Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 156/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 156/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 7824/3/2012

Dosar nr._

(1514/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.156

Ședința publică din data de 10.02.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU

GREFIER - N. C. I.

M. P. – P. de pe lângă Curtea de Apel București este legal reprezentat de procuror N. F..

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul –reclamant T. P., și de recurenții-pârâți S. R. prin M. Finanțelor Publice, și M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr.2156A din 11.12.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă în dosarul nr._ .

Princina are ca obiect: acțiune civilă pentru reparare prejudicii erori judiciare.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 03.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera Curtea a amânat pronunțarea, la data de 10.02.2015 când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 14.03.2012, reclamantul T. P. a solicitat în temeiul art. 506 C.proc.pen. și art. 998 și urm. C.civ., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Statului R., prin M. Finanțelor Publice la plata a 300.000 Euro, reprezentând daunele morale suferite de reclamant, urmare a arestării preventive dispuse de P. de pe lângă Tribunalul C. la data de 10.09.2001, pentru 66 de zile.

Astfel, reclamantul a solicitat a se observa ca potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) C.proc.pen., „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Având în vedere ca prin măsura preventiva dispusa de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul C. reclamantul a fost în mod nelegal arestat preventiv pentru o perioada de 66 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, fapta prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.P., instanța de judecata este rugata sa observe ca în cauza dreptul reclamantului la repararea de către stat a pagubei suferite nu trebuie dovedit, fiind recunoscut de drept în cuprinsul normei legale.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate în cauza pentru prejudiciile morale cauzate în urma arestării sale preventive, instanța de judecata este rugata sa constate ca potrivit aceluiași act normativ, orice persoană care a fost privata de libertate, poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura dispusa.

Or, reclamantul a fost grav prejudiciat atât prin arestarea preventiva, cat și prin perioada de 10 ani scursa de la momentul trimiterii sale în judecata prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanta nr. 1113/P/2000 și pana la momentul pronunțării soluției definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție la 10.09.2010.

În acest sens, s-a solicitat a se constata că prin fapta ilicită comisă împotriva reclamantului, i-a fost adus un prejudiciu incontestabil care a constat în privarea de libertate în mod nejustificat, agravarea stării de sănătate, în perioada de referința reclamantul fiind diagnosticat cu glaucom, pierderea salariului cuvenit pentru cele doua luni cat a fost arestat preventiv, precum și prejudicierea imaginii reclamantului.

În ceea ce privește boala cu care a fost diagnosticat - glaucom, s-a precizat faptul că aceasta se tratează cu medicamente tot restul vieții, la ore regulate, astfel încât să-și poate face efectul, fără însă a exista posibilitatea recuperării vederii deja pierdute.

Referitor la prejudicierea imaginii reclamantului, s-a solicitat a se constata ca în perioada de referința au apărut în mass-media informații defăimătoare la adresa reclamantului în legătură cu pretinsa fapta.

Sintetizând cele expuse mai sus, s-a învederat că în ceea ce privește cuantumul daunelor apreciază ca acestea sunt pe deplin justificate, întrucât deși suma solicitata nu este de natura a compensa privarea de liberate, suferințele fizice (afecțiunea oftalmologica cu care a fost diagnosticat - glaucom) și psihice suferite atât de reclamant cat și de familia sa, pe timpul arestării preventive dar și ulterior, poarte reprezenta totuși o reparație echitabila a prejudiciului suferit.

În acest sens s-a pronunțat în mod constant atât doctrina de specialitate în materie cat și practica judiciara, statuând ca aprecierea cuantumului daunelor morale se realizează „în raport cu consecințele negative suferite de victima erorii judiciare pe plan fizic și psihic, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familiala, profesionala și sociala".

F. de aspectele dezvoltate anterior este evident ca toate aceste criterii pe baza cărora prejudiciul moral urmează a fi cuantificat raportate la suferințele indurate urmează a fi utilizate în despăgubirea reclamantului, impunându-se din aceasta perspectiva obligarea Statului R. la plata sumei de solicitate cu titlu de reparație a prejudiciului moral cauzat.

Nu în ultimul rând, instanța de judecata este rugată să constate că deși nimic nu poate compensa privarea de libertate pe care reclamantul a suferit-o pe nedrept și suferințele îndurate, consideră ca prin obligarea paratului la plata sumei menționate se va realiza și acționarea corespunzătoare a acestuia pentru fapta ilicita săvârșita, asigurându-se și îndeplinirea funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale.

Și soluțiile pronunțate în practica instanțelor de judecata sub acest aspect, Curtea Suprema de Justiție stabilind ca principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de acestea”.

Prin urmare, având în vedere cele expuse anterior, s-a apreciat ca tragerea la răspundere civila a Statului R. se impune ca o consecința fireasca a faptei pe care a săvârșit-o și a prejudiciului produs reclamantului și familiei sale în acest mod.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen. și 998 și urm. C.civ.

Reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să corecteze eroarea materiala din petitul cererii de chemare în judecata, în sensul ca valoarea pretențiilor este de 3.000.000 euro, în echivalent în lei la data plații și să dezvolte argumentele în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecata.

Reclamantul a solicitat admiterea acțiunii și, pe cale de consecința, obligarea pârâtului S. R., prin M. Finanțelor la plata: sumei de 3.000.000 Euro, în echivalent în lei la data plații, reprezentând daunele morale cauzate de arestarea preventiva ilegala dispusa de P. de pe lângă Tribunalul Constanta la data de 10.09.2001, pentru 66 de zile și de procesul penal injust și abuziv; sumei de 1.142.024,25 lei, reprezentând prejudiciul material suferit de la data arestării (10.09.2001) și pana la data introducerii acțiunii, precum și a beneficiului nerealizat.

Reclamantul a arătat că în cursul anului 2000, P. de pe langa Tribunalul Constanta apreciind ca reclamantul, împreuna cu alte persoane, sunt responsabile de prejudicierea Agenției Naționale a Rezervelor Statului cu o cantitate de 5.000 de tone ulei brut de floarea-soarelui, a dispus în dosarul de urmărire penala nr. 1113/P/2000, începerea urmăririi penale și, ulterior, punerea în mișcare a acțiunii penale fata de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, fapta prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.pen.

Ulterior, mai exact la data de 17.09.2002, P. de pe lângă Tribunalul C. - Secția de urmărire penala a dispus emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecata, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalul C., Secția Penală, sub numărul 1792/2002.

Prin sentința penala nr. 490/15.11.2005, pronunțata de Tribunalul Constanta, Secția Penala, în dosarul nr. 1792/2002, instanța de fond a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 lit. a C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.pen cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.

Reclamantul a învederat că la 10 ani de la înregistrarea dosarului pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanta și, implicit a dobândirii calității de inculpat, mai exact în data de 10.09.2010, înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penala, a dispus prin Decizia penala nr. 3103, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauza, soluția fiind definitiva.

În ceea ce privește arestarea preventiva a reclamantului, la data de 10.09.2001, în dosarul de urmărire penala nr. 1113/P/2000, P. de pe lângă Tribunalul C., în încercarea de a sublinia gravitatea pretinselor fapte de natura penala, a dispus arestarea preventiva a reclamantului pentru o perioada de 30 de zile, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, fapta prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.pen.

Ulterior, în dosarul penal nr. 2064/2001, Parchetului de pe lângă Tribunalul C., a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive cu încă de 30 de zile, cerere admisa de către Tribunalul C..

La data de 16.11.2001, Curtea de Apel Constanta, Secția Penala, judecând recursul declarat împotriva prelungirii măsurii preventive dispuse în cauza, a admis recursul și, pe cale de consecința, a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului.

În consecința, ceea ce s-a solicitat a se observa este ca urmare a măsurii preventive dispusa de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul C. reclamantul a fost arestat preventiv în mod nelegal pentru o perioada de 66 de zile.

În continuare, pe de o parte, ca urmare a arestării preventive iar, pe de alta parte, din cauza duratei mari (10 ani) a procesului penal, starea de sănătate (fizica și psihica) a reclamantului a suferit o degradare ireversibila.

Totodată, i-a fost prejudiciata imaginea în societate, iar în plan profesional inițial a fost retrogradat pentru ca în final sa se ajungă la pierderea locului de munca, ceea ce a determinat o diminuare semnificativa a veniturilor.

În concret, din cauza condițiilor de detenție precum și a stresului suferit ca urmare a arestării preventive, starea de sănătate i-a fost grav afectata, fiind diagnosticat cu glaucom, TBC pulmonar, precum și cu criza de pierdere a cunoștinței.

În ceea ce privește prejudicierea imaginii reclamantului, s-a arătat că pe toata perioada derulării procesului penal au apărut în presa mai multe articole prin care se afirma, în mod eronat, faptul ca reclamantul ar fi prejudiciat statul cu o suma care se ridica la 132 de miliarde de lei, afectându-i astfel în mod evident imaginea și reputația avuta anterior.

De asemenea, ca urmare a arestării preventive dar și a articolelor din mass-media, reclamantul a pierdut atât funcția pe care o ocupa la acel moment și anume cea de director general ocupata în cadrul ., precum și salariul ce i se cuvenea în aceasta calitate. În ceea ce privește ., s-a subliniat faptul ca aceasta era la nivelul anilor 2000-2001, una dintre cele mai mari societăți de profil din estul Europei.

În concret, s-a solicitat a se observa ca începând cu luna octombrie a anului 2001, reclamantul a fost retrogradat succesiv, ocupând astfel pentru o perioada de 4 luni funcția de director adjunct, iar începând cu luna februarie a anului 2002 și pana în luna iunie a anului 2005, funcția de director tehnic producție.

Având în vedere faptul ca nu a mai revenit niciodată la situația anterioara, mai exact nu a mai ocupat niciodată funcția de director general ocupata în cadrul . Slobozia, societate preluata de . București (în cadrul căreia a ocupat funcția de director tehnic) și ulterior . (în cadrul căreia a fost angajat pe o durata determinata, ocupând funcția de director producție).

Pe cale de consecința, veniturile au scăzut proporțional cu retrogradarea profesionala, reclamantul ajungând de la un venit în cuantum de_ de lei vechi înregistrat în ianuarie 2002, la un venit în suma de 21.875.000 de lei vechi, înregistrat în luna februarie 2002. Totodată, s-a arătat că din cauza arestării preventive, în perioada 01.10._01, a fost obligat să-și ia un număr de 28 de zile de concediu fără plată.

Sub aspectul temeiniciei cererii de chemare în judecata în raport de dispozițiile art. 504 C.proc.pen. și Convenția Europeana a Drepturilor Omului s-a solicitat a se observa ca, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) .proc.pen., „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Astfel, instanța de judecata este rugata sa constate ca potrivit acrului normativ menționat anterior, orice persoana care a fost privata de libertate, poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit prin măsura dispusa.

De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în mod constant ca, în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției - privare nelegala de libertate - sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Prin definiție, daunele morale constau în atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, la sănătatea și integralitatea corporala, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori similare.

Astfel, dispozițiile art. 20 din Constituția României, republicata, stipulează ca dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Daca exista neconcordanta, intre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În raport de considerentele legale sus-menționate, instanța de judecata este rugata ca la pronunțarea hotărârii sa tina cont la stabilirea întinderii reparației de durata privării de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei reclamantului și asupra familiei reclamantului.

În concret, dreptul reclamantului la repararea de către stat a pagubei suferite este evident, având în vedere ca, pe de o parte, prin măsura preventiva dispusa de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul C. reclamantul a fost în mod nelegal arestat preventiv pentru o perioada de 66 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, iar pe de alta parte, cercetarea/urmărirea penala și, ulterior, judecarea sa în dosarul penal nu s-au desfășurat . timp rezonabila, aducându-i astfel grave prejudicii morale și materiale.

Din aceasta perspectiva, în ceea ce privește evaluarea despăgubirilor solicitate în prezenta cauza, s-a solicitat a se constata ca acestea sunt pe deplin justificate pe de o parte în raport de arestarea sa preventiva dispusa în mod nelegal, iar pe de alta parte în raport de stresul (asupra sa dar și a familiei) pe un interval de 10 ani, scursa de la momentul formarii dosarului penal nr. 1113/P/2000 și pana la momentul pronunțării soluției definitive de către înalta Curte de Casație și Justiție la 10.09.2010, de a ști ca asupra reclamantului planează o acuzație penala.

În ceea ce privește perioada nerezonabila de timp, s-a solicitat a se observa că potrivit art. 6 alin. 1 din Convenția din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură sa aducă atingere intereselor justiției”.

F. de prevederile legale anterior menționate, reclamantul apreciază că în cauza instanțele romane i-au adus grave prejudicii prin încălcarea flagranta a dreptului de a fi judecat ..

Astfel, s-a solicitat a se avea în vedere ca de la momentul dispunerii urmăririi penale în dosarul nr. 1113/P/2000 și pana la momentul pronunțării soluției definitive de către înalta Curte de Casație și Justiție la 10.09.2010, s-a scurs un interval de timp de aproximativ 10 ani, ceea ce excede sferei noțiunii de termen rezonabil potrivit jurisprudenței CEDO.

De asemenea, pe parcursul soluționării acestei cauze penale în diversele sale cicluri procesuale și cai de atac, împotriva reclamantului, inculpat în aceste dosare, nu s-a dispus în vreun moment soluția condamnării, ci dimpotrivă, de fiecare data acuzațiile cuprinse în rechizitoriu au fost găsite nefondate, reclamantul fiind achitat de fiecare data.

