Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 397/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 397/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-09-2015 în dosarul nr. 17636/3/2015
Dosar nr._
(1359/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 397-A
Ședința publică de la 11.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă, A. TV G.-SA, precum și de apelanta-pârâtă, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, împotriva sentinței civile nr. 750/03.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți, S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE-BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – ordonanță președințială.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, B. C., în calitate de reprezentant al apelantei-reclamante, A. TV G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, eliberată de Baroul București, consilier juridic M. A., pentru apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în baza delegației de la dosar, lipsesc ceilalți intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, a unor întâmpinări din partea ambilor apelanți, care au fost comunicate și studiate reciproc.
Totodată, se referă faptul că intimatul-pârât, S. Român prin Ministerul Finanțelor a depus în data de 10.09.2015, întâmpinare la apelul formulat de A. TV-G.-SA, iar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice-București, de asemenea o întâmpinare la apelul reclamantei.
Se face dovada achitării taxei judiciare de timbru din partea apelantei, în cuantum de 100 lei, care a fost anulată de instanță.
Avocații ambelor părți, având pe rând cuvântul, arată că au luat cunoștință reciproc de întâmpinări, cât și de cele depuse de intimații-pârâți.
Avocatul apelantei-reclamante, A. TV-G.-SA, având cuvântul, solicită suplimentarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia depune un extras de pe portalul instanțelor, cu privire la soluția dată de Tribunalul București, într-o cauză similară și depune o copie a cererii de chemare în judecată respective.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că înscrisurile depuse apelanta-reclamantă, reprezintă practică judiciară, prin care apelanta-reclamantă își susține cererea de apel.
Reprezentantul apelantei-pârâte, Agenția Națională de Administrare Fiscală, având cuvântul, arată că nu are cereri noi sau probe de administrat.
Curtea ia act de faptul că părțile nu au cereri noi sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul, în susținerea și combaterea celor două apeluri.
Avocatul apelantei-reclamante, A. TV-G.-SA, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii ordonanței președințiale și recunoașterea unui drept de folosință în favoarea acesteia, până la soluționarea dosarului de fond, care în acest moment se află în procedura prealabilă.
Din punctul său de vedere, soluția instanței de fond este greșită, prin care s-a respins cererea de emitere a ordonanței președințiale, raportat la două aspecte: în primul rând instanța a considerat în mod greșit că nu există o aparență de drept, în favoarea reclamantei, iar pe de altă parte a reținut greșit că nu ar exista nici urgența.
Referitor la aparența de drept pe care greșit a reținut-o instanța de fond, aceasta a înlăturat și a considerat că în patrimoniul reclamantei nu se naște un drept prevăzut de art. 22 alin.2 lit.d și alin.8 din Hotărârea nr. 731/2007.
Instanța de fond a considerat că nu se aplică aceste dispoziții legale, deoarece în decizia penală nr. 888/08.08.2014, s-ar fi prevăzut că imobilul în litigiu se confiscă, liber de orice sarcini.
Solicită a se observa că acest drept care s-a născut în patrimoniul apelantei-reclamant, este tocmai consecința confiscării. Prin urmare nu se poate susține că nu are acest drept, cât timp, ipoteza prevăzută de legiuitor este născută tocmai ca urmare a confiscării prevăzută în decizia penală nr. 888/2014.
Prin urmare, consecința confiscării, este nașterea în patrimoniul societății reclamante a dreptului, care-l pretinde a-i fi recunoscut prin cererea de chemare în judecată și că dreptul de care se prevalează aceasta, este un drept conferit de lege.
Greșit, în opinia sa, a reținut instanța de fond că în cauză ar fi aplicabile prevederile Ordonanței nr. 7/2015, privind stabilirea destinației bunurilor imobile confiscate, motivat de faptul că aceste dispoziții, nu retroactivează și nu pot stinge drepturile câștigate de reclamantă, sub legea aplicabilă la data pronunțării deciziei de confiscare.
Cu privire la neretroactivarea legii civile noi, arată că, acest principiu este consacrat de art. 6 alin.1 din Codul civil în vigoare.
