Pretenţii. Decizia nr. 364/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 364/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 19948/3/2012
Dosar nr._/2/2012
(300/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.364 A
Ședința publică de la 06.07.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - F. D.
***********
Pe rol pronunțarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă . & MANAGEMENT SRL, împotriva sentinței civile nr.1843 din 30.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. A..
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 29.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera și a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 06.07.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată la data de 31.10.2012, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reclamanta S.C. M.-T. CONSULTING & MANAGEMENT S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul I. A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 165.000 euro, reprezentând prețul pe care reclamanta l-a plătit pentru terenul situat în ., sector 1, București, în suprafață de 825 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1010/27.10.2005 de N. public G. G., precum și la plata daunelor interese, în temeiul dispoz.art.1702 C.civ.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut, în esență, că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1010/27.10.2005 de N. Public G. G. a cumpărat de la pârât terenul situat la adresa menționată mai sus, pentru care i-a plătit acestuia prețul în sumă de 165.000 euro, teren care, în urma cercetărilor efectuate, s-a demonstrat că nu era proprietatea pârâtului.
Tribunalul București – Secția I Penală, prin sentința penală nr.800/20.10.2010 a anulat contractul mai sus menționat și l-a condamnat pe pârât la pedeapsa principală de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit. a și b Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
S-a reținut că actul de vânzare-cumpărare ce a stat la baza încheierii actului dintre părți a fost fals, ceea ce a atras și constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27.10.2005 între reclamantă și pârât.
În această situație, reclamanta apreciază că este îndreptățită la restituirea sumei achitată cu titlu de preț, dar și la plata daunelor interese pentru evicțiunea suferită.
Prin cererea înregistrată la data de 05.02.2012, reclamanta a precizat cuantumul daunelor interese, învederând că solicită de la pârât, conform dispozițiilor art.1702 din Codul civil, plata sumelor de: 42.155,35 lei, reprezentând onorariu asistență juridică, 12.146,85 lei, reprezentând taxă de timbru, publicitate imobiliară și onorariu, 41.423,2 lei, reprezentând impozit pe tranzacție, toate achitate cu ocazia încheierii actului de vânzare-cumpărare ce a fost desființat.
În apărare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de prevederile art.1 raportat la art.3 din Decretul nr.167/1958.
Prin sentința civilă nr.1843/30.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea în garanție pentru evicțiune, pe care o prevede legea în favoarea cumpărătorului, se prescrie în termenul general de prescripție, de 3 ani, care începe să curgă de la data producerii evicțiunii. În speță, acest lucru s-a realizat la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în primă instanță, respectiv la data de 25.03.2011, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București în termen legal, respectiv la data de 31.05.2012.
În ceea ce privește acțiunea, prima instanță a reținut că răspunderea pentru evicțiune reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare, care guvernează efectele nulității actului juridic și impune restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-a încheiat.
Actul de vânzare-cumpărare încheiat între părți a fost anulat prin sentința penală nr.800/20.10.2010, situație în care nu se mai poate pune problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, deoarece prin desființarea contractului piere însuși suportul juridic al garanției.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta, susținând că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, apelanta a susținut că întreaga motivare a sentinței instanței de fond se regăsește la pg.9 din sentință și se compune din 3 fraze, care nu pot fi considerate ca reprezentând o motivare în drept și fapt a soluției pronunțate.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de apel a arătat că și în ipoteza în care s-ar considera că cele trei fraze anterior arătate ar reprezenta o motivare corespunzătoare a hotărârii, sentința este nelegală pentru considerente contradictorii, deoarece reține, pe de o parte, faptul că „răspunderea pentru evicțiune reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare, care guvernează efectele nulității actului juridic” și impune restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul, reține, în același timp, că evicțiunea nu poate opera în cazul unui act anulat.
În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de nelegalitate, apelanta a susținut că instanța de fond a ignorat în totalitate dispozițiile legale din materia răspunderii pentru evicțiune și probatoriile existente la dosar, care dovedeau că pârâtul este ținut să răspundă pentru evicțiunea suferită de reclamantă.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, arătând că hotărârea primei instanțe este motivată, nu cuprinde motive contradictorii, iar instanța a concluzionat corect în sensul inaplicabilității răspunderii vânzătorului pentru evicțiune în cazul în care actul prin care a fost dobândit imobilul a fost anulat.