Mai mult, având în vedere ca Tribunalul C. nu a efectuat în mod legal citarea cu Agenția Naționala a Rezervelor de Stat București, Curtea de Apel Constanta a dispus desființarea sentinței penale nr. 490/15.11.2005, prelungind astfel în mod nejustificat soluționarea cauzei.

Reclamantul apreciază că intervalul mare de timp de 10 ani cât a durat soluționarea acestei cauze, coroborat cu soluția constanta a achitării reclamantului, dar și cu stresul pe un interval atât de mare de timp (asupra sa dar și a familiei) de a ști ca asupra reclamantului planează o acuzație penala, reprezintă grave prejudicii aduse de S. R. reclamantului asupra drepturilor sale de a beneficia de soluționarea procesului ..

Sub un prim aspect, în ceea ce privește aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate, instanța de judecata este rugata sa constate gravele prejudicii fizice și morale suferite de reclamantul și familia sa în perioada cat a fost arestat preventiv dar și ulterior pe întreaga perioada a desfășurării procesului penal.

În concret, s-a solicitat a se constata ca prin fapta ilicita comisa împotriva reclamantului, i-a fost adus un prejudiciu incontestabil care a constat în privarea de libertate în mod nejustificat, cu consecința agravării stării de sănătate, în perioada de referința reclamantul fiind diagnosticat cu glaucom, TBC pulmonar și criza de pierdere a cunoștinței.

D. fiind faptul ca înainte de arestarea preventiva dispusa în cauza reclamantul nu a fost niciodată diagnosticat cu vreuna din bolile menționate anterior, astfel cum reiese și din fisa de consultații medicale, rezulta fără putința de tăgada ca acestea au apărut în perioada arestării sale preventive.

În ceea ce privește boala cu care a fost diagnosticat - glaucom, s-a precizat faptul ca acesta este o boala a ochiului care produce atrofierea nervului optic și îngustarea câmpului vizual și pierderea progresiva a vederii, iar netratat duce la cecitate (orbire).

Or, în condițiile în care nu exista un tratament care sa vindece ., iar afectarea nervoasa odată produsa nu mai este reversibila, reclamantul pentru a evita pierderea vederii, este obligat sa facă controale medicale periodice și sa urmeze un tratament care presupune administrarea unui medicament sub forma de picături de 2 ori pe zi, la ore fixe, pentru tot restul vieții, apreciază ca în cauza se impune obligarea statului la plata către reclamantul a unei sume care sa cuantifice în mod suficient suferințele generate de afecțiunea medicala descrisa anterior.

Mai mult, cererea reclamantului de acordare de despăgubiri este justificata și de TBC-ul pulmonar cu care a fost diagnosticat ca urmare a condițiilor din arest și care este o boala infecțioasă provocată de bacteria Mycobacterium tuberculosis, numita și bacilul Koch, care se dezvolta lent în mediile bogate în sânge și oxigen. Adesea infecția este localizata la nivelul plămânilor - TBC pulmonar - dar se poate răspândi și în alte părți ale organismului – TBC - extrapulmonar.

Bolnavii de tuberculoza sunt obligați sa urmeze un tratament timp de minimum 6 luni sau mai mult daca este necesar, iar tratamentul presupune administrarea integral, a tuturor dozelor de antibiotic sub observația zilnica a cadrelor medicale specializate.

De asemenea, s-a solicitat a se observa ca administrarea corecta a medicamentelor în cazul TBC-ului pulmonar este foarte importanta la persoanele cu un sistem imun slăbit, situație întâlnită și în cazul reclamantului, deoarece exista riscul recidivei. În acest sens, s-a arătat că recidivele apar adesea în timp de 6-12 luni de la terminarea tratamentului.

În ceea ce privește prejudiciul moral adus familiei, s-a arătat că, pe de o parte, aceștia au fost obligați sa suporte arestarea preventiva a soțului, respectiv al tatălui lor, reclamantul având doi copii, iar pe de alta parte, aceștia au rămas și fără sprijin material, la acel moment reclamantul fiind singurul întreținător al familiei.

Sintetizând cele expuse mai sus, s-a solicitat a se observa ca în ceea ce privește cuantumul daunelor apreciază ca acestea sunt pe deplin justificate, întrucât deși suma solicitata nu este de natura a compensa privarea de liberate, suferințele fizice și psihice suferite atât de reclamant cat și de familia sa, pe timpul pe timpul arestării preventive în Centrul de Reținere și Arestare Preventiva al IPJ Constanta dar și ulterior, poarte reprezenta totuși o reparație echitabila a prejudiciului suferit.

Totodată, instanța de judecata este rugata sa constate ca deși nimic nu poate compensa privarea de libertate pe care reclamantul a suferit-o pe nedrept și suferințele indurate, reclamantul consideră că prin obligarea paratului la plata sumei menționate se va realiza și sancționarea corespunzătoare a acestuia pentru fapta ilicita săvârșita, asigurându-se și îndeplinirea funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale.

Reclamantul a solicitat a se observa din aceasta perspectiva și soluțiile pronunțate în practica instanțelor de judecata sub acest aspect, Curtea Suprema de Justiție stabilind ca „Principiul responsabilității statului fata de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de acestea”.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește prejudiciul material suferit de către reclamant, s-a solicitat a se observa ca bolile cu care a fost diagnosticat necesita un tratament de lunga durata, una dintre ele chiar pentru toata viața, iar costurile necesare tratării acestora sunt foarte mari.

Ca urmare a bolilor cu care a fost diagnosticat, este obligat să se deplaseze periodic la medici de specialitate, achitând astfel consultațiile medicale aferente, precum și sa achite toate medicamentele necesare tratării bolilor menționate anterior.

În același sens, tot în cadrul prejudiciului material, cercetarea penala pornita împotriva reclamantului, precum și arestarea preventiva dispusa, au prejudiciat în mod grav imaginea sa, cu consecința retrogradării din funcția ocupata anterior acestui moment și pierderea salariului avut în acea perioada.

În acest sens, referitor la prejudicierea imaginii reclamantului, s-a solicitat ca instanța de judecata să observe ca în perioada de referința au apărut în mass-media numeroase informații defăimătoare la adresa reclamantului în legătura cu pretinsa fapta.

În concret, anterior arestării preventive reclamantul deținea funcția de director general în cadrul ., iar la nicio luna de la acest moment, mai exact din luna octombrie 2001, a fost retrogradat profesional, ocupând astfel funcția de director adjunct. Reclamantul nu a mai fost niciodată reintegrat în funcția deținuta pana la momentul declanșării procesului penal, și anume cea de director general.

De asemenea, tot ca o consecința a calității de inculpat și a imaginii negative create la nivelul județului Ialomița, reclamantul a fost obligat ca în anul 2005 să își înființeze propria societate și astfel sa înceteze raporturile de munca avute cu societatea comerciala Expur SA.

F. de aspectele dezvoltate anterior s-a arătat ca toate aceste criterii pe baza cărora prejudiciul moral urmează a fi cuantificat raportate la suferințele indurate urmează a fi utilizate în despăgubirea reclamantului, impunându-se din aceasta perspectiva obligarea Statului R. la plata sumei de 3.000.000 EUR cu titlu de reparație a prejudiciului moral cauzat, precum și a sumei în cuantum de 1.142.024,25 lei, reprezentând prejudiciul material suferit.

Prin urmare, având în vedere cele expuse anterior, apreciază ca tragerea la răspundere civila a Statului R. se impune ca o consecința fireasca a faptei pe care a săvârșit-o și a prejudiciului produs reclamantului și familiei mele în acest mod.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen., și 998 și urm. C.civ.

Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice, a formulat, în temeiul art.115-118 C.proc.civ., întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul T. P., în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin M. Finanțelor Publice.

În motivare, s-a arătat că înțelege să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, apreciind că prin sentința penala pronunțata de Tribunalul Constanta - Secția Penala în dosarul nr._, instanța de judecata a dispus achitarea reclamantului T. P. în temeiul art.11 lit. a C.proc.pen., raportat la art.10 lit. b C.proc.pen.

Aceasta sentința pronunțată de Tribunalul C. a rămas definitiva prin decizia penala nr.3103/10.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală.

Ca urmare, dreptul reclamantului de a solicita în conformitate cu art.504 C.proc.pen., repararea de către S. R. a pagubei suferite s-a născut la data la care sentința penala pronunțata de Tribunalul Constanta a rămas definitiva, respectiv 10.09.2010 (data pronunțării deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penala), de la acest moment începând sa curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Potrivit prevederilor art. Art. 506 alin.2 din Codul de procedura penala: „Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504”.

Așadar, termenul limita stabilit de lege pentru formularea unei acțiuni întemeiata pe dispozițiile art.504 cod procedura penala este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecata.

În consecința, de la data la care hotărârea menționata mai sus a rămas definitiva respectiv 10.09.2010, și pana la data introducerii acțiunii de către reclamant, respectiv 14.03.2012, au trecut mai mult de 18 luni, astfel încât s-a solicitat să se constate întemeiata excepția invocata și respingerea acțiunea formulată de reclamant ca fiind prescrisa.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii formulata de reclamantul T. P. ca neîntemeiata.

Consideră că situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 C.proc.pen., pentru a fi justificată în speță, acordarea de măsuri reparatorii din partea Statului R..

Totodată, articolul 5 alin 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa.

Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenție.

Mai mult decât atât, raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată excesivă, dar și faptul că inculpatului i s-a asigurat efectiv un proces echitabil, bucurându-se de toate garanțiile pe care legea i Ie-a recunoscut în calitate de inculpat, dar și în acord cu art.5 pct.3-4 și art.6 CEDO, iar pe de altă parte, când pentru măsura arestării nu au mai subzistat motive, s-a dispus de îndată punerea în libertate a inculpatului.

Cu privire la cuantumul daunelor materiale în suma de 1.142.024,25 lei și a daunelor morale în sumă de 3.000.000 euro, s-a solicitat a se observa că reclamantul nu a administrat probe de natură a justifica presupusul prejudiciu material și nici suferințele produse în plan fizic și psihic.

În ceea pe privește solicitarea reclamantului de a-i fi acordata suma de 1.142.024,25 lei reprezentând prejudiciul material suferit de la data arestării și pana la data introducerii acțiunii, precum și beneficiul nerealizat, aceasta solicitare ca total neîntemeiata având în vedere faptul ca dispozițiile art.505 nu prevăd în sarcina Statului R. prin M. Finanțelor Publice plata de daune materiale, ci prevăd doar faptul ca daca persoanele respective erau încadrate în munca timpul cat au fost private de libertate constituie vechime în munca.

Cu privire la daunele morale, apreciind ca acestea sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Nu se poate vorbi de o încălcare a art. 52 alin (3) din Constituția României, având în vedere că textul constituțional nu dă o altă definiție a erorii judiciare ci stabilește că răspunderea se stabilește în condițiile legii. De asemenea, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 3 din Protocolul 7 la CEDO.

Totodată, în mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime.

Oricât de subiectiv ar fi, prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, practica instanțelor de judecată în materie, oferind o mai concretă aplicare a criteriilor pe care le regăsim la art. 505 C.proc.pen., pentru stabilirea felului și întinderii reparației: ,,durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.

În acest sens, se regăsesc la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție repere de apreciere a prejudiciului moral: a). „la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit prin arestarea nelegală, instanța - statuând în echitate - a avut în vedere, în principal, criterii referitoare la: suferințele fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale”; b) „Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.

Criteriile legale se regăsesc în dispozițiile art.505 alin (1) Cod pr. Penală și au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate”.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia”

Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin decizia civilă nr. 3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: „...pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul”.

Decizia civilă nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit căreia: „principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați”.

Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Astfel, cu titlu de exemplu, a invocat cauza Țară L., prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, cauza T. în care CEDO a acordat suma de 1.600 euro cu titlu de reparație morală pentru încălcarea art. 5 alin 1 din Convenție, cauza O., prin care suma de 1.000 a fost acordată cu titlu de reparație morală.

Tot astfel, în cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par.1 prin arestarea nelegală a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant.

În alte hotărâri din anul 2008, privind încălcarea art.1 par.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, art.6 par.1 din Convenție, Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral(cauza Tară L. - hotărârea din 08.07.2008, cauza O. - hotărârea din 29.07.2008, cauza Dekany - hotărârea din 01.04.2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ. și art. 504 C.proc.pen.

Reclamantul T. P. a formulat cerere precizatoare urmare dispozițiilor instanței de judecata de la termenul din data de 28.11.2012, a precizat capătul de cerere privind cuantumul daunelor materiale suferite, în sensul ca acestea constau în: a) diminuarea veniturilor salariale obținute de către reclamant astfel cum rezulta din carnetul de munca; b) pierderea locului de munca urmare a tergiversării nejustificate a soluționării cauzei reclamantului.

Instanța de judecata trebuie să constate ca, urmare arestării preventive dar și articolelor din mass-media, reclamantul a pierdut atât funcția pe care o ocupa la acel moment și anume cea de director general ocupata în cadrul ., precum și salariul ce i se cuvenea în aceasta calitate.

În concret, începând cu luna octombrie a anului 2001, reclamantul a fost retrogradat succesiv, ocupând astfel pentru o perioada de 4 luni funcția de director adjunct, iar începând cu luna februarie a anului 2002 și pana în luna iunie a anului 2005, funcția de director tehnic producție.

