Pretenţii. Decizia nr. 987/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 987/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 987/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.987
Ședința publică de la 29.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. P. B.
JUDECĂTOR - C. B. T.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-reclamant V. A., împotriva deciziei civile nr.1839 A din 24.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimatele-pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 29.09.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 14.02.2013, sub dosarul nr._, reclamantul V. A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice Sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la restituirea către Asociația Familială Ava Promotion a sumei de 103.390 lei, plătită nedatorat în luna iunie 2007.
În motivare, reclamantul a arătat că în noiembrie și decembrie 2001, Asociația Familiala Ava Promotion (50% A. V. și 50% A. V.) a achitat suma de 2._ lei vechi reprezentând obligații fiscale aferente anului 2001.
La data de 28.11.2006, Agenția Națională de Administrare Fiscală a emis o somație cu privire la impozitul datorat de asociație în valoare de 524.190 lei, incluzând și obligația fiscală pe anul 2001 pe care Asociația Familială o achitase deja.
Reclamantul a precizat că pentru a evita blocarea activității societății prin poprirea conturilor de către Administrația fiscala, care a comunicat că în evidențele acestora societatea nu figura cu suma în cauză plătită, a achitat în luna iunie 2007, suma pretinsa prin somație, respectiv 680.000 lei (incluzând și suma totala de 1._ lei vechi plătită în data de 27.12.2001.
După numeroase demersuri, în decembrie 2010, Trezoreria Statului Sector 1 prin adresa nr._/03.12.2010 a confirmat faptul că a fost încasată în anul 2001 suma de 103.390 lei.
A mai menționat că s-a adresat Administrației Finanțelor Publice Sector 1, pentru restituirea sumei de bani plătită în plus.
Prin Adresa nr._ din 05.07.2012 Administrația Finanțelor Publice Sector 1 i-a comunicat ca „în urma verificărilor ...s-a constatat că suma a fost achitată în anul fiscal 2001 pe cod fiscal_. Restituirea sumei de 103.392 lei nu se poate efectua, deoarece este prescrisă, conform art.135 din OG nr.92/2003”.
Având în vedere răspunsul negativ comunicat de Administrația Finanțelor Publice Sector 1, reclamantul a precizat că s-a adresat organului ierarhic superior, respectiv Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, căruia i-a învederat că solicită suma plătita în anul 2007, și nu suma plătita în anul 2001, motiv pentru care dreptul de restituire nu este prescris.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București nu a răspuns.
Reclamantul a mai arătat că Asociația familială Ava Promotion a fost V. A. cu 50% și V. A. cu 50%. Conform pct. E din Contractul de asociere încheiat la data de 27.07.2001, reprezentantul asociației era V. A., care a fost notificata sa facă demersurile necesare pentru recuperarea sumei de bani plătită nedatorat, însă aceasta nu a făcut niciun fel de demers.
În aceste condiții, reclamantul a pornit acțiunea în calitate de asociat al societății, în temeiul dispozițiilor art.1560 C.civ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.117 lit.b C.pr.fisc.
La dosar, reclamantul a anexat un set de înscrisuri în dovedire, filele 7-17.
Parata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la data de 19.12.2013, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii.
În motivarea întâmpinării, a arătat că pentru anul fiscal 2001, Asociația familiala Ava Promotion, CUI_ a achitat obligațiile fiscale datorate la bugetul statului la data de 27.12.2001, astfel cum reiese și din răspunsul Trezoreriei Statului Sector 1.
Referitor la faptul că în luna iunie 2007, a fost achitată suma de 680.000 lei, de către asociație, pârâta a precizat că, în evidențele Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice nu există plați efectuate pentru Asociația familială Ava Promotion, CUI_, lucru confirmat și de Serviciul evidență pe plătitor prin adresa nr._/10.12.2013.
A mai menționat că, având în vedere că singurele plății efectuate au fost făcute în anul 2001, dreptul reclamantului la compensarea sau restituirea sumei de bani de 103.392 lei este prescris, conform prevederilor art.135 din OG nr.92/2003 C.pr.fisc. „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.” Astfel a solicitat admiterea excepției prescripției la restituirea sumei solicitate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 și urm. C.pr.civ., art.135 OG nr.92/2003.
