Pretenţii. Decizia nr. 550/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 550/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-05-2015 în dosarul nr. 25131/3/2011
Dosar nr._
(2233/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.550
Ședința publică de la 04.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe Lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți G. D., Z. T., O. D., O. V., M. E., G. L. și G. Z., împotriva sentinței civile nr. 754 din 12.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenții-reclamanți G. D., Z. T., O. D., O. V., M. E., G. L. și G. Z. și intimatul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței împrejurarea că pricina a fost suspendată la data de 17.02.2014, în baza dispozițiilor art. 242 pct.2 din codul de procedură civilă și că la data de 06.04.2015, din oficiu, s-a repus pe rol în conformitate cu dispozițiile art.252 din Codul de procedură civilă în vederea discutării perimării, acordându-se termen în acest sens la data de 04.05.2015.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra incidentului procedural al perimării, în raport de dispozițiile art.248 din Codul de procedură civilă, având în vedere că pricina a rămas în nelucrare din vina părților timp de un an.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției și a se constata perimată cererea de recurs.
Curtea reține dosarul în pronunțare asupra excepției perimării.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 6.04.2011, sub nr._, reclamantii G. D., Z. T., O. D., O. V., M. E., G. L., G. Z. au chemat în judecată pe paratii S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al masurii luate impotriva autorului lor D. G. prin sentinta penala nr.256/22.05.1952 pronuntata de Tribunalul M. Constanta, să se constate ca toate efectele acestei sentinte sunt inlaturate de drept, sa fie obligat paratul la plata sumei de_ euro cu titlu de daune morale și la plata sumei de_ euro, cu titlu de daune materiale.
Prin sentința civilă nr.754/12.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins exceptia lipsei de interes invocata de paratul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neintemeiată; a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune; a respins capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata daunelor morale intemeiat în drept pe dispozitiile art 998-999 C.civ, ca prescris; a respins actiunea formulată de reclamanti, ca neintemeiata; a respins pretentiile formulate în temeiul dispozitiilor art 504 C.proc.pen, ca neintemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit mentiunilor sentintei penale nr.256/22.05.1952 pronuntata de Tribunalul M. Constanta, inculpatul D. G., bunicul reclamantilor, a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art. 1 Legea nr.16/1949, la munca silnica pe viata.
În ceea ce priveste primul capat de cerere, constatarea caracterului politic al condamnarii, Tribunalul a retinut netemeinicia, observand că potrivit art 1 alin 2 lit g L 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronuntata pentru faptele prevazute de L nr 16/1949.
Asadar, stabilirea caracterului politic al masurii a facut-o deja legiuitorul, nemaifiind necesara interventia instantei de judecata în acest sens.
În acelasi context, s-a observat ca legiuitorul a statuat, conform art 2 L 221/2009, ca toate efectele hotararilor judecatoresti de condamnare cu caracter politic prevazute la art 1 sunt inlaturate de drept. Prin urmare, nici în ceea ce priveste cel de-al doilea capat de cerere nu mai este necesara interventia unei instante de judecata peste un fapt statuat normativ.
În ceea ce priveste exceptia lipsei de interes invocata de parat, tribunalul a respins-o, constatand ca motivele avute în vedere pentru a sustine aceasta exceptie nu au legatura cu imprejurarile concrete ale spetei. Astfel, paratul se raporteaza la dispozitiile art 3 din L 221/2009, insa reclamantii nu au investit acest tribunal cu o pretentie decurgand din acest temei de drept.
Cu privire la capatul de cerere avand ca obiect repararea prejudiciului moral, în raport de dispozitiile L 221/2009, tribunalul l-a constatat, de asemenea, neîntemeiat.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult decat atat, prin decizia nr 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie și Justitie în Sectiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, fata de dispozitiile art 330 ind 7 alin 4 C.proc.civ, ca urmare a celor decizii pronuntate de Curtea Constitutionala, citatate mai sus, „dispozitiile art 5 alin 1 lit a teza I L 221/2009 și-au incetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv”.