Având în vedere faptul că nu a mai revenit niciodată la situația anterioara, mai exact nu a mai ocupat niciodată funcția de director general ocupata în cadrul . Slobozia, societate preluata de . București (în cadrul căreia a ocupat funcția de director tehnic) și ulterior . (în cadrul căreia a fost angajat pe o durata determinata, ocupând funcția de director producție), veniturile au scăzut proporțional cu retrogradarea profesionala, reclamantul ajungând de la un venit net în cuantum de 91.778.000 de lei vechi înregistrat în ianuarie 2002, la un venit în suma de 17.500.000 de lei vechi, înregistrat în luna februarie 2002.

De asemenea, tot ca o consecința a calității de inculpat și a imaginii negative create la nivelul județului Ialomița, reclamantul a fost obligat ca în anul 2005 să înceteze raporturile de munca avute cu societatea comerciala Expur SA.

De asemenea, reclamantul T. P., a depus la dosar răspuns la întâmpinarea depusă de către paratul S. R. prin M. Finanțelor Publice arătând că este neîntemeiată excepția prescripției dreptului material Ia acțiune invocata de către parat - S. R. prin M. Finanțelor Publice.

Cu privire la netemeinicia argumentelor paratului S. R. prin M. Finanțelor Publice cu privire la aplicabilitatea art. 504 C.proc.pen., s-a arătat că prin întâmpinarea depusa de către parat la termenul din data de 28.11.2012, acesta apreciază în mod surprinzător ca în cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedura penala.

La termenul din data de 27.02.2013 Tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind neîntemeiată pentru motivele indicate în încheierea de ședință de la acel termen.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, martori, iar prin încheierea de ședință din data de 29.05.2013, tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu expertiză contabilă, având ca obiective - stabilirea prejudiciului material suferit de reclamant ca urmare a pierderii funcției deținute și diminuării salariului ulterior datei de 01.01.2002, precum și al tuturor costurilor adiacente suferite de reclamant ca urmare a măsurii arestării, pe baza actelor aflate la dosarul cauzei, avându-se în vedere atât indicele de inflație, cât și rata dobânzii legale, a desemnat prin tragere la sorți pe domnul expert judiciar Z. N. pentru efectuarea expertizei tehnice judiciară specialitatea contabilă.

La termenul din data de 27.11.2013 Tribunalul a pus în discuție cererea de majorare a onorariului de expert.

Analizând cererea de majorare a onorariului de expert, Tribunalul urmează a dispune majorarea onorariului expertului contabil cu suma de 500 lei ce urmează a fi achitată de reclamant apreciind că în speță se impune majorarea onorariului expertului judiciar desemnat în cauză față de munca efectiv prestată de acesta și de complexitatea raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin sentința civilă nr.2156/11.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a dispus majorarea onorariului expertului contabil cu suma de 500 lei ce urmează a fi achitată de reclamant; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 360.000 lei cu titlu de daune morale și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.142.024,25 lei, reprezentând prejudiciul material suferit de la data arestării (10.09.2001) și până la data introducerii acțiunii, precum și a beneficiului nerealizat.

Pentrui a pronunța această hotărâre, sub aspectul situației de fapt, Tribunalul a reținut că la data de 10.09.2001, P. de pe lângă Tribunalul C., a dispus în dosarul de urmărire penala nr. 1113/P/2000, arestarea preventiva a reclamantului pentru o perioada de 30 de zile, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, fapta prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.P..

Ulterior, în dosarul penal nr. 2064/2001, Parchetului de pe lângă Tribunalul C., a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive cu perioada de 30 de zile, cerere admisa de către Tribunalul C..

La data de 16.11.2001, în dosarul nr. 867/P/2001, Curtea de Apel Constanta, urmare a recursului declarat la data 13.11.2011 de către reclamant împotriva măsurii preventive dispuse în cauza, a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului.

La data 17.09.2002, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul C. - Secția de urmărire penala nr. 1113/P/2000 s-a dispus trimiterea în judecata a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, fapta prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.

Prin sentința penala nr. 490/15.11.2005, pronunțata de Tribunalul C. - Secția Penala, în dosarul nr. 1792/2002, s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 lit. a C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzuta și pedepsita de art. 215 alin. 1, 3 și 5 C.pen cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.

Împotriva sentinței penale menționata mai sus, P. de pe lângă Tribunalul C., Agenția Națională a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritorială 345 Sibiu, Agenția Națională a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritorială 310 Barcea și Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 325 Orbeni au declarat apel.

În apel, prin decizia penală nr. 63/P din 04.04.2007, Curtea de Apel C., Secția Penală, a admis apelurile declarate de P. de pe lângă Tribunalul C. și Agenția Națională a Rezervelor de Stat împotriva sentinței penale nr. 490/15.11.2005, a desființat sentința penală apelată și a dispus rejudecarea de către Tribunalul C..

Împotriva deciziei penale pronunțate la 04.04.2007 de către Curtea de Apel C., reclamantul T. P. și inculpatul Basoiu N. au declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penala.

Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursurile declarate, le-a respins ca nefondate și a menținut ca legala și temeinica decizia penala nr. 63/P din 04.04.2007 pronunțata de Curtea de Apel Constanta în dosarul nr._ .

Pe cale de consecința, cauza a fost înregistrată în al doilea ciclu procesual pe rolul Tribunalului C., Secția Penală, sub numărul_, în vederea rejudecării fondului cauzei.

Tribunalul Constanta, rejudecând, a dispus achitarea reclamantului T. P., în temeiul art. 11 lit. a C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. b C.proc.pen.

Împotriva acestei soluții pronunțate de Tribunalul C., Secția Penală, în dosarul nr._, au declarat apel P. de pe lângă Tribunalul C. și Agenția Naționala a Rezervelor de Stat București și Unitățile sale Teritoriale 345 Sibiu, 310 Barcea și 325 Orbeni.

Astfel, cauza a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel Constanta, iar prin Decizia penala nr. 89/P/ 17.10.2009, aceasta a respins ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă Tribunalul Constanta, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat București, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 345 Sibiu, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 310 Barcea și Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 325 Orbeni, astfel ca a fost menținută ca legala și temeinica soluția achitării reclamantului.

În anul 2010, P. de pe lângă Tribunalul C., Agenția Națională a Rezervelor de Stat București, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 345 Sibiu, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 310 Barcea și Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 325 Orbeni au declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 89/P din data de 17.10.2009 pronunțata de Curtea ce Apel Constanta, recurs înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penala la data de 4.01.2010 sub nr._ .

La data de 10.09.2010 în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penala prin Decizia penala nr. 3103, a respins ca nefondate recursurile declarate de P. de pe lângă Tribunalul Constanta, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat București, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 345 Sibiu, Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 310 Barcea și Agenția Naționala a Rezervelor de Stat - Unitatea Teritoriala 325 Orbeni, împotriva Deciziei penale nr. 89/P/2009, soluția fiind definitivă.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. 2 C.pr.pen, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar conform art. 504 alin. 3 C.pr.pen, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În speță, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul legal menționat deoarece reclamantul a fost privat de libertate pentru o perioadă de 66 de zile, iar ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă.

Tribunalul a observat că hotărârea definitivă de achitare stabilește cu efect retroactiv caracterul nelegal al măsurii privative de libertate luate în cursul respectivului proces penal. Faptul că pe parcursul procesului penal este posibil să se dispună privarea de libertate a persoanelor suspecte de comiterea unor infracțiuni, nu înseamnă că atunci când se dispune o astfel de privare, iar ulterior se dovedește nevinovăția persoanei, aceasta din urmă nu ar avea dreptul la despăgubiri. De altfel, unul dintre scopurile edictării dispozițiilor art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală, a fost tocmai acela de a face posibilă eventuala despăgubire a persoanelor care au făcut obiectul unor privări nelegale de libertate, după cum impune inclusiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Situația în care o persoană a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu este prevăzută de legea penală și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive, se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art. 504-506 C.proc.pen., dreptul la libertate și siguranță fiind garantat de art. 5 din Convenția Europeană.

Față de aceste aspecte, Tribunalul a constatat netemeinicia apărărilor formulate de către pârât în sensul că în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedură penală.

Reținând caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, Tribunalul a reținut că acesta a suferit un prejudiciu moral, concretizat în suferințele psihice inerente restrângerii libertății acestuia pe o perioadă de 66 de zile precum și duratei mari a procesului, ceea ce a avut repercusiuni asupra familiei și vieții sociale și profesionale a reclamantului, astfel cum au confirmat martorii audiați în cauză.

Astfel, martorul S. I. S. a menționat că în urma încarcerării și datorită duratei procesului reclamantul a avut probleme de sănătate, avea insomnii și suferea de anxietate. La momentul arestării reclamantului toate ziarele au scris despre arestare, considerându-l vinovat de fapta ce i se imputa. Datorită problemelor penale, atunci când fabrica a fost vândută, noii patroni nu i-au propus reclamantului să ocupe un loc în fabrică, așa cum au făcut cu majoritatea angajaților. Datorită acestor probleme penale, s-a arătat de către martor că majoritatea prietenilor și cunoștințelor l-au evitat, iar familia reclamantului a fost afectată în sensul că soția acestuia s-a îmbolnăvit din cauza stresului, iar copiii, deși au fost ajutați, au suferit datorită situației tatălui lor.

De asemenea, martorul P. V. E. a arătat că de la momentul arestării, reclamantul nu mai este același om întreg și responsabil, acesta schimbându-și comportamentul, uitând anumite lucruri de la o zi la alta. Martorul consideră că reclamantul a rămas cu sechele în urma acelui eveniment. La momentul la care reclamantul ocupa funcția de director general, acesta era o personalitate în Slobozia, fiind invitat la toate acțiunile desfășurate în oraș și având o viață socială bogată. Ulterior arestării, dat fiind faptul că patronii au văzut că reclamantul nu-și mai poate îndeplini atribuțiile în același mod profesionist, acesta a fost retrogradat din funcție, fiindu-i afectată viața socială întrucât nu a mai participat la activitățile din oraș. S-a arătat de către martor că și membrii familiei reclamantului au suferit dată fiind situația reclamantului.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, se observă că stabilirea și dovedirea acestuia ridică probleme atât pentru părți, cât și pentru instanțele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanțele cauzei justifică acordarea unei reparații, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Legiuitorul român, jurisprudența și doctrina indică criterii pentru stabilirea întinderii reparației, judecătorul chemat să aplice legea urmând să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia în societate, etc. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.

Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea persoanei.

În determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate reclamantului în cadrul desfășurării procesului penal, Tribunalul a avut în vedere principiul echității și stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată. Aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

În cauză, pentru cuantificarea prejudiciului moral este importantă durata privării de libertate a reclamantului precum și durata îndelungată a procesului penal. Pentru ca lipsa unor criterii precise de cuantificare a prejudiciului moral să nu lase loc arbitrariului sau hazardului și pentru ca actul de justiție să fie predictibil, chiar și în această materie, Tribunalul a apreciat că practica judiciară a instanței supreme trebuie să constituie un punct de reper important.

În această ordine de idei, Tribunalul a observat, pe lângă cele arătate anterior, că într-o speță întemeiată pe dispozițiile art. 504 c.p.p (judecător, arestat 30 de zile, trimis în judecată și ulterior achitat prin hotărâre penală definitivă), Înalta Curte de Casație a apreciat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de_ euro este echitabilă (decizia nr. 9831 din 3 decembrie 2009, pron. de Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, publicată pe www scj.ro).

Tribunalul a reținut că, în cauză, arestarea nelegală și durata mare a procesului penal au produs consecințe negative atât pe plan fizic și psihic, reclamantului fiindu-i afectată sănătatea, situația familială și socială, importanța valorilor lezate fiind incontestabilă. Tribunalul a reținut, de asemenea, că reclamantului i s-a produs în mod incontestabil un prejudiciu moral, perioada de arest și durata mare a procesului penal punându-și amprenta asupra comportamentului acestuia dat fiind faptul că asupra sa a planat suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni grave. De asemenea, tribunalul a avut în vedere impactul negativ evident pe care l-a avut restrângerea libertății reclamantului asupra familiei sale, cât și afectarea imaginii reclamantului în societate. În ceea ce privește starea de sănătate, deși nu se poate reține o legătură de cauzalitate directă între apariția afecțiunilor reclamantului și arestarea nelegală la care acesta a fost supus, Tribunalul a reținut că valoare lezată și starea de sănătate a acestuia, reținând ca pertinentă susținerea reclamantului în sensul că pe fondul situației tensionate prin care trecea, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat.

Dată fiind practica instituită în materie de către instanța supremă, ținând seama de necesitatea respectării principiilor proporționalității și echității, având în vedere că suma concretă acordată trebuie să fie încadrabilă într-o grilă care poate fi aplicată consecvent și altor situații de privări nelegale de liberate ori de erori judiciare, fără a omite faptul că fiecare speță are specificul ei, Curtea consideră că prin acordarea unei despăgubiri în cuantum de 360.000 lei (trei sute cincizeci mii lei), echivalentul a aproximativ 80.000 euro se asigură repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a daunelor materiale în sumă de 1.142.024,25 lei, constând în prejudiciul material suferit de la data arestării și până la data introducerii acțiunii, precum și a beneficiului nerealizat, derivat din pierderea funcției deținute și diminuarea salariului ulterior datei de 1.01.2002, Tribunalul a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C.civ., respectiv prejudiciul material și legătura de cauzalitate între acesta și fapta ilicită a pârâtului.

