Obligaţie de a face. Decizia nr. 761/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 761/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 35320/300/2010
Dosar nr._
(681/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.761
Ședința publică de la 23.06.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - I. N. - C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs promovate de recurentul-reclamant I. V. împotriva deciziei civile nr.2007 A din data de 11.12.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. M. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
P. are ca obiect obligație de a face/accesiune.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 09.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat succesiv pronunțarea, la data de 15.06.2015 și respectiv 23.06.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 12.10.2010 sub nr._ , reclamantul I. V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul O. C., constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, teren în suprafață de 200 mp, situat în București, ., sector 2, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcției edificate pe acest teren, ca efect al accesiunii imobiliare.
Ulterior reclamantul a chemat în judecată și pe pârâții B. M. și S. Român.
Prin sentința civilă nr._/2013, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis cererea precizată, formulată de reclamantul I. V. împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 213 m.p. situat în București, ..4, sector 2, teren identificat conform raportului de expertiză topo întocmit de domnul expert tehnic judiciar M. F., prin efectul uzucapiunii de 30 ani; a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției aflate pe terenul de 213 m.p. situat în București, ..4, sector 2, identificată de domnul expert constructor T. P. prin efectul accesiunii imobiliare artificiale și a respins ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva pârâtei B. M..
În motivarea sentinței, s-a arătat în esență, că reclamantul I. V. a dobândit prin actul sub semnătură privată denumit ”chitanță” din data de 09.02.2010 (fila 50), terenul în suprafață de 200 mp situat în București, ., sector 2 și construcția în suprafață de 63 mp compusă din trei camere, hol și bucătărie de la numitul O. C. care la rândul său a cumpărat și deținea imobilul în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat la data de 09.05.1965 cu O. N..
Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că faptul de a nu deține titlul în baza căruia statul a preluat terenul nu poate fi imputat reclamantului și nu îi poate bloca accesul la justiție, având în vedere dispozițiile art. 646 Cod civil, precum și faptul că nu au fost atașate dovezi din care să rezulte că terenul aparține domeniului public al statului. În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea de lungă durată, instanța a reținut că trebuie îndeplinite mai multe condiții.
Potrivit art. 1890 Cod civil, posesorul bunului poate uzucapa dacă a posedat bunul timp de 30 de ani și posesia sa a fost utilă, adică neafectată de vreun viciu. Faptul că posesia a fost utilă se prezumă. Mai mult, nu trebuie ca posesorul care invocă uzucapiunea de lungă durată să fie de bună-credință.
Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății și în același timp o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care a rămas în pasivitate, deși bunul său se afla în posesia altei persoane. Ca mod de dobândire a proprietății uzucapiunea se întemeiază pe faptul posesiei îndelungate a imobilului aflat în circuitul civil, neputându-se aborda acest subiect al uzucapiunii în absența posesiei care, pentru a produce efecte juridice, este necesar să fie exercitată în anumite condiții prevăzute expres de dispozițiile art.1847 Cod civil.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declarațiile martorilor audiați, autorul reclamantului a intrat în posesia terenului în litigiu în anul 1965, posesie continuată și în prezent de către reclamant.
Prima condiție a uzucapiunii este îndeplinită, din momentul încheierii actului sub semnătură privată și până în momentul introducerii acțiunii, trecând o perioada de peste 30 de ani.
Titular de rol fiscal figurează în prezent O. N., cel de la care a dobândit imobilul autorul reclamantului.
Din declarațiile martorilor I. D. și R. I., rezultă că autorul reclamantului și ulterior reclamantul, au posedat terenul pe toată perioada în mod continuu, neîntrerupt, public, pașnic și sub nume de proprietar. Ambii martori au declarat că sunt vecini cu reclamanții, aceștia fiind considerați adevărații proprietari și că nu au observat nici o altă persoană care să vină și să pretindă că ar fi proprietarul terenului.
Referitor la cea de a doua condiție impusă de dispozițiile art. 1890 Cod civil, respectiv posesia utilă, a fost analizată prin raportare la art. 1847 Cod civil, conform căruia posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Astfel, sub aspectul continuității, instanța a reținut din susținerile reclamantului coroborate cu declarațiile martorilor, că posesia nu poate fi considerată viciată dat fiind că bunul a fost stăpânit cu regularitate potrivit naturii sale.
Nu se poate vorbi în speță, nici de întreruperea posesiei, care în realitate nu este un simplu viciu, ci înseamnă însăși absența acesteia.