Analizând sentința instanței de fond în raport de probatoriile existente la dosar și de criticile formulate de apelanta reclamantă, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în apel, Curtea va reține că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de05.02.2012, reclamanta S.C. M.-T. CONSULTING & MANAGEMENT S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul I. A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 165.000 euro, reprezentând prețul pe care reclamanta l-a plătit pentru terenul situat în ., sector 1, București, în suprafață de 825 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1010/27.10.2005 de N. public G. G., precum și la plata daunelor interese, constând în 42.155,35 lei onorariu asistență juridică, 12.146,85 lei taxă de timbru, publicitate imobiliară și onorariu, 41.423,2 lei impozit pe tranzacție.
În motivare, reclamanta a susținut, în esență, că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1010/27.10.2005 de N. Public G. G. a cumpărat de la pârât terenul situat la adresa menționată mai sus, pentru care i-a plătit acestuia prețul în sumă de 165.000 euro, teren care, în urma cercetărilor efectuate, s-a demonstrat că nu era proprietatea pârâtului.
Tribunalul București – Secția I Penală, prin sentința penală nr.800/20.10.2010, a anulat contractul mai sus menționat și l-a condamnat pe pârât la pedeapsa principală de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, situație în care reclamanta apreciază că este îndreptățită la restituirea sumei achitată cu titlu de preț, dar și la plata daunelor interese pentru evicțiunea suferită.
Prin sentința apelată, instanța de fond a respins acțiunea, reținând, printr-o motivare contradictorie, pe de o parte, faptul că răspunderea pentru evicțiune reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare, care guvernează efectele nulității actului juridic și impune restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul, iar pe de altă parte că, evicțiunea nu poate opera în cazul unui act anulat, deoarece prin desființarea contractului piere însuși suportul juridic al garanției.
Față de această motivare, Curtea constată, în primul rând, că, deși prin sentința apelată s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, considerentele sentinței, care ar fi trebuit să explice și să susțină soluția pronunțată prin dispozitiv, susțin de fapt inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea unei condiții pretins impusă de lege pentru invocarea evicțiunii, respectiv ca actul de vânzare cumpărare prin care bunul a fost dobândit să nu fi fost anulat.
Curtea reține că, potrivit art. 1337 cod civil, reglementarea în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare invocat de reclamantă în acțiune, vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.
Pornind de la această reglementare, în doctrina de specialitate, evicțiunea a fost definită ca reprezentând pierderea proprietății lucrului, în tot sau în parte, sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Tulburarea ce poate sta la baza obligației de garanție pentru evicțiune, poate viza oricare dintre prerogativele dreptului de proprietate, iar în lipsa unui text de lege care să condiționeze posibilitatea invocării răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea provenind din fapta sa, de nedesființarea actului la data formulării acțiunii este nelegală soluția de respingere a cererii reclamantei, doar în considerarea faptului că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată actul de vânzare cumpărare fusese constatat nul.
Prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi dacă ea s-a produs.
Sub acest aspect, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție nu izvorăște din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi-delict, care a transmis un bun ce nu-i aparține.
Prin urmare, în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ., în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.
Cum dreptul și pretențiile reclamantei pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceasta, în mod greșit a apreciat prima instanță, că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, doar în considerarea faptului că actul de vânzare cumpărare a fost constatat nul.
În raport de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Curtea apreciază că instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parților din proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii reclamantei, practic pentru neîndeplinirea unei condiții de admisibilitate.
Tot pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea apreciază că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior, în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret și efectiv.
Dublul grad de jurisdicție înseamnă posibilitatea efectivă pe care o au pârtile de a aduce pretenția lor, sub toate aspectele, în fața a două judecăți de fond, în mod succesiv, o judecată în primă instanță și o judecată în apel.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința civilă apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. M.-T. CONSULTING & MANAGEMENT S.R.L., cu sediul în București, Calea Victoriei nr.155, ., ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.1843/30.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât I. A., cu domiciliul în București, . nr.35, sector 1.
Anulează sentința apelată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 06.07.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
F. D.
Red.I.B.
Tehdact.B.I./cs
4 ex./20.07.2015
---------------------------------------------
T.B-Secția a V-a – M.S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 794/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 359/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