Astfel, pe de o parte, Tribunalul a reținut că între arestarea nelegală la care a fost supus reclamantul și retrogradarea acestuia din funcție nu se poate stabili o legătură directă de cauzalitate, încadrarea acestuia pe o funcție inferioară nefiind probat a fi făcută în mod unilateral de către societatea la care lucra, ca urmare a arestării, ci apare a se fi produs ca urmare a încheierii unui contract de muncă urmat de încheierea de acte adiționale, ca urmare a acordului bilateral de voință.

De asemenea, Tribunalul a reținut că prejudiciul invocat de către reclamant nu are un caracter cert, având în vedere că nu se poate stabili cu certitudine că, în situația în care reclamantul nu ar fi fost parte în procesul penal, acesta ar fi continuat să dețină funcția pe care era încadrat la momentul arestării, până în prezent, păstrarea acestuia în funcție și menținerea condițiilor salariale fiind condiționată de îndeplinirea de către reclamant și de societate a numeroase criterii de eficiență și profitabilitate care, în condițiile economice actuale nu pot fi prezumate, fiind necesar a fi dovedite. Față de aceste aspecte, Tribunalul a reținut că prejudiciul stabilit prin expertiza judiciară efectuată în cauză nu este unul cert, expertul putând face numai estimări în acest sens, cu o largă marjă de probabilitate.

Față de aceste aspecte, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 360.000 lei cu titlu de daune morale și a respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.142.024,25 lei, reprezentând prejudiciul material suferit de la data arestării (10.09.2001) și până la data introducerii acțiunii, precum și a beneficiului nerealizat.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul T. P., PÂRÂTUL S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE ȘI M. P., P. de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI.

Prin recursul declarat, reclamantul solicită modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Un prim motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul neacordării prejudiciului material.

Sub acest aspect prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat și repararea prejudiciului material suferit, în sumă de 1.142.024,25 lei, ce include și beneficiul nerealizat urmare a erorii judiciare.

Prin raportul de expertiză validat de către instanța de fond, expertul desemnat a stabilit valoarea prejudiciului material suferit de către reclamant, ca urmare a erorii judiciare la suma de 450.725,83 lei.

Cu toate acestea, prima instanța a respins capătul de cerere referitor la prejudiciul material considerând, pe de o parte, ca între arestarea nelegala și pierderea funcției nu s-ar putea stabili o legătura directa de cauzalitate iar, pe de alta parte, ca prejudiciul suferit de către reclamant nu are un caracter cert.

Anterior arestării preventive, reclamantul ocupa funcția de director general în cadrul societății Ulcom S.A., iar începând cu luna octombrie a anului 2001 (data dispunerii împotriva reclamantului a măsurii arestării preventive), a fost retrogradat succesiv, ocupând astfel pentru o perioada de 4 luni funcția de director adjunct, iar începând cu luna februarie a anului 2002 și până în luna iunie a anului 2005, funcția de director tehnic producție.

Bineînțeles, veniturile au scăzut proporțional cu retrogradarea profesionala, reclamantul ajungând de la un venit net în cuantum de_ lei vechi în ianuarie 2002. la un venit în suma de 21.875.000 lei vechi în luna februarie 2002.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, Tribunalul București a reținut că aceasta nu ar exista față de împrejurarea că retrogradarea s-ar fi produs ca urmare a încheierii unui contract de munca urmat de acte adiționale (acord bilateral de voință) și nu a fost făcută în mod unilateral de către societate.

Raționamentul primei instanței este profund eronat, neavând nicio influență modalitatea în care societatea a propus reclamantului ocuparea unei alte funcții decât cea de director general.

Legătura de cauzalitate între arestare și pierderea funcției rezultă fără putință de tăgada atât din desfășurarea evenimentelor, astfel cum au fost detaliate în fata instanței de fond, cât și din lipsa oricărei alte cauze care să o fi determinat.

Astfel cum s-a arătat, reclamantul a avut rezultate profesionale de excepție, neputand exista niciun alt motiv pentru care angajatorul să fi dorit o altă încadrare în munca a reclamantului. Cu privire la acestea, recurentul solicită a se avea în vedere declarațiile martorilor și caracterizările depuse ca înscrisuri la dosarul cauzei, semnate, printre alții, de către Prefectul Județului Ialomița, Primarul Municipiului Slobozia, Președintele Consiliului Județean Ialomița, Președintele și membri ai Consiliului de administrație al Ulcom S.A. (societatea la care eram angajat), precum și Vicepreședintele Confederației Sindicatelor Democratice din România.

Faptul că schimbarea funcției s-a produs prin încheierea unui nou contract de muncă (ce ar presupune, teoretic, un acord de voințe) nu poate fi de natură a altera evidența faptului că imediat ulterior arestării preventive, și din această cauză, reclamantul a fost retrogradat din funcția ocupată până la acel moment.

Nu poate exista nicio altă explicație pentru care reclamantul să fi pierdut funcția ocupată la acel moment, iar salariul să fi fost diminuat de mai bine de 5 ori (cu peste 80%). Este mai mult decât evident faptul că schimbarea încadrării a avut ca unic motiv arestarea preventivă a reclamantului.

Greșit este și raționamentul primei instanțe cu privire la caracterul cert al prejudiciului. Tribunalul a considerat că nu se poate stabili cu certitudine că, în situația în care reclamantul nu ar fi fost parte în procesul penal, acesta ar fi continuat să dețină funcția pe care era încadrat la momentul arestării, până în prezent, păstrarea acestuia în funcție și menținerea condițiilor salariale fiind condiționata de îndeplinirea de către reclamant și de societate a numeroase criterii de eficiență și profitabilitate.

Criteriul de apreciere (reglementat expres în Noul cod civil - art. 1385) este în sensul că despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferita de cel prejudiciat, respectiv câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În aceste condiții, instanța ar fi trebuit să constate că nu exista niciun indiciu care să conducă la ideea că, în condiții obișnuite, reclamantul nu ar fi continuat să dețină funcția respectivă, iar societatea nu ar fi obținut aceleași criterii de eficiență și profitabilitate.

Din contră, recurentul reclamant face din nou referire la declarațiile martorilor și caracterizările aflate la dosarul cauzei semnate de Președintele și membri ai Consiliului de administrație al Ulcom S.A, în realitate, prejudiciul material este cert și este determinat de diferența de salariu net pe care reclamantul ar fi obținut-o în măsura în care nu ar fi fost arestat preventiv.

Așadar, recurentul reclamant solicită a se constata că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art.998 - 999 C.civ. pentru acordarea despăgubirilor. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, solicită a se avea în vedere raportul de expertiză efectuat în cauza de către expertul numit Z. N. care, pentru determinarea prejudiciului material, a dedus inclusiv impozitul pe salariu și contribuțiile salariatului (de unde și diferența dintre valorile obținute de expert și sumele indicate de reclamant prin cererea introductivă).

Al doilea motiv de recurs privește netemeinicia hotărârii recurate sub aspectul cuantificării prejudiciului moral.

Cu referire la acest aspect, prima instanță a cuantificat prejudiciul suferit de către reclamant urmare a arestării preventive și a duratei mari a procesului penal la aproximativ 80.000 euro, având în vedere în principal practica instituită în materie de către instanța supremă.

Instanța a reținut că suma concretă acordată trebuie să fie încadrabilă într-o grilă care poate fi aplicată consecvent și altor situații de privări nelegale de libertate ori de erori judiciare fără a omite faptul că fiecare speța are specificul ei.

Însa, ceea ce se solicită a se observa este faptul că, în speță, cuantumul prejudiciului a fost stabilit mult prea obiectiv față de consecințele grave pe care eroarea judiciară le-a avut atât asupra fizicului, prin deteriorarea sănătății, cât și asupra psihicului, fiindu-i influențate direct și iremediabil relațiile familiale și sociale (inclusiv cele profesionale).

Astfel, anterior arestării, reclamantul ducea o viață de familie normală, nu suferea de nicio afecțiune medicală (astfel cum rezultă din fisele medicale aflate la dosarul cauzei) și se bucura de o înaltă reputație profesională.

Ulterior arestării, sănătatea i s-a deteriorat (atât fizic, cât și psihic), relațiile sociale au dispărut, iar reputația profesională, greu dobândită a fost pierdută.

Mai important este faptul că arestarea preventivă a reclamantului a avut grave consecințe și asupra familiei, acesta fiind căsătorit și cu doi copii, ce au rămas fără sprijinul moral și material pe care îl oferea în perioada respectivă în calitate de soț și tată.

Practic, diminuarea drastică a veniturilor reclamantului a avut ca efect inclusiv lipsa siguranței în ceea ce privește întreținerea familiei, la acel moment acesta fiind principalul susținător financiar al familiei.

În ceea ce privește deteriorarea sănătății, din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă fără echivoc faptul ca urmare timpului petrecut în arest preventiv, a dezvoltat o . afecțiuni cum ar fi: glaucom, TBC pulmonar, afecțiuni ale sistemului nervos și cardiac.

Din compararea fiselor medicale existente înainte și după arestarea reclamantului rezultă fără putință de tăgadă că aceste afecțiuni au apărut în timpul perioadei în care a fost arestat, acestea nefigurând în fișele medicale anterioare. Acest aspect rezultă și din declarațiile martorilor audiați în fața primei instanței.

Mai mult, aceste afecțiuni, odată dobândite, persistă și necesită tratament continuu, nefiind posibila vindecarea lor. Cu titlu de exemplu, menționez ca pentru glaucom (declanșat pe fond nervos și de stres), reclamantul este nevoit să urmeze tratament zilnic, consecințele vătămării suferite ca urmare a arestării fiind, așadar, în continua desfășurare.

Starea de sănătate este de o însemnătate ridicată în ceea ce privește confortul și nivelul de viață al oricărei persoane, fiind evident, din acest punct de vedere, ca nicicând reclamantul nu își va mai recapătă modul de viață anterior arestării preventive.

Tot din perspectiva suferințelor psihice, reiterează faptul că durata procesului a fost de aproximativ 10 ani, de stres psihic intens, ceea ce a condus la înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului și a fost cauza mai multor crize de glaucom, precum și a altor suferințe fizice, dar și psihice.

Durata excesivă a procesului a avut ca afect și imposibilitatea reclamantului de a reveni la veniturile obținute anterior arestării, ceea ce, pe lângă prejudiciul material, a avut ca efect reducerea nivelului de trai și al confortului personal și al familiei (în special modul de trai și activitățile cu care erau obișnuiți copiii).

Tot din această perspectivă, recurentul reclamant arată și faptul că, dincolo de pierderile materiale, participarea la procesul penal a presupus deplasarea cel puțin o dată pe lună la Constanta sau București (timp de io ani), ceea ce a constituit un alt impediment real pentru angajarea reclamantului pe o poziție echivalentă cu cea deținută anterior.

Vătămarea (de altfel, inerenta oricărei arestări) a avut o intensitate cu atât mai mare cu cât reclamantul avea, astfel cum a arătat și cum rezultă și din declarațiile martorilor, o situație familială foarte bună și un statut social și profesional respectat. Inclusiv acest statut profesional a fost grav afectat, având în vedere că, imediat ulterior, arestării, au apărut în mass-media informații defăimătoare la adresa reclamantului în legătură cu pretinsa faptă.

Or, toate aceste aspecte, pe lângă faptul că au condus în mod absolut la schimbarea esențială a existenței sale și a familiei, au fost de natură a produce o . consecințe negative care s-au repercutat asupra lor toată viața, prin degradarea ireversibila a stării de sănătate (fizică și psihică), dar și prin prejudicierea imaginii reclamantului.

Toate aceste elemente de fapt urmează a fi avute în vedere de către instanța de judecată în aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate în cauză, în directă legătură cu gravele prejudicii fizice și morale suferite de reclamant și familia sa în perioada cât a fost arestat preventiv, dar și ulterior, pe întreaga perioadă a desfășurării procesului penal.

Sintetizând cele expuse mai sus, în ceea ce privește cuantumul daunelor solicitate, reclamantul apreciază că acestea sunt pe deplin justificate, întrucât, deși suma solicitată nu este de natură a compensa privarea de liberate, suferințele fizice și psihice la care a fost supus atât de reclamant cât și familia sa, pe timpul arestării preventive dar și ulterior, poate reprezenta totuși o reparație măcar parțială a prejudiciului suferit.

Recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice, prin recursul declarat, susține că hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila este, în parte, netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 9 din Codul de procedura civila.

Prioritar, recurentul pârât reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.

Prin sentința penală pronunțata de Tribunalul C. - Secția Penala în dosarul nr._, instanța de judecată a dispus achitarea reclamantului -T. P. în temeiul art.11 lit.a C.proc.penala raportat la art.10 lit.b Cod proc.penala.

Aceasta sentință pronunțată de Tribunalul Constanta a rămas definitiva prin decizia penala nr.3103/10.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penala.

Ca urmare, dreptul reclamantului de a solicita în conformitate cu art.504 Cod.pr.penala repararea de către S. R. a pagubei suferite s-a născut la data ia care sentința penala pronunțată de Tribunalul Constanta a rămas definitiva, respectiv 10.09.2010 (data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penala), de la acest_moment începând sa curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Potrivit prevederilor art. Art. 506 alin.2 din Codul de procedura penala: "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504."

Așadar, termenul limita stabilit de lege pentru formularea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art.504 cod procedura penala este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecata.