Referitor la faptul că nu se justifică urgența, cum de altfel a reținut instanța de fond, respectiv, faptul că societatea reclamantă ar fi stat în pasivitate și a fost inactivă,
Arată că la dosar s-au depus dovezi din care rezultă că aceasta nu a stat în pasivitate, ci, a făcut numeroase demersuri în vederea recuperării drepturilor sale și în vederea protejării acestora.
În acest sens, a emis o . adrese și a solicitat organelor statului să facă aplicarea dispozițiilor OUG nr.14/2007 și ale Hotărârii nr. 731/2007, în sensul de a se demara procedura pentru evaluarea acestui bun, în vederea exercitării dreptului conferit de art. 22.
În opinia sa, nu se poate solicita ca societatea reclamantă, să evacueze imobilul, cât timp legea îi permite să-l cumpere, precum și faptul că aceasta și-a manifestat dorința în acest sens.
Cu alte cuvinte există dovezi în acest sens la dosar, că nu a stat în pasivitate, a efectuat demersuri în vederea protejării drepturilor sale, însă până în prezent nu a primit nici un răspuns din partea autorităților statului.
Cheltuielile de judecată le vor solicita pe cale separată.
Consilierul juridic al apelantei-pârâte A.N.A.F. având cuvântul, solicită a se respinge apelul reclamantei, a se observa că în mod corect instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite cumulativ, condițiile ordonanței președințiale, privind acordarea dreptului de folosință cu privire la imobilul confiscat prin sentința penală și ..
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului, liber de sarcini, astfel încât, acel presupus drept pe care-l invocă reclamanta, s-ar naște ipotetic, în momentul când statul s-ar hotărî să vândă acel imobil.
Faptul că s-a trecut un bun prin confiscare, în proprietatea statului, nu naște în mod direct dreptul de a-l cumpăra, cât timp statul nu vinde.
Consideră că OUG nr. 7/2015 este aplicabilă în cauză, întrucât, la art. 3, se menționează expres bunurile cărora se aplică, însă, bunul în litigiu nu este în procedura de licitație.
În opinia sa, nu este întrunită nici condiția urgenței, pentru că nu există nicio somație din partea proprietarului, cu privire la evacuarea imobilului, cât timp reclamanta folosește acea locație.
Nu este întrunită nici condiția neprejudecării fondului, ca să se aprecieze dacă reclamanta are sau nu dreptul de folosință în baza contractelor anterioare.
Pe apelul pârâtei, ANAF, solicită să fie admis așa cum a fost formulat.
Apelul pârâtei privește critici pe aspectul lipsei calității procesuale pasive. Precizează că apelanta-pârâtă nu este proprietara bunului, deoarece acesta a trecut în proprietatea statului, cum alte cuvinte ei nu au astfel de atribuții.
În consecință, ei nu pot fi obligați să predea folosința, cât timp nu sunt proprietarul bunului.
Avocatul apelantei-reclamante, având cuvântul, pe apelul pârâtei, solicită să fie respins ca nefondat.
Consideră că, în mod corect instanța de fond a reținut că nu se poate pronunța pe calea ordonanței președințiale, pe excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru că părțile în cadrul acesteia, sunt cele care figurează în cadrul cererii de chemare în judecată.
Solicită a se avea în vedere în cadrul apelului lor, soluția dispusă de Tribunalul București, într-o cauză similară.
În ce privește prejudiciul, apelanta-pârâtă este în eroare, deoarece este vorba despre un prejudiciu, raportat la cheltuielile de relocare.
Apelanta-pârâtă a afirmat că reclamanta se poate muta într-o altă locație, însă, în măsura în care se va cumpăra acel imobil, vor fi în situația în care se vor înregistra niște cheltuieli cu mutarea, după care să se remute din nou, astfel că se vor efectua două cheltuieli care nu vor fi suportate de nimeni.
Consilierul juridic al apelantei-pârâte, ANAF, având din nou cuvântul, precizează că reclamanta nu a fost somată să plece.