Prin sentința civilă nr. 8125/27.06.2014, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea ca prescrisă; a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că obligația fiscală de restituire a luat naștere în luna iunie 2007, aplicând terenul de 5 ani calculat potrivit algoritmului de mai sus, rezultă că în intervalul 2008 – 2012 reclamantul trebuia să solicite restituirea sumei de_ lei.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 13.02.2013, cu depășirea termenului de prescripție (cu un an și doua luni), instanța a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea, pentru intervenirea prescripției extinctive.
Adresa de la fila 8 emisă de Trezoreria Statului Sector 1 nu este de natură să duca la întreruperea termenului de prescripție, întrucât adresa confirmă achitarea debitelor la data de 27.12.2001, fără să facă referire la alte plăți. De asemenea, nu se poate susține că la data acestui răspuns s-a născut dreptul reclamantului la acțiune, din moment ce confirmarea unor plăți este independentă de plata în sine, plată care a fost efectuată în luna iunie 2007, astfel cum susține reclamantul.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul V. A., înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, la data de 22.08.2014, sub același număr, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța.
În motivare, recurentul a arătat că în mod greșit prima instanța a reținut că dreptul de a solicita restituirea sumei plătite nedatorat a luat naștere în luna iunie 2007. Astfel, Asociația Familiala Ava Promotion al cărei asociat este V. A. a fost obligată de pârâte sa efectueze două plății pentru aceeași obligație fiscală (obligația fiscala aferenta anului 2001).
Prima dată s-a efectuat o plată în anul 2001- confirmată prin adresa Trezoreriei Sectorului 1 București, iar cea de-a doua oara pentru aceeași creanță fiscală, pârâtele au executat silit în anul 2007 Asociația.
Din cauza divorțului membrilor asociației familiale, reclamantul nu a mai fost în posesia documentelor financiare. În aceasta situație a făcut demersuri pentru a i se confirma de către autorități că a fost plătită de două ori aceeași creanță fiscală.
În condițiile în care, în anul 2007, când a fost executată silit asociația, nu existau dovezi care să confirme că suma executată silit este nedatorată întrucât mai fusese deja plătită această creanță în anul 2001, nu se poate aprecia că în anul 2007 s-a născut dreptul de a solicita restituirea sumei.
Confirmarea plății din anul 2001 a fost obținută în data de 14.12.2010 prin răspunsul Trezoreriei Sectorului 1 București. Prin urmare, dreptul de pretinde restituirea sumei plătite nedatorat s-a născut la momentul în care s-a confirmat că în anul 2007 pârâtele nu mai trebuiau să pretindă această sumă.
Intimatele, deși legal citate, nu au depus întâmpinare și nu au fost reprezentate în instanța pentru a-și preciza poziția procesuală.
La termenul din data de 10.11.2014, având în vedere precizarea reclamantului în sensul că cererea de chemare în judecata este întemeiată pe instituția plății nedatorate, instanța, în raport și de disp. art. 282 ind.1 C.pr. civ., a calificat apel calea de atac exercitata în cauza.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.1839 A/24.11.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
A reținut tribunalul că singura critică formulată de apelant vizează soluția dată de prima instanța excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În acest sens, din adeverința nr._/14.12.2010, eliberată de Trezoreria Sectorului 1 București, instanța a reținut că, în data de 28.12.2001, pentru AF Ava Promotion, apelantul a achitat suma de_ rol (_ ron) cu titlu de impozit pe venituri din activități comerciale.
Ca urmare a emiterii somației nr._/28.11.2006, de către intimata Administrația Finanțelor Publice Sector 1, după cum rezultă și din răspunsul la interogatoriu administrat AFP Sector 1, apelanta a achitat din nou suma menționata anterior, reprezentând impozit aferent anului 2001.
Chiar dacă apelantul a precizat că își întemeiază cererea pe instituția plătii nedatorate, în ceea ce privește prescripția extinctivă a dreptului de a cere restituirea plații, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun ale art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 (care prevăd că termenul de prescripție extinctiva începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea), ci, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile speciale cuprinse în Codul de procedura fiscala. Astfel, potrivit art. 135 C.pr. fiscală “ dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire”. Or, dreptul apelantului de a cere restituirea s-a născut la data când a efectuat plata nedatorată, respectiv în anul 2007. De la aceasta dată (mai precis de la data de 1 ianuarie 2008), contrar susținerilor apelantului, instanța a apreciat că a început să curgă și termenul de prescripție extinctiva de 5 ani. Acest lucru rezultă din faptul că disp. art. 135 C.pr. fiscală leagă începutul curgerii termenului de prescripție extinctiva în raport de data nașterii dreptului la restituire, deci de data când se stabilește inexistența obligației fiscale sau de data plății, când, așa cum este cazul și în speță, contribuabilul cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască inexistența acestei obligații.