Prin urmare, tribunalul a avut în vedere ca la data pronuntarii prezentei sentinte civile, dispozitiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 și-au incetat efectele.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme și de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat în Romania li s-a recunoscut calitatea de luptator în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista putand fi folosita ca proba în fata institutiilor abilitate, în ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savarsire a atras masura confiscarii bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordarii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atat din punct de vedere moral, cat și social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de imbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizatie lunara; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistenta medicala și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atat în tratament ambulatoriu, cat și pe timpul spitalizarilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun apartinand societatilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati în timpul detentiei, internati abuziv în spitale de psihiatrie, deportati, prizonieri sau carora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa întoarcerea din stramutare, din deportare, din prizonierat sau dupa încetarea masurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recasatorit; restituirea bunurilor sau despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, în conditiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin însesi recunoasterea și condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decat o obligatie "morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate în perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotararea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și altii impotriva Germaniei și prin Hotararea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligatie specifica de a repara nedreptatile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodata, instanta de la Strasbourg are o jurisprudenta constanta în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun (Hotararea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotararea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotararea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de catre stat, aceeasi Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligatie generala a statului de a restitui proprietati care au fost expropriate înainte de ratificarea Conventiei ori ca ar exista posibilitatea impunerii unor restrictii asupra libertatii statelor de a stabili scopul și conditiile oricarei restituiri catre fostii proprietari (Hotararea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotararea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilitatii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și altii contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietatilor confiscate sau acordarea de compensatii pentru acestea, statele contractante au o larga marja de apreciere în stabilirea masurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a conditiilor de acordare a despagubirilor (Hotararea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și altii contra Greciei). Acordarea de despagubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent sa stabileasca conditiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborand politica legislativa a tarii, este în masura sa opteze pentru adoptarea oricarei solutii legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptatiti pentru daunele suferite în perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constitutiei.
Față de considerentele expuse și având în vedere deciziile Curții Constituționale și decizia nr 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie și Justitie în Sectiile Unite, care sunt general obligatorii, tribunalul a reținut că dispozițiile art.5 alin 1 lit. a din Legea nr.221/2010 au fost lipsite de efecte juridice, astfel ca, ținând cont și de aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, va constata neîntemeiate pretentiile, astfel cum au fost motivate în drept pe legea speciala-nr 221/2009.
Insa, în justificarea acestui capat de cerere, reclamantii au invocat și prevederile art 998-999, art 1000 alin 3 C.civ, în raport de care paratul a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, pe care instanta o aprecieaza intemeiata.
Fapta ilicita, astfel cum a fost definita în doctrina, consta în actiunea sau inactiunea care a determinat producerea de prejudicii morale sau materiale. În speta, reclamantii au invederat ca prejudiciul a fost generat de condamnarea politica. În raport cu cele susținute de reclamanti verbal în sedinta din data de 19.10.2012, în sensul ca termenul de prescriptie incepe sa curga de la data de 3.06.2009, data intrarii în vigoare a legii, tribunalul opineaza ca, dimpotriva acțiunea de fațã nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripției, decât data de 22 decembrie 1989, cel mai favorabil solicitantului. Reclamantii fac confuzie intre termenul de prescriptie special instituit de L 221/2009, dar care nu poate fi incident decat cauzelor intemeiate în drept pe acest act normativ și termenul de prescriptie prevazut de dreptul comun, aplicabil în cazul în care se invoca prevederile art 998-999 C.civ. Or, . în temeiul legii speciale respecta termenul de prescriptie prevazut de art 5 alin 1 L 221/2009- de 3 ani.
Potrivit art 8 Decretul nr 167/1958, prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat și pe cel care raspunde de aceasta. Iar termenul de prescriptie este de 3 ani, conform art 3 din acelasi act normativ.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune în ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe dispozitiile de drept comun-art 998-999 C.civ, respingandu-l ca atare.
