Pretenţii. Decizia nr. 903/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 903/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 4196/3/2012*
Dosar nr._
(982/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.903
Ședința publică din 16.09.2015
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. D. T.
Judecător - C. B. T.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul N. F..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă G. (născută R.) L. împotriva sentinței civile nr.1577 din 26.11.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar recurenta a solicitat, în finalul petiției cuprinzând motivele de recurs, judecarea cererii în lipsa acesteia de la dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra motivelor de recurs, ținând seama de cererea părții recurente de soluționare în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public solicită a se observa că motivele de recurs invocate în prezenta cauză nu au legătură cu sentința recurată, pronunțată ca urmare a rejudecării după casare, sentință prin care cererea a fost respinsă față de lipsa dovezilor în susținerea acesteia.
Recursul de față, fiind declarat împotriva unei hotărâri ce nu poate fi atacată cu apel, impune a fi analizate toate aspectele, astfel că, nefiind depuse dovezi cu privire la arestarea, deportarea autorului reclamantei, dar nici cu privire la prejudiciul moral suferit, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._ *, reclamanta G. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său R. M. urmată de internarea într-un lagăr de muncă și stabilirea domiciliului forțat în localitatea Oțelul R..
Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnărilor cu caracter politic suferite de tatăl său prin plata unei despăgubiri de 500.000 Euro.
În motivare, se arată că tatăl reclamantei, R. M. a fost arestat în anul 1947 și internat într-un lagăr de muncă forțată în zona Oțelul R., iar după anul 1950 a fost obligat să își aleagă domiciliul forțat.
D. după anul 1950 reclamanta și-a revăzut tatăl fiind luată de acesta în grija sa. În anul 1951 tatăl reclamantei a fost ridicat în toiul nopții fără nici o explicație și dus la muncă silnică la Canalul D. Marea N.. Posibilitatea de a lua legătura cu reclamanta a apărut după luni de zile. În anul 1963 tatăl reclamantei a decedat, fiind slăbit și bolnav după o viață de chin și zbucium.
Prejudiciul moral creat tatălui său rezultă din încălcările dreptului la libertate, fiind afectate în același timp acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoarea, reputația, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii, vătămări care își găsesc expresia ce mai tipică în durerea morală încercată.
În consecință se solicită admiterea acțiunii și constatarea caracterului politic al condamnării și al măsurilor administrative la care a fost supus autorul său, în temeiul art. 4 alin. 1 și 5 și art. 5 din Legea 221/2009; reclamanta a solicitat și judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu art. 242 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr.1577/26.11.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
A reținut tribunalul că prin cererea de chemare în judecată aceasta a solicitat proba cu înscrisuri și martori fără însă a indica alte înscrisuri cu excepția actelor de stare civilă, precum și numele și adresele martorilor spre a fi citați.
Prin urmare, situația de fapt susținută de reclamantă în motivarea acțiunii, aceea a internării și obligării tatălui său la muncă forțată într-un lagăr din zona Oțelu R., a arestării și trimiterii la Canalul D. Marea N. nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă, cum ar fi decizia de internare, mandat de arestare, hotărâre judecătorească de condamnare, etc..
În conformitate cu art. 249 NCPC cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Prin urmare legiuitorul stabilește în sarcina reclamantului obligația de a-și proba pretențiile deduse judecății.
Având în vedere că la dosar nu a fost depusă nici o probă referitoare la arestare sau internare într-un lagăr de muncă, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr.1577/26.11.2014 pronunțată de Tribunal București - Secția a III-a Civilă a declarat recurs reclamanta G. (născută R.) L., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în tot, iar pe fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.
În motivare, s-a arătat că în ceea ce privește incidența prevederilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, în mod greșit instanța a concluzionat ca acest articol nu mai poate constitui temei juridic pentru admiterea cererii.