Pe de altă parte, se observă că de la data efectuării celei de-a doua plăți și până la data când apelantul a efectuat demersurile la Administrația Finanțelor Publice Sector 1 a trecut o perioadă de aproximativ 3 ani, devenind și mai evident faptul că începutul termenului de prescripție extinctivă nu poate depinde numai de voința creditorului de a acționa în vederea stabilirii caracterului nedatorat al plății.
Faptul invocat de apelant că nu mai deținea dovada plății impozitului făcută în anul 2001 din cauza divorțului membrilor asociației familiale, nu poate constitui nici măcar o cauză de repunere în termenul de prescripție extinctivă, întrucât aceasta din urma presupune existența unor împrejurări exclusive de culpă, chiar dacă nu au caracterul forței majore. Nedeținerea chitanțelor de plată este, însă, în mod evident imputabilă apelantului și nu poate justifica repunerea în termenul de prescripție extinctivă.
Întrucât de la data de 01 ianuarie 2008 și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecata – 14.02.2013- au trecut mai mult de 5 ani, iar în cauză nu se poate reține existenta niciuneia dintre cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție extinctiva prevăzute de art. 132 și 133 C.pr. fiscala, în mod corect prima instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul V. A..
În motivare se arată că instanța a reținut în mod greșit că apelantul și-ar fi întemeiat acțiunea doar pe dispozițiile art.8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 (care prevăd ca termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) care nu ar fi aplicabile. A mai apreciat tribunalul că în cauză ar fi incidente, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile speciale cuprinse în Codul de procedură fiscală.
Or, apelantul nu și-a motivat apărările pe dispozițiile legale prevăzute de Decretul nr.167/1958, ci a formulat apărări pentru a evidenția că în prezenta cauză este incident art.135 C proc.fiscală cu privire la nașterea dreptului la restituire. Acesta a arătat că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul în care s-a născut dreptul lui de a cere restituirea. Dreptul acestuia de a cerere restituirea s-a născut la momentul în care i s-a confirmat că ultima plată (executată silit de intimate în 2007) este nedatorată pentru că se efectuase deja această plată în anul 2001 pentru aceeași obligație fiscală. Acestă confirmare s-a realizat prin adresa din 2010.
Instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 135 C.pr.fiscală, întrucât acesta vorbește de nașterea dreptului la restituire (care permite o mulțime de situații, inclusiv cea a apelantului) legată de data în care a cunoscut că a efectuat o plată nedatorată și nu de data plății.
Totodată instanța nu a motivat de ce în prezenta cauză nașterea dreptului Ia restituire coincide cu momentul plății (executarea silită din anul 2007) și nu cu momentul în care autoritățile au confirmat faptul că s-au efectuat două plăți pentru aceeași obligație fiscală (adresa Trezoreriei din anul 2010), adică plata nedatorată.
Motivele de nelegalitate sunt cele prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 Cod de procedură civilă din 1865, respectiv hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (nu este motivată concluzia că data plății reprezintă momentul curgerii termenului de prescripție, instanța nu s-a pronunțat pe unul dintre motivele de apel formulate de apelant) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (prevederile legale încălcate sunt cele prevăzute de art. 261 alin.1 Cod de procedură civilă prin lipsa motivării hotărârii, cele prevăzute de Codul de fiscală privind restituirea sumelor și prescripția, a aplicat și interpretat în mod eronat dispozițiile art.135 C.proc.fiscala) și, interpretând greșit actul dedus judecății, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit al acestuia,
Apreciază recurentul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală potrivit art.304 pct.7 C.proc.civ., întrucât a reținut că nașterea dreptului Ia restituirea, respectiv momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul plății (executării silite din anul 2007) fără să motiveze această concluzie.Instanța nu aduce niciun argument, nu dezvoltă niciun raționament care să susțină concluzia că în prezenta cauză momentul curgerii termenului de prescripție este momentul executării silite din anul 2007 și nu momentul în care s-a confirmat faptul că apelantul-reclamant a cunoscut că a făcut o plată nedatorată prin Adresa Trezoreriei din anul 2010.