Cu referire la invocarea dispozitiilor art 5 CEDO, tribunalul atrage atentia reclamantilor asupra faptului ca Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie să existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009).
În aceeasi ordine de idei, va avea în vedere tribunalul și faptul ca CEDO a dispus radierea din lista de sedinta a cererii formulata de reclamant, cu referire la art 4 din conventie, în baza careia acesta s-a plans de faptul ca a fost fortat sa munceasca în tabere de munca în anii 1950. Curtea a reamintit faptul ca prezenta conventie nu se aplica cu privire la evenimente care au avut loc inainte de . pentru un stat membru. Romania a ratificat Conventia la 20.06.1994, la mult timp dupa faptele de care se plange reclamantul. Aceasta cerere a fost respinsa ca incompatibila ratione temporis, conform art 35 din conventie (Decizia CEDO cu privire la cererea nr 16/06 introdusa de I. Valean C. impotriva Romaniei). Pentru aceleasi considerente, nu va avea tribunalul în vedere nici celelalte acte comunitare ori internationale invocate de reclamant prin cererea precizatoare, toate aceste instrumente fiind ratificate de Romania mult dupa evenimentele reclamate de partea în cauza.
De asemenea, potrivit deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11), reclamanta a formulat acțiune în instanță, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, respectiv la pedeapsa de cinci ani de închisoare, dispusă prin hotărârea din 17 martie 1950 pronunțată de Tribunalul M. Cluj, pentru acțiuni desfășurate împotriva regimului comunist, respectiv, în baza art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din lege, să fie obligat S. român la plata sumei de 200.000 EUR, în echivalent în RON, la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit de tatăl său, CEDO a respins, atat pe taramul art 6, cat și pe taramul art 14 și art 1 P 1.
În ceea ce priveste invocarea dispozitiilor art 504 și urm C.proc.pen, Tribunalul a constatat ca imprejurarile cauzei nu se circumscriu ipotezei redate de textul de lege. Astfel, potrivit art. 504 C. proc. penală, „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. Or, în cauza, reclamantii nu au facut dovada existentei unei hotarari de achitare.
Iar cu privire la pretentiile decurgand din daunele materiale indicate de reclamanti, în temeiul art 5 alin 1 lit b din L 221/2009, tribunalul a retinut netemeinicia acestora. Astfel, potrivit textului citat, acordarea despagubirilor constand în echivalentul bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare se poate face atunci cand bunurile nu au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri în conditiile L 10/2001, ceea ce presupune ca reclamantii sa fi urmat procedura impusa de acest act normativ. Or, în cauza, reclamantii nu au facut aceasta dovada. Prin urmare, legiuitorul nu a intentionat crearea a doua mijloace de reparatie concomitente, ci subsecvente. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). Această concluzie rezultă din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Înalta Curte a subliniat că numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul Legii nr. 221/2009, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 (Decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despagubiri morale și materiale în baza Legii nr. 221/2009).
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins și acest capat de cerere privind obligarea paratului la plata despagubirilor materiale, ca neintemeiat.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții G. D., Z. T., O. D., O. V., M. E., G. L. și G. Z., solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât instanța nu a cercetat fondul în legătură cu despăgubirile materiale solicitate, iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea capetelor de cerere referitoare la plata despăgubirilor materiale și daunelor morale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.5, 8 și 9 C.proc.civ., art.3041, art.312 alin.2, 3 și 5 C.proc.civ. și Legea nr.221/2009.
La data de 17.02.2014, instanța de recurs a dispus, în baza art.242 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 06.04.2015, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 04.05.2015, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a recursului, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care nici una din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a cererii și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimată cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți G. D., Z. T., O. D., O. V., M. E., G. L. și G. Z., împotriva sentinței civile nr. 754 din 12.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 4.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/12.05.2015
-------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – C.L.B.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 83/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 216/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