În consecința, de la data la care hotărârea menționata mai sus a rămas definitiva respectiv 10.09.2010, și până la data introducerii acțiunii de către reclamant, respectiv 14.03.2012, au trecut mai mult de 18 luni, astfel încât este întemeiată excepția invocată, solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamant ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, recurentul pârât solicită respingerea acțiunii formulată de reclamantul T. P. ca neîntemeiata, având în vedere următoarele considerente:

a) Potrivit art. 504 Cod Pr. Penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către S. R. a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

De asemenea, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alineatului (3) privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă" de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 Iit. j).

Potrivit ultimului alineat al aceluiași articol, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Recurentul pârât consideră că situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art.504 Cod procedură penală pentru a fi justificată în speță, acordarea de măsuri reparatorii din partea Statului R..

Mai mult decât atât, pe de o parte, raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată excesivă, dar și faptul că inculpatul a beneficiat de toate garanțiile pe care legea i le-a recunoscut în calitate de inculpat, dar și în acord cu art.5 pct.3-4 și art.6 CEDO, iar pe de altă parte, când pentru măsura arestării nu au mai subzistat motive, s-a dispus de îndată punerea în libertate a inculpatului.

b) În ceea pe privește suma acordată de către instanța de fond, reprezentând daune morale pentru perioada de arest pe care a suportat-o numitul T. P., recurentul pârât solicită a se reveni asupra acesteia având în vedere faptul ca dispozițiile art.505 nu prevăd în sarcina Statului R. prin M. Finanțelor Publice plata de daune morale, ci prevăd doar faptul că dacă persoanele respective erau încadrate în muncă, timpul cât au fost private de libertate constituie vechime în muncă.

Apreciază că aceste daune morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Nu se poate vorbi de o încălcare a art.52 alin (3) din Constituția României, având în vedere că textul constituțional nu dă o altă definiție a erorii judiciare ci stabilește că răspunderea se stabilește în condițiile legii. De asemenea, în opinia recurentului pârât, nu se poate vorbi de o încălcare a art.3 din Protocolul 7 la CEDO.

Totodată, în mod unanim, a fost apreciat atât de către instanțele naționale, cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime.

În acest sens, regăsim la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție repere de apreciere a prejudiciului moral:

"Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Pe de alta parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, prin Decizia civilă nr. 3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: "...pentru ca instanța sa poată aplica aceste criterii apare necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii - din care să rezulte în ce .măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul."

Prin Decizia civilă nr. 1095/1994 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, s-a statuat ca: "principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați,"

În considerarea răspunderii juridice care îi revine Statului R. de astăzi ca subiect de drepturi și obligații, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, principiile acestei răspunderi se afla în strânsa legătura cu principiile fundamentale ale dreptului, cu referire la principiul justeței și al proporționalității răspunderii juridice.

Potrivit actualei reglementari privind atragerea răspunderii statului fata de cetățenii săi, este recunoscut dreptul la daune materiale și morale, în baza art.52 alin 3 din Constituția României, republicata, a art.998 Cod civil sau a art.504 Cod proc.penala, În temeiul principiului responsabilității statului fata de persoanele care au suferit producerea unui prejudiciu moral, în mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cat și de către jurisprudența CEDO ca o posibila reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât rolul de a diminua un prejudiciu și nu de a-l acoperi în întregime. Daunele morale sunt destinate sa confere reclamantei o satisfacție echitabila având drept scop nu a repune victima . cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile mai mult de o recunoaștere a însăși măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, prin numeroase acte normative, dar nu pot fi stabilite ., care să-i confere un folos material necuvenit.

Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care sa asigure reparația morala (și nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor ceea - ce determina cenzurarea și reaprecierea cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de fond, suma de 360.000 lei fiind exagerat de mare.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală în majoritatea cazurilor acestea fiind sub 10.000 Euro. Astfel, cu titlu de exemplu, recurentul pârât invocă cauza B. A. prin care s-a stabilit suma de 7.000 euro, cauza Țară L., prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, cauza Temesan în care CEDO a acordat suma de 1.600 euro cu titlu de reparație morală pentru încălcarea art. 5 alin 1 din Convenție, cauza O., prin care suma de 1.000 a fost acordată cu titlu de reparație morală.

Tot astfel, în cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par.1 prin arestarea nelegală a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant.

În alte hotărâri din anul 2008, privind încălcarea art.1 par.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, art.6 par.1 din Convenție, Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral (cauza O. - hotărârea din 29.07.2008, cauza Dekany- hotărârea din 01.04.2008.

F. de argumentele prezentate, recurentul pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Reclamantul T. P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâta critică hotărârea primei instanței cu privire la modul în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, motivat de faptul că ar fi introdus cererea de chemare înjudecată după trecerea termenului de 18 luni prevăzut de lege.

Critica este nefondată, față de împrejurarea că, astfel cum s-a arătat, sentința penala pronunțata de Tribunalul Constanta a rămas definitivă prin decizia penala nr.3103/10.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penala, dreptul reclamantului de a solicita repararea pagubei, în temeiul art. 504 C.Proc.P.., născându-se astfel la data de 10.09.2010. În aceste condiții, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 10.03.2012.

Cu toate acestea, dat fiind faptul ca termenul de 18 luni prevăzut de legiuitor s-a împlinit într-o zi nelucrătoare, mai exact într-o zi de sâmbăta, termenul până la care reclamantul putea formula cerere de chemare în judecata s-a împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care a urmat, respectiv luni, 12.03.2012, potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (5) C.proc.civ.

Potrivit dovezii de comunicare depusa la dosarul cauzei și avută în vedere către prima instanța, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze a fost depusă în termenul legal, respectiv la data de 12.03.2012, cu respectarea prevederilor art. 104 C.proc.civ.

Față de aspectele invocate mai sus, intimatul reclamant solicită a se constata că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către recurenta-pârâtă fiind respinsă în mod corect.

Recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice critică hotărârea primei instanțe sub două aspecte, respectiv (i) situația de fapt nu s-ar circumscrie prevederilor art. 504 C. proc. pen. și (ii) cuantumul daunelor morale acordate de către instanța ar fi exagerat.

În ceea ce privește prima critica, respectiv că situația de fapt nu s-ar circumscrie prevederilor legale invocate, intimatul reclamant menționează că dispozițiile art.504 alin.(2) C.proc.pen., prin luarea în considerare și a dispozițiilor art.504 alin.(3) C.proc.pen., prevăd că, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la cazurile de revocare a măsurii preventive (cum susține recurentul-pârât), ci și la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penala, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzuta de art.10 alin.1 lit.j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit. j).

În speța, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioada de 2 luni și 6 zile, iar ulterior instanțele naționale au dispus achitarea reclamantului pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind astfel îndeplinite cerințele art. 504 alin. 2 C. proc. pen.

Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost să fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilita la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar daca respectivele masuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate pana la data adoptării lor.

În consecința, în mod corect tribunalul a stabilit ca hotărârea definitiva de achitare stabilește cu efect retroactiv caracterul nelegal al măsurii privative de libertate luate în cursul procesului penal. Faptul că pe parcursul procesului penal este posibil să se dispună privarea de libertate a persoanelor suspecte de comiterea unor infracțiuni, nu înseamnă că atunci când se dispune o astfel de privare, iar ulterior sedovedește nevinovăția persoanei, aceasta din urma nu ar avea dreptul la despăgubiri.

Față de aspectele învederate anterior, în cauză, tribunalul a constatat în mod corect netemeinicia apărărilor formulate de către recurentul-pârât în sensul că în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 504 C.proc.pen.

În ceea ce privește cea dea doua critică, respectiv că, în speță, cuantumul daunelor morale acordate de către instanța ar fi exagerat, intimatul reclamant solicită a se avea în vedere criticile din cuprinsul recursului său cu privire la acest aspect.

În realitate, daunele acordate au fost mult subevaluate în raport de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de consecințele grave pe care eroarea judiciara le-a avut atât asupra stării de sănătate a reclamantului, cât și asupra psihicului, fiindu-i influențate direct și iremediabil relațiile familiale și sociale (inclusiv cele profesionale), astfel cum a detaliat în cererea de recurs.

În consecință, constatând că daunele acordate în prezenta cauză nu sunt de natură a acoperi prejudiciul suferit de către reclamant, raportat la deteriorarea stării de sănătate, a relațiilor familiale, precum și distragerea carierei profesionale, cu atât mai mult se impune respingerea recursului formulat de S. R. prin M. Finanțelor Publice.

Cu referire la trimiterile recurentului pârât la jurisprudența CEDO, dincolo de împrejurarea că sunt evocate o selecție de spețe unde Curtea a decis acordarea unor daune într-un cuantum redus, oricum, intimatul reclamant apreciază că acestea nu pot avea o incidență în prezenta cauză.

Despăgubirile acordate de Curte nu vizează repararea prejudiciului cauzat pentru perioada în care persoana a fost privata în mod nelegal de libertate și pentru urmările produse, ci vizează exclusiv sancționarea Statelor ca urmare a încălcării unor drepturi și garanții prevăzute de Convenției.

Or, temeiul prezentei cereri este dat de art.504 C.proc.pen. potrivit căruia are dreptul Ia repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori cărei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

La data de 16.12.2014, a formulat recurs M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii față de următoarele aspecte:

1.Nelegalitatea hotărârii sub aspectul acordării de daune

morale reclamantului în condițiile în care nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive.

2.Netemeinicia hotărârii sub aspectul sumei de bani la care a fost obligat pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor Publice și care depășește, sub aspectul cuantumului, valorile nepatrimoniale care i-au lezat reclamantului personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală.

Faptul că s-a luat măsura arestării preventive reclamantului (cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment) și ulterior s-a dispus s-a dispus achitarea acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. art.215 alin.1,3,5 C.pen., cu aplicarea art.75 lit.a C.pen. nu înseamnă obligatoriu, în mod automat, că reținerea reclamantului ar fi fost nelegală, neexistând o prezumție în acest sens, caracterul nelegal urmând a fi dovedit. De altfel, în momentul luării măsurii reținerii sau arestării preventive nu este necesar ca probatoriul împotriva inculpatului să fie complet, fiind suficient să existe doar indicii temeinice cu privire la faptul că acesta este autorul faptei, celelalte aspecte privind vinovăția sa urmând a fi lămurite în cursul procesului penal.

Potrivit dispozițiilor art.146 din Codul de Procedură Penală(în vigoare la data arestării preventive a reclamantului);

(1) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art.143 și exista vreunul dintre cazurile prevăzute în art.143, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, întocmește propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.

(2) Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării

preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă președintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei

prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

(3) La prezentarea dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reținere, în cazul în care învinuitul este reținut. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.

(4) Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera

de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii.

(5) învinuitul este adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător.

(6) Dispozițiile aii. 149^1 alin.6 și ale art.150 se aplică în mod

corespunzător.

(7) Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite

sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.

(9)Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în alin.1, judecătorul

dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe o durată ce nu poate depăși 10 zile.

(10)Totodată, judecătorul, admițând propunerea, emite, de

urgență, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în

mod corespunzător mențiunile arătate în art.151 alin.3 lit.a) - c),

e) și j), precum și numele și prenumele învinuitului și durata pentru

care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.

(11) Dispozițiile art.152 alin.1l se aplică în mod corespunzător.

(11^{^}1) În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi țara.

(12) Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Art.5 C.E.D.O. prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acestuia".

Modul în care este organizată desfășurarea procesului penal, precum și gradul de pregătire profesională a celor ce sunt chemați să înfăptuiască justiția penală, exclud, în principiu, riscul producerii unor erori judiciare. Ținând seama de faptul că actul de justiție este opera unor oameni și că orice activitate umană poate fi supusă greșelii, este posibil totuși ca și în înfăptuirea justiției penale să se producă anumite erori judiciare, însă acest lucru trebuie stabilit pe bază de probe certe, care să nu lase loc de îndoială, respectiv pentru a se stabili dacă arestarea a fost sau nu nelegală, raportat la disp. art.5 C.E.D.O. Din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu a rezultat că măsura arestării preventive a reclamantului pe o perioadă de 66 de zile ar fi fost luată cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment.

2. Netemeinicia hotărârii sub aspectul sumei de bani la care a fost obligat pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor Publice și care depășește, sub aspectul cuantumului, valorile nepatrimoniale care i-au lezat reclamantului personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală.

Despăgubirile în cuantum de 360.000 lei, acordate pentru repararea prejudiciului moral sunt mult prea mari.

Legea sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.

Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită.

Incidența factorului prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive(66 zile) deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal (care s-a finalizat cu soluția de achitare) reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă.

Astfel, în situația în care se dovedește pe baza probatoriului administrat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului T. P. a fost nelegală, se impune acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, insă într-un cuantum redus față de cel acordat de către instanța de fond, cuantum, care să nu depășească valorile nepatrimoniale ce i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală și care să fie în raport de durata măsurii, respectiv 66 de zile.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și, pe fond, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice de respingere a cererii de acordare a daunelor morale și, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

Reclamantul T. P. a formulat întâmpinare la recursul formulat de M. P., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

M. P. critică hotărârea primei instanțe față de împrejurarea că (i) nu s-ar fi stabilit caracterul ilegal al arestării preventive și că (ii) sumele de bani la care a fost obligat pârâtul intimat Stalul R. depășesc, sub aspectul cuantumului, valorile nepatrimoniale care au fost lezate.