Întreruperea posesiei implică așadar, o pierdere a acesteia ca urmare a posesiei unui terț pentru o perioadă mai mare de un an sau putând rezulta din cauze de întrerupere naturală sau civilă a uzucapiunii prevăzute de art.1863-1873 Cod civil, ceea ce nu se confirmă în cauza de față.
Cât privește cerința ca posesia să fie netulburată, prin aceasta înțelegându-se, dintr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 1851 Cod civil, acea posesie ce nu se întemeiază pe acte de violență, de asemenea această cerință este îndeplinită.
Potrivit dispozițiilor art. 1847 Cod civil, posesia trebuie să fie publică, adică exercitată în văzul tuturor și sub nume de proprietar, condiție considerată de asemenea îndeplinită prin prisma declarațiilor martorilor audiați.
Joncțiunea posesiilor în temeiul dispozițiilor art. 1860 Cod civil, operează în cazul în care posesiile s-au exercitat de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, deoarece numai într-o asemenea situație are sens unirea posesiilor, nu și în cazul în care, fiind titulara unui drept, o persoană poate oricum să transmită dreptul său fără a fi necesară invocarea uzucapiunii.
Rațiunea excluderii din rândul autorilor, a titularului dreptului real, rezidă în aceea că uzucapiunea constituie o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate și se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul nu se găsește în posesiunea lui.
Or, nu există pasivitate când posesiunea se exercită de proprietar.
Prin urmare, cel care invocă uzucapiunea poate uni posesiunea exercitată de el cu aceea exercitată de autorul său, înțelegându-se prin autor numai persoana care la fel ca cel care invocă uzucapiunea, nu este titulară a dreptului real.
În speță, O. C., autorul reclamantului, nu a fost proprietarul terenului asupra căruia se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, ca urmare a joncțiunii posesiilor, la dosar nefiind atașate dovezi în acest sens.
Rezultă prin urmare că sunt îndeplinite dispozițiile art.1890 și art.1847 Cod civil, reclamantul și autorul său exercitând o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra terenului identificat conform raportului de expertiză topo întocmit de expert tehnic judiciar M. F..
În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară, instanța a reținut că a fost identificată în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții întocmit de domnul expert T. P..
Potrivit art. 492 Cod civil, orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră. În cazul de față, reclamantul, prin constatarea uzucapiunii, a devenit proprietar al terenul în cauză în mod retroactiv.
Instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată împotriva pârâtei B. Mihael, având în vedere că nu au fost atașate la dosar dovezi din care să rezulte că aceasta ar avea calitatea de proprietar al terenului în litigiu, uzucapiunea reprezentând așa cum s-a arătat, un mod originar de dobândire a proprietății și în același timp, o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care a rămas în pasivitate deși bunul său se afla în posesia altei persoane.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea acestuia, în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale a Statului Român și în subsidiar, desființarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiate.
În motivarea apelului, s-a arătat în esență, că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
1. S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic, însă potrivit art. 680 Cod civil, în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
Or, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, statul este reprezentat de Direcțiile Finanțelor Publice potrivit art.5 alin. 8 din HG nr. 731/2007.
Mai mult decât atât, în măsura în care nici o persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren, prin efectul dispozițiilor art. 26 alin.1 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, bunul imobil se regăsește în patrimoniul și administrarea Municipiului București.
Așadar, interesele Statului Român nu pot fi reprezentate în speță de Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză.
În ceea ce privește construcția cu atât mai mult nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991, precum și dispozițiile art. 488-492 Cod civil.
2. Dacă se va trece peste această excepție, se arată că pentru a-și produce efectele, uzucapiunea presupune și exercitarea unei posesii utile, adică neviciate, respectiv o posesie publică, pașnică, neîntreruptă, sub nume de proprietar și neechivocă.
În consecință, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1990, având în vedere că anterior bunul era proprietate publică și proprietatea era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.
Prin decizia civilă nr.2007 A/11.12.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile pe care a schimbat-o în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă și a menținut celelalte dispoziții privitoare la respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâta B. M. și la cheltuielile de judecată.
Analizând actele existente la dosarul cauzei, precum și hotărârea instanței de fond, din perspectiva motivelor de apel formulate, tribunalul a apreciat că apelul formulat este fondat pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reținut că reclamantul I. V. a dobândit prin actul sub semnătură privată denumit ”chitanță” din data de 09.02.2010 (fila 50), terenul în suprafață de 200 mp situat în București, ., sector 2 și construcția în suprafață de 63 mp compusă din trei camere, hol și bucătărie de la numitul O. C. care la rândul său, deținea imobilul în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat la data de 09.05.1965 cu O. N..