Întrebat de instanță, dacă s-a procedat la executarea silită a confiscării, consilierul juridic al apelantei-pârâte, arată că nu există nicio executare silită și că este vorba despre bunuri confiscate, pentru că prin sentința penală s-a dispus cu privire la două categorii de bunuri: bunuri confiscate, cum este și cazul celui de față și bunuri sechestrate asigurător, pentru acoperirea prejudiciului.
Avocatul apelantei-reclamante, având cuvântul în replică, precizează că nu s-a făcut apel de către niciuna dintre intimate, împotriva considerentelor reținute de instanța de fond, chiar dacă soluția le este favorabilă, astfel că în opinia sa, instanța de apel urmează să aprecieze doar în raport de criticile formulate de către reclamantă cu privire la acea urgență.
Instanța de fond a considerat că într-adevăr există această urgență și că se justifică, nu doar prin raportare la o executare silită actuală, ci și la o iminentă executare silită, este evident că există, din moment ce imobilul a fost trecut în proprietatea statului la cartea Funciară.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.750/03.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația S. 1 a Finanțelor Publice.
S-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta A. TV G. SA, în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 1.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă la data de 13.05.2015 sub nr._ reclamanta S.C. A. G. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE, obligarea pârâților, pe calea ordonanței președințiale, să permită reclamantei folosința asupra bunului imobil spațiu închiriat, obiect al contractului de închiriere încheiat între reclamantă și societatea Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A., la data de 01.09.2007, modificat prin Actul Adițional nr. 1/27.03.2009, Actul Adițional nr. 2/01.08.2011, Actul Adițional nr. 2bis/31.08.2012 și Actul Adițional nr. 3/09.10.2012, până la soluționarea definitivă a cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr._/3/2015.
În fapt, reclamanta a arătat că imobilul în cauză, închiriat pe un termen ce a fost prelungit până la data de 01.08.2016, a fost confiscat prin decizia penală nr. 888/08.08.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, necomunicată reclamantei până în prezent. Ulterior, deși reclamanta a adresat mai multe notificări instituțiilor statului prin care a comunicat intenția de a se prevala de dreptul conferit de art. 22 alin. 2 ind. 1 lit. d și alin. 8 ind. 2 din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007, respectiv de dreptul de a exercita oferta de cumpărare a imobilului confiscat, aceasta nu a primit nici un răspuns. Reclamanta a mai arătat că la sfârșitul lunii aprilie 2015 reprezentanții săi au aflat de existența unor opinii la nivelul instituțiilor pârâte în sensul că acesteia nu i-ar fi aplicabile dispozițiile menționate anterior, ci prevederile OUG nr. 7/2015, deși, în opinia sa, acestea nu pot retroactiva.
În acest context, reclamanta a învederat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, după cum urmează: urgența – prin încălcarea dreptului de preempțiune la cumpărarea imobilului, s-ar produce o pagubă iminentă, respectiv prejudicii materiale (cheltuieli de evacuare și relocare de cca. 20.079.600 lei) și de imagine inevitabile, având în vedere activitatea de televiziune desfășurată în imobil, ce ar putea fi afectată pe termen nedeterminat; vremelnicia – pe fond, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._/3/2015; neprejudecarea fondului – instanța poate pipăi fondul în sensul analizei aparenței dreptului reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de închiriere și art. 22 alin. 2 ind. 1 lit. d și alin. 8 ind. 2 din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 996 și urm. NCPC, art. 22 alin. 2 ind. 1 lit. d și alin. 8 ind. 2 din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007, OUG nr. 7/2015.
La termenul din data de 02.06.2015 pârâta ANAF. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că prin confiscare, imobilul a intrat în patrimoniul Statului, care, în calitate de proprietar, are și folosința acestuia, așa încât acesta este singurul pârât care poate sta în judecată. Mai mult, ANAF nu are competențe în domeniul proprietății private a Statului Român.
Tot la termenul din 02.06.2015 pârâții DGFP și AFP sector 1 au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității cererii, excepție invocată și de pârâții S. Român, prin MFP și ANAF.
Pronunțându-se asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți, Tribunalul o va respinge ca neîntemeiată, constatând că există identitate între pârâții din prezenta cauză și cei din litigiul pe fond (dosar nr._/3/2015). Celelalte susțineri ale pârâților în motivarea excepției nu pot face obiectul analizei în cadrul prezentei ordonanțe, ci ele impun verificări ce implică cercetarea fondului cauzei.
Analizând cererea de ordonanță președințială prin raportare la condițiile de admisibilitate prev. de art. 996 și urm. NCPC, Tribunalul reține următoarele:
Prin prezenta cerere reclamanta solicită constatarea unui drept de folosință a imobilului, rezultat dintr-un contract de închiriere față de care pârâții au calitatea de terți. Prin urmare, problema care se pune în cauză este aceea a opozabilității acestui drept de folosință față de pârâți.
Așa fiind, aparența dreptului care trebuie cercetată potrivit art. 996 alin. 1 NCPC, se impune a fi analizată nu doar din perspectiva existenței unui drept de folosință valabil (care a luat naștere din contractul de închiriere), ci mai ales sub aspectul opozabilității acestui drept față de pârâți. Cu alte cuvinte, „pipăind fondul”, Tribunalul trebuie să stabilească mai întâi dacă pârâții au, cel puțin în aparență, obligația de a respecta dreptul de folosință al reclamantei.
Or, prin decizia penală nr. 888/A/08.08.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr._/3/2012** s-a dispus confiscarea imobilului în cauză și trecerea acestuia în patrimoniul statului liber de orice sarcini. Prin urmare, orice drepturi (reale sau de creanță), strâns legate de imobil, pe care un terț le-ar avea asupra acestuia, chiar în temeiul unor contracte valabile, nu sunt opozabile statului, care preia bunul în proprietate liber de orice sarcini.
Tribunalul constată că nici OG nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului nu recunoaște, în mod expres, în favoarea chiriașilor imobilelor confiscate un drept de folosință până la finalizarea procedurii de vânzare directă a bunului către aceștia. Este adevărat că, față de dispoziția de favoare instituită de art. 22 din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 (posibilitatea de vânzare directă a bunului către chiriașul cu contract valabil la data confiscării) . bunului, pentru ca ulterior acesta să fie dobândit, prin vânzare directă de către chiriaș, ar pricinui acestuia din urmă inconveniente ce ar putea fi evitate prin păstrarea folosinței de către detentor până la finalizarea procedurii. În același timp, Tribunalul constată că OUG nr. 7/2015 privind stabilirea destinației unor bunuri imobile confiscate prevede dreptul statului de a dispune de bunurile confiscate (de a le trece în administrarea unor entități beneficiare) fără a mai respecta procedurile prevăzute de OG nr. 14/2007. Din modul de redactare a OUG nr. 7/2015 rezultă fără echivoc că aceasta se aplică și bunurilor confiscate anterior intrării sale în vigoare, cu excepția bunurilor imobile confiscate aflate în procedura de valorificare prin licitație publică la data intrării în vigoare a legii, cărora li se aplică dispozițiile OG nr. 14/2007.
Prin urmare, chiar în situația în care păstrarea folosinței imobilului de către reclamantă ar fi putut fi grefată pe dreptul de cumpărare a imobilului, prevăzut de OG nr. 14/2007, prin . OUG nr. 7/2015, aparența dreptului reclamantei nu mai poate fi reținută. Astfel, statul are dreptul discreționar de a opta între mai multe modalități de valorificare a bunului confiscat, iar în lipsa unei minime dovezi în sensul că pentru bunul în cauză se va aplica procedura prev. de OG nr. 14/2007, Tribunalul nu poate reține aparența dreptului reclamantei.