Având în vedere faptul că toate criticile Ministerului P. sunt comune cu cele dezvoltate de intimatul pârât S. R., reclamantul solicită a se avea în vedere, în combaterea acestora, întâmpinarea deja depusă în dosarul cauzei.

Se subliniază faptul că, reclamantul nu a supus atenției instanței, prin prezentul demers, rațiunile pentru care au fost adoptate, la momentul respectiv, măsurile de reținere și a arestare preventivă.

Prin prezentul demers, reclamantul a solicitat prejudiciul pentru eroarea judiciară potrivit prevederilor art.504 C.proc.pen. În speță, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 2 luni 6 zile, iar ulterior instanțele naționale au dispus achitarea acestuia pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind astfel îndeplinire cerințele art. 504 alin. 2 C.proc.pen,

Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost să fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele masuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.

În mod corect tribunalul a stabilit că hotărârea definitivă de achitare stabilește cu efect retroactiv caracterul nelegal al măsurii privative de libertate luate în cursul procesului penal. Faptul că pe parcursul procesului penal este posibil să se dispună privarea de libertate a persoanelor suspecte de comiterea unor infracțiuni, nu înseamnă ca atunci când se dispune o astfel de privare, iar ulterior se dovedește nevinovăția persoanei, aceasta din urma nu ar avea dreptul la despăgubiri.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

Având în vedere că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art 504 cod procedură penală, astfel cum a fost modificat prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În ceea ce privește recursul formulat S. R. prin M. Finanțelor publice, Curtea constată că s-a invocat ca motiv de critică chestiunea prescripției, iar pe fondul cauzei sentința tribunalului a fost criticată sub aspectul incidenței dispozițiilor art 504 cod procedură penală, cât și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță.

Dând eficiență prevederilor art 137 cod procedură civilă, Curtea va examina cu prioritate chestiunea prescripției dreptului material al acțiune, pornind de la dispozițiile art 506 alin 2 cod procedură penală, care statuează în sensul că acțiunea în despăgubiri poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. Având în vedere că reclamantul a fost achitat în procesul penal, soluția rămânând definitivă prin decizia penală nr 3103 a instanței supreme la data de 10 09 2010, precum și faptul că prezenta acțiune a fost introdusă la data de 12 03 2012, potrivit ștampilei aplicate pe plicul poștal, Curtea constată că cererea de acordare a daunelor a fost formulat de reclamant cu respectarea termenul legal de introducere a acțiunii. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere și dispozițiile art 104 cod procedură civilă, potrivit cărora actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui, precum și ale dispozițiilor art 101 alin final cod procedură civilă, prin care se statuează în sensul că termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare. Având în vedere că termenul s-a împlinit la data de 10 03 2012, care reprezintă o zi de sâmbătă, când instanțele de judecată nu funcționează, în virtutea prevederilor art 101 alin 5 anterior enunțat, termenul s-a prelungit până la prima zi de lucru, adică data de 12 03 2012, când acțiunea a fost depusă la oficiul poștal potrivit mențiunii aplicate pe plic.

În privința criticii relative la incidența prevederilor art 504 cod procedură penală, Curtea reține netemeinicia acestui motiv de recurs, în condițiile în care aplicabilitatea acestor dispoziții rezultă din înseși situația de fapt a cauzei. Așa cum a reținut și prima instanță, din materialul probator administrat în cauză reiese în mod indubitabil reclamantul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale, această măsură fiind menținută și de către instanța de judecată în urma trimiterii în judecată, în temeiul dispozițiilor art 300 alin 3 din vechiul cod de procedură penală, măsura fiind revocată ca urmare a exercitării recursului de către reclamant. Procesul penal s-a finalizat, în privința reclamantului, cu o soluție de achitare, rămasă definitivă, prin respingerea căilor de atac exercitate, astfel că sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art 504 cod procedură penală pentru angajarea răspunderii statului în cazul erorilor judiciare, nemaifiind necesară o analiză distinctă a legalității măsurii privative de libertate din partea instanței civile investite cu judecarea acțiunii în despăgubiri. Din această perspectivă, Curtea apreciază ca nerelevante susținerile recurentului referitoare la caracterul neexcesiv al duratei detenției, respectiv la faptul că reclamantul, în calitate de inculpat ar fi beneficiat de toate garanțiile procedurale, în condițiile în care legiuitorul, prin instituirea răspunderii statului prin dispozițiile art 504 și următoarele din codul de procedură penală, pune în responsabilitatea acestuia obligația de plată a daunelor morale și materiale în ipoteza privării sau restrângerii de libertate nelegale( ipoteză incidentă în speța de față), fără a condiționa de caracterul injust al temeiurilor avute în vedere la luarea, respectiv menținerea unei astfel de măsuri.

În concluzie, Curtea reține că în cauza sunt îndeplinite cerințele art.504 alin.2 Cod procedura penala, întrucât din interpretarea sistematica a acestui text de lege, prin luarea în considerare si a dispozițiilor art.504 alin.3 Cod procedura penala reiese ca, în materia reglementata de art.504-507 Cod procedura penala, caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispozițiile art.143 si respectiv 148 Cod procedura penala, când are loc revocarea măsurii preventive conform art.139 alin.2 teza I Cod procedura penala, ci si la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penala, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j). Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost sa fie acordate de despăgubiri si persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilita la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar daca respectivele masuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.

În ceea ce privește motivul de critică referitor la daunele morale stabilite de prima instanță, Curtea constată că, pe de o parte, recurentul a criticat posibilitatea acordării acestor gen de daune în condițiile prevederilor art 504-505 cod procedură penală, iar pe de altă a formulat critici relative la cuantumul daunelor acordate.

În referire la primul aspect critic invocat, Curtea pornește de la faptul că prin lipsirea de libertate pe o perioada de 66 de zile, reclamantului i s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputatiei, iar suferintele fizice și psihice provocate de o astfel de măsura, pot si trebuie sa fie reparate prin acordarea unor despagubiri.

Dispozițiile art 504 Cod procedura penala folosesc generic termenul de paguba, fără a face vreo distinctie intre prejudiciul patrimonial si cel nepatrimonial.

In lipsa unei astfel de distincții, Curtea urmează a conchide ca prin utilizarea notiunii de paguba legiuitorul a avut in vedere ambele categorii de prejudicii din moment ce prin fapta ilicita, in spetă arestarea nelegală a reclamantului, s-au adus atingere atât unor drepturi patrimoniale cat si unor drepturi personale nepatrimoniale.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a apăra toate drepturile unei persoane care a fost condamnata pe nedrept sau împotriva căreia s-a luat abuziv o măsura preventiva, astfel că, din aceste rațiuni, a prevăzut in termeni generali si fără a face nici o diferențiere în funcție de natura prejudiciului, că orice paguba trebuie sa fie reparata, incluzând în această categorie atât daunele materiale cat si cele morale.

Din acest punct de vedere, susținerea recurentului pârât potrivit căreia dispozițiile art. 504 Cod procedura penala nu ar acoperi si prejudiciile morale este nefondată.

În privința aspectelor critice formulate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, Curtea, pentru a răspunde acestui motiv de recurs, constată în prealabil, din examinarea celorlalte recursuri promovate de reclamant și de M. P., P. de pe lângă Tribunalul București, acest motiv de critică este comun tuturor celor trei recursuri declarate în cauză. Având în vedere, totodată că celălalt motiv de critică al reclamantului recurent vizează neacordarea daunelor materiale, precum și faptul că particularitățile prejudiciilor invocate de reclamant( moral și material, derivând dintr-o eroare judiciară), reclamă, în acord cu jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilirea globală a daunelor ce se impun a fi acordate, Curtea consideră necesar să răspundă prin considerente comune tuturor criticilor formulate cu privire la cuantificarea daunelor morale, după analiza prealabilă a aspectelor critice aduse de reclamant soluției tribunalului de respingere a daunelor materiale.

În privința prejudiciului material solicitat de reclamant, Curtea reține că sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele legale pentru acordarea de despăgubiri, inclusiv legătura de cauzalitate și respectiv caracterul cert al prejudiciului. Pentru formarea acestei convingeri, Curtea are în vedere pe de o parte declarațiile martorilor care confirmă faptul că degradarea profesională a reclamantului se datorează problemelor penale cu care s-a confruntat, martorul S. I. S. relatând că reclamantul a deținut funcția de director general în perioada 1996-2004, iar ulterior arestării a ocupat funcția de director tehnic, fiind retribuit cu un salariu mai mic, precum și faptul că acesta nu i s-a mai încredințat ce implica existența unei gestiuni deoarece asupra sa planau suspiciuni. Martorul subliniază în finalul depoziției sale faptul că reclamantul era bine cunoscut în Slobozia iar schimbarea sa din funcția de director general al .-a produs imediat după arestarea acestuia de către organele de urmărire penală. Relevantă este sub acest aspect și declarația martorului P. V. E., care arată că de la momentul arestării reclamantul u mai este aceeași persoană, schimbându-și comportamentul, uitând anumite lucruri de la o zi la alta. Martorul a mai evidențiat că reclamantul a rămas cu sechele de pe urma acelui eveniment, având probleme și cu ochii. Totodată, martorul a învederat faptul că ulterior arestării, patronii au observat că acesta nu-și mai poate îndeplini atribuțiile în același mod profesionist, astfel că reclamantul a fost retrogradat din funcție, ocupând funcția de director economic.

Pe de altă parte, față de natura funcției deținute la momentul arestării preventive și anume aceea de director general la o societate comercială și față de natura infracțiunii pentru care reclamantul a fost cercetat penal și trimis în judecată, prin întocmirea rechizitoriului (înșelăciune în convenții, prevăzută de dispozițiile art 215 alin 1, 2 și 3 cod penal), Curtea reține că existența unei legături de cauzalitate între arestarea reclamantului și retrogradarea acestuia din funcția de director general rezultă din faptul că declanșarea cercetărilor penale față de reclamant au fost de natură să genereze suspiciuni suficient de puternice față de probitatea și integritatea morală a acestuia, calități importante pentru funcția pe care o deținea. Curtea reține caracterul suficient de puternic al suspiciunilor care planau asupra reclamantului datorită luării unei măsuri privative de libertate( măsură care a încetat după trimiterea reclamantului în judecată), acest fapt coroborându-se cu mediatizarea scoaterii din rezerva de stat unei cantități de ulei, și vehicularea în presă a numelui celor implicați în această operațiuni, între care se regăsea și numele reclamantului.

Pe cale de consecință, Curtea conchide că există o legătură de cauzalitate între arestarea reclamantului și pierderea funcției de director general și a salariului aferent, care a fost înlocuită cu una de director tehnic, inferior retribuită, prejudiciul suferit de reclamant fiind cert sub aspectul existenței. În ceea ce privește cuantificarea acestuia, Curtea nu acreditează susținerile reclamantului, în sensul unei evaluări matematice a acestuia deoarece, deși nu se poate reține existența unui prejudiciu eventual, nesusceptibil de reparație, așa cum s-a arătat în cele preced, nu se poate stabili cu certitudine cât timp acesta ar mai fi păstrat funcția de director general al . cum ar fi evoluat în timp competențele sale profesionale chiar și în ipoteza în care nu ar fi fost supus unei măsuri privative de libertate sau unui proces penal. Din această perspectivă, fără a fi afectată existența neîndoielnică a prejudiciului, în vederea identificării unei modalități de cuantificare, un astfel de prejudiciu ar trebui calificat drept pierderea unei oportunități, care capătă relevanță juridică doar când este urmarea unei conduite culpabile a altui subiect de drept, prin care se intervine într-o evoluție sau procedură și astfel se irosește posibilitatea producerii unui eveniment favorabil așteptat de victimă, concretizat, fie într-un câștig, fie în evitarea unei pierderi. Ideea acestui prejudiciu, care constituie de fapt o transpunere în domeniul răspunderii civile delictuale a consecințelor juridice recunoscute hazardului, elementului alea, potrivit terminologiei utilizate în materie contractuală, a fost cristalizată în doctrina și jurisprudența franceză, care îl definesc ca fiind un element al prejudiciului constituit de pierderea unei șanse care poate prezenta el însuși caracter direct și cert (condiții ale indemnizării) de fiecare dată când se constată dispariția, ca efect al delictului, a probabilității unui eveniment favorabil, deși, prin definiție realizarea unei șanse nu este niciodată certă”. Mai recent, aceeași jurisprudență definește pierderea șansei drept dispariția actuală și certă a unei eventualități favorabile. Doctrina franceză punctează faptul că în situația în care șansa realizării unui câștig sau a evitării unei pierderi, era serioasă, faptul de care a fost privată victima constituie prejudiciu reparabil în măsura în care poate fi analizat ca dispariție certă a unei eventualități favorabile. Într-o formulă mai sintetică, pierderea șansei este definită ca fiind dispariția probabilității unui eveniment favorabil atunci când șansa părea suficient de serioasă.

În egală măsură trebuie subliniat faptul că deși în literatura de specialitate se vorbește despre pierderea șansei, ceea ce interesează de

fapt din perspectiva dreptului civil este doar prejudiciul suferit ca urmare a acestui eveniment.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea reține că practic reclamantul a pierdut șansa de a-și menține funcția de director general cu toate avantajele patrimoniale și sociale ce decurgeau din acest statut profesional, ca urmare a declanșării urmăririi penale și a arestării acestuia.