Obligația de motivare a hotărârii este o garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenție, în componența sa care vizează dreptul la o examinare efectivă, reală a cauzei, și de prevenire a pronunțării unei soluții cu caracter arbitrar, recurentul făcând referire la hotărârea pronunțată în Cauza Albina împotriva României și la cea pronunțată în Cauza Vlasia G. V. împotriva României.
Totodată, instanța de apel nu s-a pronunțat pe unul dintre motivele de apel. Astfel, apelantul a motivat, referitor la excepția prescripției, că aceasta a fost invocată prin întâmpinare de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și se referă la plata efectuată în anul 2001. S-a arătat că motivarea instanței de fond cu privire la excepția prescripției se referă la sumele efectuate în anul 2007, respectiv la un fapt juridic diferit de cel invocat de pârâtă.
Or, la fila 5 din sentința atacată instanța de fond arată: cum obligația fiscală de restituire a luat naștere în luna iunie 2007, aplicând termenul de 5 ani calculat potrivit algoritmului de mai sus, rezultă că în intervalul de timp 2008-2012 reclamantul trebuia să solicite restituirea sumei de 103.390 lei.
Apelantul a concluzionat că este evident că instanța de fond s-a pronunțat pe o problema de drept care nu a fost invocată. Pârâta știa că nu poate invoca excepția prescripției în ceea ce privește plata 2007, de aceea excepția a invocat-o numai cu privire la plata din 2001.
În acest sens, recurentul învederează faptul ca Legea nr.202/2010 a reglementat excepția prescripției extinctive ca o excepție de ordine privată care nu poate fi invocată decât de partea interesată, motiv pentru care instanța nu poate absolutiza excepția, astfel încât să o analizeze față de orice aspect al cauzei.
În cauză s-au efectuat două plăți, plata voluntară în anul 2001 și plata silită în anul 2007; deci în cauză este vorba de două fapte juridice diferite, iar pârâta a înțeles să invoce prescripția strict referitor la una singură dintre ele, cu privire Ia plata voluntară din anul 2001.
Deși se menționează în încheierea din data de 10.11.2014 apărările formulate de apelant, instanța de apel nu a motivat de ce nu reținut aceste apărări.
Instanța nu a analizat materialul probator administrat de către apelantul reclamant. A nesocotit apărările apelantului care lămureau faptul că în prezenta cauză singurul moment de la care trebuia să se calculeze începerea prescripției de 5 ani este momentul confirmării de către Trezorerie din 2010 că obligația fiscală fusese deja plătită în anul 2001 și că în anul 2007 intimata l-a executat silit pentru o sumă plătită deja, consecința fiind evident restituirea sumei plătite nedatorat.
În lipsa documentelor contabile ale asociației (motivat de divorțul dintre cei doi soți) și a faptului că apelantul a luat cunoștință de executarea silită din 2007 ulterior anului 2009, cu ocazia partajului sau acesta nu putea promova o acțiune în 2007, întrucât nu avea dovezile necesare.
Adresându-se intimatelor, acestea au negat tot timpul că s-ar fi efectuat plata creanței de către asociație în anul 2001, însă apelantul a obținut documente care demonstrează contrariul, respectiv Adresa Trezoreriei din anul 2001 care confirma că în anul 2001 s-a efectuat plata de către Asociație pentru aceeași datorie.
Prin urmare, prima confirmare că au existat două plăți pentru aceeași creanță fiscală s-a realizat în anul 2010 prin adresa Trezoreriei, însă instanța a nesocotit o asemenea apărare.
Mai mult, instanța nu a luat în seamă atitudinea intimatelor care, atât în cadrul procedurii administrative, cât și în cadrul procesului, prin întâmpinare, au negat vehement că s-ar fi făcut vreo plată (chiar și executată silit) în anul 2007.
Apelantul, după promovarea prezentei cauze, a putut intra în posesia unor înscrisuri care să demonstreze că în anul 2007 ar fi fost executată silit Asociația pentru aceeași creanță plătită în 2001.
. cadrul probei cu interogatoriu, forțate de probele din dosar, intimatele au recunoscut că ar fi executat silit Asociația pentru creanța fiscală din 2001.
Numai după o confirmare expresă apelantul reclamant putea să se îndrepte împotriva intimatelor pentru restituirea sumei încasate fără drept de acestea, iar prin confirmările obținute în fața primei instanțe acțiunea reclamantului este cu atât mai întemeiată.
Cu toate acestea instanța de apel a ignorat apărările și, mergând pe o idee preconcepută, a dispus în mod nelegal admiterea excepției prescripției.
Tribunalul București omițând să se pronunțe pe toate motivele invocate de apelant a încălcat prevederile art.6 par. 1 din Convenția europeană privind dreptul la un proces echitabil.
Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art.6 pari din Convenție, cât și prin art.21 din Constituția României, prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art.14 par.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Sub un al doilea aspect, recurentul apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală potrivit art. 304 pct. 8 C.proc.civ. interpretând greșit actul dedus judecății, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit al acestuia.
Tribunalul București a interpretat în mod eronat că apelantul ar fi invocat dispozițiile Decretului nr.167/1958 în condițiile în care excepția prescripției a fost invocată în raport de dispozițiile art. 135 C.proc.fiscală.
Așa cum a arătat, apelantul nu și-a motivat apărările pe Decretul nr.167/1958, ci doar le-a invocat pentru a evidenția că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 135 C. proc.fiscală cu privire la nașterea dreptului la restituire și că dreptul acestuia de a solicita restituirea sumei s-a născut la momentul în care i s-a confirmat de către Trezorerie în anul 2010 că ar fi efectuat două plăți pentru aceeași obligație fiscală, evident ultima plată fiind nedatorată.
Totodată, instanțele inferioare au analizat excepția prescripției față de plata din 2007, deși excepția fusese invocată raportat Ia plata din anul 2001. Reinterpretarea excepției prescripției a avut loc cu încălcarea normelor procesuale referitoare la disponibilitatea ca principiu al procesului civil, devenind incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8.
Se mai arată de către recurent că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Apreciază acesta că Tribunalul București a încălcat prevederile art. 261 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. Așa cum s-a arătat în tratarea motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedură civilă, instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept când a decis că data plății (executarea silită din anul 2007) reprezintă momentul începerii prescripției și când nu a luat în considerare toate apărările formulate de apelant.
De asemenea, Tribunalul București a aplicat greșit prevederile art.135 C.proc.fiscală, în sensul că momentul nașterii dreptului de restituire coincide cu momentul plății (executare silită) din anul 2007.
Instanța a făcut abstracție de faptul că momentul nașterii dreptului la restituire poate fi și momentul confirmării plății nedatorate, adică momentul în care petentul a cunoscut faptul că a efectuat o plată fără ca obligația să mai existe.
Consideră recurentul, în plus, că, Tribunalul București a încălcat prevederile referitoare la invocarea excepției prescripției extinctive, potrivit art.2512 și 2513 C.civil.
Art.2512 în alin.1 C.civil prevede prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge" - în cazul de fața numai de către intimatele pârâte care au înțeles să invoce prescripția față de plată făcută în anul 2001.
În alin.2 se menționează expres că „organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu" - în cazul de fața instanța a fost investită cu excepția prescripției având ca obiect plata din 2001, motiv pentru care nu putea să modifice sau să invoce prescripția cu privire la plata din 2007.
Art.2513 C.civ. arată că „Prescripția poate fi opusă numai în prima instanța, prin întâmpinare, sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecata la care părțile sunt legal citate".
În prezenta cauză, excepția prescripției a fost invocată de intimatele parate prin întâmpinare exclusiv cu privire la plata din anul 2001, iar instanța de judecată era obligată să se pronunțe pe excepție strict în limitele în care a fost invocată.
În aceste condiții, instanțele inferioare au greșit și au încălcat dispozițiile Codului civil atunci când, reinterpretând excepția prescripției invocată de intimate pentru anul 2001, au analizat excepția prin raportare la plata din 2007.
Învederează recurentul - reclamant faptul că motivele de apel cuprind atât critici cu privire la excepția prescripție cât și motive pe fondul cauzei.
