractului de vânzare-cumpărare.

B. Se citeaza din nou din considerentele hotărârii atacate (pag. 10 penultimul alineat -pag. 12) si se sustin următoarele:

1. Atât în sistemul de realizare a publicității prin registrele de transcriptiuni și inscriptiuni reglementat de art. 1801-1804 C. civ, art. 818-819 C. civ, art. 1295 C. civ., art. 1394 C. civ. si art. 710-720 C. pr. civ., cât și în noul sistem de publicitate imobiliară prin cărți funciare, reglementat de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate publică aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale și dreptul de administrare al unui imobil, aflat în proprietatea publică a statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, constituit în favoarea unei instituții publice, sunt opozabile față de terți fără a fi înscrise în registrele de transcripțiuni sau în cartea funciară.

Mai mult, întrucât sistemul de publicitate prin registre de transcripțiuni și inscripțiuni are caracter personal, înregistrările fiind făcute pe numele proprietarilor și nu pe imobile, în individualitatea lor, este foarte greu de cunoscut situația juridică exactă a fiecărui imobil și de stabilit cine este adevăratul proprietar.

în concluzie, toate demersurile pe care S.C. L. & P. S.R.L. le-a întreprins atât la Judecătoria Sectorului 3, cât și la organele financiare sunt irelevante pentru cauza de față, în care se cere constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate al unui imobil scos din circuitul civil, ca efect al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

În cauza de față, în urma acestor demersuri, nu se putea releva decât împrejurarea că Djionat I. este proprietarul imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare la data de 15.12.1999 în temeiul unui titlu eliberat de autoritățile publice locale potrivit Legii nr. 18/1991 (titlu care ulteriori și fost anulat) și nicidecum că acest imobil face parte din proprietatea publici a statului și este dat în administrarea MApN.

În privința sistemului de publicitate întemeiat pe dispozițiile Legii m 7/1996, este adevărat că regula în materia de publicitate imobiliară în privinta imobilelor care aparțin domeniului public și celui privat al statului sau, după caz, unității administrativ-teritoriale, consacrată în art. 46 alin. (1) din această leg stabilește că aceste imobile „ ... se vor înscrie în cărți funciare speciale ale unita administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu excepțiile prevăzute de lese."

Aceste excepții sunt prevăzute în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/19" conform căruia „în aceleași condiții (n.n. - fără înscrierea în cartea funcia sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de ot persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești." Cum în cauza dedusă judecății, astfel cum rezultă din înscrisurile de p la dosar, imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare înct între pârâte a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989 evident că dreptul de proprietate publică al statului asupra acestui im este opozabil terților chiar dacă nu este înscris în Cartea funciară.

În privința imobilului-teren transmis în administrarea instituției no prin HG nr. 161/1998, subliniem că dreptul de administrare este un drept principal derivat din dreptul de proprietate publică, opozabil erșa ori fiind modalitatea juridică de exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de proprietate publică („Dreptul de proprietate și dezmembrăm sale " - prof. univ. dr. L. P., Ed. Lumina Lex, 2001, p. 82-83).

În consecință, raportându-ne la dispozițiile art. 26 alin. (2) din ] nr. 7/1996, și dreptul de administrare asupra imobilului care face obiectul HG nr. 161/1998 este opozabil terților fără să fie înscris în cartea funciară.

Având în vedere că Legea nr. 7/1996 stabilește clar, fără echivoc, că drepturile reale dobândite de stat și de orice alte persoane, prin efectul legii și prin expropriere sunt opozabile față de terți fără înscrierea lor în cartea funciară, apreciem că instanța de apel a aplicat greșit legea, reținând că opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate nu este de natură să infirme teza bunei-credințe a sub dobanditorului, ci dimpotrivă, consolidează titlul dobânditorului din contractul primar căruia i-a fost restituit bunul de către stat în temeiul unei proceduri speciale de restituire.

2. Buna-credință invocată de S.C. L. & P. S.R.L., ca excepție de la regula „accesorium sequitur principale" și reținută ca atare de instanța de apel este inoperantă în cauza dedusă judecății.

Astfel, potrivit art. 1844 Cod civil, art. 136 din Constituția României (republicată) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

În conformitate cu aceste caractere, legiuitorul a stabilit în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 că singura sancțiune care poate interveni în privința actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public este nulitatea absolută a acestora.

Totodată, ca o întărire a celor statuate în art. 11 din Legea nr. 213/1998, legiuitorul a dispus în art. 10 alin. 1) din aceeași lege și modalitățile exclusive în care dreptul de proprietate publică poate înceta, și anume: pieirea bunului sau trecerea acestuia în domeniul privat, soluții logice, de altfel, având în vedere că bunurile proprietate publică a statului nu pot face obiectul vreunei înstrăinări întrucât sunt scoase din circuitul civil.

De asemenea, față de faptul că nulitatea absolută nu poate fi acoperită în niciun mod, pe cale de consecință, apreciem că buna-credință este inoperabilă în privința actelor juridice lovite de nulitate absolută, înlăturând astfel, prin voința legiuitorului consacrată în art. 10 și 11 din Legea nr. 213/1998, atât principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ca excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, cât și principiul „error communis facit ius" (Francisk D. - Tratat de drept civil - Contracte speciale - Ed. a 3-a, actualizată și completată, București, Universul Juridic, 2001, pag. 57: „Dacă bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale, contractul este nul absolut în toate cazurile, chiar dacă cumpărătorul a fost de buna-credință - art. 135 din Constituție").

Față de cele de mai sus, anularea actului inițial (Titlul de proprietate eliberat de Prefectura Municipiului București) atrage și anularea actului subsecvent (Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1099/15.12.1999), datorită legăturii sale cu primul în virtutea principiului „accesorium sequitur principale".

Constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate emis de Prefectura Municipiului București produce efecte nu numai pentru viitor -ex nunc-, ci și pentru trecut -ex tunc-, ceea ce înseamnă restabilirea legalității

și înlăturarea efectelor produse de actul anulat și anume repunerea partilor din contractul de vânzare-cumpârare în situația anterioară eliberării titlului de proprietate.

3. În privința celor reținute de instanța de apel pe atitudinea pasiva atat a statului, cât și a administratorului bunului transmis prin HG nr. 161/ 1998 care nu au acționat conform art. 36 pct. l din Legea nr. 7/1996 privind cadas publicitatea imobiliară și nu au solicitat rectificarea înscrierii în Cartea funciara a dreptului de proprietate aparținând S.C. L. & P. S.R.L.:

a)Decizia civilă nr. 2532A din 11.12.2002, pronunțată de TB, prin care a fost desființat retroactiv titlul de proprietate al vânzătoarei

Djionat I. a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1663 din 20.06.

pronunțată de C.;

b)Formalitățile de publicitate imobiliară au fost realizate de

L. & P. S.R.L. din data de 17.12.1999 (la numai două zile

de la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 15.12.1999), termenul de 3 ani în care se putea face rectificarea înscrierii dreptului de proprietate aparținand acesteia în Cartea funciară, împlinindu-se la data de 17.12.2002, deci anterior datei în care a fost pronunțată Decizia C. nr. 1663 din 20.06.2003;

c)cu toate acestea, pentru a nu se împlini acest termen de

3 aniM.. la data de 16.12.2002, o acțiune în rectificarea înscrierii în Cartea funciară, soluția instanțelor de judecată, exprimate prin Sentința nr. 2185/26.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 3 si Decizia nr.2453/12.12.2004 a Tribunalului București — anexate, fiind de respingere pe considerentul ca rectificarea nu poate opera atât timp cât titlul de proprietate al S. C. L. & P. S.R.L (n.n. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999) nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Or, constatarea nulitatii acestui titlu reprezinta obiectul cauzei prezente si este de la sine inteles ca rectificarea nu putea fi realizata in lipsa unei hotarari judecatoresti irevocabile.

d. La data de 12.01.2000 MApN a formulat cererea de chemare in judecata impotriva paratilor Prefectura Municipiului Bucuresti si Dijonat I. pentru declararea nulitatii absolute a Ordinului Prefectului nr. 562/ 1998 si titlului de proprietate nr. 9393/ 1998.

Motivarea actiunii a fost ca nu erau intrunite conditiile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/ 1991, in sensul ca terenul nu se afla in administrarea CL Sector 3 si era afectat de lucrari de investitii aprobate pentru M .> e. Astfel cum rezulta din extrasul de carte funciara din 18.10.2013, in partea a 3-a este notata din data de 03.10.2003 nulitatea absoluta a Ordinului prefectului nr. 562/19.11.1998 și a Titlului de proprietate nr. 9393/3/19.11.1998, la solicitarea M.. a fost inițiată de instituția noastră imediat ce a fost redactată de C. Decizia civilă nr. 1663 din 20.06.2003, aceasta fiind singura modalitate în care se putea menționa în Cartea funciară nevalabilitatea titlului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1099/15.12.1999.

Este evident că opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate al statului și a celui de administrare aparținând M.. a fost și este realizată în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, fără a se opera înscrierea acestora în Cartea funciară;

Prin urmare, nu pot fi primite considerentele reținute de instanța de apel, potrivit cărora, M.. realizat opozabilitatea dreptului de proprietate și administrare în perioada cuprinsă între încheierea contractului de vânzare -cumpărare atacat (15.12.1999) și data la care titlul de proprietate al vânzătoarei I. a fost anulat, prin rămânerea definitivă și irevocabilă a Deciziei civile nr. 1663 din 20.06.2003.

Soluționând recursul formulat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea constată următoarele:

Curtea constata fondate criticile aduse de recurentul reclamant referitor la gresita aplicare a legii de catre tribunal cu prilejul stabilirii regimului juridic al terenului vandut si al solutionarii cererii de declarare a nulitatii pentru motivul constand in aceea ca bunul vandut apartinea domeniului public, fiind asadar inalienabil si neputand face obiectul unei conventii civile, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.p.civ..

Astfel, Curtea va avea în vedere situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, în sensul următor:

Imobilul în discuție a fost preluat de către statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 82 și 555, fiind menționat ulterior și în anexa la Decretul nr. 151/1989 poziția 124, decret care a vizat ”exproprierea unor imobile, demolarea unor construcții și scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în Municipiul București”.

Conform art. 1 din acest decret, în scopul realizării în Municipiul București a ansamblului de locuințe Calea 13 Septembrie, se expropriază, se trec în proprietatea statului și se dau în administrarea directă a Comitetului Executiv al CPMB imobilele terenuri și construcții din anexă, printre care deci și imobilul din Calea Călărașilor nr. 30, sector 3.

Curtea constată că la momentul includerii acestui imobil sub incidența Decretului nr. 151/1989 imobilul a fost considerat expropriat pentru utilitate publică, deci a intrat într-un domeniu de utilitate publică.

La acel moment, legislația anterioară datei de 22 decembrie 1989 prevedea existența doar a proprietății socialiste de stat (alături de cea personala și cooperatistă, care nu sunt în discuție în cauză ), fără să existe categoriile juridice distincte de „domeniu public și domeniu privat”, astfel cum avea să reglementeze legislația ulterioară anului 1990.

Așadar, exista doar proprietate socialistă de stat, fără ca în cadrul acesteia să se facă distincție între domeniul public și privat al proprietății de stat. Iar la momentul emiterii Decretului nr. 151/1989 imobilul în discuție în prezenta cauză intra în categoria proprietății de stat și, în plus, era considerat de utilitate publică.

Se pune problema determinării regimului juridic al acestui imobil ulterior Decretului nr. 151/ 1989 până la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare în discuție în prezenta cauză, 15.12.1999, pentru a stabili care era regimul juridic al acestui imobil la data încheierii acestui contract de vînzare – cumpărare și a se verifica, raportat la aceasta, condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare – cumpărare.

Valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare nr. 1099/15.12.1999 trebuie verificată în raport de condițiile legale și de regimul juridic al bunului la momentul încheierii lui.

În această analiză, se constată, așadar, că la momentul emiterii decretului nr. 151/1989 imobilul intră în proprietatea statului și i se declară utilitatea publică.

După înlăturarea statului comunist, primele acte normative care interesează cauza prezentă sunt Legea nr. 18/1991, Constituția României din 1991 și Legea nr. 69/1991.

Aceste acte normative introduc categoriile juridice de proprietate publică și privată a statului, respectiv a unităților administrativ teritoriale.

La acest moment al introducerii acestei distincții se pune problema delimitării în cadrul proprietății de stat, pe de o parte, a proprietății statului însuși de proprietatea unităților administrativ teritoriale, iar, pe de altă parte, în cadrul proprietății acestor titulari, delimitarea între proprietatea publică și proprietatea privată.

Cum am arătat mai sus, primele acte normative care schițează aceste delimitări sunt Legea nr. 18/1991, Constituția României din 1991 și Legea nr. 69/1991.

În ce privește Constituția României, aceasta nu aduce prea multe lămuriri în cauza prezentă, în art. 135 ( actual art. 136 ) făcând referire doar la cele două forme de proprietate, la caracterele lor și, în alineatul trei, referindu-se la bunurile care pot face obiectul exclusiv al proprietății publice, deci referitor la care este exclusă apartenența la proprietatea privată.

În ce privește Legea nr. 18/1991 textele relevante sunt cele ale art. 4, 5 și 6.

Articolele 4 și 5 din Legea nr. 18/1991 aduc lămuriri mai precise cele două categorii nou introduse în legislația română, arătând în esență că „terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice” ( art. 4 alin. 4 ) și enumerând în articolul 5 anumite categorii de terenuri care aparțin domeniului public, dintre care unele se regăsesc și în art. 135 alin. 3 din Constituție, articolul 5 alin. 1 neconținând însă o enumerare exhaustivă, fapt dovedit de aceea că se încheie prin formularea generală „terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

In acelasi fel reglementeaza si art. 80 din Legea nr. 69/ 1990: ” Aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilități publice, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes național. Bunurile domeniului public de interes local sau județean cuprind terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public local sau județean, piețele, rețelele stradale, parcurile publice, clădirile, monumentele de interes public local sau județean, pădurile și lacurile care, potrivit legii, nu aparțin domeniului public de interes național. Pot aparține domeniului public de interes local sau județean și alte bunuri dobândite de comună, oraș sau județ, în condițiile legii.”

Se conturează în acest cadru juridic existența a două categorii de bunuri aparținând domeniului public, o categorie reprezentând-o bunurile care pot fi exclusiv obiect al domeniului public, datorită naturii lor specifice (în esență cele arătate în art. 135 alin. 3 din Constituție, dar și altele adăugate prin enumerarea prevăzută de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 - cum sunt căile de comunicație și rețelele stradale etc.), iar o a doua categorie o reprezintă bunuri care prin natura lor nu sunt neapărat de domeniul public, care nu sunt proprietatea exclusivă a domeniului public, ci pot fi și de domeniul privat și de domeniul public, devenind domeniu public atunci când sunt de uz sau interes public declarat ca atare ”potrivit legii”.

Făcând apoi aplicarea acestor dispoziții legale la imobilul în discuție în prezenta cauză, rezultă că terenul care fusese expropriat si declarat de utilitate publică prin decretul nr. 151/1989, intră după momentul adoptării acestei legislații postcomuniste în categoria „terenuri afectate unei utilități publice” la care face referire art. 4 alin. final și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991.

Este foarte adevărat că acest teren nu a fost afectat în concret vreunei utilități publice din momentul exproprierii în anul 1989 până în momentul apariției legislației analizată mai sus și avea să nu fie afectat unei asemenea utilități în concret nici până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1099/1999 (după cum nu avea să fie afectat nici până în prezent în concret unei asemenea utilități).

Pe de altă parte, odată câștigat acest regim juridic de proprietate de stat de utilitate publică prin Decretul nr. 151/1989, iar apoi producîndu-se prin efectul Legii nr. 18/1991 consecinta câștigării regimului juridic de domeniul public, „afectat unei utilități publice”, Curtea nu poate identifica vreo cauză juridică care să fi putut produce schimbarea acestui regim juridic anterior încheierii contractului nr. 1099/1999.

Nu există în această perioadă nicio legislație relevantă sau vreun act administrativ care să fi produs vreo schimbare în regimul juridic al terenului în sensul scoaterii lui din domeniul public și introducerii în domeniul privat.

In ce privește faptul strict al nefinalizării pe acest teren a unor lucrări de utilitate publică în vederea cărora a fost expropriat terenul prin Decretul nr. 151/1989, Curtea constată că, așa cum proprietatea nu se pierde prin neuz, nici apartenența la domeniul public și regimul juridic de domeniul public nu poate fi considerat pierdut prin „neuzul” utilității publice programate pentru teren.

Nu exista in legislatia de drept comun vreo dispozitie legala care sa sprijine o asemenea idee a pierderii regimului juridic odata dobandit de bun de domeniu public prin neutilizarea bunului in scopul de utilitate publica dat legal la un moment dat.

Singura dispozitie relevanta sub acest aspect existenta in legislatie este cuprinsa in art. 35 din Legea nr. 33/1994, dispozitie care prevede posibilitatea întoarcerii în patrimoniul expropriatului a unui imobil expropriat, dacă în decursul unui termen lucrarea pentru care s-a făcut exproprierea nu a fost demarată ( art. 35 din lege ).

Dar, această reîntoarcere în patrimoniul privat, deci această pierdere „prin neuz” a regimului de proprietate publică, nu se face automat la expirarea unui anumit termen, ci este o măsură care se dispune ca atare de către o instanță judecătorească.

Se constata si ca prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 53 din 2007 s-a statuat de catre instanta suprema ca dispzoitiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945-22 dec. 1989, introduse dupa . Legii nr. 10/ 2001, ceea ce poate conduce, per a contrario si avand in vedere si motivarea acestei decizii, la concluzia recunoasterii dreptului de restituire in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 pentru imobile expropriate in perioada regimului comunist in cadrul unor cereri formulate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/ 2001.

Curtea face referire la aceste dispozitii din Legea nr. 33/ 1994, fata de apararea intimatei parate . in acest sens, pentru a arata ca in intreaga legislatie nu exista vreo dispozitie care sa prevada pierderea regimului juridic de bun de domeniu public prin neutilizarea bunului potrivit scopului de utilitate publica declarata la un moment dat, cu exceptia textului legal mentionat si care nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, atata timp cat nu a fost pronuntata hotararea judecatoreasca in acest sens.

Dimpotriva, daca se au in vedere caracterele domeniului public de a fi inalienabil si imprescriptibil, se deduce ca acest caracter se conserva si pierderea lui nu poate avea loc prin simpla trecere a timpului sau prin cauze care nu sunt reglementate expres de lege ( o astfel de cauza reglementata de lege fiind cea prevazuta de art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 )..

Asadar, în cauza prezentă Curtea constată că nu poate identifica până la încheierea contractului nr. 1099/1999 vreun act normativ, vreun act al administrației publice, vreun act al autorităților sau orice altă cauză juridică care să fi putut produce efectul de pierdere a caracterului de domeniu public dobândit de teren prin efectul exproprierii din 1989 coroborat cu dispozițiile art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991.

De aceea, la momentul încheierii contractului nr. 1099/1999 terenul nu poate fi considerat decât că a aparținut domeniului public, deci nu putea face obiectul acestui contract, fiind încălcate dispozițiile art. 963 C.civ. care impun drept conditie de valabilitate a obiectului contractului pe aceea ca bunul sa fie in comert, precum si ale art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 și art. 135 alin. 4 din Constituție referitoare la inalienabilitatea domeniului public. Incalcarea acestor dispozitii legale atrage nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare in discutie in cauza.

In ce priveste dispozitiile Legii nr. 213/ 1998 intrata in vigoare anterior incheierii contractului de vanzare cumparare in discutie, Curtea constata ca aceasta nu aduce modificari rationamentului expus mai sus, ci, dimpotriva, il confirma prin prevederile sale.

Astfel, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/ 1998 prevede ca ”Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

Se constata ca, . discutie nu face parte dintre cele prevazute in art. 135 alin. 4 din Constitutie sau din cele prevazute in anexa la lege si nici dupa natura lui specifica acesta nu este de uz sau de interes public.

Este nefondata, sub acest aspect, sustinerea recurentului ca imobilul in discutie ar fi vizat expres de enumerarea din pct. 1.29 din Anexa la Legea nr. 213/1998, fiind evident ca pe acest teren ( neconstruit ) nu isi desfasoara activitatea una din institutiile la care face referire textul indicat ( de altfel nici proiectul vizat de HG nr. 161/ 1998 nu vizeaza edificarea unui imobil care sa serveasca desfasurarii activitatii specifice recurentului reclamant, ci vizeaza edificarea unui .>

Tribunalul omite insa ca art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/ 1998 face referire nu numai la aceste bunuri, ci si la cele care ”potrivit legii … sunt de uz sau de interes public”. Asadar, textul face referire nu numai la bunuri care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, ci si la bunuri care ”potrivit legii” sunt de un asemenea uz sau interes.

Asadar, acest text reia distinctia dintre bunuri care sunt de uz sau interes public prin chiar natura lor si bunuri care sunt de un asemenea uz sau interes prin afectatiunea lor data prin lege.

Or, in cauza terenul in discutie este un asemenea bun care ”potrivit legii” este de uz si interes public, regim juridic dobandit prin efectul Decretului de expropriere nr. 151/ 1989.

Nu poate fi primita interpretarea propusa de intimata parata . in sensul ca aceasta determinare a uzului sau interesului public putea fi facuta doar prin Constitutie si Legea nr. 213/ 1998, in realitate sintagma ”potrivit legii” vizand orice categorie de norma juridica de declarare a acestui uz sau interes public, dovada fiind ca in contextul Legii nr. 33/ 1994 se reglementeaza ca ”Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București pentru lucrările de interes local”, deci prin alte categorii de acte normative decat legea sau Constitutia.

Iar anterior anului 1989, in timpul regimului comunist, asemenea acte de declarare a utilitatii publice erau decretele de expropriere, cum este cazul Decretului nr. 151/ 1989.

Actul invocat de intimata parata ca facand dovada caracterului privat al proprietatii, anume certificatul de urbanism nr. 197/ 1997 emis de CGMB, nu poate avea relevanta, caci un asemenea certificat de urbanism nu poate face incadrarea unui bun in domeniu public sau privat, ci aceasta se face in raport de dispozitiile legale mentionate mai sus ( Constitutie, Legea nr. 18/ 1991, Legea nr. 213/ 1998 etc. ), iar in ce priveste neinscrierea terenului in discutie in inventarul domeniului public al statului aprobat prin HG nr. 1705/ 2006, aceasta nu poate primi de asemenea nicio semnificatie, inventarul bunurilor din domeniul public nefiind conceput legal, in conditiile Legii nr. 213/ 1998, decat cu caracterul unei evidente, fara sa aiba prin el insusi efectul de declarare a utilitatii publice, ceea ce in mod simetric inseamna ca nici neincluderea unui bun in acest inventar nu semnifica lipsa caracterului de domeniu public, atata timp cat acest caracter este ca atare dobandit .

Mai departe, Curtea constata ca Legea nr. 213/ 1998 nu instituie vreo modalitate de pierdere a regimului de drept public capatat de un anumit bun la un moment dat prin ”neuzul” utilitatii publice care i-a fost dat, dimpotriva, in art. 10 reglementand ca ”Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel.”

Asadar, aceste dispozitii confirma ca regimul juridic de domeniu public se conserva si nu se pierde prin ”neuz”, fiind necesar un act formal al autoritatii competente prin care sa se piarda regimul juridic de domeniu public odata dobandit, nefiind suficienta simpla situatie de fapt a neutilizarii concrete a bunului potrivit scopului de utilitate publica pentru care a fost expropriat.

În ce privește apărările formulate de parati referitoare la faptul că imobilul nu a fost preluat legal de către stat întrucât a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, act normativ evident abuziv, iar ulterior Decretul nr. 151/1989 a contravenit și el Constituției din 1965, fiind o expropriere fără dreaptă și prealabilă despăgubire, sau referitor la faptul ca insusi Decretul nr. 151/ 1989 de expropriere nu este opozabil decat dupa data declasificarii prin HG nr. 517/ 2009, Curtea constată că nu pot primi relevanță în cauză, pentru că în prezenta cauză nu se pune în discuție legalitatea preluării de către stat și restituirea imobilului către fostul proprietar de la care a fost efectuată această preluare abuzivă.

Toate aceste considerente ar fi putut primi relevanță pentru ca imobilul să fie restituit fostului proprietar printr-un act al vreunei autorități, administrativă sau judiciară, . legal reglementate. Neobținându-se însă o asemenea restituire, nefiind emisă o asemenea hotărâre a vreunei autorități statale în sensul nelegalității preluării și restituirii imobilului către fostul proprietar, bunul și-a păstrat regimul juridic ca atare.

Nu poate fi făcută această analiză pe cale incidentală în cauza prezentă pentru a se produce în cauza prezentă acest efect de înlăturare a regimului juridic al imobilului (iar această înlăturare ar trebui făcută și cu efect retroactiv până în anul 1999 pentru a împiedica operarea nulității contractului de vănzare cumpărare încheiat atunci ). Aceasta întrucât există și a existat o legislație specială care să pună în discuție, într-o procedură specială, aceste aspecte și care a prevăzut o anumită modalitate de rezolvare a acestor situații.

Această legislație a fost reprezentată de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 (nu este rolul acestei instanțe să stabilească care dintre aceste două acte normative erau incidente raportat la natura bunului preluat).

Oricum ar fi, analiza la care se referă paratii putea fi făcută în procedura reglementată de aceste acte normative și cu rezultatul acolo stabilit, neputându-se eluda această procedură pentru a se pune în discuție pe cale incidentală, în cauza prezentă.

În ce privește Legea nr. 213/1998, este foarte adevărat că această lege introduce în art. 6 condiționarea apartenenței la proprietatea statului/a unității administrativ teritoriale de respectarea legii la momentul preluării.

Este, în contextul acestor dispoziții, proprietate de stat sau a unității administrativ teritoriale, publică sau privată, doar acel bun care a intrat în proprietatea acestor titulari în mod legal.

Dar, iarăși Curtea constată că această chestiune a dobândirii sau nu a dreptului de proprietate de către stat, cu respectarea legii, nu putea fi pusă în discuție decât în procedurile special reglementate amintite mai sus, care nu pot fi eludate prin discutarea acestor aspecte pe cale incidentală în cauza prezentă.

. a contrario a art. 6 din Legea nr. 213/ 1998 semnifica aceea ca, in masura in care un bun nu a intrat in proprietatea statului in mod valabil, acesta nu a devenit proprietate publica ( pentru simplul motiv ca nu a devenit proprietatea statului ).

Acest text insa trebuie coroborat si cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/ 1998, ca si cu Legea nr. 10/ 2001, decizia data in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si jurisprudenta CEDO in materie.

Or, in contextul acestora, ineficacitatea actelor de preluare nu semnifica aprioric inlaturarea situatiei juridice create prin preluarea de catre statul comunist, ci sunt prevazute legal mecanisme reparatorii care trebuie urmate pentru a pune in discutie aceasta ineficacitate a preluarii si a desfiinta efectele acestei preluari. Aceste mecanisme reparatorii au fost prevazute de Legea nr. 18/ 1991, Legea nr. 10/ 2001 si de Legea nr. 33/ 1994 in materie de expropriere, despre care s-a admis, asa cum am aratat, ca poate fi aplicata in ce priveste art. 35 si cu privire la exproprierile intervenite in perioada regimului comunist.

Numai in cadrul procedurilor instituite prin aceste acte normative putea fi pusa in discutie valabilitatea preluarii de catre stat si se putea obtine declararea acestei nevalabilitati, aceste proceduri speciale neputand fi eludate, asa cum am aratat deja, prin discutarea pe cale incidentala a acestor aspecte in cauza prezenta.

Așa fiind, Curtea în cauza prezentă nu poate considera imobilul decât cu regimul juridic stabilit conform celor de mai sus si sunt inlaturate apararile paratilor referitoare la nevalabilitatea preluarii imobilului de catre stat, atat din perspectiva Decretului nr. 92/ 1950, cat si din perspectiva Decretului nr. 151/ 1989.

În ce privește HG nr. 161/1998, Curtea nu-i dă niciun fel de relevanță în cauză sub aspectul că acest act normativ ar fi determinat utilitatea publică a imobilului, fiind într-adevăr discutabilă natura de interes public a obiectivului vizat de această hotărâre de guvern.

Așa cum am arătat, utilitatea publică a fost câștigată terenului prin Decretul nr. 151/1989 și nu s-a pierdut prin neuz până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

De aceea, faptul intervenției ulterioare a HG nr. 161/1998 (act normativ nepublicat în Monitorul Oficial) și caracterul discutabil al utilității publice al obiectivului vizat de această hotărâre nu influențează natura de domeniul public a terenului.

Numai dacă s-ar fi pus problema că această hotărâre de guvern ar fi fost primul act care era susceptibil să atragă natura de domeniu public asupra terenului, acesta ar fi putut influența lucrurile.

Curtea constata irelevante si sustinerile partilor referitoare la opozabilitatea dreptului statului cu sau fara indeplinirea conditiilor de opozabilitate prevazute de Legea nr. 7/ 1996, in cauza nepunandu-se o problema de opozabilitate, ci una de regim juridic al bunului, iarasi neputandu-se inlatura acest regim juridic de domeniu public prin neinscrierea imobilului in evidentele de publicitate imobiliara, fata de caracterele domeniului public de a fi inalienabil, imprescriptibil si insesizabil .

Chestiunea opozabilitatii nu vizeaza existenta insusi a dreptului si caracterul de domeniu public al bunului, ci intereseaza buna sau reau credinta a partilor care s-au increzut in evidentele de publicitate imobiliara.

În ce privește buna-credință a cumpărătoarei . SRl, Curtea constata ca instantele de fond au retinut ca aceasta a incheiat contractul cu buna credinta, chestiune care priveste situatia de fapt si modul de apreciere a probatoriului si, ca atare, nu poate face obiectul discutiei in recurs, care este reglementat ca o cale de atac pentru motive de nelegalitate, iar Curtea nu înțelege să pună la îndoială niciun moment aceasta buna credinta.

Curtea constata, însă, că atâta timp cât motivul de nulitate a convenției rezidă în aceea că obiectul contractului l-a constituit un bun care nu se afla în comerț, aparținând domeniului public, contractul fiind incheiat asadar cu incalcarea art. 963 C.civ., art. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 și art. 135 alin. 4 din Constituție referitoare la inalienabilitatea domeniului public, precum si art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/ 1998 in forma in vigoare la data incheierii contractului de vanzare cumparare, sanctiunea care intervine este nulitatea absolută și nu poate fi acoperită în niciun fel, nici prin buna-credință a părții și nici prin aplicarea principiului error communis facit jus.

Aceste principii sunt recunoscute de practica judiciara drept cauze de salvgardare a contractului de vanzare cumparare incheiat de catre un neproprietar sau a contractului subsecvent in pofida declararii nulitatii contractului principal, in acest ultim caz tot cu referire la cauza generatoare a nulitatii constand in vanzarea de catre neproprietar ( caci desfiintarea contractului principal conduce contractul subsecvent in situatia de a fi incheiat de catre un neproprietar ). Asadar, aceste principii au incidenta limitata la situatia nulitatii determinata de lipsa calitatii de proprietar a instrainatorului ( situatie incadrata de literatura in diferite cauze de nulitate, inclusiv cauza ilicita ), insa nu au incidenta in situatia altor motive de nulitate proprii actului subsecvent si nulitatii determinata de imprejurarea ca bunul vandut apartine domeniului public, fiind inalienabil, scos din comert.

In cauza, in discutie este nulitatea contractului pentru incalcarea regimul juridic de drept public al proprietatii, reglementat prin lege organica si Constitutie, cauza de nulitate care nu are nicio legatura si nu este influentata in niciun fel de cele doua principii jurispudentiale, iar nu nulitatea contractului pentru lipsa calitatii de proprietar a vanzatoarei Dijonat I., ca urmare a desfiintarii titlului sau de proprietate.

Aceste principii s-ar fi impus a fi analizate si aplicate in masura in care era depasit motivul de nulitate referitor la apartenenta bunului vandut la domeniul public, cand s-ar fi luat spre analiza celelalte motive de nulitate invocate de reclamant in cauza ( printre care cauza ilicita pentru lipsa dreptului de proprietate al vanzatoarei ).

Aceste alte motive de nulitate nu se mai impun insa a fi analizate, odata gasit intemeiat acest prim motiv de nulitate de ordine publica care functioneaza peremptoriu fata de orice alta imprejurare in discutie in cauza.

Nu are nicio relevanta in cauza faptul ca intimata parata . nu a fost parte in cauza care a avut obiect anularea titlului de proprietate al vanzatoarei Dijonat I. si nici hotararea pronuntata in aceasta cauza, caci, repetam, nulitatea contractului de vanzare cumparare in discutie este determinata in mod direct de cauze proprii acestui act, anume de faptul ca acest contract a avut ca obiect un bun inalienabil, aceasta nulitate interveninind independent si indiferent daca titlul vanzatoarei a fost sau nu desfiintat.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constata ca actul de vanzare cumparare in discutie a fost incheiat cu incalcarea art. 963 C.civ., art. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 și art. 135 alin. 4 din Constituție referitoare la inalienabilitatea domeniului public, precum si art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/ 1998 in forma in vigoare la data incheierii contractului de vanzare cumparare, fiind in consecinta lovit de nulitate absoluta, motiv pentru care, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica soluția instanțelor de fond, cu consecința finală a declararii nulitatii contractului încheiat între pârâți.

Văzând dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și în raport de soluția pronunțată în prezentul recurs, va înlătura din decizia recurată obligarea apelantei la cheltuieli de judecată către intimata pârâtă în apel și va obligă pe intimații pârâți la 1.100 lei cheltuieli de judecată către apelantă în apel ( onorariu expertiza platit in apelul precedent – fila 24 dosar apel ).

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul reclamant M. A. Naționale împotriva deciziei civile nr. 244A/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți D. D. și . și intimata intervenientă .,

Modifică decizia recurată nr. 244 A/27.02.2014, astfel:

Admite apelul declarat de apelantul reclamant M. A. Naționale împotriva sentinței civile nr. 7855/03.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

Schimbă în parte sentința apelată nr. 7855/2011, în sensul că:

Admite cererea reclamantului.

Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 1099/15.12.1999 autentificat de Notarul Public Siana L. A. încheiat între pârâți.

Păstrează din sentință mențiunea că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Înlătură din decizia recurată obligarea apelantei la cheltuieli de judecată către intimata pârâtă în apel.

Obligă pe intimații pârâți la 1.100 lei cheltuieli de judecată către apelantă în apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17.02.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. F. G. D. L. M. D. Z.

GREFIER

S. V.

Red. D.F.G.

Tehnored. C.G./ DFG

2 ex./18.03.2015

Jud. apel S. E. P.

C. M. I.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 238/2015. Curtea de Apel...		Anulare act. Decizia nr. 65/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 238/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 65/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 78/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 182/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 87/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI