Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 431/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 431/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 14586/303/2011
Dosar nr._/302/2011
(2379/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 431
Ședința publică de la 2.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul pârât M. N., împotriva deciziei civile nr.1126 A din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. N..
P. are ca obiect – partaj bunuri comune.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 26.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 2.04.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07.07.2011, pe rolul Judecătoriei Sector 6 București – Secția Civilă, sub nr._ , reclamanta M. N. a chemat în judecată pârâtul M. N., solicitând instanței ca prin hotărârea care o va pronunța să dispună partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei dintre părți.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând la rândul său partajarea bunurilor comune.
Prin încheierea de admitere în principiu pronunțată de Judecătoria Sector 6 București la data de 02.02.2012 (filele 142-145) s-au admis în principiu, în parte, cererea principală și cererea reconvențională, s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, printr-o cotă de contribuție de 30% pentru reclamanta-pârâtă și 70% pentru pârâtul-reclamant, următoarele bunuri: imobil - . în București, ..6, ., parter, sector 6; autoturism Opel Astra cu nr. de înmatriculare_ ; autoturism Dacia berlină cu nr. de înmatriculare_ ; bunurile mobile enumerate de reclamanta-pârâtă în cererea principală (mobilier, obiecte electrocasnice și de uz gospodăresc, laptop, bijuterii din aur - o brățară și 4 inele); s-a constatat că pârâtul-reclamant are un drept de creanță asupra reclamantei-pârâte reprezentând 30% din împrumuturile contractate de soți împreună și restituite de pârâtul-reclamant după separarea în fapt (credit BCR), prime de asigurare a bunurilor comune și impozite privind bunurile comune; prin aceeași încheiere s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a dreptului de creanță, reprezentând rest de împrumut contractat pentru achiziționarea autoturismului (1100 euro) și CAR contractat de pârâtul-reclamant.
Prin sentința civilă nr.7901/27.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sector 6 București - Secția Civilă în dosarul nr._ , s-a admis în parte cererea principală, privind pe reclamanta-pârâtă M. N., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant M. N.; s-a admis admite în parte cererea reconvențională, formulată de pârâtul – reclamant M. N. în contradictoriu cu reclamanta – pârâtă M. N.; s-a constatat că valoarea masei partajabile este de 234,920,88 lei; s-a constatat că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului-reclamant și în sarcina reclamantei-pârâte este de 764,47 USD (echivalent a 2.685,66 lei) și 385,95 lei; s-a dispus sistarea devălmășiei; s-a atribuit totalitatea bunurilor către pârâtul-reclamant; a fost obligat pârâtul-reclamant la sultă către reclamanta-pârâtă în valoare de 70.476,26 lei; a fost compensată parțial sulta cu dreptul de creanță, rămânând de achitat diferența de sultă în valoare de 67.404,65 lei; s-a fixat termen de plată a sultei – 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii și au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a arătat că, în cauză, considerentele pentru care a reținut cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune și a stabilit componența masei partajabile au fost expuse în încheierea de admitere în principiu sus menționată.
În vederea stabilirii valorii bunurilor reținute ca făcând parte din masa partajabilă, în cauză au fost efectuate expertizele tehnice construcții civile (expert tehnic C. M. - raport de expertiză, aflat la filele 234-239, prețuitoare bunuri mobile (expert tehnic M. M. - raport de expertiză aflat la filele 181 - 233) și auto (expert tehnic B. A. - raport de expertiză aflat la filele 240-244) care au concluzionat următoarele:
- valoarea de circulație a bunului imobil este de 47.900 euro, în echivalent lei 210.969 lei;
- valoarea bunurilor mobile ce fac parte din masa partajabilă este de 10.220,88 lei;
- valoarea de circulație a celor două autoturisme este de 11.555 lei pentru autoturismul Opel Astra și de 2.176 lei pentru autoturismul Dacia Berlina.
Constatând că în cauză au fost lămurite aspectele referitore la compunerea masei partajabile, la contribuția părților privind achiziționarea bunurilor comune, la valoarea bunurilor reținute ca făcând parte din masa partajabilă și că ambele părți au solicitat atribuirea tuturor bunurilor în lotul pârâtului-reclamant instanța a admis în parte cererea principală și a admis în parte cererea reconvențională, a constatat că valoarea masei partajabile este de 234.920,88 lei și a constat că valoarea cotei de 30 % corespunzătoare dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte este de 70.476,26 lei;
Față de înscrisurile aflate la dosar instanța a reținut că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului-reclamant și în sarcina reclamantei-pârâte este de 764,47 USD (echivalent a 2.685,66 lei) și 385,95 lei.
Față de învoiala părților referitoare la sistarea devălmășiei în modalitatea atribuirii întregii mase partajabilă către pârâtul-reclamant și stabilirea unei sulte în favoarea reclamantei-pârâte, instanța, reținând dispozițiile art. 673/4, a dispus sistarea devălmășiei în modalitatea propusă de ambele părți, prin atribuirea bunurilor în lotul pârâtului-reclamant, fiind obligat la plata unei sulte către reclamanta-pârâtă, în cuantum de 70.476,26 lei (corespunzător cotei de contribuție de 30%), în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Reținând că prin recunoașterea dreptului de creanță și prin stabilirea sultei, părțile se află în situația de a-și datora reciproc sume de bani, instanța a compensat parțial sulta cu dreptul de creanță, rămânând de achitat diferența de sultă în valoare de 67.404,65 lei.
Față de soluția admiterii în parte a ambelor cereri instanța a compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel M. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește pasivul comunității de bunuri, s-a apreciat că prima instanța a greșit reținând ca fiind datorie . de părți la BCR (pentru achiziționarea imobilului) și respectiv taxele și impozitele achitate pentru bunuri proprietate comună.
S-a făcut dovada faptului că împrumutul CAR contractat de către pârât, de la unitatea unde lucra, a fost destinat nevoilor obișnuite ale căsătoriei ceea ce face ca împrumutul să reprezinte o datorie comună, datorie ce urmează a fi suportată de ambele părți.
Din actele depuse la dosar rezultă faptul că împrumutul CAR a fost acordat pe numele pârâtului în luna iunie 2010, iar despărțirea în fapt a părților s-a produs în luna august 2010. Este de necontestat faptul ca banii au intrat în patrimoniul comun al părților, din acești bani s-a plătit o datorie comună și restul a fost folosit în familie. Martorul P. M. C. arată în declarația dată la instant, faptul că a aflat de împrumutul CAR de la pârât și destinația banilor din împrumut, iar părțile s-au despărțit în august 2010. Faptul ca reclamanta - pârâta a plecat din domiciliul comun în august 2010 rezultă, atât din declarația martorului sus indicat, cât și din adeverința emisă de Asociația de proprietari și din referatul de anchetă socială, aceste probe confirmând faptul că suma împrumutată pe numele pârâtului a avut ca și destinație nevoile obișnuite ale căsătoriei și se impune ca suma împrumutată de la CAR sa fie inclusă în pasivul comunității, urmând a fi partajată conform cotelor stabilite de instanță.
Instanța a apreciat că datoriile comune ale părților nu pot face obiectul partajului de bunuri comune, astfel încât obligațiile părților au rămas a fi stinse în viitor în măsura și modul în care au fost contractate.
Dispoziția instanței creează un dezechilibru valoric și conduce în mod cert la o îmbogățire fără just temei a reclamantei pârâte. Câtă vreme atât creditul BCR, cât și împrumutul CAR îl are ca titular pe pârâtul reclamant, acesta este obligat să achite până la finalizarea contractelor sumele din împrumut, împrumuturile au folosit ambelor părți, astfel încât și obligația restituirii trebuie să fie în sarcina ambelor părți.
Pârâtului reclamant i-a fost atribuit în proprietate bunul imobil grevat de ipotecă pentru creditul acordat. Interesul acestuia de a plătii ratele creditului este cât se poate de evident, însă reclamanta pârâta nu are niciun interes sa achite ratele creditului devreme ce își va primi sulta legala, degrevându-se astfel de orice obligație contractuala obligațiile asumate prin contractul de credit fiind indivizibile). Același raționament este valabil și pentru împrumutul CAR care a fost achitat doar de pârât.
În aceste condiții, instanța care a atribuit pârâtului bunul imobil trebuia să îi atribuie acestuia și datoria . până la finalizarea creditului), iar reclamanta pârâta sa fie obligată să îi achite pârâtului partea corespunzătoare cotei sale din datoria comună (30% din suma restanta de 1125,63 $).
Raționamentul instanței, greșit în aprecierea apelantului pârât reclamant, nu soluționează definitiv problema partajului dintre părți, ci creează premizele unor noi acțiuni pentru recuperarea ratelor ce se vor achita după soluționarea definitivă a partajului.
3. Maniera de compensare a cheltuielilor de judecata nu este corectă. Pârâtul reclamant a solicitat desocotirea cheltuielilor de judecată făcute de fiecare parte și instanța sa oblige părțile la plata diferenței după compensare. Fiind în situația prevăzută de art. 276 Cod procedura civila, când pretențiile părților au fost încuviințate numai în parte, instanța era datoare sa stabilească în ce măsura va dispune obligarea la cheltuieli de judecata.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe civile a declarat apel motivat și reclamanta-pârâta M. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în conformitate cu dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, solicitând în conformitate cu dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile nr.7901 din data de 27.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, în susnumitul dosar, în ceea ce privește contribuția soților la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, ca fiind nelegală și netemeinică, urmând a se constata o cota de contribuție egală de 50% pentru fiecare soț.
În mod netemeinic, instanța de fond a stabilit ca foștii soți M., au dobândit în timpul căsătoriei, bunuri mobile și imobile în cota procentuală de contribuție, diferențiată, de 70% pentru soțul intimat-apelant-pârât-reclamant și de 30% pentru apelanta-reclamanta-pârâta.
Dacă, în ceea ce privește stabilirea componenței masei partajabile, părțile au avut aceeași poziție, iar instanța de fond a reținut în mod corect aceasta componență, nu în aceeași modalitate a procedat și raționat instanța, în ceea ce privește participarea soților la dobândirea bunurilor comune.
Stabilirea unei cote diferențiate de participare a soților la dobândirea bunurilor comune, trebuie să plece de la prezumția absolută și irefragabilă a existenței unei cote de participare egală a ambilor soți, de 50%, pentru fiecare dintre aceștia.
Răsturnarea acestei prezumții și probarea ei, trebuie să fie făcută cu necesitate, în mod temeinic și credibil, de către partea ce a invocat și susținut o altă cota de participare la dobândirea bunurilor ce aparțin comunității devălmașe a soților. În aceste condiții apreciază apelanta că, intimatul-apelant nu a făcut dovada necesară răsturnării prezumției absolute a existentei devălmășiei, în privința bunurilor comune realizate în timpul căsătoriei lor.
Argumentele intimatului-apelant în solicitarea sa, formulată prin cererea reconvențională, bazate în principal, pe existența unor venituri salariale duble sau chiar triple, față de cele ale apelantei-intimate, dar și pe suportul material primit de la mama sa și pe implicarea în gospodăria familiei sale, au fost acceptate de instanța de fond, doar în parte.
Astfel, au fost respinse ca nedovedite, susținerile intimatului-apelant, privind aceste două ultime argumentări pentru stabilirea unei cote de participare majoritare, în procent de 70%, la dobândirea bunurilor comune, cu motivarea ca sumele pretinse de intimat, ca reprezentând aport suplimentar la formarea bugetului familiei (3000 $ de la mama acestuia și pensia lunara a acesteia, încasata în temeiul unui mandat, de către intimat) nu s-a putut stabili cu ce titlu, ar fi putut intra în patrimoniul comun al soților.
Modalitatea de apreciere a instanței de fond, în ceea ce privește veniturile salariale ale intimatului-apelant, ca fiind net superioare, fata de cele ale apelantei, ca unic criteriu de stabilire a unei cote de participare de 70% a soțului, la constituirea patrimoniului comun al soților M., este total nelegala.
Contribuția soților la dobândirea masei partajabile nu se poate stabili doar prin raportare exclusiv financiară ori prin compararea milimetrică a veniturilor și a sumelor investite de părți pentru achiziționarea fiecărui bun, ci și prin evaluarea contribuției nepatrimoniale. Jurisprudența a reținut contribuția soției fără loc de munca, asupra masei partajabile, avându-se în vedere exclusiv munca acesteia în gospodărie și creșterea și îngrijirea copiilor.
Ceea ce nu a reținut instanța de fond, deși era de reținut chiar dacă „expresis verbis” nu s-a făcut vorbire despre aceste aspecte, care au fost implicit probate în acțiunea de divorț, sunt următoarele situații, care ar fi putut și trebuie să fie, criterii de reținere și stabilire a unei cote egale, de 1/2, la dobândirea bunurilor comune a soților M..
Astfel, în perioada anilor 2004-2006, apelanta a stat acasă cu copilul minor al părților și evident îngrijirea și supravegherea acestuia s-a făcut exclusiv de mamă. Acesta a și fost scopul întreruperii activității profesionale a apelantei-intimate, timp de 2 ani.
În perioada anilor 2004-2008 și 2008-2010, intimatul-apelant a urmat, timp de 4 ani cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport, cursuri de zi și timp de 2 ani a urmat un masterat în același domeniu. În aceeași perioadă intimatul-apelant a avut și serviciu, fiind salariat al UM_ București. Față de preocupările sale (serviciu, facultate și masterat) pe perioada celor 6 ani (2004-2010) timpul material care ar fi putut efectiv să-i rămână liber și la dispoziție pentru implicarea sa în susținerea problemelor zilnice ale gospodăriei comune, chiar dacă ar fi dorit acest lucru, era atât de puțin, încât nici nu ar mai fi trebuit să fie avut în vedere de instanța de fond, ca și criteriu în stabilirea cotei sale aferente de 70% la dobândirea bunurilor comune. Astfel, dacă se ia în calcul durata căsătoriei părților, aceasta poate fi fragmentată în 3 perioade: până la nașterea copilului (1998-2004 de 6 ani), după nașterea copilului (2004-2006 de 2 ani) și după expirarea perioadei de 2 ani de întrerupere a activității profesionale a apelantei, pentru îngrijirea copilului minor (2006-2010 de 4 ani). Se mai pot desprinde eventual, 2 perioade mai mari, de 6 ani, în cei 12 ani ai căsătoriei părților, 1998-2004 și 2004-2010. În prima perioada de la căsătorie și până la nașterea copilului, apelanta a fost salariată și a adus venituri în gospodărie, pe lângă implicarea sa efectivă, prin munca depusă în gospodăria comună, iar în cea de-a doua perioada, care include și perioada de 2 ani pentru îngrijirea copilului minor (2004-2006), dar spre sfârșitul ei, între anii 2008-2010, apelanta a avut chiar 2 servicii, tocmai pentru a aduce un supliment de venituri în gospodăria comună. Spre deosebire de apelanta-intimată, în această ultimă perioada (2008-2010) intimatul-apelant având atât serviciu, dar și cursuri de zi la masterat, nu s-a mai putut implica în gospodăria comună, ale cărei sarcini au fost preluate în totalitate de apelantă.
Prin aceste susțineri, apelanta nu încearcă să probeze o cotă superioară de contribuție la dobândirea bunurilor comune, ci doar să probeze și să răstoarne argumentarea falsă a instanței de fond, atunci când a stabilit o altă cotă, superioară și în favoarea intimatului-apelant, de participare la bugetul familiei.
Faptul că din punct de vedere matematic, intimatul-apelant a avut venituri salariale superioare celor ale apelantei-intimate, nu poate conduce automat la stabilirea unei cote de participare a acestuia la dobândirea bunurilor imobile și mobile, ce aparțin comunității devălmașe, de 70%. Rațiunea practicii judecătorești atunci când a stabilit drepturi egale asupra dobândirii bunurilor comune ale soților, a soției-femeie casnică, a fost echivalarea muncii sale în gospodărie, prin acordarea acestei activități unei valori productive, echivalentă cu aceea a existenței unui salariu.
Chiar și în perioada de 2 ani (2004-2006) când apelanta a stat acasă pentru îngrijirea copilului minor, aceasta a adus venituri, prin încasarea indemnizației lunare și evident a fost și "femeie casnică", întrucât ar fi aberant de susținut și chiar de reținut, că apelanta a stat acasă, nu a făcut nimic și și-a așteptat soțul, sa se întoarcă de la serviciu, pentru a se ocupa de treburile gospodăriei comune (spălat, călcat, gătit, curățenie s.a.)
În drept, au fost invocate art. 282 și următoarele și art. 296 C.pr.civilă.
Prin decizia civilă nr.1126 A din 15.11.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă pârâtă și a respins apelul formulat de apelantul pârât reclamant ca nefondat. A schimbat, în parte, încheierea pronunțată la data de 02.02.2012 și sentința civilă apelată, în sensul că a constatat contribuția părților la dobândirea bunurilor comune ca fiind de 50% pentru fiecare parte, a constatat că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului reclamant și în sarcina reclamantei pârâte este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, după separarea în fapt și până la data pronunțării sentinței apelate, respectiv suma în cuantum de 1279,12 USD (în echivalent 4.221,09 lei) și 585,25 lei, în total 4.806,34 lei și a obligat pârâtul reclamant la plata sumei în cuantum de 117.460,44 lei cu titlu de sultă către reclamanta pârâtă.
Prin aceeași decizie a compensat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 4.806,34 lei, astfel încât în final pârâtul reclamant achită reclamantei pârâte sulta în cuantum de 112.654,1 lei., a menținut restul dispozițiilor încheierii pronunțate la data de 02.02.2012 și ale sentinței civile apelate, a constatat că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului reclamant și în sarcina reclamantei pârâte este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, după data pronunțării sentinței apelate și până la data pronunțării prezentei decizii, respectiv suma în cuantum de 562,81 USD (în echivalent 1.857,27 lei) și 295,5 lei, în total 2.152,78 lei, a compensat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 2.152,78 lei, astfel încât în final pârâtul reclamant achită reclamantei pârâte sulta în cuantum de 110.501,32 lei, a compensat cheltuielile de judecată și, pe cale de consecință a dat în debit pe apelantul pârât reclamant cu suma în cuantum de 6.136 lei, iar pe apelanta reclamantă pârâtă cu suma în cuantum de 539,9 lei, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de fiecare parte și a cărei plată a fost eșalonată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la prima critică a apelantului pârât reclamant, referitoare la aprecierea asupra capătului de cerere reconvențională vizând reținerea în masa bunurilor de împărțit și a pasivului, constând în sumele rămase de achitat din CAR-ul contractat de pârâtul reclamant în timpul căsătoriei cu reclamanta pârâtă, că, în mod corect, nu a putut fi apreciat ca având caracter de datorie comună suma obținută prin convenția menționată, în condițiile în care legea prezumă caracterul personal al datoriilor soților și reglementează cu caracter de excepție, limitativ, datoriile lor comune, prin art. 32 lit. a – d din C.fam. În această ordine de idei, completând motivarea instanței de fond, se subliniază că, acela care pretinde că o datorie este comună, are sarcina de a proba că aceasta se încadrează în categoriile menționate. În speță, afirmațiile pârâtului reclamant în acest sens nu sunt susținute de alte probe, din înscrisurile atașate la dosar rezultând încheierea CAR-ului de către acesta, iar declarația martorului audiat în cauză la propunerea sa, cum de altfel susține în cererea de apel și pârâtul reclamant, a avut ca sursă ceea ce a aflat de la parte. Nici împrejurarea că suma obținută prin convenția în analiză a fost necesară pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, și care astfel ar fi putut conduce la probarea caracterului acestei sume, nu poate fi reținută ca fiind probată, deoarece, așa cum s-a arătat depoziția martorului nu poate contura o astfel de concluzie.
În continuarea acestui raționament, privind critica adusă de apelantul pârât reclamant încheierii pronunțate la data de 02.02.2012 și sentinței civile nr.7901/27.09.2012, referitor la modul greșit de abordare a datoriilor părților, și astfel a modului de achitare a acestora, Tribunalul a constatat că, în lipsa probării caracterului de datorie comună a unei sume, se poate aprecia numai asupra a ceea ce foștii soți au achitat din surse proprii, după separarea în fapt în contul datoriilor comune, ceea ce le conferă, așa cum s-a arătat, un drept de creanță în limita părții din debit achitate de un soț pentru celălalt. În speță, toate bunurile au fost atribuite pârâtului reclamant, fiind recunoscut acestuia un drept de creanță, iar prin compensarea, în mod parțial, a sultei pe care acesta o datorează reclamantei pârâte, cu dreptul de creanță stabilit în sarcina acesteia din urmă, s-a ajuns la obligarea sa la plata unei sume, ceea ce nu poate afecta, astfel cum susține apelantul pârât reclamant, modul de stingere a datoriei reprezentate de creditul în discuție.
Nici modul în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată nu poate fi apreciat ca greșit, în condițiile în care, așa cum s-a arătat de prima instanță, pretențiile fiecărei părți au fost admise, în parte, justificându-se astfel soluția pronunțată în acest sens.
Referitor la celălalt apel, s-a arătat că singura critică adusă de către apelanta reclamantă-pârâtă sentinței civile nr.7901/27.09.2012 constă în reținerea cotelor de contribuție în mod greșit de instanța fondului, motivarea acesteia vizând nereținerea, ca și contribuție a participării părții la creșterea copilului rezultat din căsătoria foștilor soți, respectiv a bunului mers al gospodăriei acestora, grație efortului său în acest sens.
Tribunalul a găsit întemeiată această critică, reținând că, din probele administrate în cauză, nu a rezultat cu evidență că aportul adus de către reclamanta pârâtă, sub aspectul participării sale la creșterea și educarea copilului rezultat din căsătoria părților, respectiv la activitățile ce presupun întreținerea unei gospodării, ar fi fost neglijabile sau că participarea pârâtului reclamant la asemenea activități ar îndreptăți reținerea unei cote majoritare a acestuia la dobândirea bunurilor comune. În această ordine de idei, Tribunalul a menționat că este profund criticabilă aprecierea instanței de fond în privința acestui aspect, în sensul că aportul reclamantei pârâte în gospodărie nu reprezintă altceva decât o asumare responsabilă din partea acesteia a obligațiilor reciproce ale soților, respectiv a obligațiilor părintești, presupunând un efort normal, care nu a împiedicat-o pe aceasta să se dezvolte pe plan profesional. Referitor la acest aspect, Tribunalul a subliniat că, într-adevăr, viața în comun a soților, gospodăria lor comună și creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale celor doi parteneri, atât cu privire la drepturi, cât și la obligații, însă raporturile patrimoniale nu alcătuiesc o reglementare de sine stătătoare, ci una care este subordonată finalității raporturilor personale izvorâte din căsătorie. În considerarea acestor raporturi, munca femeii în gospodărie și pentru educarea copiilor constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune, soluție întemeiată pe principiul egalității dintre sexe și pe cel potrivit căruia membrii familiei sunt datori să–și acorde sprijin moral și material, munca oricărei persoane impunându-se a fi prețuită, oriunde s-ar desfășura. Mai mult, se subliniază că, se analizează la stabilirea cotei de contribuție a foștilor soți, atât contribuția directă, constând în veniturile din muncă sau mijloacele ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie.
Raportat la probele administrate în cauză, pârâtul reclamant nu a susținut și dovedit că reclamanta pârâtă nu ar fi contribuit la sarcinile gospodăriei și la creșterea copilului, ci a menționat în cuprinsul cererii reconvenționale că și el a participat la aceste activități, iar privind copilul, prin ducerea și aducerea acestuia la și de la grădiniță, precum și prin a se ocupa de el în timpul liber. De altfel, chiar argumentația făcută de pârâtul reclamant prin cererea reconvențională privitor la cota de contribuție mai mare a acestuia, se bazează, în mod special, pe ajutorul constant dat de părinții săi. Fără a face obiectul analizei acestei critici, însă apreciat ca fiind în sprijinul soluției ce se va pronunța, Tribunalul a constatat că aceste susțineri nu au fost reținute de prima instanță, în raport de probele administrate în cauză.
În consecința raționamentului expus, Tribunalul a subliniat că aportul soților la achiziționarea bunurilor în timpul căsătoriei nu poate fi reținut exclusiv în raport de veniturile realizate de fiecare, aprecierea unor contribuții diferențiate impunându-se a se face prin probe convingătoare, din care această situație să rezulte neîndoielnic.
În speță, astfel cum a rezultat din probele administrate în primă instanță, ambii soți au realizat venituri în timpul căsătoriei și, întrucât din probele administrate nu s-a putut determina contribuția certă a părților la dobândirea bunurilor reținute în masa partajabilă, chiar în condițiile în care s-a apreciat că veniturile realizate de către pârâtul reclamant au fost mai mari, reclamanta pârâtă compensând prin munca sa în cadrul gospodăriei, Tribunalul a reținut, prin prisma disp. art. 25 C.fam. raportate la disp. art.6735 din Codul de procedură civilă, o contribuție egală a părților la dobândirea bunurilor comune. În același sens, s-a reținut că, nici achitarea de către pârâtul reclamant a unor datorii comune după separarea în fapt, nu este de natură să-i confere acestuia o cotă de contribuție majorată, ci doar un drept de creanță pentru partea din datorie ce revenea celuilalt fost soț.
Având în vedere sumele achitate după data pronunțării sentinței apelate și până la data pronunțării prezentei decizii, respectiv suma în cuantum de 562,81 USD (în echivalent 1.857,27 lei) și 295,5 lei, în total 2.152,78 lei, precum și disp. art. 6735 din C.pr.civ., a constatat că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului reclamant și în sarcina reclamantei pârâte este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, astfel că a compensat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 2.152,78 lei, urmând ca în final pârâtul reclamant să achite reclamantei pârâte sulta în cuantum de 110.501,32 lei.
În temeiul dispozițiilor art.274 și următoarele din C.pr.civ., precum și de caracterul de judicium duplex al procesului de partaj, în cadrul căruia se tranșează raporturile decurgând din proprietatea devălmașă asupra bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, Tribunalul a compensat cheltuielile de judecată, dând în debit pe apelantul pârât reclamant cu suma în cuantum de 6.136 lei, iar pe apelanta reclamantă pârâtă cu suma în cuantum de 539,9 lei, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de fiecare parte și a cărei plată a fost eșalonată prin încheierile pronunțate la data de 12.06.2013, respectiv 27.02.2013.
Împotriva acestei decizii, la data de 03.09.2014, a declarat recurs pârâtul M. N. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21.11.2014.
În motivarea recursului său, recurentul-pârât a arătat că soluția pronunțata de instanța de control judiciar este nelegală și netemeinica pentru următoarele motive:
1.Instanta de apel a pronunțat o soluție nelegala respingând apelul pârâtului reclamant M. N., în condițiile în care din modul de redactare a dispozitivului deciziei civile rezulta ca parte din pretențiile acestuia au fost admise. Apelul pârâtului M. N. cuprinde 3 motive dezvoltate în notele depuse la dosar și reținute în considerentele deciziei recurate. Una dintre solicitările acestuia (motivul 2 de apel) viza modul de –partajare a datoriei comune și implicit modul de stingere a acestei datorii, mai exact drepturile creanței al apelantului M. N. față de suma ce reprezintă contravaloarea ratelor achitate de acesta la creditul BCR și impozitele pentru bunurile comune, achitate după pronunțarea sentinței instanței de fond. Raportat la aceasta solicitare instanța de control judiciar s-a pronunțat, a apreciat existența acestui drept de creanța, i-a stabilit valoarea și a dispus obligarea apelantei reclamante la plata sumelor rezultate din calcule, conform cotelor de contribuție stabilire în apel.
Se poate observa ca instanța a preluat cu exactitate sumele datorate din cererea apelantului și notele de concluzii în care s-au defalcat aceste sume pe categorii de cheltuieli.
În aceste condiții este mai mult decât evident ca instanța de apel a admis în parte apelului pârâtului M. N., aspect ce trebuia consemnat în dispozitivul deciziei recurate.
Este evidenta neconcordanta dintre modul efectiv de soluționare a pretențiilor deduse judecații și dispozitivul deciziei recurate, situație care atrage casarea deciziei.
2.Modul de calcul a taxei de timbru reprezintă un veritabil motiv de recurs, în condițiile în care, apelantul a arătat instanței de apel că taxa stabilita pentru judecata la fond este greșita, cum greșit este și modul de obligare a acestuia la plata taxei pe care ar fi trebuit să o achite la fond reclamanta M. N..
Reclamanta a formulat cererea de partaj solicitând partajarea bunurilor comune în cote de 50%. Pârâtul neconvenient a fost de acord cu partajarea bunurilor însa, a formulat pretenții proprii solicitând în cadrul cererii reconvenționale o cota majorata de 70 % și un drept de creanța. Pentru solicitările formulate instanța de fond i-a pus în vedere cestuia taxa de timbru datorata pe care a achitat-o.
Reclamanta a formulat cerere de ajutor public judiciar, care a fost admisa fără a se arata suma pentru care a fost admisa și fără a se reaprecia timbrajul după stabilirea valorică a masei, ca urmare a efectuării expertizelor prețuitoare.
În apel, apelantului M. N. i-a fost pus în vedere să achite o taxa de timbru în suma de 312,86 lei pentru apel și 8,604,96 lei pentru judecata în prima instanța. Ca urmare a cererii de reexaminare taxa datorata pentru judecata în fond a fost redusă la suma de 8394,52 lei deși calculul acestei taxe s-a făcut în mod greșit.