Față de cele menționate mai sus, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei Tribunalului București în sensul admiterii apelului, desființării sentinței Judecătoriei Sectorului 2, cu consecința respingerii excepției prescripției extinctive și trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la prima instanța.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate. Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Deși recurentul invocă motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.pr.civ., Curtea constată pe baza dezvoltării criticilor din cuprinsul cererii de recurs, că acestea nu pot fi încadrate decât în motivul de recurs vizând pronunțarea hotărârii cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Trebuie reținut că nici motivul de nelegalitate referitor la motivarea necorespunzătoare a hotărârii, prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. și nici cel privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, instituit de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., nu pot fi constitui temei juridic pentru criticile formulate de recurent.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea constată că hotărârea pronunțată în apel cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt nefondate criticile formulate de apelant, aceste motive nu sunt contradictorii și sunt rezultate din raportarea criteriilor prevăzute de lege la situația de fapt rezultată în cauză pe baza probelor administrate. Împrejurarea că tribunalul nu a răspuns fiecărei susțineri invocate de recurent, ori că modul în care au fost expuse argumentele de fapt și de drept nu a fost considerat lămuritor de către recurent nu poate echivala cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C.pr.civ., astfel cum consideră fără nici un temei acesta.
Mai mult, trebuie observat că instanța de apel a reținut corect că termenul de prescripție cât privește acțiunea promovată de reclamant a început să curgă de la data plății, potrivit chiar dispozițiilor speciale ale dispozițiilor art. 135 C.pr.fiscală, care indică momentul începerii prescripției ca fiind data de 01 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.
Or, câtă vreme nașterea dreptului la restituire se determină potrivit regulii generale instituite în domeniul prescripției extinctive de dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (dispoziții incidente în lipsa unor dispoziții procedurale fiscale, cu caracter special, sub acest aspect), potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, Curtea constată concluzia tribunalului corectă.
Așadar, dreptul la acțiunea în restituire a sumei pe care reclamantul consideră că a plătit-o fără a fi datorată s-a născut chiar de la data plății, dat fiind că nu există nicio dispoziție legală care să instituie un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție. Reclamantul însuși, prin cererea de chemare în judecată arată că a plătit suma a cărei restituire o solicită prin acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, deși știa că efectuează o plată pentru datoria deja stinsă în 2001.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Curtea constată că nici ipotezei avute în vedere de textul de legal indicat, criticile recurentului nu se subsumează, dat fiind că acesta invocă aprecierea greșită a instanței cu privire la dispozițiile legale pe care recurentul și-a întemeiat susținerile (Decretul nr. 167/1958 în loc de prevederile art.135 C.pr.fiscală). O astfel de critică nu se încadrează în mod evident ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., neexistând un act juridic dedus judecății pe care instanța să-l fi interpretat greșit schimbându-i natura ori înțelesul.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., acesta vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Sunt posibile, așadar, două ipoteze, prima, care are în vedere inexistența unui text de lege care să justifice soluția pronunțată, nefiind incidentă, câtă vreme nu se susține de către recurent o astfel de situație.
Cea de-a doua ipoteză la care se referă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este cea în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, situație regăsită când instanța a recurs la textele de lege aplicabile cauzei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit, sfera de reglementare a acestui motiv de recurs vizând încălcarea normelor de drept material și nu a celor procedurale, dat fiind că la încălcări ale acestora din urmă se referă motivele de recurs prevăzute de punctele 1-5 ale art. 304 C.pr.civ.
Curtea constată că niciuna din susținerile pe care recurentul le-a considerat ca subsumându-se acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie observat că încălcarea dispozițiilor art. 261 C.pr.civ., invocată de recurent, vizând motivarea hotărârii constituie motiv distinct de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., critica sub acest aspect fiind analizată deja în cele ce preced.
De asemenea, Curtea a constatat deja că este neîntemeiată susținerea recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 135 C.pr.fiscală, în sensul că instanța nu a reținut că momentul de la care se naște dreptul la restiuire, deci prescripția începe să curgă, poate fi diferit de cel al plății, anume în speță cel al eventualei confirmări că s-a efectuat o plată nedatorată. În lipsa unei dispoziții legale care să instituie ca moment al nașterii dreptului la acțiune un altul decât cel la care s-a efectuat plata, teza recurentului este fără niciun fundament legal.
Și în ce privește încălcarea de către tribunal a dispozițiilor legale referitoare la invocarea excepției prescripției extinctive, Curtea constată nefondată susținerea recurentului potrivit cu care, raportat la dispozițiile art. 2512 și art. 2513 C.civ., instanțele nu erau în drept să se pronunțe decât asupra prescripției dreptului de a cere restiutirea sumei plătite în 2001, așa cum a fost invocată de intimată, iar nu să o reinterpreteze ca vizând suma plătită în 2007, câtă vreme excepția prescripiei extinctive nu mai putea fi invocată din oficiu.
Sub acest aspect, Curtea constată că, în cauză, raportat la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, acela al datei la care s-a efectuat plata a cărei restituire se solicită, situată anterior datei de 01 octombrie 2011, la care a intrat în vigoare Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, potrivit cu care prescripțiile începute si neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Așadar, sub aspectul condițiilor în care se putea invoca în cauză excepția prescripției dreptului la acțiune, trebuie constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 și art. 2513 C.civ. invocate de recurent, ci ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanțele fiind obligate din oficiu să verifice dacă dreptul la acțiunea în restituire promovată de recurentul reclamant era prescris. În aceste condiții, este fără relevanță și fără niciun efect juridic împrejurarea invocată de recurent referitor la faptul că intimata nu ar fi invocat prin întâmpinare prescripței dreptului la acțiunea în restituire a sumei achitate în 2007, ci aceasta a invocat prescripția în legătură cu restituirea sumei plătite în 2001.
Însă, Curtea constată că prin cererea de apel s-a invocat de către recurent împrejurarea că procedura administrativă pe care a efectuată față de intimate a fost ignorată de prima instanță, mențiunea fiind reluată prin cererea de recurs, susținerea recurentului potrivit cu care acțiunea sa nu era prescrisă în raport cu această împrejurare constituind singura critică de nelegalitate fondată formulată în recurs.
Astfel, trebuie observat că potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, dispozitiile art. 2.532 pct. 6 si 7 din Codul civil privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de . Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.
În conformitate cu dispozițiile art. 2532 C.civil, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă... 7.în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen.
În cauză, recurentul a invocat efectarea procedurii administrative față de intimată, în scopul restituirii sumei pe care susține că a achitat-o în 2007 nedatorat, din actele dosarului rezultând că s-a adresat în iulie 2012 Adminsitrației Finanțelor Publice Sector 1 București, iar în august 2012, Direcției Finanțelor Publice a Municipiului București, pentru revizuirea răspunsului primit de la AFP Sector 1 București, la această din urmă contestație recurentul neindicând primirea unui răspuns.
În aceste condiții, Curtea constată că procedura administrativă prin care recurentul reclamant a efectuat demersuri pentru restituirea sumei pe care susține că a achitat-o în 2007 are natura reclamației administrative la care face referire textul de lege menționat anterior, aplicabil în cauză raportat la data la care aceasta s-a realizat, ulterior intrării în vigoare a Codului civil.
Ca urmare, curgerea termenului de prescripție al cărui moment de început a fost ianuarie 2008, față de împrejurarea că se solicită restituirea unei sume pretins plătite în 2007, a fost suspendată pe durata a trei luni, potrivit art. 2532 C.civil, astfel că nu era împlinit în ianuarie 2013 astfel cum se reține de către tribunal și nici la data introducerii cererii, februarie 2013, ci se împlinea la 01.04.2013, față de împrejurarea deja arătată că nu se cunoaște durata procedurii administrative, în lipsa răspunsului furnizat recurentului de Direcția Finanțelor Publice a Municipiului București.
De asemenea, Curtea constată că referirea pe care tribunalul o face la dispozițiile art. 132 și 133 C.pr.fiscală este fără pertinență, câtă vreme prevederile citate reglementează cazurile în care operează suspendarea orin întreruperea termenului de prescripței în care organul fiscal poate executa silit creanțele fiscale, astfel că dispozițiile legale menționate nu sunt incidente în cauză, prescripția analizată vizând prescripția dreptului de a cere restituirea unei sume achitate de contribuabil. Or, în condițiile în care prevederile fiscale speciale nu fac referire decât la termenul în care se prescrie acest drept, trebuie reținut că pentru cazurile de suspendare a cursului acestei prescripții devin incidente prevederile dreptului comun, în speță cele deja menționate, anume art. 2532 C.civil, aplicabile în temeiul art. 203 din Legea nr. 71/2011.
În aceste condiții, Curtea constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost greșit soluționată de instanțele de fond, sub acest aspect, critica recurentului fiind fondată.
Față de cele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civ., va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va admite apelul, va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant V. A., împotriva deciziei civile nr.1839 A/24.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul formulat de apelantul - reclamant V. A., împotriva sentinței civile nr.8125/27.06.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./07.10.2015
TB-S:5 - S.Visoiu; M.S.
Jud.S.2 – A.N.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 586/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 433/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
