Revendicare imobiliară. Decizia nr. 129/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 129/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 960/2/2008
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 129A
Ședința publică de la 6 martie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTEROUA P.
JUDECĂTORPAVEL F.
GREFIER- G.-M. V.
**************
Pe rol, după casare, pronunțarea asupra apelului formulat de reclamanta G. I. R., domiciliată în București, ., ., în contradictoriu cu intimații-pârâți . sediul în București,. nr.8, sector 2 și M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară".
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 20 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 27 februarie 2015 și apoi la 6 martie 2015.
CURTEA
Asupra cererii de apel reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 04.05.1998 reclamanta G. I. R. a chemat în judecată pe pârâtul M. București pentru a fi obligat la restituirea imobilului situat în București, . nr. 14, teren în suprafață de 11.388 mp.
Prin sentința civilă nr. 8623 din 14.06.1999 Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 887 din 23.03.2000 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantă și a desființat sentința anterior menționată reținând cauza spre soluționare în primă instanță.
Prin sentința civilă nr. 1245 din 21.11.2000 Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamantă, în baza art. 480 Cod civil, împotriva pârâtei S.C M. SA, chemată în judecată la data de 07.01.1999, în calitate de pârâtă, posesoare a terenului revendicat în prezentul proces. Instanța a respins cererea, reținând că restituirea în natură a terenului nu mai este posibilă, deoarece este afectat unei zone industriale.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia civilă nr. 222 din 24.04.2001 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București pentru completarea probatoriului.
Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 613 din 07.05.2002 prin care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei cu motivarea că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate de pârâtă în apărare.
Prin decizia civilă nr. 133 din 20.03.2003 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 613 din 07.05.2002 pronunțată de Tribunalul București și a reținut cauza spre soluționare în fond.
Rejudecând în fond, după anularea sentinței civile nr. 613/2002 pronunțată de Tribunalul București, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 542 din 16.11.2006 prin care a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și a obligat pe pârâta S.C M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 10.989,56 mp situat în București, . nr. 14, teren individualizat în raportul de expertiză efectuat în dosar.
Împotriva deciziei nr. 542 din 16.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă au declarat recurs pârâtele S.C M. SA și M. București.
Recursul declarat de pârâta S.C M. SA a fost admis prin decizia civilă nr. 7700 din 13.11.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, iar decizia pronunțată de Curtea de Apel București a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare numai cu privire la „modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului”. Instanța de recurs a cerut efectuarea unei expertize prin care să se individualizeze și construcțiile aflate pe teren și să se precizeze dacă există o linie ferată pe suprafața de teren revendicată și dacă este necesară asigurarea unor măsuri de protecție a acesteia.
Sub aspectul titlului de proprietate al reclamantei, instanța de recurs a păstrat argumentele instanței de apel și a respins întreaga apărare a pârâtei recurente S.C M. SA.
Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: (citat)
„Recursul declarat împotriva deciziei nr. 133/20 martie 2003 este nefondat, față de următoarele considerente:
În ce privește cadrul procesual și împrejurarea că Societății M. SA i s-ar fi reținut, contradictoriu, calitatea de pârâtă și respectiv, de intervenient forțat, aceasta este o inadvertență strecurată în hotărârile pronunțate în cauză, determinată de modalitatea în care această parte a fost atrasă în proces.
Astfel, necesitatea extinderii cadrului procesual a rezultat în urma probelor administrate în cauză (raport de expertiză), potrivit cărora terenul ce făcea obiect al litigiului se afla în incinta societății.
Față de o asemenea împrejurare, reclamanta a precizat, conform cererii scrise depuse în dosar (fila 30, dosar nr.7041/1998 al Judecătoriei sector 2) că înțelege să-și îndrepte pretențiile și împotriva societății, care să fie citată în proces în calitate de pârâtă.
Această cerere, de întregire a cadrului procesual nu a fost luată în discuție decât în fața tribunalului (dosar nr.2842/2000), în urma desființării sentinței de primă instanță, cu reținere spre soluționare în fond.