Tribunalul a reținut că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietarii întemeiat pe faptul posesiei în termenul prevăzut de lege, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul sau în mâna altei persoane.
Prin urmare, acțiunea civilă formulată de posesorul reclamant, pe acest temei, trebuie îndreptată împotriva vechiului proprietar care are calitate procesual pasivă în cauză.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății care, într-o astfel de acțiune, este întotdeauna fostul proprietar al imobilului în privința căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Or, în speța dedusă judecății, din probele administrate în cauză, reclamantul nu a făcut dovada că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu este pârâtul S. Român, nu s-a depus vreun titlu de proprietate al pârâtului asupra terenului în litigiu și în nici unul dintre înscrisurile depuse la dosar, nu figurează pârâtul în calitate de proprietar al imobilului, astfel încât instanța nu putea pronunța o hotărâre prin care să se constate dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al prescripției achizitive și asupra construcției prin accesiune.
Potrivit prevederilor art.680 cod civil în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Ca atare, vacanța succesorală presupune trecerea în proprietatea statului a averii succesorale rămase de pe urma unei persoane decedate fără moștenitori legali sau/și testamentari, or, deși existând astfel de moștenitori, aceștia nu au înțeles să își exercite dreptul de opțiune succesorală în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, prevăzut de art.700 Cod Civil.
În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că pârâtul S. Român nu are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamant și pârât nu există un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
Reclamantul a afirmat că terenul a aparținut lui H. M. care l-a dobândit la rândul său de la G. Tisescu prin actul de vânzare-cumpărare nr.6334/1948 (fila 29), or nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al lui G. Tisescu asupra imobilului și nici dovada decesului acesteia fără moștenitori, astfel încât statul român nu poate fi considerat titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.
Altfel spus S. Român ar putea avea calitate procesuală pasivă doar dacă a moștenit bunul respectiv, care era inclus în masa succesorală lăsată de către defunct, ipoteză ce nu se găsește în speța dedusă judecății.
De remarcat că reclamantul pretinde că a cumpărat de la O. C., care la rândul său a cumpărat de la O. N., ulterior a revenit și a arătat că O. C. a cumpărat de la H. M. care este decedat și moștenit de pârâta B. M., iar H. M. a cumpărat de la G. Tisescu.
Prin urmare, S. Român ar putea avea calitate procesuală pasivă doar dacă a moștenit bunul respectiv de la G. Tisescu și dacă s-ar fi constatat vacanța succesorală a acesteia.
Mai mult decât atât, dacă proprietarul terenului ar fi fost B. M. fostă H., nu se justifică în cauză calitatea procesuală a Statului Român, din moment ce bunul ar fi în proprietatea privată a unei persoane fizice, însă acțiunea a fost respinsă la fond împotriva acestei pârâte, iar reclamantul nu a declarat apel.
În concluzie, pentru motivele sus menționate, tribunalul a apreciat că apelul formulat este fondat, motiv pentru care l-a admis, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul I. V., criticând-o ca fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul – reclamant arată că în mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând acțiunea formulată de reclamantul recurent lonescu V. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesual pasivă.
Calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
Particularizând pentru ipoteza acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii în sistemul Codului civil de la 1864, aplicabil în speță, legitimarea procesual pasivă aparține proprietarului nediligent al bunului ce a permis exercitarea de către o altă persoană, a unei posesii utile asupra bunului un timp îndelungat, dată fiind dubla natură juridică a uzucapiunii, atât ca mod de dobândire a unui drept real, cât și de sancțiune. S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a figurat în cauză, pentru constatarea vreunei succesiuni vacante cum în mod greșit a apreciat și a interpretat instanța de apel, ci urmare a existenței la dosarul fiscal al imobilului a unei mențiuni că imobilul, respectiv terenul, ar fi intrat în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr.397/1986 (fila 10 dosar fiscal). În aceste condiții, reclamantul a chemat în judecată și S. Român ca titular al dreptului de proprietate.
În aceste condiții, statul este titular al dreptului de proprietate publică (art. 136 alin 2 din Constituția României), precum și al dreptului de proprietate privată art. 6 din Legea nr.18/1991 republicată, art. 4 din Legea nr.213/1998 și Legea nr.215/2001.