Pentru a ne afla în fața unui prejudiciu supus reparației pentru pierderea șansei, se cer două condiții: șansa trebuie să fie reală și serioasă. Pentru ca șansa să fie considerată reală trebuie să fie susceptibilă de o apreciere obiectivă, ceea ce înseamnă că posibilitatea evenimentului favorabil trebuie să fie mai mult decât o simplă dorință subiectivă a victimei. Pentru a se analiza realitatea șansei, se are în vedere certitudinea legăturii de cauzalitate, iar potrivit doctrinei, această certitudine nu trebuie să fie absolută, fiind necesară și suficientă o certitudine judiciară care presupune un grad ridicat de verosimilitate, având drept criteriu de apreciere cursul normal al lucrurilor. În privința caracterul serios al șansei, trebuie subliniat că șansa este susceptibilă de a primi o astfel de caracterizare când probabilitatea unui eveniment favorabil este semnificativă, prin șansă pierdută înțelegându-se o pierdere definitivă, care antrenează dispariția oricărei posibilități de a se evita o pierdere sau de a obține un avantaj.

În lumina acestor considerații de ordin teoretic, Curtea constată că reclamantul avea o șansă reală și serioasă de a-și păstra funcția de conducere pe care o ocupa în societatea comercială, la momentul arestării, ca dovadă fiind referințele foarte bune ale recurentului acordate de persoane oficiale, cum sunt prefectul județului Ialomița, președintele Consiliului Județean Ialomița, primarul Municipiului Slobozia, vicepreședintele Confederației Sindicatelor Democratice din România și președinte al Uniunii Județene a Sindicatelor Libere Ialomița,precum și de factori de decizia din cadrul societății în care își desfășurat activitatea la momentul arestării, cum sunt președintele Consiliului de administrație al ., precum și unul dintre membrii acestui consiliu. Examinând coroborativ caracterizările realizate de aceste persoane reclamantului, se constată că acesta era apreciat drept un bun manager, care a reușit să mențină în activitate societatea, promovând noi relații comerciale și armonizând interesele conducerii societății cu cele ale salariaților. Se mai arată în caracterizările existente în dosarul de fond faptul că, în egală măsură, atât autoritățile publice cât și persoane din chiar consiliul de administrație al societății la care fusese director general, învederează impactul negativ pe care absența sa, datorată arestării, l-a avut asupra societății și mersului acesteia, reclamantul fiind apreciat drept un factor de decizie important la nivelul agentului economic, majoritatea caracterizărilor convergând către ideea necesității punerii în libertate a reclamantului. Curtea consideră că aceste caracterizări, care emană de la persoane diverse și care se coroborează cu depozițiile martorilor, sub aspectul profilului moral și profesional al reclamantului, sunt de natură să contureze statutul social și profesional al acestuia la momentul privării sale de libertate, precum și climatul favorabil de care acesta se bucura în cadrul societății comerciale, toate aceste aspecte pozitive fiind susceptibile să configureze premisele oportunității reale și serioase a recurentului de a-și menține poziția de director general în firmă, oportunitate existentă în mod indubitabil la momentul luării măsurii privative de libertate. Prin arestarea nelegală la care a fost supus reclamantul, acesta a pierdut șansa de a-li păstra funcția de conducere, eveniment favorabil, care se afla în așteptările legitime ale recurentului, concretizat printr-un câștig, constând în drepturile salariale corespunzătoare funcției de conducere, potrivit susținerilor reclamantului.

Sub aspectul evaluării prejudiciului, suferit de victimă în cazul pierderii șansei, Curtea constată că nu se poate pune problema unei reparații a prejudiciului suferit ca urmare a nerealizării oportunității, ci doar de o indemnizare a victimei într-un cuantum proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului de care a fost lipsit, ținându-se cont de împrejurări și de situația concretă în care se află aceasta. Imposibilitatea cuantificării cu rigurozitate matematică a unui astfel de prejudiciu viitor se datorează în principal caracterului său aleatoriu, deoarece așa cum s-a învederat deja în cele expuse anterior, deși la momentul arestării preventive a reclamantului exista șansa reală și serioasă a menținerii sale în funcția de director, nu se poate intui sau imagina cu certitudine cât timp acesta ar mai fi păstrat în concret funcția de director general al . cum ar fi evoluat în timp și în mod real competențele sale profesionale chiar și în ipoteza în care nu ar fi fost supus unei măsuri privative de libertate în cadrul unui proces penal. Din această perspectivă, singura modalitate de evaluare a prejudiciului material de această factură este aceea a unei aprecieri de ansamblu, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor și particularităților situației personale și profesionale a reclamantului, astfel cum au deja examinate și învederate anterior.

Față de această situație, constatând că ambele componente (morală și materială) ale prejudiciului invocat de reclamant nu pot fi supuse unei evaluări cu exactitate, Curtea, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reține că un astfel de prejudiciu se pretează unei cuantificări globale, în care să se regăsească cu certitudine toate elementele constitutive ale prejudiciului.

În privința daunelor, chestiune ce a format obiect de critică în toate cele trei recursuri declarate în cauză, Curtea pornește în analiza sa de la maniera în care literatura de specialitate juridică a conturat conceptul de daune morale, ca fiind atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, sănătatea si integritatea corporala, sensibilitatea fizica si psihica, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional si alte valori similare.

În lumina situației de fapt reținute de prima instanță și care reiese din examinarea coroborativă a întregului material probator, este de contestat că orice privarea de libertate si inculpare pe nedrept produce celor in cauza suferințe pe plan fizic, moral, social si profesional, cu precizarea că astfel de masuri le lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, putând avea repercusiuni și asupra sănătății persoanei în cauză, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege si că din această perspectivă le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale.

Pentru a răspunde criticilor aduse daunelor morale stabilite de prima instanță, critici prin care se susține pe de o parte cuantumul exagerat de mare al acestora în cazul recurenților pârâți, iar pe de altă parte, cuantumul insuficient al acestora în cazul recurentului reclamant, Curtea consideră necesar să facă unele considerații teoretice utile pentru jalonarea criteriilor și a modalității de evaluare al prejudiciului moral.

Dată fiind natura morală a acestui prejudiciu, nu există criterii certe, obiective și concrete de cuantificare, astfel că pentru evaluarea justă a acestor daune este necesar ca organul judiciar să valorifica întreg materialul probator administrat în dosar, pentru identificarea acelor împrejurări, elemente, fapte, conjuncturi relevante aptă să conducă la o justă apreciere a daunelor morale. Este evident că valoarea acestora este consecința aprecierii instanței de judecată asupra întregului ansamblu de factori, astfel cum au fost anterior enumerați cu titlu exemplificativ și nu poate constitui o certitudine, organul judiciar încercând să identifice o sumă care să fie pe cât posibil aptă să acopere prejudiciul încercat, prin recompensarea reclamantului atingerea adusă valorilor personal nepatrimoniale. Prin acordarea daunelor de această factură se urmărește de fapt să se dea satisfacție morală victimei, în primul rând prin recunoașterea suferințelor fizice și psihice provocate și manifestarea respectului pentru sentimentele acesteia.

Așa cum reiese din materialul probator administrat în cele două faze procesuale, situația socială și profesională a reclamantului, foarte bună până la momentul arestării preventive, a cunoscut o turnură pronunțat defavorabilă, în condițiile în care măsura arestării preventive s-a întins pe o durată de 66 de zile, a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții, procesul penal finalizându-se după o perioadă de aproximativ 10 ani și după parcurgerea mai multor cicluri procesuale. Situația reclamantului a fost mediatizată în presă, starea de sănătate a acestuia s-a deteriorat, acesta fiind diagnosticat cu glaucom, spasmofilie și TBC pulmonar, așa cum relevă actele medicale depuse în dosarul de fond, familia acestuia confruntându-se cu dificultăți atât pe plan social cât și din punct de vedere al situației financiare. Având în vedere că existența acestor afecțiuni oftalmologice, cardiace și pulmonare, apărute după luarea măsurii privative de libertate, sunt de natură să confere indicii clare asupra suferințelor fizice și psihice îndurate de reclamant, în urma arestării preventive și întreținute de durata îndelungată a procesului penal, elemente care se coroborează cu celelalte aspecte anterior relevate, inclusiv cu pierderea funcției de director, care a marcat declinul profesional al recurentului, Curtea reține că toate aceste chestiuni configurează imaginea unui prejudiciu moral, care se impune a fi reparat. Sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, Curtea consideră necesar să puncteze încă o dată că, dat fiind natura prejudiciului moral nepatrimonial și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare și se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite. În egală măsură, Curtea va avea în vedere și faptul că daunele morale sunt concepute drept despăgubiri bănești cu un pronunțat caracter reparatoriu, cu condiția de a nu reprezenta totuși o modalitate injustă de îmbogățire sau un pretium doloris (preț al durerii).

În ceea ce privește criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, Curtea, raportându-se la specificul litigiului dedus judecății, care rezidă în faptul generator al daunelor morale, reține că se impune a se avea în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura in care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant și familia acestuia, cu luarea în considerare a duratei arestării preventive și a procesului penal în ansamblul său a condiției sociale și profesionale a reclamantului, natura și gravitatea atingerilor aduse valorilor morale, așa cum rezultă din economia dispozițiilor art 505 cod procedură penală.

În egală măsură, Curtea subliniază faptul că numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs reclamantului și suferit de aceasta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar, în același timp, prin suma acordată, nici nu trebuie să fie derizorii. Întrucât nu există un sistem care sa repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice si psihice, prin plata unei sume de bani se urmărește să se aducă victimei o relativă alinare sau satisfacție morală. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care îi permite sa-si atenueze, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cât pentru a-i oferi o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privata.

Valorificând coroborat toate aceste criterii și elemente, Curtea, apreciind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 Cod procedura penala si de art.48 alin.3 din Constituție, precum si condițiile reținerii depășirii caracterului rezonabil al duratei procesului penal, consideră că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea consecințelor dăunătoare ale acesteia. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care să poată contrabalansa efectul vătămării, cu precizarea că această satisfacție trebuie să se caracterizeze prin echitabilitate și rezonabilitate și trebuie să aibă o reala corespondenta cu prejudiciul, fără ca prin daunele acordate să se ajungă la o echivalență matematică cu valoarea acestuia, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Din această perspectivă, esențială este proporționalitatea reparației cu prejudiciul, chestiune care își găsește suportul în imposibilitatea evaluării exacte a elementelor componente ale prejudiciului, precum și în faptul că distincția dintre daunele materiale și morale comportă un anumit grad de dificultate, ceea ce conduce la necesitatea unei analize cuantificări globale a prejudiciului, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Comingersoll împotriva Portugaliei. Potrivit jurisprudenței consacrate de instanța de la Strasbourg în cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatul Unit al Marii Britanii, criteriul general este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciu, cum este în speță, atingerea adusă reputației, suferința fizică și psihică îndurată de reclamant, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Pentru o justă cuantificare compensațiilor materiale, Curtea urmează să se raporteze și la valoarea despăgubirilor acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare, valoarea acestor reparații constituind un criteriu obiectiv de apreciere.

Astfel, în cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotarârea din 24.05.2007), reclamantii, angajati ai unei banci, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzati de luare de mita si de alte infractiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanti au fost arestati preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. În aceasta cauza, Curtea a constat încalcarea art.7 alin.1 din Conventie, întrucât reclamantii au fost condamnati pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infractiune în dreptul national si a obligat statul pârât sa plateasca fiecaruia dintre reclamanti 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (acestia solicitasera 360.000 de euro fiecare).

În cauza C. si G. împotriva României (hotarârea din 15.06.2006), reclamantele s-au plâns de încalcarea dreptului lor la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Reclamantele formulasera o actiune prin care au solicitat anularea deciziei de concediere. Actiunea a fost introdusa la 29.11.1991, hotarârea irevocabila fiind pronuntata la 17.08.1999. Retinând ca durata procedurii litigioase a fost excesiva si nu raspunde cerintei "termenului rezonabil", apreciind si ca se impune o diligenta speciala pentru contenciosul în munca, Curtea a obligat statul pârât sa plateasca 1.400 de euro, cu titlu de daune morale, fiecareia dintre reclamante (acestea solicitasera 109.094,74 euro, respectiv 109.909,56 euro).

În cauza Stoianova si N. împotriva României (hotarârea din 4.08.2005), reclamantii s-au plâns de durata procedurii. În cauza, reclamantii au fost arestati preventiv la data de 14.04.1993 pentru savârsirea unei infractiuni de tâlharie, au fost pusi în libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanta din 21.04.2005 s-a constatat ca se împlinise termenul de prescriptie speciala. Curtea a hotarât ca statul pârât sa plateasca fiecarui reclamant 3.500 de euro (acestia solicitasera fiecare 100.000 dolari americani).

În cauza C. împotriva României (hotarârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 24.03._95, fiind cercetat în mai multe dosare penale, iar procedurile erau înca pe rol la data la care s-a pronuntat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Retinând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul pârât sa plateasca reclamantului suma de 7.200 de euro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).

De asemenea, în cauza Rosengren împotriva României (hotarârea din 24.04.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 13.04._95, iar hotarârea definitiva a fost pronuntata la 12.03.2002. Constatând încalcarea art.6 alin.1, Curtea a obligat statul pârât sa plateasca reclamantului suma de 3.000 de euro (reclamantul solicitase, între altele, 800.000 USD cu titlu de despagubire pentru suferintele fizice si mentale (inclusiv pentru bolile contactate), în timpul cât a fost în detentie în timpul procedurilor si 4.000.000 USD cu titlu de despagubire ne-pecuniara pentru arestarea sa ilegala si distrugerea reputatiei de om de afaceri în România).