Susținerea recurentei potrivit căreia cadrul procesual ar fi fost extins, în mod inadmisibil, în apel, este eronată, întrucât tribunalul a evocat fondul ca primă instanță (ca urmare a soluției de desființare a hotărârii judecătoriei).
Pe de altă parte, deși modificarea cadrului procesual s-a realizat într-adevăr, după prima zi de înfățișare, norma înscrisă în art.132 Cod procedură civilă are caracter dispozitiv și în măsura în care partea astfel atrasă în proces nu se opune, judecata se desfășoară în mod valabil în contradictoriu cu aceasta.
Or, în speță, . stat în proces în calitate de pârâtă, poziție procesuală din care și-a formulat apărările.
Critica asupra lipsei de învestire a instanței cu cererea de
anulare a formelor de expropriere este de asemenea nefondată, în
condițiile în care decizia intermediară, de anulare a sentinței primei
instanțe, s-a datorat neexaminării pe fond a cererii în revendicare pe
baza comparării titlurilor de proprietate (care presupunea implicit,
valabilitatea exproprierii), așa cum solicitase reclamanta.
Or, această problemă de drept fusese dezlegată anterior, în mod irevocabil, prin decizia nr. 222/24 aprilie 2001 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, potrivit căreia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru nerealizarea acestei analize în legătură cu titlurile părților.
Cum instanța de trimitere a nesocotit dispozițiile acestei decizii, neregularitatea procedurală astfel săvârșită, a fost îndreptată prin anularea hotărârii și reținerea cauzei în vederea evocării fondului.
Susținerea că analiza asupra valabilității titlului statului (a
formelor de expropriere) nu putea fi realizată, întrucât în proces nu
figura Statul Român, este nefondată.
Cererea a fost îndreptată împotriva . calitate de succesor cu titlu particular al statului, calitate pe care acesta o dobândise anterior sesizării instanței (conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele societății în anul 1995).
Ca atare, desfășurarea procedurii judiciare, în vederea asigurării opozabilității (în forma obligativității) efectelor hotărârii, se putea realiza decât în raport de cel care figura la data învestirii instanței, ca titular al dreptului de proprietate.
Societatea-pârâtă avea posibilitatea, ca, apărându-și dreptul să apere valabilitatea titlului autorului (întrucât nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet) și în măsura în care aprecia necesar, pentru o mai bună apărare în proces, să-l cheme în garanție pe acesta.
Așadar, inițiativa extinderii cadrului procesual, prin chemare în judecată și a Statului, ar fi trebuit să aparțină pârâtei, sub sancțiunea de a-și vedea opusă ulterior excepția procesului rău condus.
De asemenea, aprecierea că pentru soluționarea acțiunii în revendicare trebuia să se plece în mod obligatoriu de la premisa că unul dintre titluri este nul, neagă situația în care, fără să se fi pronunțat în prealabil nulitatea unuia dintre titlurile exhibate de părți, se ajunge la considerarea unuia dintre ele ca fiind preferabil celuilalt (iar lipsirea de efecte să se realizeze pe cale incidentală).
O asemenea operațiune este intrinsecă celei de comparare a titlurilor și ea nu presupune prezența în proces, în mod obligatoriu a celui care a fost autorul unuia dintre titularii actuali ai dreptului de proprietate (în speță, Statul Român).
Pentru considerentele expuse, recursul formulat împotriva deciziei nr. 133/20 martie 2003 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă a fost constatat nefondat și va fi respins în consecință.
În privința criticilor aduse deciziei finale care a dezinvestit instanța de apel, se constată următoarele:
a) Recursul formulat de M. București prin primarul General este nefondat.
Susținând caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la procedura prealabilă instituită de acest act normativ, recurentul ignoră faptul că sesizarea instanței s-a făcut cu mult timp înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv, la 4 mai 1998).
