Revendicare imobiliară. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 11426/3/2008
Dosar nr._
(2337/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.174 A
Ședința publică de la 9.04.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții reclamanți S. G. și S. A., împotriva sentinței civile nr. 894 din 08.07.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M.-A. I., M.-A. M. J., M.-A. M. A., M.-A. M. J., M.-A. M. C., Z. A., Z. E., T. F., T. A. M. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 26.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 02.04.2015, apoi la data de 09.04.2015 când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 10.07.2007, sub nr._, reclamanții Lames O. și Lames D. Desire au chemat în judecată pe pârâții M. A. I., Z. A., T. F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a titlului de preluare a statului român asupra imobilului situat în București, ., sector 4 cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr.92/1950 cu efectul constatării inexistenței dreptului de proprietate al statului și păstrării calității de proprietar avută la data deposedării abuzive de către loanițescu M. și loanițescu M. transmisă și retransmisă succesoral către reclamanți și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cele 3 (trei) apartamente aflate în imobilul situat în București, ., sector 4, și anume: corp B, parter; corp A demisol și corp A mansardă.
În motivare, reclamanții au arătat că la data de 26.01.1933, antecesorii subsemnaților, soții M. D. loanițescu și D. loanițescu au cumpărat în baza actului de vânzare-cumpărare nr.2299 autentificat la Tribunalul Ilfov în aceeași dată, imobilul situat în București, ., sector 4, compus din teren și corpuri de casă.
Au mai arătat că în urma decesului defunctului D. loanițescu au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, M. D. loanițescu și fiica lor, M. Clarisa loanițescu, conform testamentului olograf înregistrat în Jurnalul nr._/08.06.1940 de la Tribunalul Ilfov Secția a V-a Civilă.
Reclamanții au susținut că la data de 10.05.1962, a decedat numita M. loanițescu, având ca moștenitor unic pe fiica sa, Lames M. Clarisa (fostă loanițescu) conform certificatului de moștenitor nr.250/23.11.2001, BNP A. Ș., București, iar la data de 06.10.1994 a decedat Lames M. Clarisa, rămânând ei ca moștenitori, în calitate de soț supraviețuitor și fiu, conform certificatului de moștenitor nr.407/20.03.1995 emis de notariatul de Stat sector 5, București.
Au precizat reclamanții că în temeiul Decretului nr.92/1950, imobilul situat în ., sector 4 compus din șase (6) apartamente și terenul aferent a trecut în proprietatea statului, fiind înscris la poziția 3696 din anexa și preluat 100% de la proprietara M. loanițescu. Deși conform testamentului nr._/08.07.1940, imobilul a fost moștenit și de către fiica defunctului, loanițescu M. Clarisa, în procesul-verbal de preluare și în evidențele anexe ale Decretului nr.92/1950 figurează ca proprietar unic, în mod eronat, soția supraviețuitoare, M. loanițescu.
Potrivit evidențelor SCAVL Berceni S.A., în anul 1996, din imobilul preluat în mod abuziv au fost vândute, în baza prevederilor Legii nr.112/1995, trei din cele 6 apartamente astfel: pârâtului M. A. I. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.57/07.08.1996; pârâtei Z. A. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.589/30.09.1996 și pârâtului T. F. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.408/26.09.1996.
Au învederat, totodată, că prin dispoziția nr.495/27.08.2002 emisă de către Primarul General al Municipiului București, li s-a restituit în natură imobilul din ., sector 4, format din construcție și teren în suprafață de 957,07 mp, cu excepția celor trei apartamente menționate mai sus, înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.
S-a solicitat să se verifice valabilitatea titlului statului în conformitate cu art. 6 alin 3 din Legea nr.213/1988 și să se constate că Decretul nr.92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravenea atât Constituției din 1848, care garanta dreptul de proprietate particulară, egalitatea cetățenilor în fața legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție (art.8,10,16), cât și dispozițiilor Codului Civil, art.481, în vigoare la acea dată și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte.
Reclamanții au arătat că la data efectuării exproprierii, antecesoarea acestora loanițescu M. avea statutul de pensionară, iar imobilul în cauză era rezultatul cumpărării din venituri provenite din muncă, soțul decedat fiind avocat.
Au solicitat ca prin compararea titlurilor de proprietate, al reclamanților și al pârâților cumpărători în baza Legii nr.112/1995, să se constate că titlul lor este preferabil titlurilor deținute de către fiecare pârât în parte, față de împrejurarea că aceștia din urmă au achiziționat imobilul de la un non-dominus.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480; 481; 645; 973 Cod civil, Legea nr.112/1995; HG nr.20/1996; Legea nr.213/1998; Legea nr.10/2001; art.l; 6; 14 din Protocolul Adițional la CEDO;
Pârâtul I. M. A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la ambele capete de cerere, deoarece nu pot fi admisibile în lipsa tuturor părților raportului juridic dedus judecății, data fiind coparticiparea unanimă obligatorie raportată la obiectul cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, a învederat că imobilul, care formează obiectul litigiului, a fost dobândit de pârâtul cumpărător cu bună credință cu respectarea strictă a termenelor și prevederilor prevăzute expres de dispozițiile art.9,12 și 14 din Legea nr.112/1995, reclamanții fiind îndreptățiți la masuri reparatorii în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiunilor legale.
La data de 16.10.2007, pârâtul T. F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii arătând că în primul capăt al acțiunii și anume nevalabilitatea titlului de preluare de către Stat a imobilului din litigiu este lipsit de interes pentru reclamanți câtă vreme apartamentele componente ale acestuia au fost înstrăinate în mod legal și contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților sunt valabile, nefiind anulate printr-o hotărâre judecătorească.
În această situație, a invocat dispozițiile art. 18 lit.d, din Legea nr.10/2001 care prevăd „imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, nu se restituie în natură", iar art. 9 alin II din aceiași lege „în cazul în care imobilul, trecut în proprietatea statului a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995 (cum este cazul de față) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, deci restituirea conform acestor prevederi se face prin echivalent.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere pârâtul a arătat că din toate probele dosarului depuse ca anexe la acțiunea introductivă (schița), mansarda nu este evidențiată ca fiind parte a imobilului preluat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Ca atare, se impune concluzia, că în ceea ce privește această parte a clădirii, aceasta a fost construită ulterior actului de naționalizare, probabil de către stat, și ca atare, reclamanții de acum nu pot revendica nici un drept asupra a ceea ce niciodată nu a avut în proprietate (ei sau antecesorii lor) decât în măsura în care pot dovedi că imobilul sau cel puțin această parte din imobil (mansardă) a fost vreo dată în proprietatea lor.
La termenul de judecată din data de 22.10.2007, pârâta Z. A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și a solicitat declinarea competenței materiale în favoarea Tribunalului București, potrivit dispozițiilor art.2 alin l lit.b, C.pr.civ, având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000,00 Ron.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar pe cale incidentală, constatarea dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, . corp A, demisol, . al prescripției achizitive de scurtă durată de 10 ani în condițiile art.1895 Cod civil.
În motivarea întâmpinări, pârâta-reclamantă a arătat că potrivit art. 15 alin 2 din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă și în art. l Cod civil, conform căruia „legea civilă nu are putere retroactivă". Din textele de lege mai sus invocate rezulta faptul că legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște imediata a legii noi, atât asupra faptelor juridice pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Astfel, dreptul comun în materia revendicării, reprezentat de dispozițiile art.480-481 cod civil a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
În condițiile art.46 din Legea nr.10/2001 (republicată) persoana îndreptățită putea utiliza acțiunea întemeiată pe codul civil numai în cazul acțiunilor de drept comun înregistrate la instanță anterior intrării în vigoare a legii, nu și în cazul acelora înregistrate ulterior, cum este cazul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți.
A susținut că, în raport de data introducerii acțiunii de către reclamanți acțiunea acestora de revendicare, întemeiată pe prevederile Codului Civil, nu mai este admisibilă după . Legii nr.10/2001, la data de 14.02.2001.
Cu privire la constatarea dobândirii de către pârâta-reclamantă în mod originar, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, ., corp A, demisol, . al prescripției achizitive de scurtă durată, în condițiile art. 1895 Cod civil, s-a susținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București sector 4, ., corp A, demisol, . contractului de vânzare-cumpărare nr.589/30.09.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar ., anterior având calitatea de chiriaș în baza contractului de închiriere nr._/22.06.1994 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar ..
A arătat aceasta că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare expirase termenul prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995 în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar fi putut formula notificări pentru restituirea în natură a imobilelor naționalizate și nu exista niciun litigiu pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect acest imobil, iar pârâta a fost de bună credință și a respectat dispozițiile legale privind cumpărarea imobilului.
La termenul de judecată din data de 24.09.2007, s-a depus la dosarul cauzei o cerere de intervenție în interes propriu de către S. A. și S. G., învederând că a cumpărat de la reclamanții din prezenta cauză drepturile litigioase prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1631/31.07.2007.
La termenul de judecată din data de 22.10.2007, instanța a luat act de precizarea acțiunii, în sensul că S. G. și S. A. au calitatea de reclamanți, ca succesori cu titlu particular ai numiților Lameș O. și Lameș D. Deșire, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1631/31.07.2007.
Instanța a reținut că reclamanții au indicat valoarea imobilului ca fiind cea declarată în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1631/31.07.2007, valoare care a fost contestată de către pârâți.
Având în vedere această situație la termenul de judecată din data de 17.12.2007, instanța, având în vedere poziția pârâților, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică imobiliară pentru evaluarea imobilelor revendicate.
La termenul de judecată din data de 28.01.2008, reclamanții au precizat că într-adevăr valoarea imobilului este mai mare de 500.000 ron și că nu mai solicită efectuarea raportului de expertiză și că este de acord cu declinarea competenței după valoare.
Prin sentința civila nr. 519/28.01.2008 a fost admisa excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 4 București și a fost declinata competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrata pe rolul secției a V-a civila, la data de 20.03.2008, sub nr._ .
La termenul din 29.04.2008, reclamanții au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauza, în calitate de pârâți, a lui Z. E., M. A. V., Teordorescu A. M. și a Municipiului București și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 408/27.09.1996, nr. 57/07.08.1996 și nr. 589/30.09.1986.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu rea-credința și în vederea fraudării intereselor foștilor proprietari ai imobilului. Astfel, deși proprietarii Lames au adresat instituțiilor abilitate numeroase memorii și cereri de restituire a imobilului naționalizat abuziv, inca din anul 1992, precum și cereri de revendicare înregistrate la Primăria Municipiului București, la data de 02.03.1992, și în baza Legii nr. 112/1995, la data de 28.05.1996 ( dosar nr. 472/1996- Consiliul Local Sector 4), . director M. A. I., a procedat la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor ce fac obiectul prezentei cauze către chiriașii ocupanți.