În situația în care statul este titular al dreptului de proprietate, fie publică, fie privată, acesta este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în acest sens dispunând art. 3 alin.1 pct. 56 din HG nr.208/2005. Potrivit acestuia, Ministerul Finanțelor Publice are ca atribuție reprezentarea statului ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor de judecată, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit în nume propriu în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Reprezentarea statului de către Ministerul Finanțelor Publice are loc în puterea art. 12 alin. 5 din Legea nr.213/1998 și în litigiile privitoare la dreptul de administrare și dreptul de proprietate asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al statului. Pârâtul a formulat întâmpinare cu motivarea că în succesiunile vacante, calitate procesual pasivă ar avea DGRFPB, fără a observa că în speță S. Român nu a avut calitate procesual pasivă pe vacanța succesorală, (de altfel reclamantul nici nu a avut un asemenea capăt de cerere) ci în calitate de prezumtiv proprietar al imobilului față de mențiunea existentă la dosarul cauzei, tocmai pentru a se edifica pe deplin calitatea procesual pasivă în cauză. Or, tocmai pe acest aspect pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu a depus nici o dovadă cu privire la calitatea sa de proprietar, înțelegând să invoce lipsa calității procesual pasive, dar prin prisma succesiunilor vacante respectiv a art. 5 și 8 din HG nr.731/4.07.2007.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că bunul poate face obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât nu face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale pentru a avea regim de bun inalienabil și imprescriptibil, nefiind făcută vreo dovadă a inventarierii sale cu acest titlu, potrivit Legii nr.213/1998, aspect ce reiese din relațiile comunicate de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu.
Din dispozițiile art. 1845 Cod civil, aplicabile în speță, prescripția achizitivă curge chiar și împotriva domeniului privat al statului, unităților administrative și a altor persoane de interes public.
Instanța de apel își motivează soluția pe faptul că reclamantul nu ar fi făcut dovada că adevăratul proprietar al imobilului ar fi statul român. Este adevărat că la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada titlului în baza căruia statul a preluat terenul (cu excepția acestei mențiuni aflate la dosarul fiscal al imobilului), însă acest lucru nu poate fi imputat reclamantului. Reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu și cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de referatul de la fila 10 din dosarul fiscal transmis de Administrația sector 2 Direcția de impozite și taxe, privind faptul că imobilul proprietatea lui O. N. a fost expropriat în baza prevederilor Decretului nr.397/1986.
Faptul că anterior O. N., autorul reclamantului, a cumpărat cu chitanța sub semnătură privată de la numitul H. M., imobilul, care la rândul său, îl dobândise de la G. Tisescu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6344/1948, nu prezintă nici o relevanță din punct de vedere al calității procesual pasive din moment ce imobilul a fost expropriat, deoarece cererea se judeca în contradictoriu cu proprietarul de la momentul formulării cererii și nu cu proprietarii anteriori. Or, la momentul formulării cererii nici H. M., nici Gerorgeta Tisescu și nici B. M. nu mai aveau calitatea de proprietar, urmare decretului de expropriere.
Recurentul – reclamant solicită să se constate că instanța de apel a pronunțat o hotărâre neîntemeiată și dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și rejudecând pricina, să fie admis recursul, să fie modificată în tot hotărârea instanței de apel în sensul respingerii excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință, să fie respins apelul și menținută hotărârea instanței de fond ca fiind temeinică și legală; în subsidiar, dacă se va considera că nu s-au administrat suficiente probatorii cu privire la situația juridică a imobilului în prezent și a calității procesual pasive, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Solicită să se ia act ca recurentul reclamant I. V. nu solicită cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea observă că potrivit art. 109 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii de față, se reține că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acțiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
În ce privește constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcții prin accesiune, calitatea procesuală pasivă poate aparține în asemenea situații fostului proprietar al terenului, care ar putea invoca faptul că este cel ce a edificat-o și, implicit, calitatea de proprietar asupra acesteia. Curtea are în acest sens în vedere pornind de la dispozițiile art. 488 Cod civil, faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important. În temeiul art. 482 Cod civil, proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se unește sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietății asupra acestui din urmă bun.
2. Cu toate acestea, referitor la titularul actual al dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea are în vedere că, într-adevăr, dacă dreptul în discuție a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. În ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un mod derivat, și anume printr-un act juridic translativ de proprietate (inclusiv un act normativ sau unul administrativ), dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 Cod civil, producerea înscrisului, de regulă autentic, care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate.
i. Din această perspectivă, statuările instanței de apel relative lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului - pârât sunt legale, judicios realizate, atât timp cât aceasta a reținut în cadrul situației de fapt, de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, potrivit art. 304 al.1 Cod Procedură Civilă, împrejurarea că „în speța dedusă judecății, din probele administrate în cauză, reclamantul nu a făcut dovada că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu este pârâtul S. Român, nu s-a depus vreun titlu de proprietate al pârâtului asupra terenului în litigiu și în nici unul dintre înscrisurile depuse la dosar, nu figurează pârâtul în calitate de proprietar al imobilului”, aserțiune evident valabilă, și în privința probei reprezentate de referatul nr._/88/_ existent în dosarul fiscal al imobilului (fila 10 dosar fond) pe care recurentul își justifică atribuirea către intimatul pârât, a calității procesuale în discuție.