Ca atare, fiind vorba, illo tempore, de o legală învestire a instanței, demersul judiciar nu putea deveni inadmisibil în considerarea faptului că pe parcursul desfășurării procedurii a intervenit o lege care impune o condiție de formă (procedura prealabilă) inexistentă la data sesizării.
Tot astfel, susținerea că restituirea imobilului nu s-ar fi putut realiza decât prin dispoziție a primarului, instanța depășindu-și competența, neagă principiul plenitudinii de jurisdicție, care funcționează în favoarea instanțelor de judecată (și de la care, în speță, nu s-a făcut dovada existenței vreunei derogări, câtă vreme procedura prealabilă în cadrul căreia primarul putea emite o asemenea dispoziție, era inaplicabilă).
b) Asupra recursului . rețin următoarele:
Critica formulată în ce privește lipsa de calitate procesuală a Consiliului General al Municipiului București, sub motiv că acestuia nu i-a fost justificată legitimarea în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât nu are posesia imobilului, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției.
Pe de o parte, recurenta nu are interes în invocarea unui aspect a cărui modalitate de soluționare nu a prejudiciat-o în niciun fel.
Pe de altă parte, faptul că una dintre părți nu are posesia
imobilului de altfel, aceasta nici nu a fost obligată să predea ceva,
va duce la o imposibilitate de executare a hotărârii în raport de aceasta.
Aspectul legat de inadmisibilitatea cererii vizând nevalabilitatea titlului statului (neformulată în contradictoriu cu Statul Român), a constituit deja obiect de analiză, referitor la decizia intermediară.
Critica, reiterată astfel, va fi respinsă pentru aceleași considerente arătate anterior.
Susținerea că în speță nu s-ar fi făcut dovada nevalabilității preluării imobilului, întrucât formele de expropriere ar fi fost valabil realizate, este de asemenea, nefondată.
Preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului
Prezidiului M.A.N din care rezultă doar că se „expropriază" mai
multe terenuri și construcții (menționate în anexă), fără să se indice
însă, cauza de utilitate publică de natură a justifica exproprierea și fără a se face dovada plății prealabile a despăgubirilor.
De aceea, instanța de apel a apreciat corect că, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 - care obligă în analiza valabilității titlului statului, la stabilirea conformității acestuia cu legislația în vigoare, Constituția și tratatele la care România era parte, preluarea bunului nu s-a realizat valabil.
Neprevăzându-se cauza de utilitate publică, măsura apare ca discreționară, neconformă exigențelor legale.
De asemenea, nefăcându-se dovada plății despăgubirilor, aceasta nu este de natură, cum se susține, doar să dea naștere unui drept de creanță în favoarea reclamantei.
Întrucât despăgubirea trebuie să fie prealabilă și dreaptă (constituindu-se astfel, într-o garanție că în locul dreptului de proprietate intră în patrimoniul persoanei o valoare echivalent neplata acesteia face ca în realitate bunul să nu iasă în mod valabil din patrimoniul titularului.
Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia titlul societății
ar fi preferabil și această preferabilitate ar decurge din dispozițiile
Legii nr. 10/2001, din faptul că bunul a fost deja inclus în patrimoniu
recurentei și raportat la art. 29 din actul normativ menționat,
măsurile reparatorii pentru o asemenea situație nu pot fi decât în
echivalent.
Astfel cum s-a menționat, învestirea instanței s-a realizat înainte de . Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deținute de părți.
Apariția Legii nr. 10/2001 pe parcursul procesului a dat posibilitatea persoanei îndreptățite (conform art. 46 alin. 1), de a alege calea acestei legi sau de a continua judecata în procesual început.
În această ultimă situație, dacă persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. 1 curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești (art. 46 alin. 3).
Rezultă că recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de acestea, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptățite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanșate anterior, în ipoteza unei soluționări nefavorabile a pricinii.
Invocarea în apărare, de către pârâta-recurentă, a dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acțiunii în revendicare a reclamantei.
Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a legii, societatea era, cum ea însăși a susținut, cu capital majoritar privat.