Prin contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, paratii au cumpărat apartamentele ce fac parte integranta din imobilul revendicat exact în perioada 7 august-30 septembrie 1996, deși exact cu o luna inainte a fost depusa cererea de revendicare în natura de catre Lames D. Desire. În acest mod, partile au acceptat o vanzare pe risc, speculativa, cunoscand faptul ca proprietarul imobilului este în viata și a depus nenumărate demersuri pentru recuperarea proprietății.
Contractele de vânzare-cumpărare incheiate de statul neproprietar nu au putut avea ca efect pierderea dreptului de proprietate al reclamanților, conform art. 969 și 973 C.civ.
Paratii au incalcat obligatia minima de informare și diligenta, ceea ce exclude buna-credinta, fiind dovedit contrariul, concursul fraudulos al partilor la incheierea contractelor.
Paratii T. F. și T. A. M. au invocat exceptia prescriptiei dreptului de a cere constatarea nulitatii absolute a contractelor de vanzare-cumparare, raportat la prevederile art. 43 alin.5 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, paratii M. A. I. și M. A. V. au formulat precizari la intampinare prin care au invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiune cu privire la petitul 1 și exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare promovata potrivit dreptului comun.
La termenul din data de 25.06.2013, instanta a luat act de transmiterea calitatii procesuale pasive de la parata M. A. V. ( decedata), la mostenitorii acesteia M. A. I., M. A. M.-J., M. A. M. A. și M. A. M.-C..
Prin incheierea de sedinta din data de 01.10.2013, instanta a respins exceptiile lipsei de interes și prescriptiei dreptului material al actiune privind capatul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a actului de preluare de catre Statul R. a imobilului din Bucuresti, ., sector 4; a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune privind capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a contractelor de vanzare-cumparare nr. 408/27.09.1996, nr. 57/07.08.1996 și nr. 589/30.09.1986 și a calificat drept aparare de fond exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare, pentru considerentele mentionate în respectiva incheiere de sedinta.
Prin sentința civilă nr.894/08.07.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca prescris, capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 408/27.09.1996, nr. 57/07.08.1996 și nr. 589/30.09.1996, formulata de reclamanti, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtul T. F. a sumei de 11.000 lei, către pârâtul I. M. A. a sumei de 6000 lei, către pârâtul Z. E. a sumei de 1860 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2299/26.01.2013, de Tribunalul Ilfov –Sectia Notariat, M. Ioanitescu și D. Ioanitescu au dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, ., sector 4.
Dupa cum rezulta din extrasul din registrul stării civile pentru morti pe anul 1939, eliberat de Sectorul III Albastru, D. Ioanitescu a decedat la data de 11.11.1939, iar prin hotararea din 08.07.1947 a Tribunalului Ilov s-a recunoscut calitatea de mostenitoare a defunctului pentru sotia sa, Ioanitescu M., și fiica acestuia, Ioanitescu Clarisa.
Ioanitescu M. a decedat la data de 10.05.1962, lasand-o ca unica mostenitoare legala pe Lames M. Clarisa, astfel cum reiese din certificatul de mostenitor nr. 250/23.11.2001, eliberat de BNP A. Surubaru.
Totodata, potrivit certificatului de mostenitor nr. 407/20.03.1995, de pe urma defunctei Lames M. Clarisa, au ramas ca mostenitori legali Lames O. și Lames D. Desire.
Din procesul-verbal intocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20.04.1950, instanta a mai retinut ca imobilul situat în ., a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
Prin dispozitia nr. 495/27.08.2002, emisa de Primaria Municipiului Bucuresti, s-a dispus restituirea în natura în proprietatea reclamantilor Lames O. și Lames D. Desire a imobilului format din constructie și teren în suprafata de 957.07 mp, situat în Bucuresti, ., sector 4, mai putin apartamentele vandute cu contractele de vanzare-cumparare nr. 57/1996, nr. 408/1996 și nr. 589/1996 și cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalti proprietari.
Paratii Teordorescu F. și T. A. sunt proprietarii apartamentului nr. 4, situat în Bucuresti, ., sector 4, compus din doua camere, camara, baie, cada, wc, culoar comun, bucatarie, boxa și balcon și o cota de 14.33 % din partile de folosinta . baza contractului de vanzare-cumparare nr. 408/27.09.1996, incheiat cu M. Bucuresti.
Paratii M. A. I., M. A. M. J., M. A. M. A., M. A. M.-J. și M. A. M.-C., sunt titularii dreptului de proprietate ai apartamentului nr. 1, situat în Bucuresti, ., parter, corp B, sector 4, compus din cinci camere, vestibul, baie, bucatarie, wc, hol, wc, baie, pivnita și o cota de 100% din partile de folosinta ., dobandit prin contractul de vanzare-cumparare nr.57/07.08.1996.
La randul ei, parata Z. A. G. a dobandit prin contractul de vanzare-cumparare nr. 589/30.09.1996, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la demisolul imobilului din ., compus din doua camere, bucatarie, baie, debara, vestibul, wc și cota de 15.33 % din partile de folosinta .>
În ceea ce priveste existenta unei optiuni a fostului proprietar sau a mostenitorilor sai intre formularea unei cereri intemeiate pe dispozitiviile Legii nr. 10/2001, privind regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945- decembrie 1989 sau a unei actiuni în revendicare intemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C.civ., Inalta Curte de Casatie și Justitie prin decizia nr. 33/2008, pronuntata în solutionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit ca rezolvarea concursului intre legea speciala și legea generala se face, în principiu, în favoarea legii speciale. Astfel, s-a aratat ca, din moment ce pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii imobilele se pot restitui în natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala s-ar putea aplica în concurs cu aceasta. Legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat și la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum și la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii și subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute ( art. 18 lit. C, art. 29)”. Asadar, tinand cont ca imobilul în litigiu intra în campul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fara titlu în perioada de referinta, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisa calea actiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit sa isi valorifice pretentiile conform dispozitiilor legii speciale.
Cu toate acestea, în decizia mentionata anterior, s-a aratat ca în cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala și Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate, ce poate fi stabilita și în cadrul unei actiuni în revendicare, intemeiata pe dreptul comun, în masura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Prin urmare, instanta este tinuta sa analizeze daca reclamantii se pot prevala de existenta unui “ bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului și a jurisprudentei Curtii. Sub acest aspect, instanta a retinut ca începând cu hotărârea pronunțata în cauza A. și altii contra Romaniei ( hotararea din 12 octombrie 2010), Curtea a aratat (schimbându-și practica anterior conturata, în sensul ca simpla pronunțare a unei hotarari judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil, reprezenta o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilitatii exercitarii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor lor vandute de stat unor terti care le ocupau în calitate de chiriasi, privare care, combinata cu lipsa unei despagubiri la valoarea de piata a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garatat de art. 1 din Procolul nr. 1) ca reclamantii se pot prevala de existenta unui „bun actual” în patrimoniul lor doar daca s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva prin care nu numai ca li s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a și dispus restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a incasa masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Prin notificarea formulata la data de 15.06.2001, Lames O. și Lames D. Desire au solicitat restituirea în natura a apartamentelor ocupate de chiriasi, din imobilul situat în ., aratand ca, în ceea ce priveste apartamentele vândute, isi vor preciza ulterior pozitia.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanții nu se găsesc în niciuna din situatiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin contestația reglementata de Legea nr. 10/2001, în măsura în care ar fi formulat notificare.
După . Legii nr.10/2001, reclamanții aveau posibilitatea sa atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare incheiate de parati, respectiv sa solicite constatarea nulitatii acestora, pana la implinirea termenului de prescriptie.
Deoarece contractele de vanzare-cumparare prin care paratii au dobandit apartamentele în litigiu nu au fost anulate, dreptul lor de proprietate este protejat de principiul securitatii raporturilor juridice, neputand fi obligati sa lase reclamantilor în deplina proprietate și linistita posesie imobilul.
M. mult, în ceea ce ii priveste pe paratii T. F. și T. A. M., din concluziile raportului de expertiza constructii intocmit de expertul D. P. (raspus la obiectiuni) și adresa nr. 21/15.01.2014 emisa de ., rezulta ca apartamentul cumparat de acestia a fost edificat ulterior nationalizarii imobilului, reclamanții nefiind indreptatiti la restituirea acestuia.
Față de considerentele expuse mai sus, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiata. Ținând cont și de faptul ca analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanta în cauza cat timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, a fost respins și acest capăt de cerere.
Intrucat prin incheierea de sedinta din data de 01.10.2013 a fost admisă exceptia prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.408/27.09.1996, nr.57/07.08.1996 și nr.589/30.09.1996, instanța a respins aceste capete de cerere ca prescrise.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S. G. și S. A., solicitând desființarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată.
În motivare, apelanții reclamanți susțin că, deși s-au administrat probatorii complexe, instanța de fond a trecute peste toate acestea și a analizat superficial solicitările reclamanților, pronunțând o hotărâre eliptică, lipsită de argumente pertinente și suficiente și nesoluționând capetele de cerere cu privire la constatarea nulității absolute a titlului de preluare a Statului Român asupra imobilului revendicat și cu privire la obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
Relativ la greșita interpretare a notificării nr.9424/15.06.2001, deși sentința conține un număr total de 12 pagini, instanța de judecată și-a motivat soluția de respingere pe circa doua pagini, limitându-se la a invoca Hotărârea CEDO pronunțată în Cauza A. și alții contra României și reținând foarte succint: „Ca atare, instanța constată că reclamanții nu se găsesc în nici una din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând „un bun” în sensul Convenției".
Apelanții au arătat că în mod eronat, instanța a menționat în alin.ultim pagina 10 că „Prin notificarea formulată la data de 15.06.2001, Lames O. și Lames D. Desire au solicitat restituirea în natura a apartamentelor ocupate de chiriași, din imobilul situat în ., arătând ca, în ceea ce privește apartamentele vândute, își vor preciza ulterior poziția".
Apelanții au precizat că în petitul notificării, antecesorii lor au solicitat: „Va notificam cererea noastră de restituire în natura, în calitate de moștenitori legali ai soției și marnei noastre, decedate la 6octombrie 1994, a imobilului din ., sector 4, compus din doua corpuri de clădire, A și B, pe un teren în suprafața de 1140mp, înscris la poziția 3696 din anexa la Decretul 92/1950".
În cuprinsul cererii, aceștia au explicat situația de fapt a imobilului de la momentul depunerii Notificării, menționând că există trei apartamente vândute. Astfel, urmau să precizeze ulterior amănunte cu privire la restituirea în natură a apartamentelor vândute, în sensul de a indica suprafețele revendicate, așezarea apartamentelor în schema imobilului și alte informații necesare identificării acestora, așa cum se aflau consemnate în contractele de vânzare-cumpărare deținute de către Primăria Municipiului București și/sau S.C.A.V.L.-Berceni căreia i-au adresat Notificarea.
Înlăturând din start, printr-o analiza cel puțin superficială, intenția antecesorilor de revendicare în natură a imobilului din . sector 4, cuprinsă în Notificarea nr.9424/15 iun.2001, instanța de fond a concluzionat că reclamanții nu au posibilitatea legală de a recurge la o acțiune în revendicare și urmează să își valorifice pretențiile conform dispozițiilor legii speciale, anume Legea nr.10/2001.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins cererea de revendicare, ceea ce echivalează cu o lipsire de proprietate a reclamanților, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi remediată efectiv și eficient în cadrul procedurilor legale greoaie instituite prin Legea nr.165/2013, prelungind astfel privarea acestora de bunul revendicat.
Prin Decizia nr.33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, în speță Legea nr.10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, cererea de revendicare obligând instanța de judecată la analiza - existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniu! reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Apelanții au susținut că instanța a interpretat greșit existența unui „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Au arătat că dețineau un asemenea bun la data promovării acțiunii în revendicare.
Autorii reclamanților, Lames O. și Lames D. Desire dețin calitatea de moștenitori legali ai defunctei lor soții și respectiv, mame, M. Ciarisa loanițescu, conform Certificatului de moștenitor nr.407 din 20 martie 1995, Notariatul de Stat sector 5 București. La rândul său, aceasta este unica moștenitoare a defuncților săi părinți, M. D.loanițescu și D. loanițescu, conform Certificatului de moștenitor nr.250 din 23.11.2001 BNP A. Surubaru, București și respectiv, testamentului olograf înregistrat în Jurnalul nr._ din 8 iulie 1940 de la Tribunalul Ilfov secția a V-a civilă, părinți care au deținut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, situat în București, . sector 4 în baza actului de vânzare-cumpărare nr.2299 din 25 ianuarie 1933 autentificat la aceeași data de Tribunalul Ilfov.
Prin Decretul nr.92/1950, poziția 3696, imobilul din București, . sector 4 a fost trecut integral, în procent de 100%, în proprietatea Statului.
Față de faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, Statul Român recunoscând acest caracter prin legislația adoptată, autorii reclamanților nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Prin dispoziția Primarului General nr.495 din 27.08.2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea domnilor Lames O. și Lames D. Deșire a imobilului format din construcție și teren în suprafața de 957,07 m.p. situat în București, ., sector 4.
Aceasta Dispoziție are ca efect recunoașterea explicită și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra bunului revendicat în natura în integralitatea sa.
„Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa" ( Curtea de Ape! București, Secția a lV-a civila, Decizia civila nr.22A din 21.01.2014).
Această recunoaștere conferă reclamanților un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, ocrotit de această normă.
Apelanții au arătat că pentru apartamentele pe care Statul R. le-a vândut pârâților-intimați nu au primit până în prezent un remediu efectiv, accesul la procedura administrativă instituit de Legea nr.10/2001 sau de Legea nr.165/2013, precum și la o procedură contencioasă s-a dovedit a fi teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea reclamanților în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înceta privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne și aplicarea directa a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește raportarea la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană, aceasta este convenabilă și pentru pârâții intimați, care prin întâmpinare s-au prevalat, la rândul lor de prevederile art. l din Protocolul nr. l laConvenția europeană, apărările acestora vizând însăși compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.
Au susținut apelanții că dreptul lor de proprietate este recunoscut și actual.
Referitor la compararea titlurilor de proprietate și buna credința a chiriașilor cumpărători, apelanții reclamanți au arătat că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, deși titlul de preluare al Statului Român este nul, urmând să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat și are prioritate.
În apărarea lor, pârâții-intimați nu ar fi putut invoca buna-credință pentru a paraliza acțiunea în revendicare.
La momentul încheierii contractului, cumpărătorii puteau cunoaște cu minime diligențe că titlul statului era contestat prin cererea de restituire în natură a imobilului depusă de foștii proprietari în temeiul Legii nr.112/1995 și nesoluționată până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. DI.Lames a depus cererea de revendicare în natură în baza Legii nr.112/1995 la data de 16.07.1996, fiind înregistrată la Consiliul Local sector 4 (ulterior Primăria Municipiului București), Comisia Locala Legea nr.112/1995 sub nr.472/16.07.1996 în Dosarul nr.5518.
Din probele administrate în fondul cauzei reiese în mod clar că pârâtul M. A. I. ( și soția decedată) a fost de rea credință la data de 7.08.1996 când au semnat contractul de vânzare-cumpărare nr.57/1996.
Pârâtul Mar A. I. și soția acestuia, M. A. V., în prezent decedată, în calitate de chiriași-cumpărători au achiziționat corpul C din imobilul situat în . în condiții care nu sunt ireproșabile deoarece:
- S-au angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic. M. mult, dl. A. avea funcția de director în cadrul SCAVL Berceni, cunoscând anterior cumpărării situația juridică a imobilului, precum și demersurile proprietarului de a recupera imobilul în natură, iar pe contractul de închiriere menționat mai sus se menționează că nu se cunoaște exact dacă imobilul este revendicat sau nu în cadrul unui proces.
Soții A. au semnat într-o mare grabă contractul de cumpărare pentru corpul S, la data de 07.08.1996, la nici măcar o lună de zile de la data când dl.Lames adepus cererea de revendicare în baza Legii nr.112/1995, adică 16.07.1996, cerere înregistrată la Consiliul Local sector 4 (ulterior Primăria Municipiului București), Comisia Locala Legea nr.112/1995 sub nr.472/16.07.1996 în dosarul nr.5518. De asemenea, la data de 15.07.1996, cu o luna și o zi înainte, SCAVL Berceni S.A. a emis adresa nr.2720 în care confirmă că nu s-a vândut nici un apartament din imobil.
Astfel, în condițiile în care dl.M. A. I. îndeplinea funcția de Director SCAVL Berceni SA și cunoștea situația juridică a apartamentului, îl cunoștea personal pe proprietar și cunoștea intențiile acestuia de a-și redobândi integral imobilul în natură, nefiind vândut niciun apartament până la acel moment, este și faptic și legal dovedit că a fost de rea credință la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâții Z. E. și Z. A. au semnat Contractul de vânzare-cumpărare nr.598 din 30.09.1996 în aceleași condiții de rea-credință, la două luni după depunerea cererii de revendicare. Aceștia locuiau în apartamentul de la demisolul imobilului din . încă din anul 1987, așa cum rezulta din răspunsul la interogatoriu al pârâtei Z. A. (întrebarea nr.1) și aveau ușa de intrare pe aceeași parte cu garajul pe care reclamantul îl deținea cu chirie în curtea imobilului. M. mult, încă din anul 1987, când s-au mutat în apartament, intimații Z. l-au cunoscut pe reclamant, vecinul din aceeași curte, care lucra la SCAVL Berceni, Biroul Fond Locativ încă din anul 1985, fiind apoi director.
De asemenea, . Z. E. și Z. A. se afla pe aceeași parte cu ., ocupat de către pârâtul A..
Pârâții T. F. și T. A.-M. au semnat contractul de vânzare-cumpărare nr.408 din 27.09.1996 ladoua luni după depunerea cererii de revendicare în baza Legii nr.112/1995. Și pârâții-intimați T. îl cunoșteau pe reclamant ca fiind proprietarul casei.
Nefiind întrunite toate condițiile necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile care creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei aparenței în drept susținută de către pârâții-intimați F. și T. A. M., Z. A. și Z. E., M. A. I., M. A. M. J., M. A. M. A., M. A. M. J. și M. A. M. C..
Apelanții au susținut și încălcarea, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a dispozițiilor art.44 OUG nr.40/1999, fiind depusă Notificarea nr.472/6.07.1996 pe Legea nr.112/1995.
În ceea ce privește greșita respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr.57/1996, nr.408/1996 și nr.589/1996, apelanții au arătat că, în mod eronat instanța de fond a procedat la respingerea ca fiind prescris a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați F. și T. A. M., Zabarescu A. și Z. E., M. A. I. și M. A. V.. Instanța și-a motivat soluția invocând prevederile Legii nr.10/2001 care instituie termenul de decădere de 1 an de la data apariției legii, termen prelungit ulterior.
Or, motivul de nulitate invocat de către apelanți îl constituie frauda la lege și obiectul ilicit, acțiuni imprescriptibile, ce decurg ca o consecință a admiterii capătului de cerere cu privire la constatarea nevalabilității titlului Statului Român de preluare a imobilului.
Cele trei contracte a căror nulitate au apelanții-reclamanți au fost încheiate cu frauda la lege, pe riscul cumpărătorilor, care au acceptat o vânzare speculativă, cunoscând că proprietarul imobilului este în viata și că a depus demersuri de revendicare în natura a imobilului. Sancțiunea juridică aplicabilă în această situație este nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați încheiate prin frauda la lege.
Totodată, apelanții au susținut că vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea apelanților-reclamanți de a redobândi posesia asupra imobilului, construcție, reprezintă fără nicio îndoială, o ingerință în dreptul lor de proprietate.
Prin urmare, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamanților exercitarea efectivă a dreptului de proprietate, garantat de art.l din Protocolul nr.l al Convenției, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
În ceea ce privește obiectul contractelor, acesta este unul ilicit, constând într-un imobil care nu intra în sfera de aplicabilitate a Legii nr.112/1995.
Statul Român nu putea vinde intimaților-pârâți apartamentele pe care nu le deținea cu un titlu legal și care erau deja supuse procedurii de revendicare cu două luni înainte de semnarea contractelor, prin depunerea Notificării nr.472 din 06.07.1996 în baza Legii nr.112/1995 (a se vedea și pct.19 de mai sus).
Apelanții reclamanți au susținut greșita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de către intimații-pârâți T. F. și T. A. M..
S-a arătat că în considerentele hotărârii de fond, instanța a reținut în mod greșit că „apartamentul cumpărat de aceștia a fost edificat ulterior naționalizării imobilului, reclamanții nefiind îndreptățiți la restituirea acestuia".
În motivare, instanța a invocat în mod unilateral concluziile expertului cuprinse în Răspunsul din data de 24.06.2014 la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit la data de 25.02.2014.
Instanța a concluzionat eronat asupra unei stări de fapt, sprijinindu-și susținerea numai pe un înscris emanat de la un expert tehnic, neglijând documentația probatorie existentă la dosar.
În al doilea rând, instanța preia ca fiind suficientă susținerea expertului, în sensul că mansarda fost edificată după naționalizare"în jurul anului 1960", ceea ce constituie o simplă afirmație a unui angajat al SCAVL Berceni, iar nu o constatare tehnică sau documentară avizată de o instituție de specialitate.
Expert G. C. nu constată vechimea construcției prin mijloace tehnice proprii și cu toate acestea instanța a apreciat că nu este nevoie de lămuriri suplimentare.
Este clar că lucrările efectuate au vizat mai ales consolidarea și protejarea termică și fonică a spațiului existent la mansardă. Sigur era dotat și cu baie, deoarece extinderea a vizat doar bucătăria și debaraua, iar despre baie nu se menționează nimic în schițele anexate, iar apartament fără baie nu se poate.
M. mult, se observă că atât în Raportul de expertiză, cât și în Răspunsul la obiecțiuni dl.expert G. C. precizează că "Având în vedere faptul că accesul la mansarda se face printr-o scară placată cu marmură, se poate emite ipoteza că scara a fost construită odată cu întreaga clădire, fiind puțin credibil că statul, după naționalizarea imobilului, ar fi învestit în execuția unei asemenea scări "(Raportul de expertiza) și "Referitor la plăcile de beton ale construcției mansardei, precizez ca la o examinare vizuala nu se poate stabili data turnării betonului din placa, deoarece acest lucru se poate realiza numai după încercări cu aparate speciale (sclerometre). Cât despre faptul că aceste plăci nu puteau exista înainte de 1950, arat ca prima fabrica de ciment Portland din România s-a deschis în anul 1888 la B. iar prima construcție din beton armat este edificată la G. în anul 1889". Cu toate că reclamanții au formulat obiecțiuni la susținerile expertului de mai sus, instanța le-a calificat drept apărări de fond și nu a fost de acord cu suplimentarea expertizei în sensul de a se efectua prelevări de material din construcție și aprecia vechimea mansardei pe baza acestora.
La aceste amănunte tehnice, care vin să confirme existența mansardei ca parte componentă a imobilului la data naționalizării, se adaugă următoarele documente:
- Adresa SCAVL Berceni nr.21 din 15.01.2014 din care rezulta ca la mansarda Corp A s-a efectuat o lucrare de extindere cu o bucătărie și debara la . astfel un apartament de 2 camere complet. În această adresă se precizează că modificarea a fost recunoscută de către autorul Lames O., în sensul extinderii camerelor deja existente prin adăugarea bucătăriei, căpătând astfel denumirea de apartament.
- Adresa J nr.1/_/OS.09.2001 emisă de către Consiliul Local Sector 4, DGITL Serviciul Constatare Persoane Fizice din care rezulta că: "Din verificarea dosarului se constat ca în anul 1949 pe baza declarației de impunere nr.7955/15 februarie a figurat înscrisă ca proprietară numita M. I. cu subsolul și parterul imobilului, iar în baza declarației de impunere 7956 februarie a figurat ca proprietara Clarisa S. (născuta I.) pentru subsol, etaj și mansarda"( pag.63 dosar fond);
- Adresa nr.8039/09.12.1950 M. loanitescu înștiințează Administrația Financiara că imobilul a fost naționalizat în baza decretului 92/1950 în poziția 3696 cu mențiunea 6 apartamente din care numai două apartamente și jumătate și subsolul îi aparțineau, restul de 3 apartamente fiind proprietatea fiicei Clarisa S.". M. târziu, în anul 1962 M. Ioanitescu primește somație să achite restanța la chiria pe care o plătea pentru jumătatea de apartament din fosta ei casă, unde locuia ca și chiriașă a Statului Român.
În mod evident rezultă din aceste documente originale de arhivă că mansarda a existat în imobil la data naționalizării acestuia, dar era alcătuită doar din camere și baie, iar intervenția efectuată de către Statul Român prin SCAVL Berceni a vizat doar extinderea construcției deja existente cu 1 bucătărie și debara, instituindu-se astfel denumirea de "apartament".
Un ultim argument care vine să întărească situația de fapt a existenței mansardei înainte de data naționalizării este însuși faptul că aceasta a făcut obiectul vânzării către intimații pârâți T. F. și T. A. în baza prevederilor Legii nr.112/1995.
Referitor la analiza valabilității titlului statului, apelanții reclamanți au arătat că instanța de fond a respins acest capăt de cerere pe considerentul că nu prezintă relevanță cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Apelanții au considerat ca fiind eronată aprecierea instanței de fond. Așa cum s-a arătat mai sus, motivul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați îl constituie frauda la lege și obiectul ilicit, care sunt acțiuni imprescriptibile la care se adaugă reaua credința a dobânditorilor, această nulitate absolută decurgând din constatarea nevalabilității titlului Statului de preluare a imobilului.
Decretul nr.92/1950 prin care a fost naționalizat integral imobilul revendicat din București . sector 4 nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, având în vedere ca acesta contravenea dispozițiilor constituționale din 1948, a celor prevăzute de Codul civil art. 480,481 Cod civil, cât și tratatelor internaționale la care România era parte la data respectiv, precum și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptata de Adunarea Generata O. la 10.12.1948) la care România era parte semnatară.
M. mult, dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției, valabile la data respectivă. De asemenea, în art.6 aiin.3 din Legea nr.213/199, se prevede că "instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
În același timp, imobilul era exceptat de la aplicarea prevederilor decretului deoarece, pe de o parte, avea destinația de locuință la data naționalizării și, pe de altă parte, proprietarele imobilului erau pensionare (M. Ioanitescu, mama) și stenodactilografă ( Clarisa, fiica).
Or, constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, urmează să se recunoască, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți asupra acestui imobil, drept de proprietate care nu s-a pierdut niciodată din patrimoniul lor și care este ocrotit de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
Intimații pârâți T. F. și T. A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește greșita interpretare a Notificării nr. 9424 din 15 iunie 2001 de către instanța de fond au considerat motivarea apelanților neargumentată având în vedere că tot aceștia au confirmat la punctul 3 ultimul aliniat al acestui motiv aceștia spunând clar că „Astfel (Lameș) urmau să precizeze ulterior amănunta cu privire la restituirea în natură, deci reținerile instanței sunt corecte.
Faptul că instanța a înțeles să motiveze pe cazul CEDO A. contra României decizia ei și numai pe două pagini, în opinia acestor intimați nu există nicăieri o prevedere legală care să spună pe câte pagini trebuie motivată o sentință însă există o prevedere legală care spune că sentințele trebuie motivate în sensul legii și în litera și spiritul ei. Or, intimații au considerat că, instanța de fond a făcut acest lucru în acele 2 pagini în mod corect și nu succint așa cum susțin apelanții, făcând aplicabilitatea totală a prevederilor Deciziei nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție și dând întâietate Convenției Europene a Drepturilor Omului (respectiv Deciziei A. contra României).
Un aspect învederat de către intimații pârâți vizează inadmisibilitatea acțiunii raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.1/2009 care prevede că nu se restituie în natura ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate pe baza Legii nr. 112/1995.
De asemenea, intimații au invocat și Decizia Secțiilor Unite a ICCJ nr.33/2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, că în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, prioritatea acțiunii în revendicarea de drept comun, se recunoaște numai înmăsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității juridice. Or, în speță, nu sunt îndeplinite aceste condiții.
Noțiunea de bun, în ințelesul art.1 din Protocolul nr.1 cuprinde atât un bun actual cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Jurisprudența CEDO s-a schimbat odată cu pronunțarea Hotărârii Pilot din 12.10.2010 în cauza A. contra României care a statuat că foștii proprietari au obligația de a valorifica pretențiile pe calea legii speciale și doar în subsidiar pe calea dreptului comun. Recunoașterea eficienței dreptului comun a fost condiționată de preexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului Statului și prin care să se fi dispus și restituirea în natură a imobilului. Numai în această ipoteză Curtea a considerat că autoritatea a săvârșit un abuz asupra proprietății și a acceptat includerea imobilului în noțiunea de B. în înțelesul art.1 din Protocol. Reclamanților nu le-a fost recunoscut definitiv un drept de a li se restitui imobilele în litigiu, astfel că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art.1 din Protocol și astfel acestora dându-li-se doar dreptul la despăgubiri în sensul Legii nr.247/2005.
Au arătat acești intimați că prin adresa nr. 369/29.05.2014 și din expertiza tehnică efectuată în cauză și prin completarea Ia această expertiză, au dovedit faptul că între imobilul preluat de către Statul Român la data naționalizării și imobilul existent azi nu există identitate, diferența fiind făcută de edificarea mansardei după naționalizarea imobilului. Ca atare, reclamanții nu au nici un drept de a revendica - nici pe baza legii speciale și nici pe baza dreptului comun - ceva ce nu a existat niciodată în proprietatea autorilor lor.
Intimații consideră că reaua lor credință nu a putut fi probată de către apelanți. În ceea ce privește argumentele folosite referitor la intimați în cuprinsul motivelor de apel, acestea sunt nefondate.
Cu privire la respingerea cererii constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind prescrisă, intimații consideră soluția instanței legală.
Prevederile art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001 și art.45.1. din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, statuează foarte clar fără urmă de îndoială faptul că după data de 14 august 2002, reclamanții au pierdut dreptul de a pretinde prin acțiune constatarea nulității ("indiferent de cauza de nulitate").
În ceea ce privește aprecierea momentului când a fost edificată mansarda, intimații au arătat că din expertiza tehnică efectuată în cauză și prin completarea la această expertiză, au dovedit cu claritate și fără putință de tăgadă faptul că între imobilul preluat de către Statul Român la data naționalizării și imobilul existent azi nu există identitate, diferența fiind făcută de edificarea mansardei dupănaționalizarea imobilului. Instanța a reținut în mod corect acest lucru. Această concluzie a fost întărită prin emiterea adresei nr. 369/29.05.2014 de către AVL Berceni de unde rezultă clar efectuarea de lucrări de construcții Ia mansardă. Instanța a coroborat cele două dovezi și a tras o concluzie logică, probată și legală.
M. mult, în acțiunea principală au fost depuse de către reclamanți și niște planuri. În aceste planuri din anul 1933, singura parte din întreg imobilul din . care nu este figurată este mansarda existentă la corpul A. Intimații menționează că aceste planuri sunt acte oficiale și au prevăzută ștampila SE APROBĂ a Primăriei sectorului 3 Albastru pentru Autorizația nr._ și_/1933. Aceste planuri au fost efectuate în vederea obținerii unei autorizații (este vorba de autorizațiile nr._/1933 și_/1933) de construire și în ele au fost figurate toate clădirile și dependințele existente Ia acel moment, în aceste planuri este specificat clar și peste tot, "clădire existentă parter" sau "clădire existentă entre-sol" (subsol). Or, mansarda, în anul 1933 nu era figurată în niciunul din acele planuri. Suprafețele îngroșate și hașurate din planuri sunt suprafețele care urmau să fie construite și ele se referă la garaj, magazie, unelte..etc..și sunt situate în cu totul altă zonă față de mansarda existentă.
Intimații consideră soluția instanței de fond legală, într-adevăr nu prezintă relevanță cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Totuși, ca și apărare de fond, intimații arată că în considerentele sentinței civile nr. 2413/3.03.2000 pronunțată de către Judecătoria Sector 4 București în dosarul nr. 1990/1997 - sentință civilă depusă la dosarul cauzei - se reține faptul că „în analiza condițiilor Decretului nr. 92/1950 referitor la imobilul în discuție, instanța a reținut că la momentul naționalizării imobilul era deținut în coproprietate de M. loanițescu pentru ½ (persoană care beneficia și de o pensie de urmaș de pe urma soțului defunct) și de M. Clarisa loanițescu pentru ½ imobil, persoană angajată ca stenodactilografă, dar care mai deținea în aceeași calitate alte două imobile în București”, situație față de care instanța a apreciat că s-au aplicat în mod corect dispozițiile Decretului 92/1950. Autoarea reclamanților inițiali nu îndeplinea condițiile de exceptare de la naționalizare prevăzute de art. 2 din Decret, fiind pensionară, însă aceasta nu provenea din muncitori cum prevedea textul de lege invocat, ci deținea imobile închiriate și primea o pensie de urmaș de pe urma soțului său. Or, atât timp cât autoarea reclamanților inițiali deținea imobile închiriate, realizând un act de comerț, acestea s-au încadrat în disp.art.1 și 2 din Decret, fiind considerate mijloace de producție destinate exploatării în sensul art.11 din Constituție. Astfel, Statul Român deținea un titlu valabil asupra imobilului și putea transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în condițiile Legii 112/1995.
Intimații pârâți M. A. I., M. A. M. JANNE, M. A. M. A., M. A. M. J. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește prima critică, constând în greșita interpretare a notificării nr.9424 din 15.06.2001, au arătat că Tribunalul, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei și expertiza tehnică construcții efectuată în pricina dedusă judecății, a reținut judicios că pentru apartamentele formând obiectul litigiului nu s-a formulat cererea pentru restituirea în natură și nici în echivalent, notificarea referindu-se numai la terenul aferent construcțiilor și la apartamentele nevândute, prin dispoziția Primarului General nr.495/2002 restituindu-se în natură suprafața de teren de 957 mp. și construcțiile nevândute, cu excepția celor 3 apartamente vândute.
Expertiza tehnică construcții efectuată în cauză, precum și răspunsul la obiecțiuni, coroborate cu răspunsurile date de pârâți la interogatorii și înscrisurile depuse în dosarul cauzei, au relevant diferențe majore între imobilul, astfel cum este descris în cererea de restituire și înscrisurile doveditoare și existența fizică de pe teren a construcțiilor, după naționalizare, executându-se mai multe lucrări de investiții, identificate de expert, în raportul de expertiză, lucrări de construcții care conduc la concluzia unui alt bun imobil esențial diferit de cel preluat la data naționalizării. Ca urmare, au susținut că reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, acești intimați au susținut că analiza cererii în revendicare formulată de reclamanții cumpărători de drepturi litigioase nu se poate realiza exclusiv prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art.480 cod civil, ci și în considerarea Legii nr.10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1l din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, premise impuse de altfel și prin Decizia nr.33/2008 a I.C.C.J.
S-a susținut că reclamanții nu au dovedit reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, în baza Legii nr.112/1995, din răspunsurile la interogatoriu rezultând dimpotrivă cu prisosință buna credință a dobânditorilor bunurilor imobile, formând obiectul revendicării.
Noțiunea de bun, în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1, cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit (să le dobândească) inclusiv un drept de creanță, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.
Jurisprudența CEDO s-a schimbat odată cu pronunțarea Hotărârii Pilot din 12.10.2010 în cauza A. M. și alții împotriva României, care a statuat că foștii proprietari au obligația de a-și valorifica pretențiile pe calea legii speciale, în speță Legea nr.10/2001 și doar în subsidiar, după epuizarea căilor de atac prevăzute de legea specială, au deschisă calea dreptului comun. Recunoașterea eficienței dreptului comun a fost însă condiționată de preexistența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului Statului și prin care să se fi dispus și restituirea în natură a imobilului . Numai în acesta ipoteză, Curtea Europeană a considerat că autoritatea a săvârșit un abuz asupra proprietății și a acceptat includerea imobilului în noțiunea de bun în înțelesul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În opinia acestora reclamanților cumpărători de drepturi litigioase nu le-a fost recunoscut definitiv, un drept de a li se restitui imobilele în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, astfel că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1, ci numai un drept cu caracter economic proteguit de acest articol . Așadar, în speță nu poate fi recunoscut reclamanților cumpărători de drepturi litigioase, decât un drept de creanță concretizat în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005.
În plus, din adresa nr. 369 din 29.05.2014 a SCAVL Berceni S.A. rezultă ca și din expertiza tehnică construcții efectuată în cauză, că la imobilele formând obiectul acțiunii în revendicare s-au executat după data naționalizării, mai multe lucrări de investiții (lucrări noi de adăugire la clădirile vechi ) atât la corpul B, la corpul C, cât și la mansarda de la corpul A, lucrări de construcții care fac ca astăzi să discutam de un alt bun imobil, esențial diferit de cel preluat la data naționalizării, făcând imposibilă restituirea în natură .
Și mai important este a se reține, că potrivit art.7 alin.1 indice 1 din Legea nr.1/2009, pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001, nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.
După . Legii nr.10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să atace în justiție contractele de vânzare cumpărare încheiate cu pârâții, respectiv să solicite constatarea nulității acesteia, până la împlinirea termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin.5 din Legea nr.10/2001 .
Deoarece contractele de vânzare cumpărare prin care pârâții au dobândit apartamentele în litigiu nu au fost anulate, dreptul de proprietate este protejat de principiul securității raporturilor juridice, dar și de lege, neputând fi obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Raportat la asemenea considerații, intimații au apreciat că în mod corect Tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, ținând cont de faptul că analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanță în cauză, atâta timp cât titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Întrucât prin încheierea de ședință din 1.10.2013, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în mod legal Tribunalul a respins aceste capete de cerere, ca fiind prescrise.
Intimata pârâtă Z. A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
A susținut aceasta că din modul de formulare al notificării, susținerile apelanților nu pot fi corecte, rezultând fără putință de tăgadă că autorii acestora s-au limitat la a solicita restituirea în natură doar a apartamentelor închiriate, or la data respectivă intimata pârâtă dobândise un drept de proprietate încă din 1996 asupra apartamentului.
Pe de altă parte, dacă s-ar accepta interpretarea apelanților, în sensul revendicării întregului imobil cu precizarea ulterioară a poziției asupra apartamentelor vândute, ar rezulta că trebuie să fi existat în cursul procedurii administrative de revendicare o cerere a autorilor pârâților în acest sens, or aceasta nu există și nici nu este evocată nici de către dispoziția primarului general. Formularea unei cereri de revendicare în afara procedurii administrative, după finalizarea acestei proceduri, este tardivă față de termenele restrictive stabilite de Legea nr.10/2001.
În plus, apartamentul intimatei pârâte era deja achiziționat în baza Legii nr.112/1995 la data la care notificarea nr.9424/15.06.2001 a fost înaintată, imobilul aflându-se încă din 1996 în patrimoniul său. Iar în conformitate cu art. 20 din Legea nr.10/2001, la data respectivă apelanții nu mai puteau solicita restituirea în natură: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent".
La data la care apelanții, respectiv autorii acestora au solicitat restituirea în natură a imobilului proprietatea intimatei pârâte, acesta era deja dobândit ca prin contract de vânzare cumpărare încheiat de aceasta cu .., în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995.
S-a susținut că prin încheierea din 01.10.2013, tribunalul a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care a dobândit apartamentul în discuție, soluția pronunțata urmând în tocmai jurisprudența constantă în materie.
S-a arătat că a fost de bună credință la achiziționarea imobilului respectând dispozițiile Legii nr.112/1995, prin urmare contractul de vânzare cumpărare este valabil, realizându-se efectul de dobândire a proprietății.
Față de acest aspect, raportat la momentul 2001, deținea în patrimoniu un „bun” imobil în sensul dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Protocolul 1, art.1, bun a cărui protecție este garantată de aceste norme.
Apelanții susțin că au solicitat restituirea în natură a apartamentului intimatei pârâte, încă din luna iulie 1996, iar față de momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare dintre . și pârâtă în luna septembrie 1996, aceasta din urmă nu îndeplinește condiția bunei credințe și condițiile Legii nr.112/1995.
Or, s-a arătat de către această intimată că după cum se poate constata din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv contract de vânzare cumpărare și cerere de cumpărare față de ., și-a exprimat intenția de a cumpăra apartamentul în litigiu, încă din luna iunie 1996, cu alte cuvinte, înainte ca autorii apelanților să-și fi manifestat vreo intenție de revendicare.
În consecință, la data la care aceasta a solicitat cumpărarea imobilului a fost un cumpărător de bună credință, neexistând nicio solicitare în temeiul Legii nr.112/199, în sensul restituirii în natură a respectivului apartament. Față de faptul că vânzarea efectivă s-a efectuat ulterior lunii iunie, excede voinței intimatei pârâte și nu depinde de aceasta, ci de voința vânzătorului ., care a acceptat ulterior lunii iunie oferta acesteia de cumpărare.
Cu alte cuvinte, nu există niciun motiv de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al intimatei pârâte, pe de altă parte o atare acțiune vizând anularea ar fi prescrisă, legile special în materie de restituire a imobilelor preluat abuziv, instituind un termen special de prescripție, termen expirat potrivit art.45 din legea 10/2001.
Cu privire la motivul prețului derizoriu, nici acesta nu poate fi reținut fiind în fond un tot un motiv de anulare, motiv pentru care acțiunea ar fi prescrisă. De asemenea nici invocarea de către apelanți a existentei unui „bun” în patrimoniul lor, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu îi îndrituiește să solicite restituirea în natură, bunul imobil, în cauză, fiind dobândit în mod legal de către intimata pârâtă.
În ceea ce privește jurisprudența internă, prevederile Deciziei în interesul legii nr.33/2008, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, statuează că principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna-credință.
În speță, cererea în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C.civ., ci și în considerarea Legii nr.10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, premise impuse de altfel și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În prezenta cauză atât reclamanții, cât și intimata pârâtă se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care analiza comparativă a situației juridice a părților litigante se face prin raportare la existența în patrimoniul fiecăruia a unui bun în accepțiunea jurisprudenței CEDO.
În speță, reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care tribunalul, la fel ca și instanța de fond, au apreciat că reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art.1din Protocolul nr.1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Așadar în speță, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 – ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop, recunoaștere care de altfel s-ar fi produs direct în procedura Legii nr.10/2001.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr.10/2001.
În ceea ce privește constatarea nulității absolute a titlului Statului, având în vedere argumentele prezentate mai sus, analiza cererii de constatare a nulității titlului statului este nerelevantă, capătul de cerere fiind neîntemeiat.
În plus, asupra acestei cereri există deja hotărâri judecătorești care au tranșat problema, hotărâri intrate în puterea lucrului judecat. Astfel, prin sentința civilă nr.2413/03.03.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, în dosarul nr. 1990/1997 s-a respins cererea autorilor reclamanților având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului, prin care imobilul în discuție a fost trecut în proprietatea Statul Român. Motivele de nulitate absolută analizate prin respectiva hotărâre judecătorească sunt identice cu cele invocate în susținerea prezentei cereri.
Hotărârea judecătorească mai sus invocată - produce față de părțile prezentei cauze efectul de opozabilitate. Analiza acelorași motive de nulitate absolută a actului de naționalizare nu poate fi reluată, chiar în condițiile în care, în parte, pârâții în noua cerere de chemare în judecată sunt, în parte alții, întrucât realitatea juridică de la data pronunțării hotărârii judecătorești inițiale nu este alta.
Pe cale de consecință, în opinia acestei intimate respingerea cererii de revendicare este bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul intimatei pârâte a unui bun actual, urmărind să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr.10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
În calea de atac a apelului, apelanta reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu acte și expertiză tehnică construcții, celelalte părți nesolicitând probe în această fază procesuală.
Curtea, deliberând asupra probei cu acte solicitată de către apelanți, a încuviințat-o, însă în ce privește efectuarea unei expertize tehnice construcții, a dispus respingerea acestei probe cu motivarea că aspectul pus în discuție de către apelanții reclamanți poate fi dezlegat prin probatoriul administrat în cauză, astfel cum stă consemnat și în încheierea de la data de 26.03.2015.
Curtea, analizând criticile din apel, prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă la Tribunalul București – 11.06.2009 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Teza juridică susținută de către reclamanți constă în faptul că sunt îndreptățiți la restituirea imobilului în litigiu, ca urmare a preluării acestuia în mod abuziv în proprietatea statului, pentru recuperarea acestuia făcând demersuri pe cale administrativă în procedura Legii nr.10/2001, act normativ în temeiul căruia au și formulat notificare, ce s-a soluționat prin Dispoziția Primarului nr.495/27.08.2002, în sensul restituirii în natură în proprietate numiților Lameș O. și Lameș D. Desire a imobilului format din construcție și teren în suprafață de 957,07 m.p., situat în București, ., sector 4, mai puțin apartamentele vândute cu contracte de vânzare-cumpărare nr.57/1996, nr.408/1996, respectiv 589/1996 și cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.
Curtea reține că dispoziția emisă în procedura administrativă nu a fost contestată de către notificatori, astfel încât aceasta a rămas definitivă în forma emisă de către organul administrativ.
Fiind un imobil trecut în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr.92/1950, concluzia fermă, care a constituit și temei al emiterii dispoziției susmenționate, rezidă în faptul că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr.10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, iar această preluare în temeiul decretului de naționalizare este abuzivă, în înțelesul art.2 lit. a din Legea nr.10/2001.
Curtea reține că potrivit art. 21 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, în perioada de referință a acestui act normativ, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestui act normativ, printre altele de o persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare, sau potrivit art. 26 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se pot acorda persoanei îndreptățite alte măsuri reparatorii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 (art.21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr.109 și nr.145/2001, la 14.02.2002.
Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Deși în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art.480 Cod civil, exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de autorul apelanților în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului, inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Astfel, Curtea reține că, potrivit deciziei nr.33 pronunțată în interesul legii în ședința din 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținute mai sus, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, poate apare conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr.30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul lor de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să li se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cauza de față, din analiza considerentelor sentinței atacate, Curtea constată că instanța de fond a reținut incidența acestei decizii în interesul legii, în soluționarea cauzei deduse spre judecare, precum și a faptului că și instanța de contencios european a fost chemată să se pronunțe în cauze privitoare la astfel de imobile.
Din ansamblul argumentelor expuse de către instanța de fond, Curtea deduce că motivarea sentinței atacate a avut la bază jurisprudența CEDO pentru valorificarea noțiunii de bun, ceea ce corespunde cerinței art. 20 alin. 2 din Constituția României în sensul aplicării cu prioritate a normei din Convenție care, așa cum s-a arătat mai sus, fiind ratificată prin Legea nr.30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern.
Într-adevăr, Legea nr.10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar.
Procedura administrativă a Legii nr.10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, de una dintre persoanele juridice prevăzute la alin.1 și 2 din art.21.
În speță, însă, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, și anume la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamanți era deținut numai în parte de către M. București, întrucât părți din imobil fusese înstrăinate unor chiriași în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin urmare, în absența îndeplinirii în totalitate a condiției prevăzute de art.21 din Legea nr.10/2001, reclamanții nu mai pot uza pentru restituirea în natură a apartamentelor litigioase de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât, într-o asemenea situație, nu se poate nega dreptul reclamanților la revendicarea pe cale judecătorească a bunurilor preluate abuziv de către stat și înstrăinate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Așa fiind, reclamanții au deschisă și după . acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor cumpărători, în cazul înstrăinării parțiale a imobilului de către stat, până la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Dând valență deciziei în interesul legii nr.33/2009, Curtea constată că instanța de fond a analizat titlurile exhibate de către părți și a constatat că reclamanții nu au bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, care să-i fi îndreptățit la restituirea în natură a imobilului revendicat, în timp ce pârâții, chiriași cumpărători ai apartamentelor în litigiu, de vreme ce contractele de vânzare-cumpărare care constituie titlul lor de proprietate nu au fost anulate până la împlinirea termenului de prescripție, se pot bucura în continuare de proprietatea dobândită, dreptul lor de proprietate fiind protejat de principiul securității circuitului civil.
M. mult, în referire la pârâții T. F. și T. A. M., instanța de fond, prin raportare la concluziile raportului de expertiză construcții întocmit de expertul D. P., respectiv a răspunsului la obiecțiuni și adresa nr.21/15.01.2014 emisă de S.C. AVL Berceni S.A., a reținut că apartamentul cumpărat de aceștia a fost edificat ulterior naționalizării imobilului, astfel încât a concluzionat că reclamanții nu pot fi îndreptățiți la restituirea acestuia.
În consecință, instanța de fond a concluzionat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
Totodată, instanța de fond a precizat și că „ținând cont și de faptul că analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanță în cauză, cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a fi respins și acest capăt de cerere”, această motivare fiind corespunzătoare primului capăt de cerere prin care reclamanții au solicitat: „să constatați nulitatea absolută a titlului de preluare a Statului Român…”.
Prin raportare la cele arătate mai sus, Curtea constată că nu există nicio neregularitate în ceea ce privește motivarea de către instanța de fond a soluției pronunțate, această instanță prezentând argumentele pentru care a respins fiecare capăt de cerere, considerentele fiind în concordanță cu soluția pronunțată.
Totodată, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este logică, completă, cu argumente pertinente și suficiente, cuprinzând considerente pentru ambele capete de cerere vizând constatarea nulității absolute a titlului de preluare a Statului Român asupra imobilului revendicat, cât și cu privire la obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu are relevanță întinderea motivării, cât conciziunea acesteia, astfel că, de vreme ce instanța a prezentat argumente suficiente în soluția pronunțată, critica apelanților în sensul că instanța a analizat superficial solicitările lor, pronunțând o hotărâre eliptică, lipsită de argumente pertinente și suficiente, respectiv că soluția de respingere pe circa 2 pagini este insuficientă în raport cu conținutul sentinței care se întinde pe un număr total de 12 pagini, nu poate fi primită.
În referire la notificarea formulată de către reclamanți, Curtea constată nefondate criticile apelanților reclamanți.
Astfel, analizând conținutul notificării, Curtea reține că în preambulul acesteia, notificatorii au precizat: „vă notificăm cererea noastră de restituire în natură, în calitate de moștenitori legali ai soției și mamei noastre, decedată la 6.10.1994, a imobilului din ., sector 4, compus din două corpuri de clădire, A și B, pe un teren de 1140 m.p., înscris la poziția 3696 din anexa la Decretul nr.92/1950”.
În continuarea preambulului, notificatorii descriu situația de fapt și, totodată, precizează că „Prin prezenta înțelegem să solicităm restituirea în natură a părții din imobil în care locuiesc chiriașii (4 familii), urmând să ne precizăm poziția pentru cele 3 apartamente vândute, după ce ni se comunică persoanele care le-au cumpărat, suprafețele și prețul vânzării, anexându-se copiile actelor de vânzare-cumpărare”.
Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanților li s-a soluționat notificarea prin dispoziție administrativă, prin care li s-a restituit în natură partea de imobil ce nu a fost înstrăinată în temeiul Legii nr.112/1995.
Or, dacă notificatorii ar fi considerat că organul jurisdicțional în procedura administrativă a înțeles greșit limitele notificării, ar fi uzat de posibilitatea pusă la îndemână de legiuitor, respectiv art.26 din Legea nr.10/2001, în sensul că ar fi formulat contestație la respectiva dispoziție. Din actele și lucrările dosarului, Curtea nu deduce însă un asemenea demers al apelanților reclamanți și nici aceștia nu au făcut vreo susținere în acest sens.
Din cele arătate mai sus, Curtea reține că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, în sensul că, urmare precizării făcute în conținutul notificării, notificatorii au înțeles să solicite în mod ferm pe cale administrativă restituirea în natură doar a părții de imobil ce nu era înstrăinată, urmând ca în legătură cu apartamentele vândute să-și precizeze poziția ulterior, precizare care nu a mai fost făcută, situație decurgând din faptul că apelanții nu au făcut nicio dovadă în acest sens, notificarea s-a soluționat doar în legătură cu partea de imobil nevândută, iar reclamanții nu au contestat această dispoziție.
Însă, chiar și în aceste condiții în care s-a reținut faptul că reclamanții nu au solicitat restituirea în natură și a părții de imobil vândute, nu se poate deduce o inadmisibilitate reținută de către instanța de fond a acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți în privința apartamentelor ce fac obiectul litigiului de față, instanța de fond analizând prin raportare la decizia în interesul legii nr.33/2009, precum și la jurisprudența Curții Europene, titlul exhibat de către reclamanți, soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților întemeindu-se pe inexistența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamanților, și nicidecum pe faptul că reclamanții nu au cerut prin notificare restituirea în natură și a acestor apartamente.
Consecința precizării făcute în notificare de către reclamanți, în legătură cu apartamentele vândute, nu se reflectă în mod direct în acțiunea în revendicare ca un temei, în sensul respingerii acesteia, și nicidecum cu o lipsire de proprietate a reclamanților, ci doar este explicitată absența măsurilor în echivalent ce s-ar fi cuvenit reclamanților în legătură și cu aceste spații din imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților, care au trecut în mod abuziv în proprietatea statului și care nu au putut fi restituite în natură în procedura Legii nr.10/2001, fiind vândute în baza Legii nr.112/1995, dar pentru care nu s-au acordat nici măsuri reparatorii în echivalent, culpa fiind doar a notificatorilor în formularea notificării și în lipsa precizărilor ulterioare la care s-a obligat a le face și care erau necesare a fi efectuate în termenul de formulare a notificării prevăzute de acest act normativ.
Într-adevăr, potrivit art.20 din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, aceasta nu înseamnă că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.
Astfel, chiar Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamanți, din perspectiva accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art.35, obligația pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.
Reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
Au susținut apelanții că instanța a interpretat greșit existența unui bun în sensul art.1 din protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că aceștia dețineau un asemenea bun la data promovării acțiunii în revendicare.
Curtea nu poate valida această susținere.
Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, Curtea constată că în jurisprudența actuală a instanței de contencios european – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
Într-adevăr, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.
Curtea reține că în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În aprecierea instanței de contencios administrativ s-a considerat că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Diferența esențială de abordare în cauza A., cauză pilot care nu poate fi ignorată, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
În interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte.
Astfel, la soluționarea prezentei cauze Curtea are în vedere statuările instanței de contencios european în hotărârea pilot M. A. și alții contra României cu privire la noțiunea de „bun actual”: „Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, && 65 și 75)”.
În speță, Curtea constată că nicio instanță, la cererea reclamanților, nu a recunoscut acestora în mod definitiv, până la soluționarea acestui dosar, un drept de a li se restitui imobilul în litigiu în natură prin hotărâre definitivă și irevocabilă.
Așa fiind, urmare a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să li se fi recunoscut dreptul la restituire.
Față de considerațiile expuse mai sus rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții să se poată prevala în restituirea bunului lor.
M. mult, în recenta cauză A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.
Legislația specială în materia restituirilor, în accepțiunea Curții europene, este generatoare de un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în condițiile în care reclamanții ar fi făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în vederea restituirii. În caz contrar, chiar și acest nou drept de proprietate de care face vorbire hotărârea pilot dă dreptul doar la despăgubiri, excluzând pentru toate situațiile reparațiile în natură.
Din cuprinsul hotărârii pilot, Curtea deduce că situația acordării doar de despăgubiri este valabilă pentru situațiile în care persona care a fost deposedată abuziv nu deține un bun actual, astfel cum a fost configurat în această hotărâre a instanței europene: „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.
Astfel, întrucât numai pârâții, care au cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamente în imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților și care a fost preluat abuziv și ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun actual”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre reclamanți și pârâți, Curtea va recunoaște, dreptul pârâților de a păstra bunul.
Totodată, Curtea constată că accesul oferit de Legea nr.10/2001 nu s-a dovedit până la această dată efectiv și în ceea ce privește partea de imobil ce face obiectul litigiului de față din însăși culpa reclamanților care nu au completat dosarul administrativ.
Ca atare, Curtea, urmează să constate că reclamanților nu li s-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lui, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În aceste condiții, restituirea în natură nu se mai impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași.
Decizia în interesul legii nr.33/2009 face trimiteri la principiul securității circuitului civil, principiu ce se cere a fi respectat atât în ceea ce-l privește pe fostul proprietar, cât și pe cel al cumpărătorului: “În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (….) Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”.
Curtea reține, ca în precedent, că reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceștia nefăcând niciun alt demers de obținere a bunului decât notificarea în temeiul Legii nr.10/2001, lăsând posibilitatea chiriașilor cumpărători să se prevaleze de această situație juridică, astfel încât trebuie aleasă sub acest aspect, varianta care determină cea mai mică atingere circuitului civil prin respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, Curtea apreciază că nu se impune restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare.
Au susținut apelanții că, în mod greșit instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, deși titlul de preluare al Statului român este nul, instanța urmând să constate doar că titlul lor este mai caracterizat și are prioritate.
Or, așa cum s-a arătat mai sus, compararea titlurilor de proprietate în acțiunile în revendicare privind bunuri supuse reglementărilor Legii nr.10/2001 nu se mai realizează potrivit dispozițiilor dreptului comun, ci prin trimitere la reglementările speciale derogatorii de la dreptul comun și cu aplicarea art.20 din Constituția României, care prevede prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată de Statul român, face parte din dreptul intern, așa cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Au susținut, totodată, apelanții că intimații pârâți nu pot invoca buna-credință pentru a paraliza acțiunea în revendicare, în motivele de apel apelanții susținând reaua-credință a chiriașilor cumpărători.
Or, Curtea nu poate valida nici aceste susțineri, de vreme ce, așa cum s-a menționat mai sus, în cererea în revendicare a unui imobil supus reglementării Legii nr.10/2001, instanța are a face aplicarea unor dispoziții speciale, precum și a normelor comunitare, impunându-se a analiza existența unui bun actual, astfel cum este cerut de art.1 din Protocolul nr.1. Buna sau reaua-credință a chiriașilor cumpărători se putea analiza de către instanța de judecată numai atașat capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și doar dacă se trecea peste incidentul procedural al prescripției dreptului la acțiune.
Cum instanța de fond a respins capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații pârâți, ca prescris, iar această soluție este corectă, în aprecierea prezentei instanțe, nu pot fi primite criticile acestora din urmă în legătură cu atitudinea chiriașilor cumpărători la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv nu se poate trece la analizarea bunei sau relei-credințe a acestora în legătură cu perfectarea actelor exhibate de către pârâți în procesul de revendicare.
Prin raportare la toate cele arătate mai sus, Curtea constată că în mod greșit au susținut apelanții reclamanți că preluarea imobilului de către stat fiind una abuzivă, statul român recunoscând acest caracter prin legislația adoptată, ei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, astfel că se impunea restituirea și a părților de imobil vândute de stat în baza Legii nr.112/1995.
M. mult, prin emiterea Dispoziției Primarului General nr.495/27.08.2002, nu se poate spune că această dispoziție are ca efect o recunoaștere retroactivă a dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra imobilului revendicat în natură în integralitatea sa.
Într-adevăr, urmare emiterii dispoziției primarului, la care s-a făcut referire mai sus, reclamanții sunt deținătorii unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, ocrotit de această normă, dar numai în ceea ce privește partea de imobil restituită în natură, de vreme ce această dispoziție a primarului a rămas definitivă prin neatacarea ei, în modalitatea în care a fost emisă.
Așa fiind, reclamanții sunt, prin raportare la cele arătate mai sus, deținătorii unui nou drept de proprietate recunoscut ca efect al aplicării legii speciale, protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O., dar numai în ceea ce privește partea de imobil ce a fost restituită în natură.
Cât privește apartamentele înstrăinate, apelanții reclamanți nu au făcut nicio dovadă în sensul deținerii de către ei a unei hotărâri prin care să fie obligat Statul Român la lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestora și nici a unei dispoziții sau decizii administrative care să le recunoască un drept de proprietate în referire la aceste apartamente.
Astfel, dat fiind conținutul notificării, dispoziția emisă în procedura administrativă și care nu a fost atacată de către apelanții reclamanți, faptul că aceștia nu au primit în prezent nici un remediu efectiv pentru apartamentele vândute, această situație este însă numai consecința demersurilor insuficiente ale apelanților reclamanți, câtă vreme accesul la procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001, precum și la procedura contencioasă, era unul real, în măsură că conducă la plata unor măsuri reparatorii în echivalent pentru situația în care restituirea în natură a spațiilor vândute nu mai era posibilă.
Curtea nu poate primi susținerea apelanților, în sensul că singura soluție pentru a înceta privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, este înlăturarea dispozițiilor legii interne și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, art.1 din Protocolul 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziției menționate, acest articol aplicându-se numai cu privire la „bunurile actuale”, reclamanții neputându-se plânge de o atingere a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, câtă vreme nu demonstrează existența unui asemenea bun.
Cât privește critica vizând greșita respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că în mod greșit instanța de fond a procedat la respingerea, ca fiind prescris, a capătului de cerere privind constatarea nulității acestora.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut dispoz.art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, care a instituit un termen special de prescripție extinctivă, aplicabil acțiunilor prin care se solicită anularea actelor juridice de înstrăinare, care au ca obiect imobile ce intră sub incidența Legii nr.10/2001, indiferent de cauza de nulitate invocată.
Prin dispozițiile sus indicate, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul foștilor proprietari de a cere anularea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind constatarea nulității absolute.
Așa fiind, soluționarea pretențiilor reclamanților privind nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de chiriașii cumpărători nu se poate face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 și cum acest termen de decădere instituit de dispoziția de drept s-a împlinit până la data formulării prezentei acțiuni, soluția nu poate fi decât cea care a dat-o și instanța de fond, respectiv de constatare a prescrierii dreptului la acțiune în ce privește anularea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.
Ca urmare, apelanții nu mai pot invoca, așa cum au făcut, frauda la lege și obiect ilicit, ca acțiuni imprescriptibile decurgând din dreptul comun, motiv pentru care aplicând prevederile art. 137 Cod procedură civilă instanța nu va mai analiza pe fond susținerile acestora subsumate acestor considerațiuni.
Cât privește greșita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de intimații pârâți T. F. și T. A. M..
Critica este fondată, în parte, însă nu este în măsură să conducă la admiterea apelului.
Astfel, apelanții au susținut că instanța a concluzionat eronat, sprijinindu-și considerentele numai pe un înscris emanat de la un expert tehnic, neglijând documentația probatorie existentă la dosar, or această susținere este eronată în parte de vreme ce a avut în vedere și adresa emisă de S.C. AVL Berceni S.A. care a avut în administrare imobilul.
M. mult, potrivit răspunsului la obiecțiuni la raportul de expertiză, rezultă că expertul a avut în vedere planuri aflate la dosar întocmite la data de 19.05.1933 din care reiese că regimul de înălțime al corpului A este parter și are o suprafață construită de 209,96 m.p. Aceste planuri sunt întocmite de un arhitect, poartă viza „se aprobă” a Primăriei Sector 3 Albastru și au fost emise în vederea obținerii autorizațiilor de construire nr._/1933 și nr._/1933.
Totodată, potrivit aceluiași răspuns la obiecțiuni, expertul a avut în vedere și planuri întocmite de Atelierul de Proiectare la data de 1980, din care expertul a concluzionat că mansarda se compunea din 2 camere cu balcon, bucătărie și wc și o a treia cameră amplasată la etajul 1, la care s-au efectuat lucrări de consolidare și renovare după cutremurul din 1977.
Așa fiind, expertul s-a raportat nu numai la o adresă emisă de S.C. AVL Berceni S.A. ci și la planuri întocmite în anul 1933 și care au stat la baza obținerii autorizațiilor de construire a imobilului în litigiu, precum și planuri datate 1980 din care rezultă că imobilul avea în componența sa și o mansardă, care nu era prevăzută în planurile datate 1933.
Pe baza acestor planuri, expertul a concluzionat că nu există identitate între cele două imobile, diferența fiind determinată de edificarea mansardei după naționalizarea imobilului.
Într-adevăr, expertul a precizat că, la o examinare vizuală, nu se poate stabili data turnării betonului în placă pentru a stabili momentul construirii mansardei prin raportare la acest criteriu, însă din precizările ulterioare a lăsat să se înțeleagă că era posibilă turnarea plăcilor de beton la momentul naționalizării, existând fabrici de ciment în România la acea dată.
Reținând că imobilul – corp A avea un regim de înălțime parter la data de 19.05.1933, potrivit planurilor depuse la dosarul cauzei, expertul a precizat că scara de marmură edificată înainte de naționalizare nu putea decât să asigure accesul către pod.
În mod greșit au susținut apelanții reclamanți că expertul desemnat în cauză nu a constatat vechimea construcției prin mijloace tehnice proprii, expertul examinând actele și lucrările puse la dispoziție, putându-și forma o părere în baza acestora.
Faptul că instanța de fond a calificat drept apărări de fond obiecțiunile la răspunsul la obiecțiuni, urmând să fie avute în vedere la soluționarea cauzei pe fond, întrucât vizează interpretarea probelor și coroborarea acestora, nu poate fi calificat ca fiind un neajuns al hotărârii atacate, de vreme ce instanța de fond, pe baza probelor administrate deja, și-a format o părere, conchizând că nu se impune administrarea suplimentară a altor probe, respectiv efectuarea de prelevări de material din construcție pentru a aprecia vechimea mansardei pe baza acestora de către un specialist.
Instanța de apel urmează a nu îmbrățișa însă în totalitate punctul de vedere al expertului de specialitate în construcții, și implicit al instanței de fond în sensul că locuința cumpărată de intimații pârâți T. F. și A. M. a fost construit în totalitate după naționalizare. Aceasta deoarece planurile avute în vedere de expert anterior naționalizării datau din anul 1933, cu mult anterior intrării imobilului în proprietatea statului în anul 1950, timp în care se puteau efectua lucrări de modificare a structurii imobilului naționalizat.
Reține, totodată, Curtea din adresa nr.1/_/05.09.2001 emisă de Consiliul Local al Sectorului 1, că M. I., autoarea reclamanților, figura înscrisă ca proprietară în anul 1949 pe bază de declarație de impunere, cu subsol și parter, iar pentru subsol, etaj și mansardă figura ca proprietară Clarisa S. (născută I.) tot în baza unei declarații de impunere.
Or, de vreme ce proprietarul imobilului anterior naționalizării a declarat că există și mansardă - această declarație fiind dată pe propria răspundere cu consecințele penale ce ar fi decurs - pentru a fi avută în vedere la stabilirea impozitului, Curtea nu poate să nu ia în considerare această manifestare de voință a proprietarului, fiind și lipsit de rațiune ca proprietarul unui imobil să menționeze o lucrare de construcție în plus la imobilul său și să plătească și impozit suplimentar fără ca acea edificare de construcție să nu fi existat.
Această declarație de impunere se coroborează cu adresa S.C. AVL Berceni S.A. nr.21/15.01.2014 unde sunt enumerate lucrări de reparații capitale, dar și lucrări de investiții, constând în extinderi ale imobilului. În ceea ce privește lucrările de investiții executate în perioada anilor 1960 – 1975, în respectiva adresă s-a menționat că ICRAL Berceni a executat lucrări de extindere a locuințelor existente la corpul A – mansardă - constând doar într-o bucătărie și o debara la etajul 1, obținându-se astfel un apartament de două camere complet. Așa fiind, din analiza tuturor acestor acte rezultă că parțial apartamentul acestor chiriași cumpărători s-a executat anterior naționalizării, iar parțial ulterior acestui moment, prin grija administratorului SCAVL BERCENI SA.
Curtea constată, totodată, că și în aceste condiții chiar plecând de la teoria că proprietarul terenului devine și proprietarul construcției în temeiul accesiunii imobiliare, cererea în revendicare a apartamentului deținut de chiriașii cumpărători nu poate fi primită de vreme ce nu s-a făcut dovada deținerii unui bun în sensul Convenției de către reclamanți, fiind valabile considerațiile expuse mai sus în legătură cu această chestiune de drept.
Cât privește susținerile în legătură cu Decretul nr.92/1950, prin care a fost naționalizat integral imobilul revendicat situat în București, ., sector 4, în sensul că acesta nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, cu trimitere la art.480-481 C.civ., a Constituției din 1948, a tratatelor internaționale la care România era parte semnatară, precum și la dispoz.art.6 din Legea nr.213/1998, Curtea apreciază că aceste susțineri nu mai pot primi o rezolvare atât timp cât apelanții reclamanți nu mai pot obține satisfacție cererii vizând recuperarea bunului sau măsuri reparatorii în subsidiar pentru imobilele care au fost vândute în temeiul Legii nr.112/1995, dintr-un motiv care le este imputabil reclamanților și anume, pasivitatea în formularea precizărilor ulterioare la notificare, respectiv neefectuarea niciunui demers în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001, în sensul contestării dispoziției administrative și, totodată, neobținerea niciunei hotărâri judecătorești până la acest moment, prin care să se dispună lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu.
De altfel, constatarea nevalabilității titlului statului ar fi fost eficientă ca o chestiune prejudiciabilă în rezolvarea capătului de cerere privind revendicarea. Cum această chestiune de fond nu-și mai regăsește valența la acest moment, fiind lipsit de importanță a se constata faptul că imobilul a trecut cu titlu sau fără titlu, prin raportare la considerațiile de mai sus, care au impus instanței de judecată raportarea la decizia în interesul legii și jurisprudența Curții Europene, respectiv analizarea titlului exhibat de către reclamanți din perspectiva deținerii de către acestora a unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În consecință, prin raportare la considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, Curtea în temeiul art.296 C.proc.civ., va respinge apelul ca nefondat.
În baza art.298 raportat la art.274 C.proc.civ., Curtea va obliga apelanții către intimata pârâtă Z. A. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel, respectiv la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată în apel către intimatul M. A. I., reprezentând onorarii de avocat, potrivit dovezilor aflate la filele 81, respectiv 79 bis, reținând că apelanții au căzut în pretenții prin respingerea apelului lor, aceste cheltuieli fiind apreciate ca fiind rezonabile față de problemele de drept dezlegate, miza procesului pentru părți, munca prestată de avocați și, totodată, necesar, având drept scop apărarea acestor intimați în procesul pendinte față de pretenții apelanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți S. G. și S. A., domiciliați în București, ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.894/8.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. I., domiciliat în București, ., Corp B, sector 4, M. A. M. JANNE, domiciliată în București, ., Corp B, ., M. A. M. A., domiciliat în București, ., Corp B, ., M. A. M. J., domiciliat în București, ., Corp B, parter, sector 4, M. A. M. C., domiciliat în București, ., Corp B, parter, sector 4, Z. A., cu domiciliul ales la S.C.A. Zabratutsnu, P., în București, ..37, ..A, ., Z. E., domiciliul în București, ., Corp A, demisol, sector 4, T. F. și T. A. M., domiciliați în București, ., Corp A, mansardă, ..
Obligă apelanții, către intimata-pârâtă Z. A., la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Obligă apelanții către intimatul M.-A. I., la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 9.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
13 ex/.06.05.2015
--------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.V.
| ← Strămutare. Sentința nr. 56/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 449/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