Deși practica instanțelor judecătorești nu a fost unitară în ceea ce privește aplicarea prevederilor art.5 alin.1 lit.a), după apariția deciziilor de neconstituționalitate nr. 1358/21.10.2010 și 1360/21.10.2010, în ultima perioada practica Curții de Apel București, Oradea și a I.C.C.J s-a schimbat în sensul recunoașterii neretroactivității prevederilor deciziilor susmenționate și a aplicării legii de la momentul introducerii acțiunii.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurenta – reclamantă solicită a analiza această decizie din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art.1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.
Ori, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției,care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia:
"Exercitarea trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența ta o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectiva și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".
Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statut este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii
legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).
În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază că aceasta garanțiepoate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Nu în ultimul rând, recurenta – reclamantă solicită să se observe că, art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr.
1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera ca noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire.Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție, în aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat ca există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Mai mult, într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza Klaus și lauri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)".Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din Legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, veți aprecia că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 și decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr.408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviero - S.A. și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. l (hotărârea din 6 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).
Astfel, în Cauza B. c. României (nr. 1),,în alte spețe similare, instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor, care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, apreciază că reclamanții au o „speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței lor, constatând în încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenție.
În virtutea considerațiilor expuse, recurenta – reclamantă arată că se află în situația de a fi promovat acțiunea anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care acțiunii sale îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței. Decizia nr. 1358 neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp
(raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum), legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005, interpretate prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.
În acest sens, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, recurenta – reclamantă solicită să se observe că, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Nu în ultimul rând, precizează ca, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr.47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).
În consecință, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
În consecință, în virtutea considerațiilor expuse, recurenta – reclamantă solicită să se observe că este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, în calitate de descendent al persoanelor împotriva cărora a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia MAI nr. 200/1951, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 3 lit. a din Legea nr.221/2009.
În privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care ia fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
În speța, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurenta - reclamantă solicită să se aibă în vedere că, prin măsura administrativă luată, prezumată de drept ca având caracter politic, familiei sale i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Fără îndoială că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-le afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Cu privire la aceste considerente (neretroactivitate) indică cu titlu de jurisprudența practica Curții de Apel București ( decizia nr. 78/01.02.2011 ), și ICCJ (decizia nr. 1973/04.03.2011).
În considerarea tuturor motivelor expuse mai sus, recurenta – reclamantă apreciază nelegală și netemeinică sentința pronunțată în cauza și solicită admiterea recursului, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii pe fond.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele arătate în continuare:
Recurenta reclamantă a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, indicând în cuprinsul cererii de recurs împrejurări fără nicio legătură cu temeiurile de fapt și de drept pentru care prima instanță a considerat că cererea cu care a fost învestită este neîntemeiată.
Astfel, deși tribunalul a constatat că reclamanta nu a administrat nicio probă sub aspectul luării măsurii internării într-un lagăr de muncă și stabilirii domiciliului forțat față de autorul său, apreciind că pentru acest motiv se impune respingerea cererii ca neîntemeiată, recurenta a criticat hotărârea primei instanțe pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, susținând că aceste prevederi trebuiau aplicate fără luarea în considerare a deciziilor 1358/21.10.2010 și 1360/21.10.2010 pronunțate de Curtea Constituțională, ce încalcă principiul neretroactivității legii.
În aceste condiții, câtă vreme cererea reclamantei nu a fost respinsă pentru motivele arătate de aceasta în recurs, Curtea reține că nu s-a indicat în concret vreo critică față de hotărârea recurată, care ar fi de natură să atragă modificarea ori casarea acesteia. Or, judecata în recurs, inclusiv în situația avută în vedere de art. 3041 C.pr.civ., regăsită în cauză, nu se poate face decât în limitele în care pretențiile au fost analizate în fața primei instanțe, principiu rezultat din art. 294 alin. 1 C.pr.civ., aplicabil potrivit art. 316 C.pr.civ.
Așa fiind, în raport de cele arătate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă G. (născută R.) L., împotriva sentinței civile nr.1577/26.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./ 24.09.2015
TB-S.3 – S.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 808/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 924/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