Cât privește condiția urgenței, având în vedere calitatea statului de proprietar al bunului, precum și dispozițiile legale menționate anterior, măsura evacuării reclamantei din imobil poate fi iminentă, așa încât Tribunalul nu poate reține susținerile pârâților în sensul că procedura de executare nu a fost demarată, și, deci, nu există urgență. Dimpotrivă, nu se poate cere reclamantei să rămână în pasivitate până la momentul declanșării procedurii de preluare a bunului în posesia statului, când posibilitățile de a păstra folosința acestuia se reduc. În opinia Tribunalului, condiția urgenței nu este îndeplinită sub un alt aspect, acela al rămânerii reclamantei în pasivitate timp de 9 luni de la momentul confiscării imobilului, doctrina și practica judiciară fiind unanime în a statua că trecerea unui interval de timp relativ îndelungat de la data la care a luat naștere situația dedusă judecății face ca această condiție de admisibilitate să nu fie îndeplinită. Mai mult, Tribunalul apreciază că în aceste 9 luni reclamanta a avut la dispoziție timpul necesar pentru a găsi soluții și pentru situația în care proprietarul bunului ar fi decis evacuarea din imobil.
Analizând și celelalte două condiții de admisibilitate – vremelnicia și neprejudecarea fondului, Tribunalul reține că, într-adevăr, reclamanta a făcut dovada înregistrării pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă a dosarului nr._/3/2015 având ca obiect constatarea valabilității contractului de închiriere și constatarea dreptului de preemțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului, potrivit art. 22 alin. 2 ind. 1 lit. d și alin. 8 ind. 2 din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007. Însă, în opinia Tribunalului, nu există identitate între petitele celor două acțiuni (prezenta ordonanță și acțiunea pe fond), prin admiterea prezentei cereri ajungându-se să se recunoască un drept care nu ar mai fi analizat într-un alt litigiu, pe fond. Astfel, prezenta ordonanță are ca obiect constatarea opozabilității dreptului de folosință al reclamantei izvorât din contractul de închiriere, față de pârâți, care sunt terți față de contract; litigiul pe fond are ca obiect constatarea valabilității contractului de închiriere (ceea ce nu echivalează cu opozabilitatea dreptului de folosință față de terți) și recunoașterea dreptului de preempțiune (care, de asemenea, nu implică, în mod evident, și recunoașterea dreptului de folosință și opozabilitatea acestuia față de terți).
Pentru toate aceste considerente, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 996 NCPC, Tribunalul va respinge cererea ca inadmisibilă”.
Împotriva sentinței civile nr.750/03.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, au formulat apel reclamanta SOCIETATEA A. TV G. S.A. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1.- În apelul formulat de A. TV G. S.A. s-a arătat că instanța de fond a făcut o interpretare eronată în cauză cu privire la hotărârea penală nr.888/08.08.2014, întrucât prin măsura confiscării bunului imobil liber de orice sarcini nu s-a avut în vedere împiedicarea exercitării de către societate a unui drept recunoscut de un act normativ în vigoare, emis special pentru situația confiscării.
- În mod greșit s-a reținut că dreptul reclamantei recunoscut de O.G. nr.14/2007 și născut ca urmare a deciziei penale nr.888/08.08.2014 n-ar fi opozabil statului, ca urmare a măsurii confiscării dispuse de către instanță asupra spațiului închiriat, liber de orice sarcini.
Dimpotrivă, acest drept dobândit de către reclamantă în urma hotărârii penale și recunoscut de O.G. nr.14/2007 nu contravine măsurilor instanței respective de confiscare – drept de creanță născut în temeiul art.22 alin.(2)1 lit.d) și alin.(8)2 din H.G. nr.731/2007 privind Normele metodologice de aplicare a ordonanței.
- Prevederile O.U.G. nr.7/2015 nu retroactivează, prin urmare nu pot stinge drepturi câștigate de apelanta reclamantă sub legea aplicabilă la data pronunțării deciziei penale de confiscare – O.G. nr.14/2007.
Nu există nicio prevedere anume în O.U.G. nr.7/2015 privind destinația bunurilor imobile confiscate, intrate în proprietatea privată a statului prin confiscare, anterior intrării sale în vigoare.
Așadar, principiul care guvernează această situație de drept este acela al aplicării dispozițiilor legale în vigoare la data confiscării, respectiv O.G. nr.14/2007 și nu O.U.G. nr.7/2015.
Neretroactivitatea legii civile își are consacrarea în art.6 alin.1 din Codul civil și art.15 alin.2 din Constituția României, fiind un principiu care se aplică pentru toate ramurile de drept, cu excepția doar a legii penale și a legii contravenționale mai favorabile, ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei.
Pe de altă parte, în concret a reținut instanța fondului faptul că păstrarea folosinței imobilului de către apelanta-reclamantă poate fi grefată pe dreptul de cumpărare a imobilului prevăzut de art.22 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr.14/2007.
- În speță, condiția urgenței este îndeplinită, contrar a ceea ce a reținut instanța de fond, în sensul că reclamanta ar fi rămas în pasivitate timp de 9 luni de la momentul confiscării imobilului, în condițiile în care societatea a efectuat numeroase demersuri la instituțiile statului pentru identificarea unei soluții și rezolvarea situației, cu respectarea legii – începând cu data de 08.08.2014 în notificările formulate, societatea învederând faptul că înțelege să se prevaleze de dreptul conferit de art.22 alin.(2)4 lit.d) și alin.(8)5 din H.G. nr.731/2007, respectiv acela de a exercita oferta de cumpărare a imobilului confiscat în termen de 30 zile de la data la care i se va comunica rezultatul evaluării, dar instituțiile statului nu i-au răspuns.
Mai mult, reclamanta prin adresele formulate a solicitat conform art.14 din H.G. nr.731/2007 să se procedeze la emiterea deciziei privind componența comisiei de evaluare, potrivit art.6 alin.4 din O.G. nr.14/2007.
Astfel, societatea nu a stat în pasivitate, solicitând permanent instituțiilor statului rezolvarea situației spațiului închiriat.
Condiția urgenței este justificată și de faptul demarării de către stat a procedurii de valorificare prin licitație publică a imobilului menționat în cadrul deciziei penale nr.888/08.08.2014, după cum rezultă din înscrisurile administrate la fond, în condițiile în care, reclamanta nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr._/3/2012**.
Sunt îndeplinite și celelalte condiții ale ordonanței președințiale privind vremelnicia și neprejudecarea fondului.
S-a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii ordonanței președințiale, astfel cum a fost formulată.
În drept, s-au invocat prevederile art.470 și urm. și art.996, art.999 și urm. din codul de procedură civilă și prevederile O.G. nr.14/2007, ale H.G. nr.731/2007, respectiv O.U.G. nr.7/2015, iar în probatoriu, înscrisuri.
2. În apelul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F.
În motivarea apelului, s-a criticat sentința apelată pentru nelegalitate prin prisma faptului că nu au fost apreciate corect normele legale aplicabile cauzei atunci când a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F.
Potrivit H.G. nr.520/24.07.2013, privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., această instituție constituie un organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, având atribuții în domeniul fiscal, vamal, în cel al combaterii evaziunii fiscale și în nici un caz în domeniul proprietății private a statului, care este reprezentat potrivit legii de către Ministerul Finanțelor Publice.
Acțiunea dedusă judecății urmărește diminuarea atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză confiscat în favoarea statului printr-o decizie penală cu recunoașterea folosinței bunului de către titularul cererii, astfel că nu are calitate procesuală pasivă decât statul în patrimoniul căruia a intrat bunul prin confiscarea penală, acesta fiind proprietarul privat al bunului, față de care să se discute asupra dreptului invocat de către reclamantă cu privire la spațiul închiriat deținut astfel, supus confiscării.
A.N.A.F. nu dobândește calitate procesuală pasivă nici prin prisma faptului că această instituție a fost desemnată prin decizia penală nr.888/08.08.2014 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală (în dosarul nr._/3/2012** - nota red.) pe linia identificării bunurilor și aplicării măsurilor asiguratorii, având atribuții și cu privire la executarea silită în vederea recuperării prejudiciului, însă prin acestea, A.N.A.F. nu a devenit proprietarul „spațiului închiriat” ce a făcut obiectul confiscării.
Iar atribuțiile privind executarea silită ca atare o au organele sale teritoriale, înființate ca structuri cu personalitate juridică.
A.N.A.F. nu dobândește calitate procesuală pasivă nici în raport de prevederile O.G. nr.14/2007 privind valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, pentru care s-au prevăzut atribuții în sarcina Ministerului Finanțelor Publice prin „organele de valorificare stabilite” (art.1), M.F.P. având drept de dispoziție, administrare a bunurilor proprietate privată ale statului, care sunt inventariate periodic tot de către M.F.P. (conform Ordinului nr.668/2014 în acest sens).
S-au invocat prevederile art.466, 480 alin.(2) și art.999 C.proc.civ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.223 alin.3 Noul C.proc.civ.
Intimații S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și D.G.R.F.P.București prin reprezentant Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice au depus întâmpinări la dosar, prin care au solicitat respingerea apelului formulat de Societatea A. TV G. S.A. ca nefondat, sentința pronunțată fiind temeinică și legală, fiind analizate corect condițiile privind aparența dreptului, urgența, vremelnicia și neprejudecarea fondului, potrivit art.249 și art.996 – 997 C.proc.civ., argumentul invocat cu privire la condiția urgenței referitor la un anunț privind anularea licitației pentru vânzarea unui alt bun imobil, proprietatea debitorului V. D., nefiind în măsură să demonstreze intenția imediată a pârâtelor de a proceda în mod similar și cu privire la imobilul pe care aceasta îl are în locațiune.
În apel nu s-au administrat noi probe, fiind depusă o hotărâre judecătorească la dosar în care s-a dat o soluție favorabilă la o cerere similară ce privește alte părți decât cele din pricina pendinte, ca și practică judiciară în materie în sprijinul apelului reclamantei.
Apelurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Curtea constată că în mod legal a procedat instanța de fond, analizând condițiile de admisibilitate privind cererea de ordonanță președințială în raport de prevederile art.996 și urm. C.proc.civ., ce trebuie îndeplinite cumulativ, caracterul vremelnic al măsurii solicitată a fi luată până la soluționarea fondului litigiului, care se poartă între aceleași părți, urgența și neprejudecarea fondului prin analizarea aparenței dreptului dedus judecății, potrivit situației concrete a speței.
Prima instanță a constatat în mod temeinic, sub aspectul îndeplinirii condiției vremelniciei, că între cererea de ordonanță președințială și fondul dedus judecății până la care se solicită a se permite folosința imobilului există identitate de părți, nu și de obiect, deși Curtea constată existența unei strânse legături între cele două cauze, întrucât dreptul de folosință ce se cere a fi permis pe cale de ordonanță președințială izvorăște din contractul de închiriere cu privire la imobilul ce a făcut obiectul confiscării prin hotărârea penală definitivă, a cărui valabilitate se cere a fi constatată pe fond.
Strânsa legătură între cele două pricini are ca efect, dimpotrivă, îndeplinirea condiției privind vremelnicia cerută de textul de lege pentru cererea de ordonanță președințială.
Potrivit criticilor din apelul formulat de către societatea reclamantă, se constată, contrar celor reținute de către prima instanță, că și condiția urgenței este îndeplinită și ea este dată de punerea în executare în orice moment a măsurii confiscării imobilului în cauza dispusă în mod definitiv prin decizia penală nr.888/A/08.08.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală în dosarul nr._/3/2012** și la valorificarea bunului potrivit O.G. nr.14/2007 și H.G. nr.731/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanțe, or O.U.G. nr.7/2015 invocate de către reclamantă, în care sunt prevăzute obligațiile instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice anume stabilite, ca și în sarcina deținătorilor imobilelor respective.
În aceste condiții, faptul reținut, în sensul că timp de 9 luni reclamanta ar fi rămas în pasivitate, că nu a acționat de la momentul confiscării imobilului dispus prin hotărârea penală susmenționată, nu are ca efect înlăturarea caracterului urgent al cererii de ordonanță președințială, reclamanta fiind deținător al imobilului în care-și desfășoară activitatea, fiind fără relevanță faptul că măsura confiscării nu a făcut obiectul executării.
Curtea constată însă că cererea de ordonanță președințială nu îndeplinește una dintre cele trei condiții de admisibilitate prevăzută de art.997 C.proc.civ., republicat (anterior art.996), alin.1 și 5, existența aparenței de drept cu cerința neprejudecării fondului, altfel spus prin măsurile ce ar urma să fie luate pe calea ordonanței președințiale nu se poate rezolva litigiul pe fond.
În cauză, se constată că solicitarea pe ordonanță președințială de a se permite dreptul de folosință al imobilului chiar vremelnic, presupune constatarea existenței dreptului de folosință care decurge dintr-un contract de închiriere invocat încheiat în anul 2007 a cărui validitate se cere a se constata în litigiul de fond, în condițiile în care s-a dispus confiscarea penală a bunului, fără sarcini.
Or, aparența dreptului de folosință implică analizarea însuși a titlului – contractul de închiriere a imobilului supus confiscării, prejudecându-se așadar asupra soluției ce ar urma a se pronunța în litigiul de fond, care va constata valabilitatea contractului de închiriere, în temeiul căruia se constată ca și efect existența ori nu a unui drept de folosință actual și la momentul confiscării, respectiv pe cale de consecință, recunoașterea dreptului de preempțiune la cumpărarea imobilului supus valorificării în temeiul actelor normative reținute în motivarea hotărârii apelate și în cele două apeluri formulate în cauză.
Altfel spus, pe calea pendinte aleasă s-ar ajunge la o recunoaștere a dreptului de folosință anterior analizării valabilității titlului ce face obiectul litigiului în fond și din care acesta decurge, ceea ce este inadmisibil.
Susținerile apelantei reclamante privind nașterea dreptului de preempțiune la cumpărarea imobilului la data pronunțării deciziei penale nr.888/08.08.2014 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală prin măsura confiscării bunului, incidența O.G. nr.14/2007 și neincidența O.U.G. nr.7/2015 privind valorificarea de către stat a bunurilor intrate în proprietatea sa privată – nu pot face obiect de dezbatere pe calea ordonanței președințiale, chiar în calea de atac, ci în litigiul de fond.
Hotărârea depusă la dosar, ca și practica judiciară nu este relevantă litigiului analizat în concret.
Pentru aceste considerente, care au menirea și de a modifica, respectiv complini motivarea hotărârii apelate, se constată că apelul reclamantei nu este fondat.
Curtea constată că nici apelul formulat de Administrația Națională a Administrare Fiscală nu este fondat, în mod legal fiind respinsă, contrar criticilor apelantului pârât, excepția invocată la fond privind lipsa calității procesuale pasive, întrucât, pe de o parte, aceleași părți se regăsesc și în litigiul de fond, ca și cele din ordonanța președințială, în aceeași calitate, iar pe de altă parte, întrucât lipsa de calitate procesuală invocată constituie, nu o excepție de procedură, ci o excepție de fond, iar cererea s-a respins în primă instanță ca inadmisibilă, fără a se intra pe cercetarea pe fond a cererii de ordonanță președințială, pe o excepție ce i s-a dat prioritate, în raport de orice altă excepție formulată.
Lipsa de legitimare procesuală activă ori pasivă deja vizează fondul cererii care nu a intrat însă în dezbaterea instanței – pe de o parte.
Pe de altă parte – excepția va putea fi reiterată în litigiul de fond, întrucât o soluție pe calea ordonanței președințiale ar fi epuizat această chestiune, prejudecând la rându-i fondul litigiului sub aspectul stabilirii cadrului procesual în care acesta urmează a fi cercetat.
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art.480 C.civ., Curtea va respinge apelurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. TV G.-SA, cu sediul ales la S.C.A. C., P. & Asociații, în București, ., nr.2, etaj 2, ., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr.J_, C.U.I._, precum și de apelanta-pârâtă, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 750/03.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți, S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE-BUCUREȘTI, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 11.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
7 ex/17.09.2015
----------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – A.I.P.
| ← Refuz soluţionare cerere. Sentința nr. 129/2015. Curtea de... | Obligaţia de a face. Sentința nr. 142/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