Din conținutul dosarului rezulta ca instanța de fond a constatat și reținut ca valoarea masei de împărțit este de 234.920,88 lei - aceasta valoare urma să fie calculată taxa de timbru pentru acțiunea de partaj bunuri comune, taxă ce urma a fi achitată de reclamanta conform disp. art.3 lit.c alin. final din Legea nr.146/1997, reclamanta fiind cea care a investit instanța cu cererea de partaj bunuri comune, dobândind calitatea de titular al cererii așa cum arată Legea nr.146/1997.
Pârâtul apelant a avut solicitări proprii în cererea reconvenționala privind cota majorata și dreptul de creanța pentru care datora taxa de timbru în suma de 2490,36 lei și respectiv 256,72 lei. De reținut este faptul ca paratul apelant a plătit la fond taxe de timbru în suma de 1400 lei, conform evaluărilor provizorii efectuate prin cererea reconvenționala, astfel încât suma datorata în apel pentru judecata la fond nu putea reprezenta decât diferența dintre taxa datorata și cea achitata (a se vedea încheierea de ședința din 22.09.2011 a Judecătoria Sector 6 - în care s-au consemnat taxele stabilite în sarcina pârâtului reconvenient).
Pârâtul apelant nu putea fi obligat sa achite taxa de 3% pentru judecata la fond a cauzei în condițiile în care, așa cum am arătat, aceasta taxa cade în sarcina reclamantei. Chiar daca s-ar aprecia ca reclamanta a beneficiat în totalitate de scutire la plata taxei de timbru datorata pentru judecata în fond, obligarea pârâtului apelant la aceeași taxa apare ca fiind nelegala, cuantumul taxei de timbru datorata de părți în acțiunea de partaj fiind în acest caz de 6 %.
Sub acest aspect a modului de calcul al taxelor de timbru datorate pentru judecata în apel, dispoziția instanței de apel este nelegala și incorecta.
3.Hotararea instanței de apel este nelegala sub aspectul stabilirii cotelor de contribuție egale ale părților la dobândirea bunurilor comune.
Deși în apel M. N. nu a produs nicio proba de natura a susține cele arătate în cerere, instanța de apel, tratând într-un mod total diferit pretențiile părților, a dat credit total susținerilor apelantei.
Soluția primei instanțe (cu referire la cotele de contribuție) este o soluție corectă și echilibrată care își găsește explicația și motivațiile în probele care au fost administrat în cauza. În niciun caz nu a fost minimalizată munca apelantei în gospodărie însă, corect a reținut prima instanța că nu putem discuta despre o situație speciala în care apelanta și-ar fi dedicat întreaga activitate gospodăriei, aspect care putea primi o cuantificare separată.
În esență, instanța a avut de tranșat situația clasic, de actualitate, unui cuplu de tineri care împreuna și-au dezvoltat cariere personale, care a prestat activități la locurile de munca și care s-au implicat deopotrivă în activitățile gospodărești. Ceea ce instanța de fond a cântărit cu măsura și corect, iar instanța de apel a ignorat a fost modul în care părțile au contribuit în timpul căsătoriei la formarea patrimoniului comun, la dobândirea bunurilor.
S-a reținut greșit de către instanța de apel ca apelantul M. N. nu ar fi dovedit prin probe convingătoare contribuția diferențiată.
În primul rând din acte rezultă indubitabil faptul că apelantul a avut în toată perioada căsătoriei venituri duble și uneori chiar triple față de ale soției, venituri care au servit scopului comun al căsniciei. Creditele acordate apelantului, în considerarea veniturilor sale, au fost folosite în familie și achitate doar de acesta, ajutorul dat de familia apelantului a sporit confortul material al părților,suma primită în timpul căsătoriei dintr-un împrumut acordat de apelant a folosit familiei cum au folosit și sumele obținute de apelant cu titlu de bursa de studii, astfel încât cota majorată este pe deplin justificată.
Maniera subiectivă în care au fost tratate pretențiile părților de către instanța de apel rezultă și din modul în care au fost analizate probele din apel.
Așa cum a arătat apelanta s-a rezumat doar la a susține ipoteze nedovedite și neverificate pe care instanța le-a împărtășit din păcate. În ceea ce îl privește pe apelant acesta a produs dovezi noi în apel, de natura a combate toate afirmațiile apelantei. Nu întâmplător s-au depus la dosar seturi de acte care fac dovada faptului că apelanta nu s-a dedicat familiei și gospodăriei, cum greșit s-a reținut, ci ani de zile s-a străduit pentru o cariera personală în detrimentul familiei.
Apelanta nu a depus niciun efort suplimentar dedicându-se familiei și creșterii copilului, astfel încât acest efort sa poată fi cuantificat, ba mai mult decât atât, actele dovedesc faptul că apelanta și-a dezvoltat cariera personală, a urmat cursuri universitate și de master în perioada căsătoriei, s-a preocupat de activități sindicale la locul de munca astfel încât nici fizic și material timpul nu i-ar mai fi permis să se dedice treburilor gospodărești. În egala măsura soții s-au preocupat de activitățile practice și de creșterea copilului, în măsură timpului disponibil, balanța inclinând chiar către apelantul M. N..
Prin motivele de apel, M. N. încearcă să sensibilizeze instanța aducând în atenție aspecte care nu sunt tocmai reale. A încercat apelanta să acrediteze ideea ca doar soțul ar fi urmat cursuri universitare și postuniversitare și astfel greul familiei ar fi fost suportat de azi (treburi casnice și copil) însa nu aprod us nicio dovada în acest sens. Actele depuse de apelantul M. N., în apel, concretizează următoarea situație de fapt: soția M. N. a fost cea care a făcut cursuri universitare în perioada 2005 - 2008 și cursuri de master în perioada 2008 - 2010, toate cursurile fiind susținute după amiaza și seara și toate cursurile au fost plătite din banii familiei; apelanta, în timpul căsătoriei, avea loc de munca în Ciorogarla și făcea naveta, aspect ce impunea plecarea acesteia cu doua ore înainte de începerea programului și sosirea acasă după ora 21.
În tot acest timp de copil se ocupa tatăl, care îl ducea la grădinița, îl aducea, stătea cu el și ocupa și de activitățile gospodărești. Daca avem în vedere și susținerile apelantei conform cărora se mai ocupa și de comercializarea produselor Avon, este cert ca timpul acesteia nu îi permitea să se dedice" prea mult familiei și treburilor impuse de gospodărie.
Apelantul M. N. a dovedit faptul ca a urmat cursuri universitare și de master pe locurile de la buget și chiar a beneficiat în doi ani de studii, de o bursa care a intrat tot în bugetul familiei.
Veniturile salariale nu pot constitui un element unic în aprecierea cotei majorate însa, nici nu pot fi ignorate așa cum greșit a procedat instanța de apel.
Șablonarea situației de fapt, din speța dedusa judecații, pe principii generale care guvernează viața de familie nu poate reprezenta o motivare reala câtă vreme aceste aspecte nu s-au particularizat. Particularizarea acestor elemente o găsim în probele la care am făcut trimitere și care n-au fost analizate de instanța de control judiciar.
Este deci nelegala soluția instanței de apel sub aspectul stabilirii cotelor de contribuție.
Hotărârea instanței de apel este nelegala și sub aspectul nereținerii în masa a datoriilor comune în integralitatea lor.
În mod absolut generic instanțele au apreciat ca aceasta datorie rezultata din împrumutul CAR este proprie apelantului deoarece îl are pe acesta ca și titular, și prin urmare rămâne în sarcina titularului. La fel de greșit s-a apreciat ca nu s-au făcut dovezi privind destinația acestui credit. Consideram greșit raționamentul instanțelor deoarece probele dosarului au relevat o alta situație, respectiv faptul ca părțile, la data contractării CAR-ului, erau căsătorite, nu erau despărțite în fapt iar martorul P. M. C. a relatat că din banii obținuți de la CAR s-a achitat o datorie . au fost folosiți de parți împreuna, mai exact pentru o vacanta. În atare condiții, chiar dacă titularul împrumutului a fost apelantul M. N., datoria . au servit scopului comun al căsniciei și ambii soți urmează a suporta aceasta datorie. Se impune ca aceasta datorie să fie inclusă în masă și partajată conform cotelor stabilite de instanța.
Solicită să se aibă în vedere actul emis de Asociația de locatari care atestă faptul că pârâta apelanta a locuit în imobil până în luna august 2010, fapt ce se coroborează și cu declarațiile de martori privind data despărțirii în fapt a părților.
A arătat cu ocazia judecării în fond a cauzei dar și în apel ca din totalul sumei împrumutate la CAR, la data desfacerii căsătoriei mai erau de achitat 6000 lei ce urma a fi reținuta ca și datorie comună.
Decizia Tribunalului București este nelegală și sub aspectul modului de stabilire și compensare a cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată nu au fost corect stabilite de către prima instanța, în aplicarea dispozițiilor art.276 din vechiul Cod procedură civilă. Din analiza actelor depuse la dosar de către apelantul M. N. se poate observa faptul ca acesta a achitat taxe de timbru în suma de 1400 lei, onorarii experți și onorariu avocat, în timp ce apelanta reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, iar pentru onorariile de experți a doar jumătate din suma stabilită.
În atare condiții instanța trebuia să arate limita sumei pentru care a dispus compensarea cheltuielilor de judecata și pentru diferența să dispună obligarea la cheltuieli.
Motivele de recurs dezvoltate se încadrează în dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 din vechiul Cod de procedura civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
S-au administrat înscrisuri noi în recurs depuse de recurent..
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, pe care Curtea îl poate examina numai prin raportare la dispozițiile art. 304 pct.5 și 9 C.proc.civ. și care vizează existența unei neconcordanțe dintre modul efectiv de soluționare a pretențiilor deduse judecații și dispozitivul deciziei recurate, respectiv, o pretinsă admitere în parte a apelului pârâtului prin decizia recurată, este nefondat.
Deși recurentul susține prin aceste critici că instanța de apel ar fi apreciat asupra existenței dreptului de creanță al pârâtului și i-ar fi stabilit valoarea prin decizie, preluând „cu exactitate sumele datorate din cererea apelantului”, însușindu-și astfel criticile dezvoltate de acesta prin al doilea motiv de apel referitor la modul de partajare a datoriei comune, Curtea constată că respectivul drept de creanță a fost recunoscut în favoarea părții prin sentința primei instanțe și, așa cum rezultă fără echivoc din considerentele deciziei recurate, schimbarea valorii acestuia prin apel s-a datorat reținerii altei cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune, fiind admisă pretenția reiterată în acest sens în cauză de apelanta reclamantă prin propria cerere de apel.
De altfel, susținerile recurentului referitoare la „preluarea sumelor datorate” cu acest titlu în dispozitivul hotărârii instanței de apel nici nu corespund realității, Curtea remarcând că în cadrul cererii sale de apel nu se regăsește invocată o astfel de sumă.
In plus, susținând casarea deciziei pentru acest motiv, partea omite oricum să arate instanței de recurs în ce constă vătămarea sa de ordin procesual decurgând din „însușirea” de către tribunal a propriilor critici, având în vedere întregul mod de soluționare a cauzei în apel, inclusiv sub aspectul reținerii culpei procesuale oglindită în soluționarea pretențiilor legate de acordarea cheltuielilor de judecată care au fost compensate, chiar dacă s-a admis numai apelul părții adverse.
Nu poate fi primit, din perspectiva incidenței art. 304 pct.9 C.proc.civ., motivul de recurs referitor la modul de calcul al taxei de timbru în fazele procesuale anterioare.
Determinarea și achitarea taxelor judiciare de timbru nu constituie obiect al judecății în primă instanță, respectiv, în apel, și, prin urmare, cercetarea legalității și temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea exclusiv un asemenea obiect. Atribuția instanței de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru inițierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziții legale de colectorul efectiv al acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale.
Pe de altă parte, Curtea reține că ambele părți au uzat în apel de calea de atac a reexaminării prev. de art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Curtea constată că aceste aspecte de drept au fost analizate și prin Decizia I.C.C.J. nr. 7/2014 din 08.12.2014, pronunțată ca urmare a admiterii recursului în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din_ și obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 3307 alin.4), decizie prin care s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.
De asemenea, prin considerentele aceste hotărâri se arată expres că “prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare (a căror finalitate constă în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate) nu pot reprezenta o bază legală prin prisma căreia instanța de control judiciar, în apel sau în recurs, să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară, critici care au ca scop diminuarea sau înlăturarea acestei obligații”.
In privința criticilor formulate de recurent împotriva deciziei tribunalului prin motivele structurate la pct. 3 și pct.4 din cererea sa, Curtea, în prealabil, trebuie să arate că în calea de atac a recursului nu este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare, având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 3021 lit.c din codul de procedură civilă de la 1865, din care rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, iar în situația în care litigiul este supus și căii de atac a apelului – cum este și cazul în speță – recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.proc.civ.
Aceste motive de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate și, ca atare, controlul judiciar se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea constată că recurentul, invocând motivele de modificare prev. de art. 304 pct.8 și 9 C.proc.civ. și aducând critici deciziei în ceea ce privește modul de stabilire a cotelor de contribuție egale ale părților la dobândirea bunurilor comune și, respectiv, nereținerea în masa partajabilă a datoriilor comune în integralitatea lor nu face decât să-și expună, în mare parte, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză.
Curtea reține în acest context că recurentul susține, în esență, că în apel reclamanta M. N. nu ar fi produs nicio proba de natură a susține cele arătate în cerere și că nu ar fi existat o situație speciala în care partea și-ar fi dedicat întreaga activitate gospodăriei, iar instanța de apel a ignorat modul în care părțile au contribuit în timpul căsătoriei la formarea patrimoniului comun, la dobândirea bunurilor, neavând în vedere înscrisurile depuse de recurent referitoare la veniturile obținute în toată perioada căsătoriei și creditele ce i-au fost acordate, în considerarea veniturilor sale. De asemenea, se arată că hotărârea instanței de apel este nelegala și sub aspectul nereținerii în masa a datoriilor comune în integralitatea lor, deși probele dosarului ar fi relevat alte împrejurări de fapt.
Or, o asemenea situație nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior prezentate. Instanța de recurs nu poate reanaliza și reaprecia probele administrate, pentru a stabili o altă situație de fapt decât cea reținută în apel, conform art. 295 C.proc.civ., întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.
Astfel, Curtea constată că tribunalul a arătat în considerentele deciziei recurate motivele pentru care nu a valorificat toate susținerile recurentului, iar, pe de altă parte, a reținut că prima instanță nu a stabilit corect situația de fapt pe baza dovezilor administrate, ajungându-se la concluzia că se impune schimbarea în parte a soluției pronunțate în faza procesuală a fondului.
In privința textelor legale incidente raportului juridic dedus judecății, instanțele au avut în mod corect în vedere că, potrivit art. 29 C.fam., soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, iar conform art. 30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, precum și faptul că aceste texte legale instituie prezumția de comunitate și prezumția de contribuție egală a soților la dobândirea bunurilor comune, ambele fiind prezumții relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară.
Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind necesară administrarea probelor prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor.
Curtea constată, deci, că tribunalul a analizat probele administrate în cauză, împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte, neputând avea semnificația ignorării criticilor formulate sau a încălcării prevederilor legale incidente.
Din această perspectivă, Curtea apreciază ca fiind lipsite de relevanță înscrisurile depuse în recurs constând în anunțuri imobiliare din care ar rezultă o scădere a prețurilor pe piața imobiliară, aceste circumstanțe neputând fi valorificate, în raport de criticile dezvoltate în cadrul motivului 3 de recurs.
Curtea constată totodată că niciuna din criticile formulate de recurent nu poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., întrucât respectivul text legal sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil de la 1864, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).
Or, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel încât, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate din perspectiva acestui motiv de modificare a hotărârii recurate.
Curtea constată caracterul nefondat și al motivului de recurs referitor la modul de stabilire și compensare a cheltuielilor de judecată în față primei instanțe.
Tribunalul a răspuns acestei critici, reiterată acum în recurs, interpretând în mod corect prevederile art. 274 și 276 C.proc.civ., avându-se în vedere că, potrivit acestor texte legale instanța este îndreptățită să aprecieze, exclusiv prin raportare la culpa procesuală a fiecăreia dintre părți stabilită în cauză, dacă se poate proceda la o compensare a cheltuielilor ocazionate de judecată.
Curtea reține că admiterea în parte a pretențiilor formulate prin cererea principală și, respectiv, admiterea parțială a pretențiilor formulate prin cererea reconvențională permitea instanței de fond în aplicarea prevederilor legale menționate – în raport și de obiectul procesului – să procedeze la o compensare a cheltuielilor, compensare care poate opera în sensul acestor texte legale și în măsura în care părțile nu au suportat cheltuieli de judecată echivalente valoric, criteriul legal fiind cel al culpei procesuale reținute .
Pe de altă parte, critica recurentului în sensul că instanța de fond ar fi trebuit să arate limita sumei pentru care a dispus compensarea cheltuielilor de judecata și să dispună pentru diferență obligarea la cheltuieli nu mai poate fi reiterată ca atare (în aceiași termeni) în faza recursului, în condițiile în care, în apel, prin schimbarea parțială a sentinței, s-a procedat și la o reevaluare a sumelor datorate cu titlu de în faza procesuală anterioară, aspect care nu este criticat prin cererea de recurs.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. N., împotriva deciziei civile nr.1126 A din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. D. M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.C.S.Ex.2
T.B. Secția V-a Civilă – M.S.
- D.C.C.
Jud. sector 6 București – V.M.
| ← Strămutare. Sentința nr. 55/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 458/2015.... → |
|---|