Ca atare, nefiind vorba de o deținere a imobilului de o persoană juridică din cele reglementate de art. 21 și, deci, de îndeplinirea situației premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă era aceea a acțiunii în revendicare, în cadrul căreia să se procedeze la compararea titlurilor părților.
Criticile recurentei au fost găsite însă întemeiate în legătură
cu modalitatea în care s-a procedat la individualizarea terenului.
Astfel, pe parcursul procesului, societatea a criticat felul în care expertiza a realizat suprapunerea celor două terenuri (al reclamantei și cel deținut de societate), arătând că schițele întocmite relevă o extindere a proprietății revendicate peste cea deținută de societate, în condițiile în care unghiul suprapunerii este mai mare decât cel al suprafeței peste care s-a făcut suprapunerea.
Într-adevăr, pe acest aspect apar inadvertențe, care pun în imposibilitate instanța de recurs să statueze în condițiile unei stabiliri corecte și complete a situației de fapt.
Astfel, expertiza care presupunea o delimitare a terenului și deci, desemnarea unui expert în specialitatea topometrie, a fost întocmită de un expert în construcții civile și industriale (C. F.).
Raportul de expertiză al acesteia s-a întemeiat pe constatările din acte, în privința constatărilor din teren, făcându-se mențiunea că ele sunt extrase din „compararea planurilor de situație în timp" și că este „clar că . în totalitate suprafața expropriată" (filele 63-67, apel).
Ulterior, răspunzând obiecțiunilor formulate, expertul a reiterat aceeași afirmație (f. 123), bazată pe compararea planurilor de situație.
Dispunându-se completarea raportului de expertiză cu punctul
de vedere al unui expert topo (reclamanta însăși arătând că expertul
desemnat inițial, care întocmise mai multe rapoarte și răspunsuri la
obiecțiuni nu are calificarea care să-i permită efectuarea lucrării -
fila 166, apel), acesta a arătat că terenul se află în incinta societății
și că este ocupat de două construcții: „una situată la . deținut de . fiind fabrica de mobilă".
Planurile de situație depuse ca anexe la raportul de expertiză (anexele 5 și 6) vin însă în contradicție cu planurile cadastrale (întocmite de Oficiul Național de Cadastru, filele 181, 182 ), din care rezultă existența mai multor construcții pe teren, inclusiv traversarea acestuia de o linie de cale ferată.
Or, față de aceste inadvertențe, constatându-se că împrejurările de fapt sub aspectul menționat, nu au fost deplin stabilite, conform art.314 Cod procedură civilă recursul va fi admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare cu privire la individualizarea terenului.
La reluarea judecății se va proceda la individualizarea terenului de către un expert specialist în topometrie, urmând a se avea în vedere planul cadastral-anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1939 și planurile cadastrale actuale (întocmite de Oficiul de cadastru), cu transpunerea lor în teren și indicarea elementului de continuitate între acestea.
Se va lămuri de asemenea, elementul rezultat din planurile cadastrale anexate, care indică existența unei linii ferate pe teren și în ce măsură ar deveni aplicabile dispozițiile OUG nr. 12/1998, referitoare la zona de siguranță și zona de protecție a infrastructurii feroviare.” (citat încheiat)
Primind dosarul spre rejudecare, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru individualizarea terenului și construcțiilor existente pe teren.
Experții au individualizat terenul revendicat prin laturi și vecinătăți conform coordonatelor de la fila 633 dosar apel și au precizat că pe teren se află mai multe construcții aparținând S.C M. SA. De asemenea, au precizat că pe terenul revendicat nu mai există nici o cale ferată.
Reclamanta și-a micșorat câtimea pretențiilor la suprafața de teren de 11.293 mp și anume la cea existentă în detenția S.C M. SA, conform variantei nr. 2 din raportul de expertiză (fila 633 dosar apel) astfel că, nici o suprafață de teren nu a fost revendicată din detenția Municipiului București, urmând ca acțiunea în revendicare împotriva acestui pârât să fie respinsă.
Titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului revendicat a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, astfel că prezenta instanță constată că asupra titlului reclamantei și asupra preferinței acestuia în prezenta acțiune în revendicare există autoritate de lucru judecat, aspectul reprezentând o problemă juridică definitiv stabilită judiciar.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat fără echivoc împrejurarea că preluarea bunului de către stat nu s-a realizat valabil, și că exproprierea terenului a fost neconformă exigențelor legale. De asemenea, a respins apărarea S.C M. SA în baza Legii nr. 10/2001 stabilind că această societate nu poate invoca preferința titlului său, în baza acestei legi.
De vreme ce bunul revendicat a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, iar pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român, este evident că titlul de proprietate preferabil este cel prezentat de reclamantă, care a dobândit imobilul de la un proprietar necontestat, prin actul de vânzare-cumpărare din 22.12.1939 autentificat, depus la dosar, în copie, și semnat pentru conformitate (filele 6-7 dosar fond). Autorul reclamantei este G.M B., iar transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă a fost dovedită prin certificatele de moștenitor depuse la dosar (filele 2-5 dosar fond).
De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, în baza art. 480 Cod civil, instanța va da preferință titlului de proprietate prezentat de reclamantă, titlul fiind mai bine caracterizat și provenind de la proprietarii anteriori, necontestați, ai terenului, în vreme ce titlul pârâtului este dobândit de la stat, care a preluat imobilul în proprietatea sa, în mod abuziv, aspect stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.
De aceea, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva S.C M. SA va fi admisă în totalitate, cu privire la terenul în suprafață de 11.293 mp, individualizat în expertiza efectuată în cauză. Având în vedere necesitatea individualizării, practice a terenului, instanța a stabilit ca expertiza să facă parte integrantă din hotărâre, în scopul executării prezentului act judiciar.
Conform art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul va fi obligat la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii de expert) către reclamantă.
Apărările invocate de pârât în prezenta cauză vor fi respinse.
În primul rând, invocarea legii speciale în apărarea pârâtului a fost exclusă, prin motivarea deciziei de casare, iar împrejurarea că pe teren se află construcții nu are nici o relevanță în prezenta cauză, situația putând fi reglementată într-un alt context procesual, deoarece în sistemul codului civil, bunul principal este terenul, iar construcțiile dobândesc regimul juridic dictat de proprietarul terenului.
De asemenea, din actele depuse la dosar nu rezultă că S.C M. SA a fost chemată în judecată după . legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, din sentința civilă nr. 1245/2000 pronunțată de Tribunalul București rezultă contrariul și anume că a fost chemată în judecată în anul 1999, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă, în mod retroactiv.
Buna credință a pârâtului la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului nu are relevanță în acțiunea în revendicare, deoarece în acest cadru procesual sunt în discuție judiciară titlurile de proprietate prezentate de părți și nu atitudinea lor subiectivă de la data dobândirii drepturilor. Buna credință nu validează un titlu ineficient, decât dacă legea prevede expres această validare, ceea nu este cazul în prezentul dosar.
De aceea, instanța a stabilit, potrivit dispozitivului deciziei, în baza art. 297 alin. 2 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În fond după anularea sentinței civile nr.613 don 07.05.2002 pronunțată de Tribunalul București.
Admite acțiunea în revendicare formulată de reclamanta G. I. R., cu domiciliul în București, ., ., împotriva pârâtei . sediul în București, . nr. 8, sector 2.
Obligă pe pârâta . lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 11.293 m.p situat în București, sector 2, . nr.14 (fost 30) identificat potrivit raportului de expertiză - filele 617- 638 - dosar apel, expertiză care face parte integrantă din prezenta hotărâre, în scopul identificării terenului revendicat.
Respinge acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul M. București.
Obligă pe pârâta . plata sumei de 10.000 le reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. P.. P. F.
GREFIER
G.-M. V.
Red. RP
Tehnored. GC 2 ex
15.04.2015
Jud. fond T.B. C. N.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 322/2015. Curtea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 379/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