În cauza P. împotriva României (hotarârea din 3.06.2003), s-a constat ca reclamantul a fost arestat în perioada 20.07._94, în cursul detinerii sale, când se afla sub controlul gardienilor si al administratiei penitenciarului a suferit lovituri si rani multiple si nu i s-a acordat asistenta medicala adecvata, iar dosarul nu fusese înca solutionat la data la care s-a pronuntat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. În aceasta cauza, Curtea a retinut încalcarea art.3 din Conventie, fata de tratamentele inumane si degradante suportate de reclamant si fata de lipsa unei anchete efective, a art.5 alin.1, întrucât a fost mentinut în detentie dupa expirarea mandatului de arest, încalcarea art.5 alin.3, întrucât procurorul care a ordonat detinerea reclamantului nu avea calitatea de magistrat, încalcarea art.5 alin.4, având în vedere ca instanta nu a statuat într-un termen scurt asupra legalitatii masurii arestarii preventive, a art.5 alin.5 si a art.6 alin.1 din Conventie, apreciind ca autoritatile sunt raspunzatoare pentru întârzierea globala în solutionarea cauzei. Curtea, dupa ce a retinut aceste multiple încalcari ale drepturilor omului si de o gravitate deosebita, a obligat statul pârât sa plateasca reclamantului suma de 40.000 euro, pentru daune materiale si morale (reclamantul solicitase 100.000 USD sau 3 miliarde lei).

Cât priveste cauza Assenov împotriva Bulgariei (hotarârea din 28.10.1998), aceasta se refera la încalcarea art.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, situatie care nu se regaseste în speta. De asemenea, nu este atrasa în speta incidenta principiilor statuate de Curte în cauza Allenet de Ribemont împotriva Frantei (hotarârea din 10.02.1995), Curtea retinând în acea cauza ca câtiva dintre cei mai înalti functionari ai politiei franceze l-au indicat pe reclamant, care era anchetat penal, fara niciun fel de nuanta sau rezerva, ca fiind unul dintre instigatorii la omor si deci complice la acel omor, ceea ce constituie o încalcare a prezumtiei de nevinovatie.

Pe cale de consecință, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și materiale este întemeiata, pentru dimensionarea acestora avându-se în vedere consecintele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, masura în care s-a adus atingere acestor valori, intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii de catre reclamant, a carui stare de sanatate s-a deteriorat, toate acestea raportate la practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciaza cuantumul sumei solicitate numai partial justificat, considerând că o suma de 7.000 euro constituie o satisfactie suficienta, rezonabilă si echitabila.

Pentru fundamentarea prejudiciului invocat de reclamant, aceasta face referire și la durata nejustificat de lungă a procedurii penale, potrivit susținerilor recurentului. Pentru examinarea acestui aspect, care are relevanță pentru corecta identificare a prejudiciului și a componentelor sale, precum și impact asupra cuantificării reparației echitabile, așa cum a fost avut în vedere în cele ce preced, Curtea consideră necesar să facă, suplimentar, următoarele precizări.

Dispozițiile art 6 din CEDO consacră dreptul la un proces echitabil, principiu a cărui eficiență practică este asigurată prin intermediul garanțiilor procesuale, așa cum rezultă din economia acestor prevederi convenționale. Una dintre garantiile procedurale enuntate de art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului constă în judecarea cauzei într-un termen rezonabil, în a cărei sferă de aplicabilitate se circumscrie și principiul soluționării cu celeritate a cauzelor din dreptul intern. Scopurile acestei garantii sunt reprezentate de asigurarea eficacității si credibilitatii actului de justitie si de evitarea mentinerii persoanei acuzate de savârsirea unei infractiuni într-o stare de nesiguranta cu privire la situatia sa pentru o perioada de timp prea mare.

Caracterul rezonabil al procedurii se apreciaza în conformitate cu mai multe criterii: complexitatea cauzei, comportamentul partilor, comportamentul autoritatilor si importanta pentru parti a obiectului procedurii, așa cum rezultă din statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pierazzini contra Italiei. Sub aspectul posibilității de acordare a unei despăgubiri, Curtea subliniază faptul că doar întârzierile datorate comportamentului autoritatilor sunt susceptibile sa antreneze încalcarea Conventiei și implicit responsabilitatea statului. Examinând pe scurt criteriile anterior enunțate, care se degajă din cazuistica instanței de contencios european în materia drepturilor omului, Curtea reține că, în privința primului criteriu relativ la complexitatea cauzei, această chestiune se analizează, la rândul ei, în functie de mai multi factori enumerati de Curte în mod exemplificativ: dificultatea administrarii probelor, numarul inculpatilor si al martorilor, numarul infractiunilor investigate, natura acestora, necesitatea administrarii unor expertize, dificultatea problemelor de drept si de fapt care trebuie solutionate.

În ceea ce priveste comportamentul partilor, statul nu raspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile, deoarece o persoana care invoca durata nerezonabila a procedurilor trebuie sa faca dovada ca a depus diligente în vederea derularii normale a acesteia. Pentru ca întârzierile în derularea procedurilor sa-si piarda caracterul nerezonabil, trebuie ca atitudinea reclamantului sa fie abuziva si dilatorie. Referitor la comportamentul autoritatilor, se reține că sunt de natura sa atraga o constatare a încalcarii art.6 din Conventie: citarea expertilor, citarea martorilor, transmiterea dosarelor de la un organ judiciar la altul. În privința obiectului procesului, instanța eurorpeană punctează că, strictețea aprecierii caracterului rezonabil al procedurilor este direct proporțională cu importanța litigiului pentru părți.

Întrucât statul si-a asumat obligatia de a veghea la respectarea caracterului rezonabil al procedurilor, nerespectarea acesteia constituie o fapta ilicita, ce va fi tratata pe temeiul juridic traditional, consacrat de art.998-999 Cod civil, prin raportare si la hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kudla împotriva Poloniei.

Făcând aplicarea în cauză a criteriilor anterior expuse, Curtea constată că reclamantul a fost arestat preventiv la data de 10 09 2001, fiind eliberat la data de 16 11 2001, în urma admiterii recursului exercitat de către parte împotriva măsurii dispuse. Prima sesizare a instanței s-a realizat prin rechizitoriu de trimitere în judecată a reclamantului alături de alți 4 inculpați întocmit la data de 07 11 2001, Tribunalul C. fiind sesizat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de dispozițiile art 251 alin 1, 3 și 5 cod penal. Prin sentința penală nr 93/22 02 2002, tribunalul, constatând calitatea de militar a unuia dintre inculpați, precum și nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate de P. de pe lângă tribunalul C. pentru încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența după calitatea persoanei, a dispus restituirea cauzei către organele de urmărire penale pentru a proceda potrivit dispozițiilor art 268 alin 1 cod procedură penală, respingându-se cererea de disjungere a cauzei în privința celorlalți inculpați, printre care se număra și reclamantul. P. de pe lângă Tribunalul C. a declarat recurs împotriva acestei soluții, ulterior retrăgând-o, fapt de care s-a luatact prin decizia penală nr 190/29 03 2002.

Cea de-a doua sesizare a instanței s-a efectuat prin rechizitoriul întocmit la data de 17 09 2002, prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată alături ce alți 3 inculpați pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art 215 alin 1, 3 și 5 cod penal, cu aplicarea art 75 lit a cod penal. Cauza a fost soluționată în sensul achitării inculpaților prin sentința penală nr 490/15 11 2005, după un interval de 3 ani de la data întocmirii actului de inculpare. Împotriva acestei hotărâri s-a exercitat calea de atac a apelului, care a fost soluționat în sensul admiterii, cu consecința desființării hotărârii primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare, motivul desființării fiind acela al necitării ANRS pentru termenul dezbaterilor. Decizia penală din apel a fost pronunțată la data de 04 04 2007, la un interval de 2 ani de la pronunțarea sentinței apelate. Împotriva deciziei din apel a fost exercitată calea de atac a recursului, soluționat de instanța supremă în sensul respingerii căii de atac. În urma desființării cu trimitere, judecata s-a reluat de la primul nivel de jurisdicție, pronunțându-se la data de 07 11 2008 sentința penală nr 451, prin care s-a menținut soluția de achitare a reclamantului. Calea de atac a apelului promovată împotriva acestei sentințe a fost soluționat de Curtea de Apel C. la data de 14 10 2009, prin decizia penală nr 89, în sensul respingerii. În ceea ce privește calea de atac a recursului, aceasta a fost soluționată la data de 10 09 2010 de către Înalta Curte prin decizia penală nr 3103, în sensul respingerii, rămânând astfel definitivă soluția primei instanțe de achitare a reclamantului pentru infracțiunea de înșelăciune, pentru comiterea căreia a fost arestat preventiv și trimis în judecată . Din analiza traiectoriei procesului, Curtea observă că în primul ciclu procesual durata între momentul pronunțării hotărârilor corespunzătoare celor 3 grade de jurisdicție a fost de aproximativ 2 ani, excepție făcând hotărârea primei instanțe, care a fost pronunțată după 3 ani de la momentul sesizării instanței, iar în cel de-al doilea ciclu procesual, acest interval de timp s-a redus la aproximativ 1 an, durata procedurii penale totalizând 10 ani de la momentul arestării preventive a reclamantului și până la rămânerea definitivă a soluției de achitare. Din această perspectivă, Curtea apreciază că durata procesului penal nu poate fi calificat ca înscriindu-se în limitele conceptului de rezonabilitate, deoarece incertitudinea asupra situației reclamantului a planat timp de 10 ani. În egală măsură, trebuie reținut și faptul că procedura penală a cunoscut o întârziere și datorită faptului că în urma primei sesizări a organului judiciar, s-a constatat că, prin raportare la calitatea unuia dintre inculpați, organul de urmărire penală nu era competent să efectueze acte de cercetare penală, astfel că întreaga cauză a fost retrimisă parchetului pentru a proceda conform prevederilor art 268 cod procedură penală.

Cel mai important element care demonstrează nerespectarea cerinței termenului rezonabil constă în faptul că derularea procedurii penale s-a realizat pe parcursul a două cicluri procesuale, în condițiile în care s-a dispus de către instanța de apel ( soluție confirmată de instanța de recurs) trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma constatării unei erori de procedură a instanței inferioare, situație care constituie o întârziere provocată de comportamentul autorităților.

Examinând recursul promovat de M. P., P. de pe lângă Tribunalul București, Curtea constată că, pe lângă aspectele critice relative la acordarea daunelor morale de către prima instanță, s-a formulat și o critică legată de caracterul nelegal al măsurii preventive la care a fost supus reclamantul, susținând în esență faptul că pronunțarea unei soluții de achitare nu conduce automat la ideea nelegalității arestării preventive, acest aspect fiind necesar a fi dovedit.

Prealabil examinării acestei critici, Curtea observă că în paragraful destinat enunțării acestui motiv de critică, recurentul se referă la măsura reținerii reclamantului pe o perioadă de 24 de ore, urmând ca în dezvoltarea motivului de recurs să se menționeze expres că se invocă nedovedirea caracterului ilegal a măsurii arestării preventive a reclamantului. Având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în fața primei instanțe, reclamantul a solicitat pretenții în despăgubiri pentru măsura arestării preventive, iar în dezvoltarea primului motiv de critică, ca de altfel și pe prima pagină a cererii de recurs, unde sunt enunțate aspectele critice invocate, se face referire exclusiv la măsura arestării preventive a petentului, Curtea consideră că de fapt critica vizează nestabilirea caracterului ilegal al arestării preventive și nu al reținerii pentru 24 de ore.

Așa cum s-a învederat deja, instanța civilă, sesizată în condițiile dispozițiilor art 504 cod procedură penală, nu este în situația de a mai examina caracterul legal al unei măsuri preventive, prin raportare la dispozițiile art 143-148 din vechiul cod de procedură penală, deoarece prin prevederile art 504 anterior menționate, legiuitorul instituie în sarcina statului o răspundere cu caracter obiectiv pentru despăgubirea celui față de care s-a comis eroarea judiciară, independentă de maniera în care s-a realizat luarea unei astfel de măsuri privative sau restrictive de libertate. Altfel spus, responsabilitatea statului pentru acoperirea prejudiciului prin acordarea unei reparații operează chiar dacă la momentul dispunerii măsurii preventive apărea ca îndeplinite cerințele legale impuse pentru instituirea unei astfel de măsuri, care păreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor. În concluzie, caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispozițiile art.143 si respectiv 148 Cod procedura penala, când are loc revocarea măsurii preventive conform art.139 alin.2 teza I Cod procedura penala, ci si la finalizarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penala, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile formulate părți, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va stabili cuantumul global al daunelor morale și materiale cuvenite reclamantului la suma de 7000 euro în echivalentul lei la data plății, urmând a se menține celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe, referitoare la majorarea onorariului expertului, precum și la admiterea în parte a acțiunii.

Se va lua act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurentul reclamant T. P., de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI,împotriva sentinței civile nr.2156/11.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă,

Modifică în parte sentința atacată în sensul că

Cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este de 7000 de euro în echivalentul lei la data plății.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la onorariul de expert.

Ia act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 10 02 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. I. S. G. S.

GREFIER

C. N. I.

Red.I.S.

Tehnored.I.S/B.I.

2 ex/

---------------------------------------------

T.B – Secția a IV-a – E.A.

← Succesiune. Decizia nr. 261/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 173/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 156/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 156/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI