Legea 10/2001. Decizia nr. 470/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 470/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2015 în dosarul nr. 24544/3/2012
Dosar nr._
(2410/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 470
Ședința publică din 14.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - N. - C. I.
Pe rol fiind soluționarea în fond - după casarea hotărârii primei instanțe și reținerea cauzei spre rejudecare - a cererii formulate de reclamanta R. E. în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Obiectul cauzei - contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta R. E., legitimată cu carte de identitate . nr._, asistată de avocat P. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 8) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al pârâtului, în baza delegației aflate la fila 9 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, după care:
Părțile, prin reprezentanți, învederează că au luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză topografică și nu înțeleg să formuleze obiecțiuni.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reclamanta R. E., prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, anularea dispoziției emise de P. M. București și admiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu obligarea pârâtului la acordarea de măsuri compensatorii prin puncte. Solicită a se da eficiență prezumției instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în lipsa unor dovezi contrare existența și întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. Astfel, chitanța sub semnătură privată, document legalizat, ștampilat și timbrat de Administrația financiară la 24.10.1967, se coroborează cu declarația martorului Ș. I., în sensul că terenul ce face obiectul dosarului a fost stăpânit și administrat de reclamantă împreună cu familia sa până la momentul preluării abuzive de către stat. Solicită a fi avute în vedere prevederile art. 23.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora sunt admise orice fel de acte translative de proprietate.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, arată că înțelege să le valorifice pe calea unei acțiuni separate.
Reprezentantul pârâtului Municipiul București, prin Primar General, solicită respingerea contestației formulate de reclamanta R. E., ca neîntemeiată și menținerea dispoziției emise de P. M. București.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, aflate în stadiul de evocare a fondului după casarea hotărârii primei instanțe cu reținere, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27.06.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, contestarea R. E. a solicitat, în contradictoriu cu intimata P. M. BUCUREȘTI, anularea dispoziției nr._/11.05.2012, prin care s-a respins notificarea nr. 4267/13.11.2001 referitoare la imobilul din București, ., sector 6.
Prin sentința civilă nr. 1780/08.10.2013, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins contestația.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea nr. 4267/2001, L. D. și R. E. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 362 m.p. și casă de locuit.
Notificarea a fost respinsă prin dispoziția nr._/11.05.2012 ca nedovedită, pe motiv că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în baza unui act încheiat în formă autentică, potrivit prevederilor Decretului nr. 221/06.09.1950.
Tribunalul a constatat că nu există un act de proprietate în formă autentică, ci există o chitanță sub semnătură privată încheiată în data de 24.10.1967, din care rezultă că numiții C. C. și A. C. au vândut lui L. E. un loc de casă situat în ., raionul 16 Februarie, în suprafață de 362 m.p.
Numiții C. C. și A. C. au dobândit terenul în suprafață de 364 m.p. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 5132/1149/09.12.1957.
Contestatoarea a făcut dovada că este moștenitoarea lui L. D., conform certificatului de moștenitor nr. 206/30.09.2004, precum și a lui C. V., conform certificatului de moștenitor nr. 47/29.09.2004.
Conform relațiilor depuse la dosar referitoare la situația juridică a imobilului, s-a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 19/04.02.1977, aplicat prin Decizia nr. 247/03.03.1977 emisă de Consiliul Popular al M. București, în anexa nr. 1 a decretului la poziția 60 fiind înscriși L. E., C. Constanta, C. A., cu suprafața de 353 m.p. teren și construcții în suprafață desfășurată de 23 m.p.
În cazul în care ar fi existat un act de proprietate, acesta ar fi fost atașat la cererea pentru înscrierea rolului fiscal. Se știe ca impozitarea se putea aplica și persoanelor care dețineau imobile fără a avea titlu de proprietate, astfel că faptul că imobilul avea deschis rol fiscal pe numele contestatorului nu duce la concluzia că acesta a fost și proprietarul acestuia, în lipsa unor alte dovezi mai clare, respectiv a unui înscris valabil să transmită dreptul de proprietate.
În drept, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a reținut astfel că prezumția instituită de aceste texte de lege se aplică în absența unor probe contrare actului de preluare.
Or, în speță există probe contrare din care rezultă că imobilul nu a fost deținut în baza unui act de proprietate în formă autentică, așa cum cerea Decretul nr. 144/1958, în vigoare și aplicabil la data încheierii chitanței sub semnătură privată, astfel încât prezumția menționata mai sus nu este incidentă.
Contestatoarea nu a reușit sa dovedească existența unui titlu de proprietate valabil încheiat, întrucât prin chitanța sub semnătură privată încheiata la data de 24.10.1967 nu s-a transmis valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, ci acest act echivalează cu o promisiune de vânzare-cumpărare.
În situația în care contestatoarea a deținut imobilul cu chitanța sub semnătură privată, acesta nu a fost și proprietar, în considerarea prevederilor art. 11 din Decretul nr. 144/1958, intrat în vigoare la data de 29 martie 1958, conform cu care s-a menținut obligativitatea încheierii prin acte autentice a înstrăinărilor de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții, aspect întâlnit în Decretul nr. 221/1950.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.11.2013 a declarat recurs reclamanta R. E., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 11.12.2013.
În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că, deși a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii cu actele depuse la dosar, în mod greșit prima instanța nu a dat eficiență juridică prezumției instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, potrivit căreia, în lipsa unor dovezi contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Ca atare, chitanța sub semnătură privată, document legalizat, stampilat și timbrat de Administrația Financiară la 24.10.1967, în mod cert face dovada dreptului său de proprietate, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 19/04.02.1977, aplicat prin Decizia nr. 247/03.03.1977 emisă de Consiliul Popular al M. București, de la recurenta-reclamantă, aceasta având deschis rol fiscal pe același nume, L. E..
Recurenta-reclamantă a mai arătat că urmează să depună la dosarul cauzei declarații notariale pe proprie răspundere date de aceasta, precum și de alte persoane în viață care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la fundamentarea deciziei și să obțină „negațiile referitoare la actele de proprietate", prin formularea de cereri către Arhivele Naționale și către Primărie.
Instanța avea obligația în temeiul rolului său activ să ordone probe din oficiu, respectiv să-i pună în vedere să depună toate aceste declarații și răspunsuri la adrese la care se face referire în cuprinsul hotărârii, doar astfel putând constata dacă operează sau nu prevederile art. 24 din lege.
În drept, au fost invocate prevederile art. 3041 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 514/25.03.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul și a reținut cauza spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat, relativ la modalitatea în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în contextul probator al cauzei, că, pe de o parte, prin materialul probator administrat în fața primei instanțe, situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, iar pe de altă parte, nu au fost clarificate aspectele legate de calitatea de proprietari a autorilor reclamantei asupra imobilului notificat.
Pentru a răspunde criticilor formulate prin cererea de recurs, Curtea a pornit în analiza sa de la dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Așa cum rezultă din materialul probator administrat în dosar, instanța de recurs a constatat că reclamanta a depus la dosar, în dovedirea dreptului de proprietate imobiliară revendicat în condițiile legii speciale, chitanța sub semnătură privată datând din 1967 (prin care se atestă că L. E. a plătit suma de 3000 lei pentru un loc de casă, constând într-un teren în suprafață de 362 m.p., cu mențiunea că autoarea reclamantei se obligă să plătească toate taxele aferente terenului începând cu data de 01.01.1968, iar transmițătorii au învederat că nu și-au rezervat niciun drept asupra terenului pentru care au primit suma anterior specificată), care se coroborează cu relațiile comunicate de P. Sectorului 6 - Serviciul de Finanțe Publice Locale, care relevă faptul că autorii reclamantei au depus în anul 1971 declarație de impunere, la care au anexat chitanța sub semnătură privată, cu consecința că impunerea s-a realizat pe numele vânzătorilor, ce au figurat ca titulari de rol fiscal din 1958, prin L. D.. În egală măsură, trebuie avut în vedere și certificatul emis de P. Sector 6 București - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, potrivit căruia L. D. a figurat cu teren în suprafață de 362 m.p., proprietatea lui L. E., dobândit în temeiul unei chitanțe sub semnătură privată din data de 24.10.1967. Se mai menționează că ulterior tatăl acesteia, L. D., a construit un garaj de piatră, pentru care nu este deținută autorizația de demolare.
Pentru analiza celor evidențiate în susținerea cererii de recurs, Curtea a considerat relevantă interpretarea dată dispozițiilor art. 24 de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că înscrisurile menționate la art. 24 alin. 1 din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate, cu precizarea că aplicarea dispozițiilor art. 24 operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
Pe cale de consecință, pentru o corectă evaluare chitanței sub semnătură privată, de care se folosește reclamantă în dovedirea dreptului real pretins, în contextul probator al legii speciale, al cărui principiu esențial de flexibilitate se degajă din reglementările deja examinate, Curtea a apreciat că se impune completarea materialului probator în sensul celor stabilite de legiuitor prin prevederile legale anterior menționate.
În egală măsură, Curtea a considerat că se impune administrarea de probatorii adecvate pentru identificarea imobilului și stabilirea situației actuale a amplasamentului pe care s-a aflat imobilul notificat.
În rejudecare, au fost depuse: adresa nr. SMANB-2994-C-2014/03.07.2014 emisă de Arhivele Naționale – Serviciul M. București, adresa nr. BRP-3681-C/28.07.2014 emisă de Arhivele Naționale – Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale și adresa nr. 300-14-_/04.09.2014 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 6 (cu care au fost înaintate contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5132/1149/09.12.1957 de fostul notariat de Stat al Raionului G. G. D. București și chitanța sub semnătură privată din 24.10.1967). Au fost audiați martorii Ghiocă F. și Ș. I. și a fost întocmit raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie de expert I. S..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
I. Prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 și transmisă prin B.E.J. S. și N. sub nr. 4267/17.09.2001 Prefecturii M. București, L. D. și R. (L.) E., în calitate de moștenitor al lui C. (L.) V. au solicitat despăgubiri pentru imobilul expropriat (demolat) în baza Legii nr. 58/1974, situat în București, ., sector 6.
Prin decizia nr._/11.05.2012, P. M. București a respins notificarea ca nedovedită, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în baza unui act încheiat în formă autentică, potrivit prevederilor Decretului nr. 221/06.09.1950.
În temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data sesizării instanței), împotriva acestei decizii notificatoarea a formulat contestație adresată secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea acesteia.
II.1. Făcând subsecvent o analiză a actelor care au fost depuse odată cu notificarea și a probelor administrate în instanță, Curtea constată, în fapt, că din înscrisul intitulat „chitanță” semnat doar de C. A. și datat 24.10.1967 reiese că numiții C. C. și A. C. au declarat că au primit de la L. E. suma de 3.000 lei, sumă ce reprezintă valoarea unui loc de casă situat în ., raionul 16 Februarie, în suprafață de 362 m.p. Prin același act juridic, L. E. s-a obligat ca începând cu data de 01.01.1968 să plătească toate taxele financiare ce vor surveni între timp, iar C. C. și A. C. nu și-au mai rezervat niciun drept asupra locului pentru care au primit suma de 3.000 lei. Potrivit certificatului de căsătorie nr. 3793/17.11.1978 eliberat de fostul Consiliu Local al Sectorului 6, L. E. s-a căsătorit cu R. D., preluând numele acestuia de familie.
Pe baza acestei chitanțe, prin declarația de impunere nr. 6203/02.02.1971, L. D. (tatăl reclamantei, conform certificatului de naștere nr. 1389/07.10.1959 eliberat de fostul Consiliu Local al Sectorului 7) a solicitat impunerea terenului în suprafață de 362 m.p., situat în București ., sector 6, și a unui garaj din piatră în suprafață de 30 m.p. construit pe acesta, așa cum rezultă din adresa nr. 106-6-_/13.11.2006 emisă de P. Sectorului 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, având un conținut identic cu adresa nr. 300-14-_/04.09.2014 emisă de aceeași instituție. Impunerea a fost făcută pe numele C. C., prin L. D..
Astfel cum reiese din adresa nr. 3635/29.04.2008 emisă de P. M. București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății, ulterior imobilul a făcut obiectul Decretului fostului Consiliu de Stat nr. 19/04.02.1977, aplicat prin Decizia nr. 247/03.03.1977 emisă de Consiliul Popular al M. București - Comitet Executiv. În anexa 1 a decretului, la poziția 60, sunt înscriși L. E., C. C., C. A., cu suprafața de 353 m.p. teren și construcții în suprafață desfășurată de 23 m.p.
2. În drept, chestiunea de care depinde soarta litigiului o constituie în cauză împrejurarea dacă notificatoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În absența regăsirii dreptului respectiv la vreun moment dat în patrimoniul său, aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, element suficient pentru respingerea notificării.
Sub un prim aspect, Curtea reține că actul juridic invocat drept titlu de proprietate nu avea aptitudinea de a-i transmite dreptul real în discuție de la C. C. și A. C..
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 221/1950: „Împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate prevăzute în tabelul anexat care face parte integrantă din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate (...), nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv”. Prin urmare, chiar dacă nu interzicea înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor, astfel cum s-a prevăzut ulterior prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 (act normativ care a menținut, prin art. 31, obligativitatea înstrăinării construcțiilor numai prin înscris autentic), legislația existentă la data de 24.10.1967 permitea încheierea unor asemenea contracte (având ca obiect terenuri cu construcții) numai cu respectarea unor cerințe de formă.
Actele juridice încheiate de părți privind vânzarea-cumpărarea imobilelor care se aflau pe teritoriul capitalei țării, ce făceau obiectul de reglementare al Decretului nr. 221/1950, nu erau deci prin ele însele translative de proprietate, deoarece legea prevedea expres ca o condiție de valabilitate a înstrăinării forma autentică a actului și autorizația administrativă de înstrăinare. Manifestarea de voință a părților, deși nulă ca vânzare cumpărare, valorează însă promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, valabilă în temeiul principiului conversiunii actelor juridice, care nu a transmis proprietatea de la vânzător la cumpărător, dar a generat obligația transmiterii acesteia în viitor.
În această situație, chitanța din 24.10.1967, nerespectând cerința formei autentice, nu constituie titlu de proprietate pentru reclamantă, neavând aptitudinea de a-i transmite acest drept, care a rămas astfel în continuare în patrimoniul înstrăinătorilor.
Sub un al doilea aspect, Curtea are în vedere faptul că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001: „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Într-adevăr, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum este interpretat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv prin decizia nr. 2022/21.03.2012, publicată pe site), înscrisul referitor la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, ce nu avea aptitudinea legală de a produce un asemenea efect, în care notificatorul sau autorul său figurează în calitate de dobânditor, nu constituie o probă contrară aspectelor ce rezultă din actul de preluare a imobilului de către stat cu privire la titularul dreptului de proprietate, ci una cu care se coroborează prezumția de proprietate întemeiată pe actul de preluare, pentru că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun.
În speță însă nu se regăsește premisa aplicării prezumției instituite de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât în actul de preluare figurează nu numai reclamanta, ci și autorii săi, C. C., C. A.. Or, fiind indicați ca persoane de la care a operat preluarea atât transmițătorul, cât și dobânditorul unui drept, categorii care se exclud reciproc, neputând fi în același timp titulari ai aceluiași drept, concluzia ce se impune este că emitentul actului de preluare nu a statuat asupra acestei chestiuni, deci nu a individualizat-o pe reclamantă (ca, de altfel, nici pe autorii săi) ca fiind proprietara imobilului în litigiu. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, „a individualiza” înseamnă „a considera pe cineva sau ceva în mod individual, a-i da un caracter propriu, făcându-l să se deosebească de ceilalți”.
O anumită stare de echivoc incompatibilă cu individualizarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului și chiar mai mult, o preferință acordată autorului reclamantei reiese și din evidențele fiscale, persoana care a făcut înregistrările menționându-l ca titular de rol pe C. C., prin L. D.. Acest fapt demonstrează totodată că părțile din convenția intervenită la 24.10.1967 au avut reprezentarea stării de drept corecte, cunoscând împrejurarea că au încheiat numai o promisiune de vânzare-cumpărare și că urmează ca în viitor să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Este de menționat și faptul că în rejudecare nu au fost depuse înscrisuri noi (legate în principal de punerea în aplicare efectivă a decretului de expropriere) care să ateste informații de natură să contrazică concluzia expusă anterior (individualizând-o pe reclamantă în opoziție cu autorii săi) și nici care să probeze existența unui eventual act juridic ulterior cu aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantei.
Față de aceste considerente, reținând că în absența dovedirii existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și în consecință temeinicia și legalitatea dispoziției emise de unitatea deținătoare, în temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 Curtea urmează ca, în rejudecare, în majoritate, să respingă acțiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta R. E. în contradictoriu cu pârâta P. M. BUCUREȘTI, ca nefondată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2015.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. M. H.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/18.05.2015
OPINIE SEPARATĂ
Cu opinia separată a doamnei judecător I. S. în sensul admiterii acțiunii, anulării Dispoziției nr._/11.05.2012 și constatării calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit Legii nr.165/2013 pentru imobilul notificat.
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că reclamanta și-a dovedit prin materialul probator administrat în cauză, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sistemul instituit de legea special, în condițiile în care consider că a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului notificat.
Pentru fundamentarea acestei concluzii, pornesc de la faptul că reclamanta a depus la dosarul cauzei actul sub semnătură privată încheiată la nivelul anului 1967, din care rezultă că a cumpărat de la soții C. un teren în suprafață de 362 mp situat în ..
Așa cum rezultă din materialul probator administrat în dosar, se constată că această chitanță sub semnătură privată, datând din 1967 (prin care se atestă că L. E. a plătit suma de 3000 lei pentru un loc de casă, constând într-un teren în suprafață de 362 mp, cu mențiunea că autoarea reclamantei se obligă să plătească toate taxele aferente terenului începând cu data de 01 01 1968, iar transmițătorii au învederat că nu și-au rezervat niciun drept asupra terenului pentru care au primit suma anterior specificată), se coroborează cu relațiile comunicate de P. Sectorului 6, Serviciul de Finanțe Publice Locale, care relevă faptul că autorii reclamantei au depus în anul 1971 declarație de impunere, la care au anexat chitanța sub semnătură privată, cu consecința că impunerea s-a realizat pe numele vânzătorilor, soții C., ce au figurat ca titulari de rol fiscal din 1958, prin L. D.( tatăl reclamantei, potrivit certificatului de moștenitor autentificat sub nr 201/2004). Totodată, trebuie avut în vedere și certificatul emis de P. Sector 6 București, Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, potrivit căruia L. D. a figurat cu teren în suprafață de 362 mp, proprietatea lui L. E., dobândit în temeiul unei chitanțe sub semnătură privată din data de 24 10 1967. Se mai menționează că ulterior, tatăl acesteia, L. D., a construit un garaj de piatră, pentru care nu este deținută autorizația de demolare. În egală măsură, apreciez că trebuie valorificat și faptul că potrivit relațiilor comunicate de P. M. București, preluarea imobilului s-a realizat în baza decretului nr 19/1977, aplicat prin decizia nr 247/1977, în anexa actului de preluare figurând în calitate de proprietar expropriat atât reclamanta cât și soții C..
Raportându-se la data actului sub semnătură privată, precum și la dispozițiile art 24 din legea 10/2001, consider că problema dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, ce formează obiectul notificării, se pune dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, trebuie stabilit dacă acea chitanță sub semnătură privată poate fundamenta dovedirea dreptului real imobiliar revendicat pe calea legii speciale în cauză, care constituie o chestiune cu caracter general, iar pe de altă parte, trebuie stabilit dacă, în raport de circumstanțele particulare ale speței, proba proprietății reclamantei subzistă și este de natură să-i confere dreptul la măsuri reparatorii. Așa cum reiese din cele anterior prezentate, particularitatea prezentei cauze rezidă în faptul că în anexa actului de preluare a imobilului, cât și în evidențele fiscale, figurează alături de reclamantă, respectiv tatăl său și soții C., cei care au semnat chitanța sub semnătură privată în calitate de vânzători.
Practic, problema de drept care se impune a fi elucidată în prezenta cauză constă în a corela dispozițiile derogatorii ale legii 10/2001, în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate al foștilor titulari, abuziv deposedați în perioada regimului comunist, cu cele ale dreptului comun, stabilind în aceste condiții modalitatea în care se poate realiza această dovadă din perspectiva dispozițiilor art 24 din legea specială.
Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a stabilit două prezumții, în scopul flexibilizării regimului probatoriu din sistemul reparatoriu al legii speciale, dat fiind faptul că, datorită circumstanțelor sociale, politice și istorice, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv în perioada regimului totalitar comunist, se face de către notificatori în condiții dificile. Astfel, aceste prevederi legale statuează faptul că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, precum și faptul că, în mod similar, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este prezumată că deține imobilul sub nume de proprietar. Interpretând coroborativ aceste dispoziții legale, Curtea ajunge la concluzia că cele două prezumții au caracter relativ și pot funcționa numai în absența oricăror probe contrare.
Așa cum s-a evidențiat și în decizia de casare, motivul instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă intervalul mare de timp care s-a scurs de la momentul preluării imobilelor de către stat, maniera abuzivă în care s-a înfăptuit deposedarea foștilor proprietari, ceea ce a presupus în multe situații chiar preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Concluzionând, nu mai este necesară înfățișarea unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Interpretarea dispozițiilor art 24 trebuie realizată în corelare cu prevederile art 23 din legea 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Prevederile acestui text de lege sunt explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, prin care se arată că prin sintagma acte doveditoare se înțelege:a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Din analiza conținutului explicativ al acestor norme metodologice, se constată că legiuitorul a admis ca mijloace de dovadă a dreptului de proprietate imobiliară orice fel de acte juridice translative sau constitutive de proprietate, constând fie în înscrisuri autentice fie în înscrisuri sub semnătură privată, cu precizarea că, pentru ipoteza înscrisului sub semnătură privată, legiuitorul face mențiunea expresă referitoare la momentul redactării unui astfel de act și anume anterior intrării în vigoare a decretului 221/1950, care instituia necesitatea perfectării transmisiunilor imobiliare în formă autentică.
Dând eficiență acestor dispoziții legale în prezenta cauză, consider că reclamanta își dovedește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, prevalându-se atât de chitanța de mână datând din anul 1967, prin care a cumpărat terenul, cât și de anexa decretului de expropriere în care figurează reclamanta, toate aceste mijloace de probă fiind întărite de depozițiile celor doi martori care confirmă faptul că la momentul exproprierii, imobilul în litigiu era folosit în concret de reclamantă și părinții săi. Faptul că în anexa decretului de expropriere, se menționează și numele soților C., adică a acelor de la care reclamanta a dobândit imobilul, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, așa cum s-a evidențiat în cele ce preced, apare și numele reclamantei, iar specificarea soților C. apare ca pur formală, determinată de faptul că aceștia aveau un act autentic de dobândire a proprietății imobiliare.
Dând eficiență prevederilor art 24 din legea 10/2001, prin care legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist, apreciez că aceste dispoziții legale sunt pe deplin aplicabile în speță de față, neputându-se considera că înscrisul sub semnătură privată din anul 1967 ar reprezenta o dovadă contrară, ci, dimpotrivă, trebuie evaluat drept un element probatoriu de natură să întărească consemnările din actul de preluare. Prin urmare, fără a putea ignora dispozițiile decretului 221/1950 și respectiv ale decretului 144/1958, consider că, deși chitanța sub semnătură privată încheiată în anul 1967, de reclamantă, în calitate de cumpărător al imobilului, nu valorează în sine titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile existente în anexa decretului de expropriere, care au rolul de a confirma dreptul real pretins și cu declarațiile martorilor audiați în rejudecare, care validează susținerile reclamantei sub aspectul stăpânirii efective a imobilului de către aceasta și părinții săi, inclusiv la momentul preluării de către stat.
Curtea consideră că un argument suplimentar în susținerea acestei concepții rezidă chiar în interpretarea prevederilor art 23 din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, în sensul că legiuitorul conferă deplină forță probantă înscrisului sub semnătură privată, constatând operații translative ale dreptului de proprietate, în măsura în care este încheiat anterior adoptării decretului 221/1950, cu atât mai mult, prin coroborare cu dispozițiile derogatorii ale art 24 din legea 10/2001, existența unui astfel de înscris, perfectat ulterior anului 1950 și având ca obiect un imobil din raza teritorială vizată de textul art 2 din decret, nu trebuie calificat drept o probă contrară (de natură să înlăture incidențe dispozițiilor art 24, anterior amintit) ci un element probatoriu, care se coroborează că mențiunile din anexa actului de preluare, ce consfințește calitatea reclamantei de fost proprietar deposedat. În egală măsură, trebuie avut în vedere că, din actele dosarului, nu rezultă că o altă persoană ar fi pretins că este proprietarul imobilului în litigiu sau că ar fi formulat notificarea în temeiul legii speciale, pentru acest imobil.
Apreciez că în ipoteza în care se admite că reclamantei i s-ar recunoaște fără rezerve calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii 10/2001, în cazul în care în actul de preluare al imobilului ar figura exclusiv ca proprietar deposedat abuziv de regimul comunist, aceeași soluție ar trebui dată și în speța de față, chiar dacă în anexa decretului de expropriere apar menționați și vânzătorii imobilului notificat, acest lucru neputând echivala cu o nerecunoaștere a dreptului său de proprietate. Chiar și în situația în care am accepta această idee, consider că este nerelevantă deoarece dovada dreptului real imobiliar se face la momentul actual, al soluționării cererii de retrocedare( în natură sau prin echivalent), în raport de probele dosarului și de dispozițiile legale incidente în materie, astfel cum au fost examinate în cele ce preced, iar o posibilă nerecunoaștere a dreptului de proprietate pretins de reclamantă, din partea autorităților epocii, nu ar putea prevala, sub aspect probatoriu, asupra a ceea ce rezultă, în mod indubitabil, din probele administrate nemijlocit în fața instanței. Apreciez că trebuie dat relevanță și prevalență în prezenta cauză intenției reale a părților și pe cale de consecință, calificarea juridică trebuie să se grefeze pe situația reală a imobilului, caracterizată prin faptul că reclamanta a plătit suma de 3000 de lei pentru cumpărarea unui teren în suprafață de 362 mp de la soții C., pe care l-a stăpânit, alături de părinții săi, sub nume de proprietar, până la momentul exproprierii și demolării construcțiilor în vederea edificării unui . actualmente ocupă integral terenul, potrivit concluziilor raportului de expertiză.
Esențial, în evaluarea dreptului pretins de reclamantă cât și a modalităților de probațiune a acestuia, este, în opinia mea, faptul că ne în aflăm în cadrul unei proceduri speciale, cu caracter reparatoriu, menită să ofere o soluție concretă, pertinentă și viabilă abuzurilor comise de regimul comunist, legiuitor punând la dispoziția persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii un regim probatoriu flexibil, care permite dovedirea dreptului real imobiliar, chiar și în absența unui titlu formal de proprietar,evident, cu respectarea exigențelor impuse de normele legii 10/2001.
Apreciind dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale, precum și faptul că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, construcția fiind demolată, iar terenul ocupat integral de un . constată că singura modalitate de reparație este cea a măsurilor echivalente. Dând eficiență prevederilor art 4 din legea 165/2013, care instituie principiul aplicabilității direct și imediate a legii, inclusiv în cauzele aflate în curs de soluționare, indiferent de obiectul lor, apreciez că se impune a se recunoaște calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, în condițiile dispozițiilor legii 165/2013.
Pentru toate aceste considerente, consider că, rejudecând pe fond acțiunea în urma casării cu reținere, acțiunea reclamantei trebuia admisă, anulată dispoziția unității deținătoare și constată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii 165/2013.
PREȘEDINTE
I. S.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 497/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 433/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