Cu alte cuvinte, raportat la situația de fapt reținută definitiv de către instanța devolutivă a apelului, în lipsa administrării altor probe noi în recurs, Curtea prezentă nu poate constata decât corecta aplicare de către tribunal, a normelor juridice incidente în cauză, cu consecința legalității soluției pronunțate de acesta.
ii. Chiar dacă, ignorând statuările evocate ale tribunalului, care au fundamentat decizia emisă, am pleca în silogismul juridic al cauzei prezente, de la premisa faptică invocată de recurent, respectiv cea a preluării imobilului, de către statul comunist, în temeiul Decretului nr. 397/01.12.1986 enunțat în cuprinsul referatului enunțat, Curtea ar constata că și în această ipoteză, finalitatea dorită de recurent, pe planul procesual subiectiv al cauzei, nu rezultă.
Astfel, potrivit art.36 al.1 (vechiul art. 35 al.1) din Legea nr. 18/1991 modificată, care a intrat în forma primară în vigoare la data de 20.02.1991, „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26”.
Întrucât în cauză, potrivit adresei nr._/8961/17.06.2013 a Direcției Patrimoniu a Primăriei Municipiului București (fila 160 dosar fond), imobilul în litigiu figurează cel puțin parțial, ca aparținând domeniului public al Municipiului București, domeniu care potrivit art.10, art.23 și art.77 din Legea nr.215/2001 a administrației publice, este administrat de autoritățile administrației publice deservite de primărie, aceste texte fiind corelative vechilor dispoziții abrogate în prezent, însă aplicabile la data intrării în vigoare a legii fondului funciar, ale art.2 și art. 14 din Legea nr. 5 din 19 iulie 1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 20.07.1990, care atestau administrarea bunurilor unității administrativ-teritoriale inclusiv de către primării, Curtea ar aprecia că principiul evocat de art. 36 din Legea fondului funciar, ar fi pe deplin aplicabil și în cazul particular al acestui imobil, cu efectul juridic al conchiderii că la momentul intrării în vigoare a legii funciare, terenul preluat de către stat, a trecut ope legis, în proprietatea unității administrativ – teritoriale a Municipiului București.
Întrucât așa cum însuși recurentul menționa în cadrul motivelor sale de recurs, sintagma „titularul actual al dreptului de proprietate” căruia i se opune uzucapiunea, vizează ca și punct temporal de referință, data introducerii cererii de uzucapiune, Curtea ar observa că și în ipoteza invocată de recurent, analizată anterior, calitate procesuală pasivă nu ar avea intimatul – pârât, ci succesorul său, intimatul pârât nefiind decât un autor, relativ comparativ situației juridice a recurentului însuși ce reprezintă și dumnealui un succesor al autorilor săi cu care înțelege să își joncționeze posesiile.
Așadar, nici dacă s-ar porni de la ipoteza preluării imobilului de către stat, în 1986, nu s-ar configura calitatea procesuală pasivă a acestuia, în prezentul litigiu.
iii. De asemenea, se mai reține că dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea bunuri poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.
Se impune totodată, în cadrul algoritmului juridic de identificare a pârâtului cu legitimare procesuală pasivă în cauză, aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.
Or, în cauza de față, nu există nici o rațiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes național și deci, proprietatea ar aparține Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu unității administrativ-teritoriale.
Din perspectiva tuturor acestor considerente, Curtea apreciază că în cauză, intimatul pârât Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă, convergent deci, raționamentului juridic și concluziei instanței devolutive a apelului, pe care Curtea și le însușește pe deplin, dată fiind rigoarea lor juridică.
Pentru ansamblul acestor argumente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul reclamant, ca nefondat, reținând faptul că hotărârea instanței de apel este legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că recurentul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant I. V. împotriva deciziei civile nr.2007 A din data de 11.12.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. M. și S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Ia act că recurentul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N.-C. I.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./TB-S.4 - I.Târțău; E. A.
Jud.S.2 – M.P.
| ← Cereri. Decizia nr. 344/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 752/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
